Franzela exilului

Neînţelegerea şi visul de a schimba România

La începutul secolului trecut, Ion Luca Caragiale, proaspăt autoexilat la Berlin, îşi anunţa prietenii, printr-o carte poştală, că a gustat prima dată din „franzela exilului”. Sigur, diferenţa dintre franzelă şi pâine a dispărut astăzi, dar timp de peste un secol, în România, franzela era o pâine mai bună, mai scumpă şi mai dulce. Marele nostru dramaturg care moştenise o avere importantă de la o mătuşă a revenit în ţară în cei şapte ani de peste 20 de ori, chiar dacă între 1906 şi 1912 drumul până acasă din actuala capitală a Germaniei nu dura doar două ore şi ceva cât facem astăzi cu Lufthansa.

De ce nu mai vorbim azi despre exil, cum vorbeam până în 1989, ci am înlocuit termenul cu cel de diaspora, cuvânt care desemna odată totalitatea comunităţilor evreieşti raspândite în afara Palestinei, nu o să înţeleg niciodată.

         Diaspora – concept ideologic

M-am întrebat de multe ori, în mod firesc, cum putem trata sociologic acest concept, dar mai ales în ce măsură diaspora este un concept construit sociologic sau doar o categorie metaforică, folosită mai mult ideologic sau politic.

Identitatea diasporei este, în cea mai mare măsură, fundată pe ideologia radăcinilor şi a unei memorii colective. Acestea produc mitul unei continuităţi naţionale şi exigenţa reproducerii ei în alte condiţii de timp şi spaţiu. O luptă contra uitarii se dă şi se contruieşte o iconografie în acest sens. Memoria exilului începe să fie o formă culturală care ţine loc de memorie colectivă. Pe de altă parte, la un examen atent, identităţile etnice sau naţionale sunt forme pe care unii le consideră vide de conţinut, pentru că modul în care s-au constituit populaţiile în Europa a rezulat din nesfârşite migraţii care ar distruge mitul legăturii de sânge. Identificarea subiectivă este de fapt un proces care ţine loc de omogenitate genetică.

Legătura de sânge este un mit care porneşte de la legătura dintre părinţi şi copii, dar care nu poate funcţiona în mod obiectiv în secole de parcurs istoric. Sângele apă nu se face, spune proverbul, dar când spunem asta, ne referim mai degrabă la faptul că sângele este o metaforă bună pentru faptul că avem mai degrabă o identitate comună, identitate colectivă imaginară. De regulă, asta se numeşte tradiţie, dar tradiţia şi ea o invenţie mai mult sau mai puţin artificială de la un moment dat, este ieşită direct din „sufletul poporului”. Un pedigree etnic este greu de urmărit, chiar şi unul naţional, cu atât mai mult cu cât vrem să fundăm pe el unitatea unui grup aflat în afara comunităţii-mamă.

Cu atât mai mult este greu să fundamentăm, într-o genetică pură, conceptul de diaspora, mai ales în condiţiile în care sunt naţiuni multietnice constituite doar din emigranţi, unde naţionalitatea se bazează pe contract social.

Conceptul diaspora s-a născut a fi potrivit pentru răspândirea evreilor în lume. A fost luat apoi în limbajul comun necritic, încât este un concept destul de vag, iar încercarea de a stabiliza o definiţie este o sarcină dificilă datorită unor experienţe istorice diverse şi unor intenţionalităţi de definire care nu au urmărit mereu un scop analitic sau ştiinţific.

Un lucru este clar, avem mai multe tipuri de diaspora, deci poate funcţiona acest concept? Există diaspora formată în urma dramelor de război prin migraţie internaţională, prin deportări, prin acţiuni de purificare etnică, sunt comunităţi de diaspora care au rămas pe pământul lor, dar s-au schimbat frontierele statelor naţionale şi, cu singuranţă, cea mai nouă diaspora este cea rezultată din migraţia economică din ultimele secole sau decenii. Sunt autori, precum Gabriel Sheffer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, care vorbesc de diaspore victimă (afro-americani), diaspore imperiale (indieni sau britanici), diaspore de comercianţi (chinezi, libanezi, greci), diaspore culturale (caraibienii).

Apare tot mai mult şi un naţionalism negru bazat pe rasă, ce se vrea o ideologie a diasporei afro-americane cu două componente aflate în conexiune: rasa şi idealurile politice ale „negritudinii”.

Dacă avem diaspora fără stat şi diaspora legată de un stat, din perspectiva focalizării pe originea etno-naţională, atunci prezumăm existenţa unei continuităţi sau a unor invarianţi de-a lungul existenţei unei comunităţi. Această diversitate ne duce în situaţia în care trebuie mereu să contextualizăm folosirea noţiunii de diaspora, deoarece diaspora este o realitate trans-etatică dar, vedem din ultimul exemplu, chiar şi una trans-etnică.

