Dusmani ai poporului în deșertul politic

Acum că se apropie campania electorală avem parte de un peisaj al unei Românii isterizate de politică. Sefii partidelor se aruncă într-o luptă care ar trebui să dea imaginea unei mini-apocalipse. Strategii de campanie le spun, probabil, că trebuie activați membrii si simpatizanții. Unii mai scoliți cred că este nevoie să se facă demarcări clare de teritoriu si marcaje ideologice. Fiecare idee trebuie marcată cu fierul roșu al ideologiilor, să se știe că este de stânga, de drepta sau de centru. Comunicatorii cu pretenție de spin doctors le spun liderilor că este nevoie ca să se spună povești credibile in care trebuie să apară trei roluri măcar: Dusmanul (Zmeul, adică), Salvatorul (adică partidul sau) si Victima, care este poporul. Oamenii trebuie să știe clar că sunt victime ale adversarului politic și că își datorează partea de fericire acelui Făt Frumos care apare pe ritmurile din We are the champions.

Construirea instituției dusmanului poporului devine astfel cea mai importantă preocupare de precampanie și campanie, suntem într-un proces de directionare a emotiei negative spre adversarii politici. Pentru PNL si Tăriceanu dușmanii poporului sunt foștii colegi de guvernare și peremiștii. Există si un dusman pe care-l infierează mai puțin in public, dar care este considerat indezirabil doar in sedințele de partide: PSDul lui Geoană și Iliescu. Pentru Boc și pedelisti dusmanul poporului este combinatie de penelisti si pesedisti dar mai ales maleficul 322, adevarat 666 al numerologiei politice. Partidul Social Democrat are un dusman ”de moarte”, cum ar zice prezentatoarele de la sport, aflat in combinatia Băsescu -PD-L, dar și un dusman de bun de pus in discursuri, dreapta si guvernul corupt si neperformant al liberalilor.

In toată acestă nebunie si bătaie cu noroi un singur lucru crează contrast prin soliditatea si permanența lui: suferința oamenilor. Ea nu va dispărea niciodată, insă politica si politicienii ar trebuin să caute soluții, să intrebe pe experti ce ar trebui făcut pentru a schimba câte ceva. Dacă politicienii s-ar uita mai atent ar constata că foamea este încă cel mai mare dușman al poporului. Sunt peste trei milioane de români aflați sub limita stabilită pentru un trai decent. Pentru milioane de țărani bătrâni, fără pensie sau cu pensii de batjocură, dusmanii cei mai mari sunt izolarea și singurătatea. Din patru in patru ani primesc cupoane de motorină sau mici stipendii pentru rercoltă, iar la alegerile locale primarul le aruncă cîteva lopeti de balast pe ulitele noroioase. Atât, în rest doar o lungă așteptare a copiilor plecati la oraș sau în Europa. Pentru bătrânii pensionari de la oraș, țintă privilegiată pentru toate partide, pensile mărite sunt repede anulate de creșterile la preturile utilitatilor si produselor de strictă necesitate, iar dusmanii lor principali boala și mizeria, rămân să-i insotească până la cimitir. Profesorul de română sau de matematică nu are timp să se preocupe de dusmanii politicienilor care-l momesc cu creșteri salariale în campanie, căci este invins de rușinea că nu-i ajung banii pentru carti sau o haină mai bună.

Politicienii nu se pot apropia de electorat pentru că au probleme cu identificarea dusmanului poporului. Dusmanii din fictiunea politicienilor nu au nici o legatură cu dusmanii adevarați care-i îngenunchiaza pe români. Solidaritatea ar insemna un razboi impotriva suferintei, saraciei, bolii, singurătății pe care să-l ducem toti, fiecare cu mijloacele lui.

Politica noastră este bolnavă de individualism pentru că nu este in stare sa renunțe la bătaia de stradă nici atunci când ar trebui să încerce a gândi la ceea ce ar trebui să se întâmple în viitorii patru ani. Măcar din patru in patru ani ar trebui ca elita politică să facă efortul de a se lupta cu un dușmanii reali, nonfictivi ai românilor.

Nu poti face nimic acum, îmi spune un bun prieten, journalist de politică, nimeni nu te va urma dacă faci proiecte serioase, stii că politica este circ și spectacol, nu doar la noi. Suntem si prea saraci, nu avem cultură politică iar institutia dusmanilor fictivi este mai eficientă. In plus, din proiectele de cadouri electorale, le mai pică si oamenilor câte ceva.
Trebuie să faci compromisuri pentru a rămâne în luptă, imi spune un politician important, încercând să mă convingă să-mi schimb o decizie. Multi gandesc așa la început, dar trebuie să te adaptezi, să faci compromisuri.

Stiu cum e, am facut și eu compromisuri. Dar compromisul este renuntarea la o valoare pâna mai ieri sfântă pentru noi. Ne resemnăm și începem să ne reconstruim universul fără acea valoare. Lumea noastră devine tot mai săracă in valori, stima de sine este afectată fără să ne dăm seama, intrăm intr-un lanț al slăbiciunilor. Viața noastră se simplifică, adică se goleste, încep să dispară oameni din viața noastră, fiecare prieten pierdut ia cu sine o valoare in care credeam odată. Nu te mai porți intoarce inapoi la viața normală, te influenteaza o culpabilitate si incapacitate de a te uita in urmă, te impinge mereu inainte … Nu stii practic spre ce mergi, dar te chinui să contabilizezi succese sterpe.

Politicienii, captivi in cusca politicii, nu mai au curajul să dea ochii cu viața reală. Nu se pot închipui decât eterni candidați, mereu alesi, totdeauna utili prin experienta deosebită câstigată. Fiu ai compromisului, politicianul roman se isterizează din patru in patru ani in confruntarea, reală sau simulată, cu dusmanul fictiv din alt partid, sau chiar cel din partidul propriu, dar nu are curajul de a se uita inapoi pentru a vedea că dușmanii adevarati i-au nimicit firava sa armată si el marsăluieste tot mai singur prin desertul politic.




editorial in www.qmagazine.ro



.....

MINUNATA LUME VECHE

Înainte de 1989 trãiam o interesantã şi fabuloasã piesã de teatru. O ţarã întreagã simula un comportament de normalitate. Simularea devenise o a doua naturã, la nivelul întregii ţãri, de la cei mici pânã la cei mai mari, toatã lumea participa la o imensã coregrafie.

Oamenii se prefãceau cã muncesc, statul se prefacea cã îi plãteşte. Cei mai înverşunaţi activişti se grãbeau sã mergã acasã pentru a asculta “România liberã” şi cãutau soluţii pentru a-şi trimite odraslele în strãinãtate pentru a scãpa de minunatul nostru învãţãmânt.

Ca într-o piesã din teatrul ionescian, dedublarea cunoştea situaţii pe care nici imaginaţia nu le-ar fi putut nãscoci. Bunãoarã, povestea unui intelectual clujean, intelectual veritabil, nu politruc, este demnã de romanele lui Marquez. îşi trimite versurile la revista literarã unde era cenzor, iar acolo, el, cenzorul, adicã celãlalt, procedeazã conform rolului, adicã îşi cenzureazã propriile versuri, taie, respinge, reformuleazã.

Aplaudam conducãtori despre care ştiam cã sunt semi-analfabeţi, totul era însoţit de un gest de complicitate prin care ceilalţi înţelegeau cã ne-am pãstrat normalitatea, doar cã facem şi noi ce fac toţi, ne prefacem, ne adaptãm, facem ce se spune, dar credem ce ştim noi cã este bine. Credeam cã se poate menţine credinţa chiar dacã la orele de învãţãmânt politic puneam materia în locul sufletului şi pe Marx în locul lui Isus.

Acest ritual straniu ne alunga, totuşi, în multe momente din viaţa adevãratã, spre ficţiune, spre lecturã şi evaziune. Visam fãrã speranţã, citeam cãrţile marilor spirite trãind alãturi de ele existenţe mãrginite doar de limitele imaginaţiei. Politica nu era luatã în serios, cel puţin aşa cred acum, dupã douã decenii, cel puţin aşa îmi amintesc acum. Era un fel de melodie pe care n-o mai aude nimeni, ca muzica de fond dintr-un mall, evenimentele politice veneau cum vine un nou anotimp rece.

îţi iei ciorapi mai groşi, cãciulã şi bocanci, nu ai nici o speranţã decât poate nãdejdea cã o sã ţinã cât mai puţin. în rest, politica era un ritual care cuprindea un lanţ de simulãri şi piese de teatru uneori absurde, dar un circ bun de fãcut glume acasã sau între prieteni.

Principalul ritual era vizita de lucru a tovarãşilor de la Bucureşti. Se plimbau vitele dintr-o fermã în alta la venirea lor, se plantau copaci fãrã rãdãcinã, care se uscau a doua zi. Vizitele de lucru erau presãrate cu indicaţii ce se corectau dupã aceea, regia era serioasã, standardizatã, uşor de replicat şi multiplicat. îmi spunea tata câteodatã, înainte de a fi la un pas de arestare: stai liniştit, bãiete, la noi n-a reuşit nici capitalismul, vom strica sigur şi maşina comunismului, furãm din piese.
La Jucu am vãzut cum renaşte minunata lume veche şi la noi, la Cluj.