Deocamdată, trebuie să observăm că este nevoie de un studiu mai atent şi mai sistematic al acestei realităţi foarte bogate. O realitate unde apar identităţi hibridizate şi transculturale, tranziţii şi tranzacţii între culturi, procese de negociere şi dialog intercultural. Sunt convins că există lecţii mai generale, pe care le putem extrage din modul în care se nasc noile identităţi din diaspora sau din felul în care apar ceea ce unii cercetători numesc „tulburări de identitate”. Identităţile diaporei sunt transculturale, pentru că înglobează realităţi diferite de cele ale naţiunii, rasei sau etniei la care se raportează

Diaspora sau exilul românesc

Diaspora românească este, în ultima vreme, şi subiect politic sau instituţional. Este privită cu o mai mare atenţie mai ales după ce, în anul 2009, a înclinat balanţa în privinţa alegerilor prezidenţiale din România, când aproape 150.000 de români au votat în străinătate, diferit faţă de media populaţiei autohtone, aducând un nou mandat pentru Traian Băsescu. Relaţiile dintre România şi comunităţile româneşti din vecinătate şi emigraţie au la bază prevederile art. 7 din Constituţia României, precum şi cele din Legea 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Legea citată foloseşte sintagma „români de pretutindeni” şi conţine „persoanele de origine română şi aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care îşi asumă în mod liber identitatea culturală românească: persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone care trăiesc în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit, membrii comunităţilor româneşti/originare din România din emigraţie, cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate”. Ministerul Afacerilor Externe are un ministru delegat pentru românii de pretutindeni, elaborează şi aplică politica guvernamentală în domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni, în conformitate cu obiectivele majore de politică externă ale României şi cu Programul de Guvernare. În centrul politicii guvernamentale se află nevoia de sprijin instituţionalizat a românilor din afara frontierelor în vederea păstrării şi afirmării identităţii lor etnice, lingvistice, culturale şi religioase şi este suprajustificată prin importanţa pe care instituţiile europene o acordă problematicii respectării drepturilor omului si, în particular, respectării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor şi comunităţilor etnice. Dar, în realitate, lucrurile nu stau aşa cum scrie în lege, departamentul pentru diaspora este plimbat de la un minister la altul, are bani puţini şi personal insuficient.

După alegerile din noiembrie 2014, când numărul celor care au votat în străinătate a ajuns la 377.651 de persoane, iar 89,73% din voturi au fost pentru Klaus Iohannis, diaspora a devenit subiectul unei utopii sau îngrijorări. Noul PNL forţează votul prin corespondenţă, în orice condiții, pe principiul că este vorba de o populaţie care va vota continuu cu dreapta. Evident, cei care au pierdut la alegerile trecute se vor opune, dar fără să facă asta deschis. Ce rezultă din această situaţie? Întâi de toate, un ocean de demagogie: toată lumea declară o mare deschidere, o preocupare continuă pentru votul diasporei, ca şi cum aceasta ar fi cea mai mare problemă a relaţiei noastre cu milioanele de români care trăiesc în afara graniţelor. Cum preşedintele a promis, se va ajunge la o formă de vot prin corespondenţă, poate valabilă şi pentru cei din ţară, ca să nu fie atacată legea pe criterii de discriminare, dar legislaţia nu va aduce mare lucru în plus pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor noştri care trăiesc în afara României. Vom rămâne pe mai departe un stat care nu îşi protejează cetăţenii şi mai ales o administraţie care nu se gândeşte la viitor, iar măsurile luate, ca şi votul prin corespondenţă, pot fi doar frecţii la un picior de lemn.

         Ce ar trebui schimbat?

În primul rând, dacă ne uităm la cifrele populaţiei, constatăm că peste 25% dintre români sunt în afara graniţelor şi asta ar trebui să ne conducă la o cu totul altă strategie, una serioasă, nu discursuri despre votul prin corespondenţă. Principala problemă este deci reprezentarea românilor din diaspora în Parlament, care acum se face penibil prin câţiva parlamentari care nu vin din diaspora, ci sunt oameni care primesc sinecuri de la partide. Cu o excepţie - parlamentarul Viorel Badea, ei nu cunosc prea bine problemele românilor de afară şi nici nu se luptă pentru a multiplica mijloacele prin care ţara îi sprijină.

În al doilea rând, când un sfert din populaţie nu mai este între graniţe, trebuie schimbată întreaga filosofie de organizare a statului. Trebuie să extinzi mecanismele administrative spre aceste comunităţi. Să-i ajuţi să păstreze limba şi legătura cu ţara, copiii şi nepoţii să poată învăţa limba română, să aibă şcoală şi biserică în comunităţile respective. Astfel, poţi păstra unele legături de coeziune ale naţiunii răspândite şi posibilitatea întoarcerii acasă

În al treilea rând, trebuie administrată această relaţie cu diapora, printr-un minister autonom, nu un departament lipit de Ministerul de Externe. Un asemenea minister ar trebui să aibă o forţă comparabilă cu ministerul care se ocupă de administraţia din ţară, să poată administra bugete destul de mari, încât să poată finanţa cel puţin educaţia în limba română şi viaţa culturală a românilor de peste graniţe. Copiii care au plecat sau care se nasc acolo ar trebui să poată învăţa limba română, istoria şi civilizaţia poporului român şi multe alte lucruri care formează identitatea unei naţiuni.

În fine, diplomaţia noastră trebuie să se lupte cu adevărat pentru drepturile românilor, să fie curajoasă şi puternică. Patria-mamă ar trebui să cultive adevăraţii lideri din diaspora, să-i sprijine să aibă audienţă şi reprezentativitate şi în ţară, să fie adevăraţii ambasadori ai diasporei în România. Pentru o relaţie bună cu românii plecaţi, trebuie ca românii de acasă să înţeleagă problemele celor de afară şi să fie persuadaţi să sprijine aceste comunităţi aflate în ţări străine.

Tristeţe. O mare tristeţe si o mare neînţelegere

Poate secolul XXI va fi, mai mult decât secolul trecut, secolul diasporei. Pentru mai multe motive, migraţia internaţională, globalizarea, schimburile economice, marile construcţii integratoare cum este Uniunea Europeană produc continuu diapore şi diasporezi. Vom avea în secolul XXI o mare diaspora mondială, o identitate hibrid, o majoritate formată din minorităţi? Tot ce este posibil. Marile migraţii spre Europa din aceste zile produc spaime şi sentimentul că nu va fi ce a mai fost şi că lumea merge spre o direcţie pe care nu o putem bănui acum. Analizând volumul „Poezia românească din exil”, care include 31 de autori în peste 400 de pagini, criticul Mihai Zamfir sintetizează în titlu esenţa producţiei literare din poezia exilului românesc: Tristeţe, o mare tristeţe. 
 Azi, diaspora noastră este subiectul unei mari neînţelegeri. Unii îi respectă pe cei plecaţi pentru curajul lor. Alţii spun că nu este normal ca aceştia să voteze şi să dicteze cine să ne conducă pe noi cei de aici, rămaşi acasă să ducem România mai departe. Reapare încet discuţia, din 1990, despre cine a mâncat sau nu salam cu soia. Pe de altă parte, îi auzim pe multi dintre cei plecaţi spunând că diaspora concentrează pe cei mai buni dintre noi. Nu o să ştim probabil niciodată cât de mult se apropie de adevăr aceste afirmaţii maximaliste. Am văzut interviuri cu români plecaţi în afară care argumentau, la alegeri, că ei ştiu ce înseamnă democraţie, că o trăiesc acolo şi că sunt legitimi în a spune celor de acasă cum trebuie să voteze sau cine este cel mai bun pentru a conduce. Cu siguranţă, sunt de bună-credinţă şi multi dintre ei trăiesc în societăţi civilizate şi aşezate şi pot aduce o cultură a democraţiei şi activismului civic, a responsabilităţii şi meritului ca principiu de selecţie social. 

Dar, chiar dacă au dreptate, românii din diaspora trăiesc mai degrabă un vis al forţei lor de schimbare. Nu vor putea schimba România cu adevărat decât atunci şi dacă se vor întoarce acasă. Dacă milioanele de români exilaţi sau autoxilaţi prin toate colţurile lumii se vor întâlni cu milioanele de români răspândiţi în exilul interior, scârbiţi şi cuprinşi de lehamite, atunci poate România va avea o şansă la o schimbare fundamentală.

Referinţe:

Sheffer, Gabriel, Diaspora Politics: At Home Abroad, Cambridge University Press; 1 edition, 2006

Zamfirescu, Dinu, Cârtiţele Securităţii. Agenţii de influenţă din exilul românesc, Ed. Polirom, Iaşi, 2013

Băciuţ, Nicolae, Literatura exilului, exilul literaturii, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2006

Corobca, Liliana, Poezia românească din exil, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2006

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 20.

Românii și visul american. Imaginea SUA în România

În 2015 se împlinesc 135 de ani  de relaţii diplomatice între România şi SUA. 

Pentru numărul special al SINTEZA, dedicat acestei aniversări, Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES a realizat studiul Percepțiile publice ale românilor cu privire la SUA.

O infografie cu cele mai relevate date puteți vizualiza mai jos:

  Ires_Imaginea SUA in Romania_135 de Ani_Sinteza_infografie

America din ceruri şi de pe pamânt

Un refresh pentru american dream?

La 13 sau 14 ani, am aflat că există sociologie citind revista Sinteza, o revistă a Ambasadei SUA în România, pe care tatăl meu o primea de la nişte prieteni din Bucureşti. Era ca o fereastră spre lumină pentru mine, citeam fiecare număr de câteva ori, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. Am găsit acolo o recenzie de carte de sociologie care analiza subiectivitatea şi rolul ei în construcţia comunităţilor mici. M-a marcat pentru toată viaţa şi, deşi comuniştii urmau să desfiinţeze sociologia, eu nu m-am descurajat, ci am început drumul spre o profesie aproape necunoscută şi interzisă în acea vreme. Peste aproape patru decenii, căutând un nume pentru revista în care citiţi aceste rânduri, mi-am amintit de numele dispărut deja al acelei ferestre de lumină spre libertate, pe care atunci Statele Unite ale Americii ne-o trimiteau spre a nu ne sufoca. Am vrut, printr-un gest simbolic, să mulţumim Americii pentru gestul de atunci, reînviind un nume care pentru mine a fost de destin, iar pentru mulţi alţi români a reprezentat o gură de oxigen.