Am vãzut cum capitalismul de cea mai înaltã tehnologie se pleacã în faţa virtuţilor minunatei lumi a comunismului simulat. S-a inaugurat, pentru a douã oarã, Fabrica Nokia! Se mai întâmplase o datã, în campania electoralã de la locale, în 11 februarie. Acum venirea tovarãşului premier a reinaugurat-o şi dacã vom avea
un guvern cu PD-L în compoziţie se va mai inaugura o datã, probabil în campania preşedintelui Bãsescu. Nu mai întreb ce s-a întâmplat pe 11.02.2008, când Marius Nicoarã a primit primul telefon şi Emil Boc, al doilea telefon, trebuie ca acum sã cântãm bucuria de pe feţele celor 1.600 de muncitori fericiţi cã domnii capitalişti au venit şi în satul lor.

Nu suntem unici, dar credeam cã suntem mai decenţi. Eu cârcotaşul, va trebui sã îmi cer scuze bucureştenilor pe care i-am criticat cã au reinventat vizitele de lucru sãptãmânale şi televizate ale cuplului Oprescu – Tãriceanu, pentru a vedea ţara cum creşte o capitalã nouã sub soarele rãsãrit datoritã apariţiei Marelui Bãrbat. îmi voi cere scuze şi moldovenilor care inventau des vizite de lucru pentru Bãsescu, Geoanã sau Voiculescu.

în fine, am intrat şi noi in rândul lumii. Semnele întoarcerii sunt mai vechi, cunoaştem regia, încã nu ne-am pierdut reflexele. Baronii locali au devenit un fel de prim-secretari, deasupra partidelor sau a instituţiilor, ei îşi pun deja casca de constructor şi pot conduce oaspetele de la Bucureşti, pot da indicaţii preţioase şi pot sã strige la muncitori în limbaj gros de şantier. Trebuie sã fim vigilenţi, cãci lucrurile se mişcã rapid, trebuie sã rezonãm odatã cu ţara.

Decadenţa capitalistã a artei burgheze patronantã de elementele duşmãnoase de la ICR trebuie eliminatã printr-o decizie a Senatului. Grijã mare la exprimare: în România am rezolvat problema naţionalã, tovarãşii din Harghita şi Covasna pot sã-şi facã referendum pentru Regiunea Autonomã Maghiarã. Dar despre Transilvania sã nu vorbim, Bucureştiul ştie ce face, bãgaţi-le la bulãu pe elementele duşmãnoase care cer descentralizare. Bãtrânii securişti dau deja bobârnace peste nasul CNSAS şi îşi aratã în public sculele de torţionari pe care au fost determinaţi sã le ascundã o viaţã.

La Jucu, într-o frumoasã zi de toamnã arãmie, am primit vizita conducãtorului Guvernului nostru, care va face din România a şaptea putere economicã din Europa. Pe feţele oamenilor se citea fericirea de a trasforma sapa în SIM, şi brazda în cãlimarã. Astãzi poate vom învinge şi votul uninominal, procesul comunismului îl vom transforma în procesul capitalismului şi minunata lume veche va veni înapoi.

în hãrmãlaia istericã a începutului de campanie, mã uit la Observatorul de la televiziunea camaradului Felix şi vãd un reportaj despre vizita de acum trei sãptãmâni a tovarãşului Iliescu în China, un mic eşantion dintr-un lung serial. E bine, viitorul nu ne mai sperie. E o lume pe care o ştim, avem reflexe, avem gesturi pentru a simula totul. Nu trageţi, tovarãşi!

PS. Avertizez pe aceastã cale organele de partid şi de stat cã ziariştii de la ZIUA de CLUJ, în titlul despre inaugurarea de la Nokia, au strecurat o aluzie insidioasã numindu-i “roboţi” pe harnicii muncitori care lucreazã la edificarea capitalismului în regiunea Cluj. Sã fie averizaţi şi puşi sub supraveghere atentã, sunt încã tineri, se pot îndrepta. Onoare muncii!

Vasile Dâncu
mailto:redactie@ziuadecj.ro

ÎNGERI BĂTRÂNI

Nu mă satur să recitesc o povestire a lui Gabriel Garcia Marquez intitulată ”Un domn foarte batrân cu niște aripi enorme”. Este o poveste despre un bătrân cu două mari aripi albe (să-i zicem înger) găsit într-o curte a lui Pelayo polițistul și Elisandei, după o ploaie. Este ținut în coteț cu găinile, devine o atracție de circ, loc de pelerinj pentru bolnavii disperați, stapânii casei reușesc să-și facă o pensiune de pe banii cîștigați de pe urma îngerului ciudat. Este ignorat apoi, pentru că vin atracții de circ mai tari, atenția lumii mutându-se într-o altă parte. Îmi aduc aminte de această povestire aproape în fiecare zi pentru că politica noastră se ocupă, în ani electorali, aproape în exclusivitate de ei batrânii noștri pensionari. Sunt cel mai mare grup social, iar politica românescă a devenit un uriaș circ de păcălire a bătrânilor. Politicienii umblă cu alba neagra printre ei în căutare de voturi. Bătrânii de azi sunt cei pe care s-a sprijinit comunismul pentru a face marile proiecte de sacrificiu social. Postcomunistii reconvertiti se sprijină si ei tot pe voturile lor și dacă nu ar fi atât de trist aș putea scrie că politica romanească de bazează doar pe un marketing adresat senectuții și pe un cleptocratism al proprietății publice. Bieții bătrâni sunt victimele unei atenții direcționate electoral. Stau la cozi infernale pentru medicamente și sunt păcăliți cu mici reduceri electorale, deși au contribuit o viața la fonduri de sănătate si la constructia de fabrici de medicamente. De sărbători fac maraton prin oraș pentru a găsi oase mai ieftine, adidași de porc sau labe de pui. Politicienii, mari iubitori de proverbe și vorbe de duh, au înțeles proverbul cine n-are bătrâni să-și cumpere într-o manieră de marketing electoral: toți vor să-și cumpere batrâni pentru o duminică. Bătrânii sunt inventariați cu grijă acum și sunt duși la vot cu limuzine, ca vitele la abator. S-au inventat organisme politice în partide special pentru bătrâni și eufemisme pentru a-i peria(la PSD se numnesc seniori), iar primarii le dau pișcoturi si diploma celor care implinesc cinzeci de ani de casătorie. ”Oamenii de vârsta a treia merită atenţia şi grija noastră pentru efortul pe care l-au depus în timpul vieţii. O viaţă liniştită, tihnită şi lipsită de griji este esenţială pentru cei care sunt la o vârstă înaintată”, a spus cu îngrijorare bine simulată Primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, la Baia Mare, unde a participat la Festivalul „Nunta de Aur”. Una din situațiile care m-a convins că trebuie să caut o ieșire din saloanele politicii a fost o ședință în care l-am auzit pe Radu Mazăre cum a explicat reţeta trimfului sau electoral, aceasta fiind „am dat gratis de mâncare la babe o dată pe lună“. „De acum o să le dau de două ori“, iar babele mi-au rămas fidele: „Mă iau babele şi mă aruncă pe sus, ca pe fotbalişti”. Nu am văzut pe niciunul din liderii providențiali prezenți în sală, să aibă vreo mică tresărire de decență și să-l trimită în mă-sa pe cocalarul cu limuzine și gagici. Obsesia măririi pensiilor pe care o flutură toți politicienii este o dovadă de impotență și lipsă de gândire sau imaginație. Din când în când se măresc pensile, cu adevarat. A două zi însă șmecherii capitalismului românesc scumpesc produsele cu creșterea respectivă, iar guvenul mărește prețurile la utilități cel puțin cu procentul creșterii pensiei. De fapt, bieților pensionari li se trec niște bănuți pe sub nas, ei fiind imediat recuperați de sistem. Am participat, ca sociolog, la multe sesiuni ale comisiilor cu relevanță pentru protecția socială din Parlamentul European. Crezi că te afli pe altă planetă când vezi despre ce se discută acolo. În toate țările normale și cu politicieni decenți, scopul ca sfârșitul vieții să se producă într-o manieră demnă este o preocupare serioasă, nu electorală. Se caută mereu formule pentru întărirea autonomiei individuale a persoanei în vârstă și a autodeterminării în materie de mobilitate. Am fost la o conferinta specială privind adaptarea cartierelor, mobilierului urban și transportului public pentru persoanele cu mobilitate redusă. Experții inovează pentru a găsirea unor formule cât mai flexibile pentru reangajarea vârstnicilor, pentru ajutorul la domiciliu sau pentru a înființa rețele de solidaritate socială. Tinerii care nu fac armată participă la aceste rețele, iar bătrânii participă ca voluntari la centre pentru îngrijirea copiilor, creșe, școli sau grădinițe. La noi, cuvântul solidaritate intergenerațională nu are aproape nici un sens, fiecare guvern se plange că sunt prea mulți vârstnici si prea puțini salariați. Nici o urmă de gândire cu premeditare, nici o intenție de a realize cu bună credință politici sociale pentru a rezolva decent acestă problemă. Nivelul de civilizație al unei țări se vede cel mai bine pe chipul bătrânilor. Timpul lasă urme adânci oriunde în lume pe fețele lor, dar ochii nu îmbătrânesc decât de tristețe. Părinții și bunicii noștri sunt niște îngeri bătrâni cu ochii triști. Sunt, cum zice Ana Blandiana într-o poezie: ”Prea trişti pentru bunevestiri/Prea slabi pentru sabia de foc/Se lasă îngropaţi dormitând/Ca nişte seminţe pe care le sameni/Cu durerile reumatice la încheieturile aripelor/Tot mai ascunse-n pământ/Tot mai moşnegi/tot mai oameni”. Îngerul lui Marquez și-a luat zborul într-o dimineață, asta am uitat să vă spun la început. Îngerii batrâni din poezia Anei Blandiana devin pe zi ce trece tot mai oameni. Noi, cei aflați la amiază, într-un individualism criminal, îi ignorăm cu egală răceală și pe cei tineri. Ne vor împinge și ei în cotețul de păsări când ne va veni rândul. Măcar noi, politicieni sau votanții politicienilor de azi, o merităm cu asupra de masură, pentru noi asta va fi o plată corectă. editorial publicat in www.ziuadecj.ro ...

Multi fac inca politica de foame

interviu realizat de Cristian M.Chis pentru http://www.ziare.com/


1. Chiar există Bin Laden?

Cum să nu existe, este real, chiar dacă ar putea să nu fie viu. E chiar mai real decat un pensioner care cade în strada și trece lumea pe lângă el fara să-l ridice cineva. Oamenii sunt personaje pe jumatatea imaginare, iar perceptia este mai tare ca realitatea. Este mai cunoscut decat 99% din laureații premiului Nobel. Avem si nenumărate manele cu Bin Laden, trebuie să existe măcar pentru că noua ordine mondială trebuia să poarte un nume.


2. Cum v-ati pregatit pentru accelerarea particulelor in tunel si de ce vi se pare ca savantii cauta Duhul Sfant? Nu mai bine ar cauta solutii la foamete?


Zic statisticile că aproximativ 24.000 de persoane mor în fiecare zi de foame sau de boli cauzate de foamete. Nu intersează pe nimeni, lumea se preocupă de alte lucruri. Foametea nu are trecere . Marile imperii mor de indigestie, singura consolare a infometatilor poate fi, cum imi spunea tata, prin 1980, că socialismul va muri de foame iar capitalismul de indigestie. Malthus a oferit o explicatie si a trasat o spaima privind cresterea densității. Dacă mor pe zi de foame câti scrie la statistică, pe an inseamnă opt milioane sapte sute saptezeci si sase de mii. Mai mor milioane bune din cauza unor boli care sunt eradicate la cei bogati si asa se obține echilibrul cinic al lumii. Am citit multe carti de geostrategie dar lucrul care mi-l aduc aminte cu tristețe este că dacă fiecare familie de chinezi ar avea frigider s-ar distruge stratul de ozon din cauza freonului.

Nu mă pregătesc pentru sfârșitul catastrofic, acesta ar putea veni ca o eliberare. Mi-e frică doar de sfârsitul dorinței de a trăi, când nu mai visezi, nu mai speri si probabil nici nu mai crezi că merită să lasi o urmă de gând pe hartie pentru ceilalti. Mi-e frică ”să nu mor inainte de moarte”, cum spune Evtusenko in titlul unui roman extraordinar. Mi-e frică de moartea ființei sociale. Incă nu am nici un semn, am planuri pentru 30 de ani, cred utopic in progres si mă zbat să-i conving și pe alții să nu trăiască în genunchi.

Ii las pe savanți să-și ciocnească protonii cât vor, sunt trist doar pentru faptul că noi ne luptăm să distrugem orice formă de cercetare stiințifică pentru ca unii din oligarhii postrevolutionari să privatizeze clădirile sis a fure terenurile.

3. Asta cu foametea ma duce cu gandul la politici sociale, si de aici, la PSD. Cum e in libertate? Sunteti o ciocarlie sau o acvila? Libertatea de-a avea idei fixe - si dvs. ati avut un fix cu reforma social-democratiei – nu pericliteaza procentele?

La noi nu există politici sociale veritabile. Imi pare rau ca guvernantii nu sprijină Institutul de Cercetare a Calitatății Vieții (ICCV). La PSD există oameni care cred sincer că a face politică inseamna să ai grijă de cei neajutorati, am tot respectul pentru acestia, dar politica nu se reduce la asta. Cei mai multi politicieni insă isi aduc aminte de saraci in apropierea campaniilor electorale. Sper să nu se supere oamenii de buna credinta care cred ca mita electorală ajută la ceva, dar sunt titularul unui curs de proiectare si evaluare a politicilor publice la universitate. Politicile sociale se testeaza,, se fac evaluări si scenarii, se implementează, se testează efectele etc. Batalia veritabilă este doar cea pentru claxon: cine spune cel mai convingător poporului ca el este cel care a adus marirea de pensii. Mașina socială si politică în țara noastră își consumă toată energia pentru claxon.

Sunt ciocarlie in momentele lirice, vultur cînd cred că am dreptate , dar mai ales cucuvea. Vorbesc despre sfarșitul unor lucruri si prevestirile mele sau indeplinit.

Ideea fixa cu reformarea PSD este legată de misiunea mea. Colegii m-au votat să mă ocup de strategie si modernizarea partidului, eu ce era să fac? Apoi mai trebuie să ținem cont de un lucru: nu am venit in politică din manastire, dar vin totusi de la Universitatea Babes-Bolyai. Un loc marcat de o normalitate, unde lucrurile nu erau perfecte, dar zilnic ne luptam să schimbăm ceva, să impingem căruța inainte. Nu pot să accept că există oameni care se opun schimbării si mersului înainte, care vor un viitor copiat după trecut. Sunt profesor de comunicare, mă ocup de marketing si relatii publice, nu mi-am dorit niciodată sa mă ocup de ideologie si reforma statului sau a instituțiilor politice. Dar din momentul in care am ajuns la Bucuresti, in urma cu opt ani, am citit sute de carți despre administratie si reforma statului pentru ca să fiu util la un moment dat. Sunt atât de cretin încât lucrez la o carte, provizoriu intitulată Romania urgentă, cu proiecte politice si politici de modernizare a României.


4. Ce e mai greu: sa impingi bolovanul la deal, sa se rostogoleasca si s-o iei de la capat, sau sa incerci sa faci reforma in PSD?

Reforma nu este un lucru complicat. Desi a devenit un cuvânt interzis in PSD, un tabu. Este vorba de eliminarea unor mecanisme de dominare internă prin care vechea gardă bloca evoluția sau schimbarea internă, iar PSD pierdea teren politic. Principalul obiectiv al reformei trebuia să fie următorul: oamenii asa-zisi providentiali nu mai pot tine loc de programme si idei. Creativitatea si competitia trebuie să fie elemental central al vietii de partid, nu venerarea unor lideri. Unul este respectul pentru parintele fondator și alta este greseala de a rămâne la stadiul inițial, pe principiul că el aduce voturi singur. Este gresit mai ales pentru că electoratul se schimbă continuu, iși modifică preferintele, evoluează, caută solutii diferite la probleme.

Reforma este imposibila cat timp nu exista o dorință de a vedea dincolo de intresul personal sau dincolo de interesul de moment al echipei. Sunt sigur că nu va trece mult timp și tot mai mult colegi a să-mi de dreptate. Au inceput déjà să-și dea seama că stoparea reformei s-a făcut in beneficial foarte restrâns al unora.

Unii dintre cei care s-au văzut sefi in urma reformei au blocat evoluția, s-au urcat in pod și au tras scara. La ce le trebuie lor să-și puna funcția in joc, au făcut pace cu Iliescu, cu veche gardă ca să nu mai aiba nici o problema de competitie. Pe măsură ce au apărut si intelegerile cu guvernul PNL si resurse pentru primarii PSD, spaimele legate de CNSAS sau procesdul comunismului, soluția cea mai simplă a fost o solidaritate pentru revenirea la o ordine cunoscută si testată intre 1990 – 1996, un fel de restaurație. Suspendarea de 30 de zile a lui Băsescu a dat sperante, s-a văzut că se poate si de atunci încolo au mai fost ceva reușite, proiectul Oprescu, de exemplu. A reapărut nevoia de unanimitate în fața pericolului Băsescu, apoi s-au gasit deviaționisti (cu rezultate slabe in munca politică) si o gândire simplă de simulat solidaritatea. Din păcate, unii acceptă acestă ordine de moment chiar dacă știu foarte bine că atunci când toti gandesc la fel, nimeni nu gandeste cu adevarat!