Astăzi constatăm că America este jumătate mit şi jumătate realitate. Ea nu şi-a pierdut pentru moment capacitatea de a împinge oamenii să viseze. Încă este pentru mulţi dintre săracii lumii un pământ al făgăduinţei. Alegerea lui Barack Obama, ca un copil al „visului american”, a însemnat o mare operaţiune semiotică, o bătălie dintr-un mare război cognitiv, în care America a vrut să arate că mitul american rezistă, există şi este încă producător de realitate. Visul american este de esenţă etică, el a fost lansat undeva în secolul al XVI-lea şi vorbea despre un ţinut ideal unde locuitorii unei Europe obosite de stratificare şi stagnare puteau descoperi libertatea şi egalitatea de şanse. Milioane de oameni au crezut în această promisiune constituind, prin migraţie, una dintre cele mai puternice naţiuni ale lumii noastre. Chiar dacă un laureat al Premiului Nobel pentru Economie spunea recent că „realitatea nu s-a ridicat niciodată la înălţimea visului american”, lumea încă visează la focul cald al acestui mit. Sondajele pe care le facem, noi, sociologii, arată că percepţia publică asupra Americii este una a unui stat puternic, o mare putere economică şi mai ales una militară în care multe naţiuni îşi pun speranţa. În paginile acestui număr din Sinteza, veţi găsi, cu siguranţă, imaginea pozitivă a unei mari puteri care intimidează, produce respect şi frică, dar creează şi speranţe.

Dar dincolo de datele pozitive, sociologul curios trebuie să înţeleagă datele care definesc majorităţi pentru a analiza tendinţele minore, cele care poate mâine vor deveni tendinţa majoră, dezvoltându-se, încet, dar sigur, ca mugurele de bambus care în câteva zile devine lăstar, iar apoi copac în toată regula. Unele dintre aceste tendinţe nu se vor dezvolta, dar o explicaţie fără valorile minoritare nu este completă. Altfel spus, am căutat şi partea goală a paharului, nu doar cea plină furnizată de procentele de peste 50% care definesc o majoritate. Dincolo de cifrele mari de simpatie pentru America visurilor noastre, populaţia unei Românii obosite parcă să tot aştepte venirea americanilor, investiţiile lor sau vizele, pare că dă semnele unei uşoare îndepărtări de partenerul NATO, aliatul şi prietenul american. Aproape 20% dintre români nu ştiu cine este preşedintele SUA, 97% dintre români nu au vizitat niciodată pamântul făgăduinţei de peste ocean, iar 14% nici măcar nu sunt interesaţi de turism peste ocean. Întrebaţi dacă sunt interesaţi despre ceea ce se întâmplă în SUA, 56% dintre români spun „Nu”. În timp ce 27% dintre români spun că nu este bine ca SUA să se amestece în treburile politice interne ale României, 29% cred că americanii greşesc că nu acordă vize de acces românilor, iar 56% nu pot spune spontan un brand american. Dar mai grav este că, din tânăra generaţie, 20% cred că SUA este o monarhie şi doar 29% se simt interesaţi de ceea ce se întâmplă în SUA, faţă de 41% în cazul populaţiei de peste 35 de ani. Doar 16% dintre români s-ar stabili în SUA dacă ar avea ocazia şi 37% dintre români nu pot indica numele unei personalităţi din America, iar 61% nu pot spune mai mult de două nume la această întrebare.

Imaginea americanilor nu mai este făcută de filme şi Hollywood, cum era înainte, pe locul întâi românii pun acum internetul ca sursă de informare, iar internetul nu creează mituri, mai degrabă sparge miturile realizate prin mijloacele clasice. Fără cinematografia americană cu forţa ei de a crea mituri şi stereotipuri pozitive, America pierde un important capital de imagine. Dar cele mai interesante date ne apar dacă analizăm modul în care înţeleg sau percep românii visul american. Aproape jumătate dintre respondenţi, adică 49%, nu înţeleg nimic din această expresie şi doar 7% înţeleg visul american ca fiind egalitatea de şanse şi societatea meritocratică, iar 6% doar ca libertate, plus 1% care menţionează democraţia ca înţeles fundamental. În rest, 4% spun că visul american este iluzie, minciună sau propagandă şi ceilalţi văd în el bogăţie sau bunăstare, departe de esenţa etică a acestuia.

Mai important este răspunsul la întrebarea legată de modelul de ţară dezvoltată pe care îl admiră românii, SUA sunt pe locul doi, pe locul I românii plasează Germania. America nu mai este acel model de nedetronat pentru români. Chiar dacă Germania nu a furnizat ideologii şi modele aspiraţionale, ci doar un model de muncă, dezvoltare şi seriozitate, visul american pare că începe să piardă în faţa pragmatismului. Românii vor să fie apăraţi de americani, dar încep să-i admire mai mult pe nemţi.