5. De ce n-au prins pana la capat ideile Grupului de la Cluj? Porniserati foarte bine cu descentralizarea deciziei in partid, vorbeati la un moment dat despre credibilitate si perceptia publica si pana la urma s-a confirmat principiul “la vremuri noi, tot noi”. Pot fi calarite timpurile?

A fost o izbugnire de luciditate a stangii românești și mai ales a provinciei. A fost si o perioadă de euforie, aproape doi ani în care am visat cu toții si am realizat câteva lucruri . Apoi Mircea Geoană si-a dat seama probabil ca nu poate misca înainte căruța consistent si s-a gândit că poți avea benefici și dacă o lasă să meargă înapoi. Nu-i fac nici un process de intenție căci a incercat, cred că nu a putut iar noi, datorită unui accident, nu l-am putut sprijini destul, l-am lasat singur cu propriile slăbiciuni și lupii urlând în jur.

Sensul principal al reformei era disparitia monopolului Bucurestiului si a unei conduceri pusă prin numire si vot in unanimitate. PSD avea douăzeci si ceva de vicepresedinti din Bucuresti si doi sau trei din tară. Judetele erau parasutate cu clienti politici, nu exista vot intern secret, totul era o variantă imbunatațită a vechiului PCR. Năstase predase conducerea iar noua generație era umilită de revenirea oamenilor vechiului PSDR. Vechea generatie de politicieni este obisnuită cu monopolul resurselor si distribuirea lor cu târâita spre teritoriu. Dar aici PSD cu toti baronii locali reali sau imaginari este un mic incepător fată de Guvernul Tăriceanu. Actualul guvern a dus la perfectiune distribuirea de resurse clientelar, la modul cum distribuie ar putea să stea la putere si zece ani, dacă nu ar fi constitutia care sa ceara alegeri din patru in patru ani. Miza de belire a unor organizatii din Transilvania a fost in principal de a inchide gura privind cererile de descentralizare, fiscală mai ales. Vedeti ca de la legea cadru dată in 2004 de Ioan Rus, trecand prin cea a lui Blaga din 2006, până azi nu s-au facut progrese semnificative. In această ecuatie cea mai mare parte a echipei centrale s-a schimbat, dar unora din colegi li s-a parut mai simplu sa caute vechea stabilitate. După ce ei au ajuns sus de ce să se mai facă alegeri cu vot secret, de ce să mai promovam femei sau tineri adusi dinafară, doar aveau la indemană oamenii de incredere?

Sigur, am făcut si noi unele erori mai ales in identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre, in credinţa ca istoria nu face paşi inapoi si in ideea că, in fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat la noi.

Am greşit si in modestia de a crede că nu noi trebuie sa ne urcăm la volan după ce am construit maşina. Am idealizat un pic si spiritul solidarităţii ardelene, dincolo de analiza oamenilor concreţi, dar cea mai importantă naivitate a fost cea după care noi, românii, suntem capabili sa participăm la proiecte de echipă fără să fim stimulati individual. Incă multi oamnei fac politică de foame, din interes personal, din dorinţa de impinge inainte o afacere.

Am militat pentru un partid deschis, in care sa vina tineri si intelectuali, o stânga care sa se ocupe de proiecte pe termen lung si care sa fie respectată. Am dorit o stânga care se adresează unor oameni concreţi nu unor scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc. Nu va trece mult si aceste idei vor invinge. Grupul de la Cluj, nu este un mit al presei cum a spus un coleg, ci un nume dat nevoii de schimbare in PSD. Este un vis al majorității încă tăcute. Cei care ne cântă prohodul, sau ne critică, sau se bucură că am fost invinsi greşesc sau se grăbesc. Doar dacă se va demonstra că aceste idei sunt deviaţioniste (faţă de interesul public), supte din deget sau nerealiste (in comparaţie cu evoluţia normala a lucrurilor), doar atunci Grupul de la Cluj a murit. Până atunci, sunt doar încercări de a tine lumea pe loc pentru a maximiza profitul unor grupuri, multe emanate de regia lui decembrie 89.

Numai ideile, oricât de generoase, nu miscă mecanismele ruginite ale politicii. Poti calari timpurile, dacă ai ouă, dar, ca la rodeo, nu poți sta mult în șa.

6. Spuneati ca nici Ion Iliescu n-a fost “dizolvat” in urma rezultatelor obtinute in Transilvania. Dar cum sa dizolvi un personaj care aduce atatea voturi? De ce n-are PSD curajul de-a se rupe de trecut, chiar daca risca sa piarda atata amar de voturi, asumandu-si patru ani de constructie din temelii pentru un viitor glorios?

Gluma cu dizolvarea lui Iliescu a fost serioasă. Am obtinut 86.000 de voturi câd am candidat la Senat, in 2004, cu 20.000 mai mult decât cea mai buna performanță a sa în judetul Cluj. Nu este moral sa dai lectii despre munca politică intr-un loc unde tu însuți nu ai reușit. In rest, Ion Iliescu are locul lui in istoria partidului si eu nu cred că am ce să-i reproșez. Niciunul din liderii de tranzitie din Europa Centrală si de Est nu a avut o asemeanea longevitate politică și aici cred că este una din problemele noastre si un indicator, dacă nu o cauză, a stagnarii. Cred că face ceea ce face cu intentie bună, doar că viziunea dînsului ia in calcul o realitate depasita déjà de evolutia socială. Grav este că este impins in fața, unii se ascund după el, ca si in bancul cu bunicul tinut in geam pentru a lua pensia. Cred că este un om de stanga dar ar fi putut fi chiar actual, dacă ar fi crescut o generatie de tineri care să consolideze o miscare de stanga modernă la noi. Dar jocul la asteptare practicat in ultima vreme si vremelnicele aliante cu oameni compromiși, nu il onorează. E un mit cu ghiotura de voturi voturile aduse, Iliescu are un public dar cei care nu-l voteaza sunt o majoritate covârșitoare. Nu eliminarea lui Iliescu insemna reformă, el putea să rămână in partid, am spus-o de la inceput. Modernizarea insă nu se poate face fără a aduce oameni noi și idei noi.

7. Cum suna teoria compromisului la romani?

Compromisul este considerat la noi un fel esentă a politicii, desi cea mai frumoasă definitie a politicii este ca artă a posibilului. Compromisul însă este o formă de justificare a mizeriilor mai mari sau mai mici. Compromisul este renuntarea la o valoare pâna mai ieri sfântă. Ne resemnăm si incepem sa ne reconstruim universul fără acea valoare. Lumea noastră devine tot mai săracă in valori, stima de sine este afectată fără să ne dăm seama, intram intr-un lanț al slăbicunilor. Ajungem să ne scăldăm in ceea ce numim pragmatism, viața se goleste, incep să dispară oameni din viața noastră, fiecare prieten pierdut ia cu sine o valoare in care credeam odată. Nu te mai porți intoarce inapoi la viața normală, te influenteaza o culpabilitate si incapacitate de a te uita in urmă, in ochii celor dragi, te impinge mereu inainte … Nu stii practic spre ce mergi, dar te chinui să contabilizezi succese sterpe.

Marele compromis al românilor este incercarea de a nu plăti costuri sociale . Lupta noastră pentru reformă in PSD m-a convins că asteptăm ca să facă altii lucrul pentru noi pentru că beneficiile se intind oricum asupra tuturor. Când vin unii la mine si imi spun că nu trebuie să cedăm, să ne luptăm pentru modernizarea partidului le spun că atunci când cineva se lupta să schimbe ceva nu ajunge sa-l aplauzi ci trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o parte din greutate. Fiecare din noi trebuie sa adoptam schimbarea si sa participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan Rus devenea Preşedinte al PSD, cum vroiau multi din colegii noştri, problema reformei nu se rezolva de la sine. Rezolvarea presupunea să ne schimbăm fiecare din noi o parte din proastele obiceiuri si reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit sa se prindă că este necesar să mergi pâna la capăt, nu poţi face pauze de o bere intre etapele reformei si modernizării. Noi nu puteam si să centram si sa dăm cu capul, aşa cum ne cere câteodată mai ales presa.
Inseamna ca in politica sunt numai indivizi care sunt in stare sa manance rahat si, de la atata exercitiu, percep faptul ca beau parfum de roze?

Nu este chiar așa. In politică, ca intr-o gară, sunt tot felul de oameni. Problema este că li se face un prost instructaj la cobotarea din tren. Politicenii sunt mai degrabă niste tipi dezorientati care alternează stări de spaimă si intentii generoase, cu cele de ticăloșie. Nu cred că procentul de ticăloși este diferit față de cel din populația civilă. Problema este că majoritatea sunt clienții unor stapâni ce domina politica de 20 de ani. In Parlament 90 % din ei pot spune un nume dacă sunt intrebati: Mă, tu omul cui esti? Si-au sacrificat singuri libertatea, speriati de grupul oligarhic din vârf. Apoi au inceput să facă confuzii. Prima este ca au ales prost intre a fi si a avea, identaitatea prin a avea este una falsificată Apoi nu au ințeles că arma principal in politică este sa convingi, nu să intimidezi. Nu stiu că lumea percepe si o estetică politică. Dar cel mai grav este că nu își dau seama că electoratul se formează, ei îl formează, după chipul sau asemanarea lor. Minti electoratul, te minte si el. Migrezi tu de la un partid la altul, trece si el. Nu-ti pasă de țară, își bagă și el picioarele și o taie dincolo.

8. Credeti in teoria ca fiecare natie isi are conducatorii pe care-i merita? Ma chinui de cativa ani sa raspund la intrebarea: romanii sunt tampiti?

Da, sunt convins că nu putem arde etapele si nu poti schimba destinul istoric, decît rareori. Popoarele se cunosc după modul în care își asumă infrîngerile, iar istoria noastră invățată lșa scoală nu consemnează niciuna. Nu sunt tâmpiți, sunt smecheri și nu au avut niciodată ocazia să-și descopere demnitatea, astfel că nu au ce pierde. Nu sunt mândri, sunt doar orgoliosi. Au fost atat de umiliți încât nu mai cred într-un Dumnezeu doar al lor. Cred că Dumnezeu se uită pe vizetă la ei doar duminica si in sarbatori religioase, când sunt pregatiți să-l primească.

Românii au încercat sa păcălească istoria retragandu-se in păduri din fața dușmanului. Nu am construit cetăți si orase căci era pericolul să ni le strice năvălitorii si imperiile ce se luptau pe-aici. Dar acum nu mai avem unde să ne ascundem, acum trebuie să facem ceva, nu putem să scăpăm fără muncă si fara jertfă, cum spunea Eminescu. Nu ne mai putem fofila (ce verb!).

9. Cum suna viitorul pentru Vasile Dâncu? Va bagati picioarele de tot in politica? Ca unii nu vor sa iasa din ea decat cu picioarele inainte.

Viitorul sună a plin. Incerc să am curajul de a mă comporta ca un om normal. Nu imi bag piciorele, dar nici nu ma căsătoresc cu ea, politica. Am ales să schimb terenul de batalie, așa cum eu mi l-am ales și in momentele de deviere de la conformism. O să fac politică mult mai al dracului, Parlamentul nu este singurul loc in care se poate face ceva, nici chiar ultimul loc unde se poate dormi.

In opt ani, am lucrat la grajdurile politici, am spălat si toaletele, am spalat vase, am fost si in salile de bal si in locuri in care s-au luat decizii mari, bune sau rele. Vreau să scriu despre toate acestea, nu vreau să îngrop o cunoastere obtinută cu multă muncă si suferință.

Machiavelli a fost concediat și timp de sapte ani a devenit țăran, s-a retras la țară unde prindea sturzi in capcane si vorbea cu tăietorii de lemne. Si-a terminat acolo Arta razboiului si Principele. Chiar dacă a esuat in marele lui vis de a trezi măretia in sufletul Principelui, perioada de retragere i-a folosit, cel putin pentru fixarea posterității.

Nu vreau să las ceva la mijloc, sunt multi oamniei care mă opresc pe stradă, imi scriu sau imi telefoneaza, unii vin la mine cu proiecte de schimbare a României. Nu cedez, voi face in viitor multe proiecte dar concreteţea lor va fi determinată si de receptivitatea celor din jur. Vrem să lucrez la o serie de rapoarte despre starea naţiunii si mai ales o publicaţie care in mod periodic sa lanseze temele de dezbatere publică pe care le consider necesare pentru ca România sa iasă din stagnare si aceasta cacofonie care tine loc de dezbatere publică si proiecte politice. Vom avea câteva teme urgente: Ce este social-democraţia de tip vest european si cu ce se deosebeşte ea de ceea ce avem acum? Ce trebuie să facem ca urgente pentru ca România sa ia, din mers, ritmul Europei? Ce se întâmpla in Transilvania din perspectiva descentralizării si relaţiei cu Centrul? Starea identitatii si solidarităţii ardelene. Cat de realiste sunt si ce lipsuri au strategiile regiunilor de dezvoltarea din zona noastră? Ma interesează si mecanismele prin care statul român îsi poate încă păstra anumite prerogative absolut necesare, zone in care se încearcă a fi înlocuit de reţele de corupţie sau grupuri de interese nelegitime. Studiem mecanisme de inovaţie politică si modul in care think tankurile pot schimba starea de lucruri.

Am 46 de ani si stau pe marginea râului, unde vorba lui Sun Tze, dacă ai rabdare, cadavrul duşmanului tău nu va întârzia să apară, plutind la vale. Parcă déjà se vede ceva in zare. Scriu, citesc, conduc proiectele de cercetare ale doctoranzilor mei, voi face cercetarri de opinie si de branding, voi avea timp mai mult să scriu in presa scrisă si să să apar in emisiuni regulate de analiză politică

10. Ce blat ati fi in stare sa faceti cu PDL? Dar cu PNL?

Un blat pentru pizza. Serios vorbind, intre partide politice romanesti trebuie să apară contracte police, nu alianțe sau târguri de doi lei. Dacă aș fi un dictator, un tiran luminat, as cere 100 de CV de la PSD, o sută de la PNL si tot atatea de la PDL. Aș alege pe bază de proiect 50 dintre ei pentru a face un guvern al schimbării și partidele le-aș invita să facem niste contracte politice de respectare a unor principiii si proiecte concrete. Nu cred că principiile ce stau la baza aliantelor de acum au ceva comun cu interesul public sau cel national.

11. V-ar plăcea sa fiti Elena Udrea?

Nu mi-ar plăcea să fiu femeie. O cunosc pe Elena Udrea si pe sotul ei si nu împărtășesc linsajul misogin al barbatilor din politică la adresa femeilor. Politica noastra merge prost dar nu din cauza Elenei Udrea. Să fim seriosi! Mona Musca a fost informatoare si acum e tarata prin procese, iar miile de securisti bărbați sunt absolut ok. Noi avem o problemă cu bărbații din politică, femeile fac si ele ce pot. Ce proiecte politice isi asuma barbații? Aproape niciunul. Ar trebui măcar să ne asumăm proiectul de a da femeilor pe mana proiectele familiei, sanatății, educatiei. Dar pentru a intra femeile in politică, trebuie să iasă nevestele politicienilor.


12. Ne uitam la povestea Traian Basescu – “un copil timid”. Dvs. ce-ati fi facut?

Nu mi-aș lasa copii, sotia sau neamurile să se amestece in ciorba mea politică. In locul lui Traian Băsescu le-aș fi dat niste șuturi în fund unor femei de la PD care au tot impins-o in față pe fata președintelui, pentru propria lor devenire. Cocoloșirea copiilor de șef este, in partide, o modalitate de a avansa pentru unii. Fata lui Traian Basescu nu este un copil, decât pentru părinți, dar ea nu are ce sa caute într-o funcție de partid, chiar daca ar fi desteaptă ca Einstein. Ar fi contestată oricum. Acesta este lucrul pe care nu-l inteleg la Traian Basescu, de ce nu pune capăt carierei politice a fetei sale cu fermitatea care o arată cu alții. A câștigat până acum printr-o strategie inteligentă de diferentiere fața de ceilalți politicieni, in tot ce a făcut, dar aceasta vulnerabilitate il va măcina.

13. Ce fel de persoană este Traian Basescu?

A vorbit decent despre noi, cei de la Cluj, si asta ne-a făcut mulți dusmani în partid. Când eram ministru mi-a tras cea mai strasnică injurătură, iar eu am spus despre Domnia sa, in direct la Realitatea Tv, un lucru absolut badărănesc. Nu il cunosc pe Presedinte, dar vreau însă să fiu sincer, mai ales că nici nu pot să injur la comandă.

Regasesc la presedinte o slăbiciune a mea: predilecția pentru lupta cu orice preț, chiar dacă ești singur și ceilalalți sunt mai mulți. Este o caracteristică a celor timizi, care se rușinează să fugă din fata pericolului. Nu intotdeauna este bine, uneori o iei in barbă. Câtedată dă cu pumnul prea repede, ca să fie primul, desi dacă ar astepta, adversarul de carton s-ar prabuși singur, de frică. A ales să se bazeze pe popor și asta este ca si mersul pe nisipuri miscătoare. Dacă ar fi ales să se bazeze pe rețelele unor fosti tovarăși și pretini i-ar fi fost un pic mai simplu, chiar dacă nu și mai moral. A inceput mai multe razboaie si trebuie ca, până la final, să caștige măcar unul dintre ele. Alege calea cea mai grea si nu se prea gândește să caute aliați, este obisnuit să facă totul singur, cu mâna lui. Probabil că vaporul nu se conducea prin lungi deliberări democratice. Partidul Democrat-Liberal îi va atârna tot mai greu de gat. Dacă a stiut de targul cu Vadim inseamna ca a cedat un moment logicii de partid si aici nu poate decât să piardă, aici adversrii lui sunt mai tari. Cred că infiorat sincer la vederea imensitatii santierului care este România și in biroul de la Cotroceni se simte destul de singur. Umblă cu pungi de mere printre cumpărătorii de la Carrefour Orhideea pentru că acolo se simte mai in largul său decât in politică, cred că tânjește după o viață simplă. In locul Domniei sale m-ar ingrozi imaginea lui Emil Constantinescu, presedintele care s-a declarat invins de Securitate, la final.