          În primul deceniul al noului mileniu, americanii şi-au propus să cucerească lumea prin seducţie, printr-o variantă veche, dar şi nouă, a visului american. Cât timp americanii erau mult mai departe de noi, visul american era viu şi emoţiona. America era un teritoriu al speranţei, un model, o ţară parcă din ceruri. Când americanii au ajuns la noi, după 50 de ani de aşteptare, se pare că America de pe pământ nu mai furnizează energia visului, cum o făcea odinioară. Chiar dacă America aude de la oricare dintre preşedinţii ei că este cea mai mare naţiune a lumii, internetul ne arată una care a pierdut excepţionalitatea modelului de mobilitate socială şi egalitate de şanse, în care şcoala nu mai este egalizatorul social care era şi unde inegalităţile sociale cresc. America pe care o vedem astăzi, dincolo de filmele cu happy-end, este America de pe pământ şi aceasta a început să piardă din puterea de seducţie, începând să nu se mai poată ridica la înălţimea visului american.

La sărbătoarea celor 135 de ani de relaţii diplomatice dintre România şi SUA, America este mai puternică economic şi militar decât oricând, dar visul american are nevoie poate de un refresh. Nu pentru că pierderea de smart şi soft power american poate afecta forţa unei alianţe care ne garantează şi securitatea noastră, ci mai ales pentru popoarele mici ale lumii si chiar ale unei Europe obosite de propriul proiect. Un vis american care intră în disoluţie poate însemna sfârşitul unei utopii mondiale şi intrarea istoriei într-o epocă a cinismului sau a lipsei de speranţă.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 19.

Insuportabila uşurătate a lumii kitsch

În apărarea piticilor de grădină

Piticul de grădină este simbolul kitschului. Deşi de treizeci de ani, de când am susţinut o licenţă cu o temă din psiho-socio-logica gusturilor şi kitschul în estetică şi viaţa cotidiană, citesc tot ce îmi cade în mână despre acest fenomen. Când îmi cad ochii pe ciudatul şi intraductibilul cuvânt, prima imagine care îmi vine în minte este cea a unui pitic de grădină.

Călătorind cu maşina prin România, de multe ori mă opresc pentru a vedea piticii expuşi în tot mai multe locuri, pe la margini de șosea. Mă uit la feţele piticilor, la hainele lor, caut să-l întreb pe creatorul lor dacă au nume şi dacă merge vânzarea. Nu mi-am dat seama cât de importanţi sunt ei în istorie decât atunci când, într-un TGV care mergea de la Paris, undeva spre Sudul Franţei, am întâlnit un membru al Frontului de Eliberare a Pititicilor de Grădină (FEPG). Am aflat atunci că echipe de tineri răpeau piticii şi îi eliberau undeva în pădure, cu provizii de mâncare sau chiar de vin. Căutând să mă documentez, în anii care au urmat, am găsit că sunt şi mulţi oameni care urăsc piticii de grădină, că s-a înfiinţat chiar o Ligă pentru exterminarea lor, cred că tot în Franţa. Dar nu numai atât. Aflu recent că există şi două metode de tortură asupra piticilor, metode de o mare cruzime. Prima este aruncarea cu piticul, unde se cotează distanţa, dar se bonusează dacă piticul se sparge; cealaltă este spargerea capului piticului dintr-o singură lovitură. Sunt cunoscute zeci de procese în care oamenii au încercat, mai ales în Elveţia sau Germania, să-şi oblige vecinii să expulzeze piticii, pe motiv că din cauza micuţilor gnomi, exponenţi ai prostului-gust, ar exista posibilitatea ca preţul terenurilor din zonă să scadă.

În 1937, Hitler şi companionii au considerat că piticul de grădină, deşi invenţie germană, nu are talia, ochii albaştri sau muşchii simbolicului flăcău arian, astfel că piticii au fost asasinaţi sistematic, un genocid veritabil, iar atelierele în care se produceau piticii au fost închise. Comunismul care a venit după război şi în Germania a interzis, de asemenea, prin decret, fabricarea piticilor, aceştia fiind consideraţi simboluri burgheze, dar, pragmatici, comuniştii au permis fabricarea lor pentru export. În anii ‘80, piticii de grădină au început să devină o marfă tot mai importantă, dar şi o prezenţă tot mai vie, dacă pot spune aşa, în viaţa comunităţilor. Un neamţ din Elveţia a înfiinţat Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Piticilor de Grădină (AIPPG), ca o reacţie la tot mai multe atacuri asupra bieţilor pitici în tot spaţiul Europei Occidentale. Piticul începe să aibă o viaţă tot mai grea în lumea celor mari. După 1995, apar tot mai multe asociaţii care apără piticul, se fac expoziţii internaţionale cu mii de pitici, reprezentări ale piticilor sunt preluate de artişti avangardişti, dar cea mai mare victorie a piticului este că el a devenit personaj în multe clipuri publicitare.

În fond, de ce atâta zarvă în jurul neînsemnatului pitic? Piticul este diferitul, este o copie imperfectă, vine dintr-o lume mitică. Este simbolul punţii dintre o lume a umanului şi una a materialului reprezentat prin obiecte, a viului contra non-viului. Alăturarea în habitatul uman îl substanţializează, îl umanizează, practic devine un personaj înzestrat (ilicit) cu personalitate şi câteodată suflet, de către proprietarii care-i vorbesc sau îl pun alături de ei într-o ordine existenţială domestică. Piticul de grădină este şi un locuitor al unui imaginar htonic, care pentru omul modern, tot mai consumerist si mai despiritualizat, apare ca un memento al rătăcirii sale de esenţă, un memento al falsificării. Poate chiar se bănuieşte, omul de azi, de atitudine kitsch, de prea mult materialism şi atunci îndepărtarea semnului pe care îl trimite fondul cultural genuin este respins cu frică sau furie.

Acum închipuiţi-vă că sunteţi în situaţia în care urâţi piticul de grădină sau că nu vă place deloc, dar cineva drag vă lasă cu limbă de moarte un pitic de grădină cu rugămintea să aveţi grijă de el, experienţă pe care o descrie magistral un antropolg francez. Evident, cauţi să înţelegi ce a însemnat obiectul acesta pentru persoana respectivă. Freud ar spune că este vorba de un obiect-fetiş şi este, de fapt, un înlocuitor de fiinţă apropiată, aici piticul înlocuieşte o ABSENŢĂ. Până la urmă, pentru mulţi oameni, obiectele devin prezenţe active, devin personaje, în singurătate, oamenii vorbesc cu obiectele, se comportă de multe ori ca și cu un companion uman. Cum ar spune Umberto Eco, de fapt, această transformare în care un obiect este sinonim cu nimicul devine CEVA. 

Cel mai bine vedem asta când facem o analiză lucidă a lucrurilor care ne înconjoară, prea multe, prea vechi şi de care ne despărţim cu mare greutate. Piticul este kitsch, se plâng mulţi, întinează peisajul natural şi autentic, dar să ne uităm puţin cu indulgenţă la funcţionalitatea socială a kitschului, la prezenţa lui socială şi la practicile de existenţe care se întâlnesc cu acest fenomen. Un truism spune, după ce Milan Kundera a exprimat asta cel mai bine, că nu trebuie să vorbim despre kitsch doar ca categorie estetică, ci ca o prezenţă socială continuă, ca faţetă a realităţii sau consumului, de fapt a democratizării consumului. Poate că burghezia a adus consumul masiv şi inautentic, multiplicarea până la refuz a obiectelor drăguţe sau a copiilor acestora, dar comunismul nu s-a lăsat deloc mai prejos, este suficient să vedem „operele” realismului socialist. Mereu îmi aduc aminte de o gravură sovietică, „Muncitori forţând porţile Paradisului”, cu nişte uriaşi musculoşi care forţează porţile unui Paradis din care, probabil, a fugit şi şeful, dar şi portarul. Milan Kundera avea dreptate „Kitschul este idealul estetic al tuturor politicienilor, partidelor şi mişcărilor politice”, le-a plăcut dictatorilor, dar şi marilor lideri democraţi. Băile de mulţime, filmele cu politicieni îmbrăţişând copii bucălaţi sau bunicuţe cu ochii plânşi sunt azi substanţa campaniilor de PR politic, iar storytellingul care romanţează momentele unor biografii falsificate reproduce povestioare dulcege şi înduioşătoare.

Poate că, într-adevăr, kitschul înseamnă exces de sentimentalism sau romantism, aşa cum demonstrează esteţii sau o dictatură a inimii, când mintea nu mai spune nimic, cum scrie Milan Kundera, dar este parte integrantă a naturii umane, aşa cum tot marele scriitor recunoaşte. Într-o perioadă a individualismelor şi a narcisismului, unde romantismul se transformă în ipostaze degradate de reverie, kitschul este încă o prezenţă a umanului. Kitschul creează emoţii dulcege, dar pansează rănile unor tot mai multe existenţe fade, este ușor de decodificat, semnalizează prezenţa sensibilului, a sufletului şi reveriei. Într-o lume desvrăjită, cei fără de educaţie estetică, adică imensa majoritate, consumă kitschul cu intenţia de a înfrumuseţa viaţa.

Piticul de grădină este decorativ, poate deveni partener pentru bunica singură, primeşte nume din partea copilului încă neştiutor în ale esteticii. Când oamenii se mută cu viaţa lor pe Facebook şi se bucură de nişte likeuri mecanice, ca semne surogat pentru admiraţia sau iubirea celorlalţi avem tot un kitsch, dar unul cosmic, identitar, existenţial și nu mai ai cui să spui ca este inestetic când te ascunzi într-o virtualitate mai străină si mai fadă ca o absenţă. Până la urmă, medierea tehnologică a reţelelor de socializare sau convergenţa media reprezintă forme ale existenţei unui kitsch pur, întruchipare a lipsei de autenticitate şi a unei plasticităţi de tip şablon, nemaiîntâlnite in istorie. New media creează iluzia universalităţii spiritului creator, conţinuturile userilor (Users-Generated Content sau UGC, în studiile media) sunt nişte semnale naive ale unei existenţe care nu are ce comunica, nu trăieşte ceva autentic şi original, dar se iluzionează că există într-o lume a creatorilor fără public. O simulare a dialogului care sfârşeşte de fapt în monologuri fără mesaj doar reproduceri ale unor stări fără relevanţă, dar „aprobate” prin zeci sau sute de like-uri.