14. Prin urmare, unde e Bin Laden?

Este personificarea Raului din raiul capitalist. Deci este peste tot, dar mai ales in fiecare dintre noi. E dusmanul invizibil si trebuie să-l tratam ca si păcatul originar. Sa fim cu ochii in patru căci este este peste tot. Când nu producem ceva pentru stapânii nostri, când hulim sau ne bântuie idei egalitariste sau elemente de mandrie natională retrogradă, bin ladenul din noi își face simțită prezența. Sa-l combatem tovarăsi, sa-l lovim cu săgeata de lemn, cum ne îndemna demul bătrînul baladist Stefan Augustin Doinaș.

OSTATICI AI PARTIDULUI

Ascult cu interes povestirile oamenilor despre cum au devenit membri de partid. Multi au visat sa participe la o lume nouă, au vrut să pună umărul. Pe cei mai mulți i-a adus la partid altcineva, un om de încerdere, un prieten, o rudă, un șef. Unii s-au inscris in partide fiindu-le frică de viitor, gândind că în lumea asta trebuie să ai pe cineva, cineva trebuie să te apere la nevoie. Am intalnit si multi oameni care s-au inscris din revoltă sau pentru o nedreptate care li s-a întâmplat. O parte, desi nu o recunosc, au vrut să fenteze competiția socială (care si-așa nu e dreaptă), să obtină o functie, un post in administrație, să facă mai mulți bani. Sunt si unii care au fost obligati să se bage ca să-și protejeze afacerile sau funcțiile obținute prin muncă si profesie.

Când ne uităm de aproape vedem că 99% din membri de partid nu vor ajunge niciodată consilieri, parlamentari sau ministri. Vor avea mereu obligații: să cotizeze, să meargă la sedințe nesfîrșite, să mergă îmbracați în culorile partidului în campanie, să facă propagandă. Sefii lor de la partid vorbesc despre el cu apelativul ”membru”, cu referire vulgară la scîrbavnicul mădular. Sunt criticați și umiliti la sedinte, de foarte putine ori au dreptul să vorbească. Când vor să spună ceva critic, pot critica doar adversarii.

In schimb, fără a mușca din tortul puterii, vor trebui să gestioneze cotidian damnarea publică. El, ca membru de partid, este considerat ca fiind partizan, deci are o gândire bolnavă de ideologie, contaminată. Ca si cum ar trebui mari procese cognitive pentru a aprecia cât de greu trăiești, cum circuli prin oras, dacă îți ajung banii. Penelistul, pesedistul sau pedelistul inregimentat devine automat excrocul ce fură țara, nesimțitul care fuge de justiție, porcul ce se tăvăleste prin grădina de trandafiri a patriei.

Are insă o boală pe care o resimte de la inceput și si de care unii nu se vindecă până la capăt: sindromul Stokholm. Este un ostatic care iși iubeste călăii, sefii lui de partid, mai mari sau mai mici. Este un ostatic in toate sensurile și foarte greu găsește resorturi să încerce a se rupe din acestă condiție. In perioadele de conflict pe care le-am avut in ultimii ani cu conducerea de la București a PSD m-au contactat mii de oameni prin mail, telefoane, oprprindu-mă pe stradă sau tragându-mă deoparte la multele noastre congrese pentru a mă felicita si a spune că, subiectiv, sunt alături de mine. Doar atât pot ei, respect si solidaritate de departe. Dacă toți acesti oameni nu ar fi fost ostatici și ar fi avut resorturi să-și manifeste libertatea, se putea schimba un întreg regim politic, nu doar niste amărite de hatărâri ale partidului sau unii dintr-o conducere fără de har.

Membrul de partid este un ostatic pentru că altfel nu s-ar putea lăsa târât intr-un act de imbecilitate cosmică, cum a fost ultimul protest al Partidului Conservator fata de experimentele CERN. Să mergi să protestezi in fata ambasadelor, ca profesor de fizică sau chimie, impotriva unui experiment știinșțific doar vei mai sensibiliza pe niste bieti rătăciți, speriaţi de sfârșitul lumii, este o dramă pe care nu o poți explica decât prin lipsirea totală de orice libertate.

Ostatic fiind, nici pesedistul nu face nimic in fața unui lucru care il revoltă dincolo de orice limită. Trădarea PUR i-a trimis pentru patru ani in opozitie si a asistat la jurămintele tututur că niciodată nu vor mai tracta partidul lui Voiculescu spre Parlament. Si acum, de la Bucuresti, primește sarcini de a se pregati să cedeze locuri pentru cine știe ce parașutati politici, sau să poarte din usă in ușă portretele unor foști adversari, doar pentru că niste băieți din conducere au nevoie de ciutacii sau cristoii lui Felix.

Nu poti face nimic, imi spune un prieten, muncitor la o firmă de cablu, ostatic si el la PNL? Dacă aș pune că Guvernul a facut doar 5 kilometri de autostradă, că e totusi putin pentru patru ani, aș fi indemnat să tac de șefi și colegi, oricum și ei știu asta. Ce vină am eu, spune el colegilor de serviciu când il critică, puteam eu să schimb acest ritm?

Ostatic este și pedelistul care a trebuit să nu crâcnescă atunci când niste peneliști, colegi de campanie, au venit să acupe pozitii in partidul său și acum trebuie să asiste cum echipa de aventurieri, venită fără de bagaje și merinde, se luptă să ia pozitii in fata pediștilor vechi, care s-au luptat cu Iliescu sau Constantinescu. El trebuie să tacă si o să tacă, cu siguranță, chiar dacă aceștia vor reuși.

Ostaticului politic i se cere mereu să urască oameni care nu i-au făcut nimic și pe care doar i-a vazut la televizor. Este trimis să vorbească oamenilor despre niste așa zise programe politice care pentru el si ai lui, nu au nici o logică, înșiruiri de promisiuni.

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta. Plăteşte destul pentru această naivitate și încă ar mai putea face un lucru pe care nu-l pot face cei independenti, să schimbe clasa politică.

Au rămas puțini, doar unul dintr-o sută de clujeni mai este membrul vreunui partid. Dar dacă toți oamenii înscriși în partide ar vorbi, protestul lor ar putea darâma scena subredă a politicii românești. Schimbarea se poate face doar acolo, in interior, restul e iluzie. Poate nici n-ar trebui să vorbească, doar să fluiere, profilactic, cinci minute la fiecare sedință de partid.


...

editorial publicat in www.ziuadecj.ro

Fotbal si politică

Diminică toată țara a văzut 10.000 de timisoreni într-o revoltă pașnică prin care au umplut piata Operei din capitala Banatului pentru recuperarea simbolului lor sportiv: POLI.

Televiziunile din București au anunțat 2000 sau 3000 de participanți, deși erau contrazise de propriile imagini. La prima vedere am putea spune că este un fapt de viață particular, o problema doar a fotbalului, unde nu are rost să ne băgăm. Nu este așa. Fotbalul este o parte importantă a spectacolului public, fenomen social generator de emoție colectivă. Ca spectator al istoricei infrîngeri cu Lituania de la Cluj am asistat cum, de cateva ori, cei 20 000 de ardeleni din tribune, au strigat minute in sir numele orașului care a născut Revolutia română din 1989. Nu stiu cum a ajuns bucureșteanul Iancu să vândă unui italian simbolurile fotbalului timișoarean și nici nu știu cine are dreptate, juridic vorbind. Dar în aceste manifestări de revoltă publică nu este vorba doar despre fotbal. Este vorba despre politică și despre relația dintre centru și teritoriu.

Fotbalul este o parte a procesului de tranformare a României intr-o feudă Bucurestiului, o recentralizare după metoda exercitată in perioada comunistă. O spunem cu toții pe la colțuri, în pauze sau acasă, dar tot mai puțini au curajul de a recunoste un lucru pe care tot mai multă lume îl gândește. Sunt două milioane de telespectatori care nu pot să vadă campionatul national de fotbal, neavând nici măcar unde să plătească măcar un abonament, pentru că niște smecheri trafichează interesul public după bunul lor plac, fără ca CNA sau Federația Română de Fotbal ori organismele de protectie a consumatorilor să facă ceva.

Putem face o asemănare între fotbal și politică și din ratiuni de similaritate, nu doar pornind de la acest fapt de viață ușor de luat ca pretext. In fotbal, ca și în politică, conducătorii au imunitate totală, pot face orice dar nu pățesc nimic. Sunt multe mazete în fotbalul românesc, număr mare întrecut poate doar de domeniul politic, unde numărul nechematilor este înfiorător de mare. Arbitrajele functionează în fotbal aproape cum funcționează justiția, adică ba legate la ochi, ba dând decizii în compensație. Performanta politicenilor in a aduce fonduri europene seamana perfect cu ultima excursie a Romaniei la Campionatul European din Austria și Elveția.

De fapt, revolta provinciei la fotbal este generată de atitudinea sfidătoare a centrului față de comunitățile locale. Cel mai bine se vede acesta din viteza cu care autoritatile centrale avansează în aplicarea proiectului legii descentralizării. Ne chinuim de 10 ani să facem descentralizarea administrativă, dar observăm că totul este doar o simulare, sau ca să folosim tot un termen din fotbal, o tragere de timp.

Să vedem puțin in ce ritm amețitor se adoptă după ce Guvernul Năstase promovase deja, în 2004, o lege cadru a descentralizării? Abia in 2006, după doi ani, Guvernul Tăriceanu vine cu altă Legea cadru a descentralizarii, mai completă, se spunea atunci. Grăbit, Guvernul însă mai asteaptă doi ani pentru ca în februarie 2008 să dea HG 138 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006. Ametitor, ca si ritmul din meciul România-Lituania unde spectatorii au plecat cu gândul că puteam să jucăm încă două saptămâni și nu am fi dat gol.

Nu voi dezvolta aici starea precară a nivelului de descentralizare dar este deja clar că descentralizarea este incompletă, trunchiată, nereusindu-se apropierea de interesul cetateanului, a unor atributii si decizii. Se amână transferul complet de resurse materiale și financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică și care conferă o mai bună valorificarea a resurselor. Tot mai des primarii se plâng că bugetele colectivităților locale sunt dependente în mare măsura de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepașind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanțelor vizând, după model european, o cotă între 50 și 70%. In fine, relația fiscală dintre administratia centrala si autoritatile publice locale este, înca, una de dependență, autoritatile locale nebeneficiind de acces la piata de credit.

Problema descentralizării nu se reduce la problema pixului de București, cum declara recent un coleg de partid, dar nici nu este de amânat până la Calendele grecesti, când vom deveni o mare putere economică, cum crede același lider.

Si în fotbal, dar și în politică și administratie, este necesar respectul pentru comunitățile locale și drepturile lor stipulate in Constituție, respect pe care nu-l arată deloc oligarhia de la toate nivelele administratie centrale. Respectul comunităților locale înseamnă și respectul simbolurilor lor, dar și încrederea în capacitățile lor de a se autoorganiza. Bucurestiul pierde zilnic milioane de euro in procesul absorbtiei de fonduri europene, dar în timpul acesta mii de primari din comune si orase de provincie fac proiecte si aduc bani europeni sau proiecte finantate de la Banca Mondială.

Dacă nu vom proiecta urgent legi pentru a completa legea cadru a descentralizării sau vom continua să tragem de timp, prelungind centralismul, acesta care distruge solidaritatea natională, revolta provinciei se va va intinde pe tăcute până ce se va crea o falie greu de trecut între capital și restul țării. Dacă Parlamentul va stimula sau va tăcea in fața acestei atitudini mostenite de la bolsevici, autoritățile centrale vor deveni central unei cleptocrații care va sufoca România. Asa cum incepe să arate că a sufocat și fotbalul românesc. Sper că bucurestenii din scaunele puterii să înțeleagă un lucru pe care francezii il știu dintr-un decret apărut la Paris in 1852: ”Se poate guverna de departe, dar se poate administra numai de aproape”.


Deocamdată nu putem constata decât că statul este o vacă îngrășată pe păsunile noastre din provincie, dar mulsă doar la București.


.....

Declaratie politică in Senatul Romaniei din 8 septembrie 2008

VISUL SĂRACILOR ÎNTR-O ROMÂNIE-CAZINOU

Sociologii din lumea intreagă au fost intrigați să observe că săracii votează masiv cu dreapta. In unele țări, cum este și România, săracii sunt principalii contributori la banca de voturi a dreptei. Săracii votează de cele mai multe ori cu dreapta împotriva interesului propriu. Mai multe studii recente au descifrat enigma: este triumful sperantei asupra interesului propriu. Săracii sunt expuși când dreapta vine la putere dar ei nu observă căci ei se visează viitor bogătași. Intrebati fiind americanii, într-un sondaj recent, dacă se plasează în primii 1% dintre bogatii Americii, 19% dintre se cred ca făcând parte din acesta castă a celor mai bogati 1%. Nu trebuie să ne miram și nici să-i credem nebuni, acesti oameni se consideră un fel de pre-bogati, sunt cei care speră, sau poate au interpretat anumite semne in acest sens.

De accea admiratia săracilor se indrepta spre cei bogati si asta aproape că ar fi normal. Anormal este însă că spre cei bogati se îndreptă si solidaritatea lor, astfel că este greu să articulezi proiecte sociale sau politice care se bazează pe solidaritatea celor mulți. Empatia cu cei săraci vine mai degrabă din zona intelectualilor in Occident sau in America si mai puțin din zona semenilor lor. Decît să recunoască faptul că au nevoie de ajutor, săracilor le este mai simplu să viseze că va veni ziua cand vor spune adio patronului, vor arunca sculele cât colo și se vor muta la vilă. Imi aduc aminte că primul mare câstigator la loto de după Revolutie, un tanar din Tulcea, a emis fraza celebră: de azi n-am sa mai muncesc niciodată!

Degeaba vin sociologii si arată că mobilitatea socială este tot mai lentă, că sunt tot mai multe sanse ca fiul să nu poată depăși conditia tatălui. In țara tuturor posibilităților, Statele Unite ale Americii, un un studiu al OECD din 2007 arată că dacă cel putin unul din parinți se afla in cohorta de 20% a celor mai saraci din societate, copilul are 40% să nu depăsească conditia familiei.
De ce ignoră oamenii datele stiintelor sociale dar si cele ale evidentei? Nu ar putea să observe realitatea pe baza unei logici simple că nimeni din cunoscutii lor nu s-au imbogatit miraculors, nimeni din familie, nici din colegi de muncă? Pur si simplu s-a produs o puternică mutatie la nivelul imaginarului. Politica de comunicare a dreptei, in varantele ei liberaliste sau neoliberaliste, foloseste deja de decenii ceea ce psihologii numesc efectul Seherezada (mai nou sociologii îi spun storytelling, adică arta de a spune povești). Conducătorii campaniilor electorale stiu deja foarte bine că realitatea nu este importantă, realitatea este perceptie, așa încât nu trebuie să te simți inhibat când promiți maselor. Să dam tuturor o sansa – este un discurs al castigătorilor la loto, toată lumea este fascinată de sloganul manipulator: 100% din castigatorii la lotto si-au încercat șansa. La Cluj avem un exemplu care nu mai are nevoie de prea multe explicatii: fenomenul Caritas. In Campania din Franta, Sarkozi le-a spus francezilor: Impreună, totul este posibil si a invins cu ajutorul voturilor celor săraci.

Un specialist in storytelling observă că istoria este marcata de povesti si mituri universale, dar astăzi arta de a spune povesti electorale si publicitare produce o ruptură a imaginarului cu povesti care nu au osatura de intelepciune si normă etică, ca si povestile lui Homer sau Shakespeare, ci produc doar canalizare de emotii spre modele artificiale, populează spatiile simbolice cu istorii degradate si personaje fără substanță. La noi efectul Seherezada este tot mai des intâlnit, e ușor ca fetele de liceu să se viseze în rol de Moni sau burlacul bătrâior pe post de Iri. Presedintele Băsescu le spunea romanilor că merită tot ce este mai bun, Oprescu a vorbit despre autostrazi zburatoare care traversează Capitala, Geoană trimite oameni in Cosmos, Guvernul Traiceanu face planuri de autostrăzi sau aeroporturi, chiar dacă in patru ani a dat in folosință doar cinci kilometri din Autostrada Transilvania. Nimeni insă nu-i opreste să le spună că sunt doar povesti si că ar fi frumos să vorbească despre proiecte concrete cu plan si sursă de finantare, cu termene de executie și date despre impactul prezumat.

Fascinatia poveștii este regula dominantă in politica de azi. Dispare Vadim si buticul lui nationalist pentru că povestile eroice de tip clasic, cu Mihai Viteazu sau Avram Iancu, nu mai au trecere la săraci. Discursurile dreptei de la noi desubstantializează si depolitizează narațiunea politică. Andreea Esca intră in manualul de istorie nu doar prin efracție editorială, ci pentru că ea inlocuieste cu siguranta ceva și în imaginarul săracilor. Aici avem o deplasare spre dreapta importantă pe care, din păcate, nu este observată de PSD sau alte forme politice de stânga.