Practic este imposibil să distingi între existenţa veritabilă şi cea kitsch, pentru că toate mecanismele lumii de azi sunt descrise prin zecile de atribute ale kitschului. Dacă e să punem una după alta câteva din atributele kitschului pe care le-am adunat de ani buni în nişte caiete de însemnări pentru acest fenomen, vom vedea că sunt menţionate azi ca atribute ale existenţei, weltanschaungului nostru: artificial, superficial, pretenţios, mistificator, gregar, iluzoriu, futil, simulat, pseudocultural, inautentic, nostalgic etc. Vedem că toate corespund existenţei noastre, sunt atribute ale „simulacrelor şi simulărilor” explicate de Baudrillard ca mecanisme de asumare existenţiale.

Când Milan Kundera spunea că, în fond, cea mai bună definiţie pentru kitsch ar fi „negarea căcatului” şi se referea la faptul că, în cazul kitschului, se elimină din câmpul vizibil tot ce este inacceptabil în existenţă, de fapt cred că această definiţie îl salvează pe prietenul şi subiectul nostru, piticul de grădină. El nu mai pare kitsch doarece este, cu adevărat, inacceptabil pentru unii, tocmai pentru că este un semn al handicapului, este o malformaţie, poate chiar amintirea unor traume ale copilăriilor nefericite.

Kitschul este mediul în care se desfăşoară întreaga noastră existenţă, în care piticul de grădină este ornament, partener, decoraţiune exterioară, obiect care aduce noroc sau păzeşte casa de spiritele rele. În invazia, revărsarea kitschului spre domeniile nonsemiotice sau nonesteice ale vieţii putem să le sugerăm prietenilor noştri, specialiştii în estetică, să accepte să-i conferim kitschului ismul pe care-l merită, pentru că putem vorbi deja de KITSCHISM. Sigur, piticul de grădină nu va şti să se bucure că face parte dintr-o familie a ismelor, dar se poate bucura că „Hobbitul” lui Tolkien, apărut în 1937, abia în zilele noatre, prin ecranizări fascinante pentru cei mai mulţi, maturi şi nu copii, produce o invazie a gnomilor, verişori ai piticului, într-o lume care, până la urmă, îi va face şi lui dreptate. Un adevărat complot al fiinţelor micuţe într-o lume a celor uriaşi. 

Cu adevărat, în zilele noastre, un specialist în nanologie (adică psihologia piticilor de grădină) consideră că există în lume o populaţie de vreo 30 milioane de pitici şi că se nasc peste două milioane pe an. O adevărată naţiune care, dacă s-ar aduna la un loc, ar putea cere independenţă sau măcar vreo autonomie teritorială. Sau ar putea face referendum pentru a li se şterge datoriile ori ar putea cere să fie trataţi mai uman de uriaşii care-i exploatează. Utopica naţiune a piticilor ar putea fi împrumutată de FMI sau Banca Centrală Europeană, ar fi învăţată să facă programe de austeritate şi multe altele. Deocamdată, piticii nu sunt solidari, sunt peste tot, marcând parcă simbolic o ubicuitate a kitschului lumii în existenţa noastră. O lume în care telefrumoasa noastră Dana Savuică tocmai spune, de pe ecranul unui televizor, ca îi este teamă de piticii de grădină.

PS. Nu te speria Dana, piticii din România au toţi ochii trişti! Dă o fugă până la creatorul de pitici de la Pucheni, e aproape de Bucureşti, te vei convinge. Ei nu o să facă niciodată vreo revoltă, sunt docili, creduli şi se supun bine autorităţii celor mari şi puternici.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 18.

Referinţe bibliografice

(1) Solomon, Robert C., „On Kitsch and Sentimentality”, The Journal of Aesthetics and Art Criticism, Vol. 49, No. 1 (Winter, 1991), pp. 1-14

(2)  Gadbois, Jocelyn, „Le nain de jardin: Objet en éclats”, Editions L'Harmattan,Paris, 2010

(3)  Kundera, Milan, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, trad., Humanitas, Paris, 2013 

(4)  Broch, Hermann, „Création littéraire et connaissance: essais, éd. et introd. de H. Arendt|, trad. de l'allemand par A. Kohn, coll. Tel, Gallimard, Paris, 1966 (éd. or. Dichten und Erkennen, 1955)

(5)  Mate, Gavril, „Universul kitschului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985

(6)  Moles, Abraham, „Psihologia kitschului”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980

O MIE DE COPII INSTRĂINAȚI AI NEAMULUI ROMANESC

 

Îi cunosc pe organizatorii marșului reîntregirii, în care 1000 de tineri romani din Basarabia au sfidat canicula și ploile torențiale pentru a duce un mesaj de unire la București. Sunt niște tineri care împotriva nepăsării noastre sau poate chiar a propriilor părinți caută sa dea un sens concret conceptului de reunire a națiunii române. Invața, muncesc, adună fonduri sau ajutoare, își dedică toată tinerețea lor acestui ideal. Am vorbit de câteva ori cu ei și i-am prevenit cât de greu este acest lucru in mijlocul unei nepăsări generale, a unei lipse de sensibilitate pentru valori în general. Le-am spus ca vor fi izolați poate chiar de către apropiații lor, că vor fi creditați ca visători, dacă nu chiar nebuni. Sunt inteligenți și știu asta mai bine ca mine pentrucă ei s-au lovit deja de multe barierele pe care eu doar le teoretizam, le intuiam. Zâmbesc și mă incurajează ei pe mine. Au avut poate și ei dezamăgiri, dar energia lor si sufletul tânăr îi face să fie parcă mai maturi decat vârsta lor. Va fi greu să facem sa vibreze elita din cele doua state, dar trebuie să încercăm, să ne facem treaba noastră, restul tine de conștiința lor, îmi spune George Simion, tânărul care nu mai are voie să intre pe teritoriul republici Moldova.