Cum si unde se regăsește solidaritatea celor slabi printre normele sociale de azi? Nu este nicăieri, poate are forma unui teledon, când poti să-ți liniștești conștiința dând ceva unor năpăstuți. Guvernul Tariceanu practică perfect un sincretism ideologic care depolitizează orice. Ia toate măsurile de stânga pe care le viseaza PSD, pe unele nu stiu dacă le-ar accepta un guvern PSD si arată că dreapta si stanga sunt doar inventii.

Unii ar putea să spun că sunt epuizate valorile stangii pentru că nu te mai aplaudă nimeni dacă spui că munca este o valoare. Nu este așa insă trebuie sa recunostem că nu la asta visează societatea narcotizată de povesti, ea visează să se imbogatească printr-o minune. Particularitatea României este socantă și în ceeea ce priveste mitul antreprenorului, figură centrală a liberalismului in Occident. Românii nu visează sa facă o afacere care să-i imbogățească, de doua decenii 80% din români cred că oamenii de afaceri de succes au realizat asta prin noroc, mită, coruptie sau alte metode imorale. Nici intreprinderea nu este la noi ca la francezi ”celula de bază a societatii” , ci mai degrabă un loc de unde să pleci rupând ușa la sfârșitul celor opt ore. Costel Busuioc este mai usor model decât Dan Iordăchescu sau Angela Gheorghiu, pentru că ultimii au muncit foarte mult pentru a face carierele de excepție.

Stanga nu prea este pregatită pentru ameliorarea formei discursului, s-a bazat pe valori și un continut pe care-l credea valoros o eternitate. Mereu defensivă, stânga a devenit un fel de asistenta socială care e greu să mai fie fascinantă, căci le aduce aminte săracilor de problema lor cea mai mare. In plus poate să le deranjeze visul . Dreapta incearcă să lichideze si ultima forma de proprietate: proprietatea socială. Stanga nu are curaj să lanseze proiectul apărării sferei personale a individului: acolo unde e vorba de munca lui, salariul, sanatatea sau educatuia copilului. Deageaba se luptă doar cu proiecte impotriva sărăciei, este nevoie de mult mai mult curaj.

Dacă dreapta îi stimulează cu cinism pe săraci să viseze intr-o Romanie - cazinou, stanga încă nu și-a dat seama că a pierdut bătălia și sărăcii sunt tot mai consecvenți în a alege speranța, uneori impotriva interesului propriu.

...


Cititi acest editorial in www.ziuadecj.ro

MUZICĂ RĂTĂCITĂ ÎN CARNE

La ultima confruntare mondială a națiunilor, Olimpiada, femeile au luat șapte din cele opt medalii care au salvat onoarea României. Nu este pentru prima dată, dar noi nu am observat nimic. Dacă le-aș întalni pe stradă pe Susanu sau pe Andrunache nu le-aș recunoaste deși au adus României multe medalii si titluri olimpice. Desi au salvat țara si la Olimpiada de la Atena dar si in alte locuri, noi nu am înțeles încă faptul că femeile au rămas singure in lupta noastră cu alte nații. Romania a ramas un teritoriu al vulgarității misoginismului de bodegă și de șantier. In zilele Olimpiadei mă așteptam să le vad pe toate ecranele de televizor si zambind de pe coperta tuturor ziarelor pe femeile noastre de aur.

Am căutat două ore pe internet ca să aflu unde s-a născut Alina Dumitru și ce scoală sportivă a făcut. De-abia am găsit ceva, dar mi-au rămas destule pete albe. Am găsit cu greu că Sandra Izbasa iubește papagalii si Nutella (probabil că nu are voie s-o manânce decât de Revelion) si ca adoră, ca si mine, pastele carbonara. Despre Diță –Tomescu si fostul ei sot, mai tanar cu 6 ani, azi doar antrenor, am aflat mai multe doar pentru că a fost o surpriză si pentru conducătorii delegatiei noastre. Oricum astazi ecoul s-a stins, peste două trei saptamani n-o s-o recunoască nici portarul de la Agentia Natională pentru Sport. Am vrut să cunosc sau să pot a-mi închipui frânturi din viața normala a acestor femei de exceptie, dar am aflat foarte putine. Aproape anonime isi vor temina viata sportivă iar noi vom continua să fabricăm staruri de doi lei, să vorbim de Monica lui Iri sau de Bahmutanca si Prigoană. Ne-am obisnuit cu acestă mare de vulgaritate ce ne cuprinde pe toți si pe care am raspandit-o peste tot in societate. O mocirlă in care ne afundăm in fiecare zi mai mult și care cuprinde tot mai multă lume. In timpul Olimpiadei pe toate canalele de sport erau aceleasi personaje: Gigi, Iancu, Mititelu, Turcu, Copos, Taher intr-o nefarsită si agramată telenovelă fără urmă de poveste. Intre certuri, injuraturi, enormități retorice, se mai derulau pe kroll stiri scurte despre olimpiada. Rareaori apărea câte o declaratie a fetelor noastre campioane.

Femeile din lumea noastră sunt victime ale indiferenței noastre, nu sunt doar victime ale misoginismului. Ne uităm la femeile noastre cu indiferență. Le iubim indiferent sau le evaluăm cu intoleranță. Ne concentrăm pe sărbători si gesture simbolice iar restul vietii noastre cu ele este lăsat in paragină. Ipocrizia prăznuirii simbolice este o dominanta a vietii noastre. Ceea ce ar trebui să fie centrul vietii noastre impreună, am reusit s-o izolăm in ritualuri vulgare. Valentin s Day, 8 martie si 1 martie, zilele onomastice sunt zile în care câștigă florăresele si vânzatorii de nimicuri. Trăirea acesta ritualică, redusă la cateva zile pe an, golește de sens responsabilitatea noastră in a cântări si prețui exact resursele și contribuțiile femeii in societatea noastră de ciobani si cocalari. Un buchet de flori si un parfum ne spală păcatul de a nu respecta femeia cele 360 de zile în care nu e onomastică sau sarbatoare marketizată.

Un nefericit de ritual in care ne mințim și cumpărăm indulgențe ne face să rămânem o societate primitivă de patriarhi inchipuiți, fără minte si sensibilitate. Nu vedem că ritualurile acestea ale celebrării feminitatii abstracte ne mint si ne inșală, iar simbolismele dulcegăroase ele le accepta si chiar se bucură căci au cu noi rabdarea infinită a mamei si puterea de a indura a sclavei?
Cumpărăm indulgente ca niste păcătoși fricoși și socotim uneori în bani meschina noastră libertate. Dar ritualul nu are viață, in cel mai bun caz poate să amintească de niste emoții sau instincte demult adormite. Ce să facă ele in noptile de singuratate, când noi uitam să venim, cum zicea Nichita, cu prăznuirea noastră simbolică?

Ar trebui să fim, simplu, alături de ele, nu specialisti in intrupări simbolice ori in metafore inflorite. Pe peretele din coliba pescarului din Batranul si marea, ne spune Hemingway, fusese o fotografie veche de unde il privea chipul sotiei. Văzand cum se decoloreaza fotografia, personajului i se face milă si pune fotografia pe un raft, sub o camasa curată. Nu, nu este vorba de nici o metaforă aici, scriitorul o spune intr-o scrisoare catre un prieten: ” „Nu exista in ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Batranul este batranul. Baiatul este un baiat si pestele este un peste (…) Tot simbolismul de care vorbeste lumea e shit”. Gestul personajului de a ocroti fotografia si chipul soției este unul de o tandrete cosmică, nu e un ritual încifrat.

Cioran , scepticul scepticilor, in singurartatea lui de gheață, a spus la final că femeia este muzică rătăcită în carne . Nu e in această rostire vreo odă dulceagă si nici vreun gând de sofistă profunzime simulată. Este ceea ce cred eu că pot iubi si respecta femeile la noi: să nu le amăgim și să nu ne amagim nici noi prin ritualuri si simbolistică impotentă. Să le privim așa cum sunt și să recunoastem că sunt egale cu noi. Că sunt parte a fiintei noastre, nu obiecte de care ne folosim din când in când.

L-am vazut in zeci de cadre pe halterofilul neamț care se bucura ridicol la câstigarea medaliei de aur, dansând ciudat, căutînd îmbrătisarea echipei ca un copil de câteva luni care caută acum să învețe gesturile socializării, ca un om care a uitat îmbrățișarea. Era ciudat și am inteles de ce doar cînd s-a urcat pe podium avand în mână o greutate mai mare ca haltera de 300 de kg: chipul sotiei ucise într-un accident de circulatie. L-am văzut uitându-se cu lacrimi spre cer si am descifrat in ochii lui cea mai mare tristete și cea mai neagra singuratate: singur pe lume, cu o cruce in spate in formă de halteră, un om care a văzut abisul de gheață al insingurării. Acolo, in fata unui miliard de oameni a vrut să spuna ceva ce sigur nu are curaj să spuna când iese la o bere cu băieții: iubirea nu se termină odată cu moartea, ea poate dăinui, iar femeia este o parte din ființa fără de care nu suntem nimic.