Astăzi au ajuns la București unde au adus să-și ofere sufletele și ființele lor efortului pentru unire. Pe la televiziunile de la Bucuresti se vorbea doar despre Grecia sau despre viața tumultoasă a unor starlete cretine de Dâmbovița. Politicienii în imensa lor majoritate au ignorat evenimentul. Au alte probleme, cu siguranță. Sunt obosiți de proiectele lor ratate sau blocate de DNA. Președintele Romaniei, deși plecat, le-a transmis un mesaj și câțiva consilieri de stat i-au primit in sala Unirii. Premierul le-a dat,la randul lui, un mesaj. Vizita la Cotroceni i-a impresionat foarte mult. Unele televiziuni au dat știri, dar atenția generală a fost palidă. Nu mă asteptam, dar visam să fie așteptati de vreo 10.000 de tineri din Capitală, sa-i îmbratiseze și să schimbe numere de telefon, să-i găzduiască, să-i invite la masă și la bere, cum ai face cu niște frati sau verișori pe care îi credeai pierduți. Nu s-a întamplat asta, dar ei sunt fericiți. M-am sunat să-mi spună că totul a fost frumos, că sunt mulțumiți de reacția noastră. ”Drumul nostru lung ne-a făcut fericiți, nu ne așteptați ca pe niște oaspeți, noi nu mai avem ce să oferim, decât pe noi înșine Maicii Românii” au scris ei în scrisoarea adresată Presedintelui României.  Dar acea scrisoare plină de bucuria de a fi împreună pentru un ideal au semnat-o cu o sintagmă care ar trebui să ne frangă inimile: Copiii înstrăinați ai neamului românesc, care își caută drumul spre revenirea acasă.

Mi-am adus aminte că într-o seară de primăvară m-au așteptat la ieșirea dintr-o televiziune și mi-au dăruit un tricolor cu stema Romaniei, un simbol pe care il voi ține în biroul meu până când visul lor și al meu se va implini. George, Mădălina, Mariana și toți ceilalți vă multumim pentru că ne aduceți mereu aminte de datoria de a ne iubi țara, simplu, fără discursuri, prin acțiune și credința în forța unirii din cuget și simțire. Cred că uneori lașitatea elitelor poate fi compensată de sacrificiul celor mulți. In decembrie 1989, copii ca voi au fugit din mijlocul familiilor înghețate de frică și au adus libertatea. Intr-o zi ne vom destepta și noi, cei de dincoace de Prut.Voi nu sunteți copii înstrăinați ai neamului românesc, noi suntem rătăciții și înstrăinații.

Bine ati venit acasă!

 

TRIBURILE

Patologii ale politicii româneşti, de la Revoluţie la Generaţia Facebook

Introducere

Politica noastră este bolnavă. Se spune de multe ori acest lucru, în presă, în viața de zi cu zi, chiar în discursurile politicienilor. Am scris chiar un eseu care a dat titlul unei cărți, „Politica inutilă”, crezând atunci că, în loc să inducă ordine în evoluția socială, politica noastră este disfuncţională, poate chiar inutilă. Nu cred că politica este inutilă, dar sunt convins că, pe parcursul unui deceniu și jumătate de când sunt, într-un fel sau altul, în mijlocul ei, am descoperit multe patologii ale vieții politice, le-am descris, comentat și uneori am propus soluții. Am scris despre sectarismul politic de stânga sau de dreapta, despre consensul antidemocratic și lipsa de proiect, despre narcisismul, miopia, populismul, camuflarea, alergia la critică, autismul, ideofobia, conflictualismul extrem, dictatura emoției, demagogia, clientelismul, sindromul Pinocchio, patologiile excesului, politicianismul, autoritarismul, „mi-se-cuvenism”-ul și multe altele.

             Despre meditaţii și flashmob-uri

Textele pe care le-am adunat în această carte nu trebuie justificate, nici explicate mai mult decât pot să o facă ele însele, fiindcă vorbesc despre lumea noastră și au rolul de a aduce înţelesuri. Sunt demersuri de ordonare a lucrurilor care se petrec în viaţa mea și care oglindesc înţelegerea pe care un sociolog implicat încearcă să o dea astăzi lumii sociale românești. Sunt texte vii, texte care s-au născut și au trăit în contexte sociale bine determinate, de care sunt influenţate. Cele mai multe nu sunt subiecte alese de mine, ci teme despre care am fost invitat să scriu de prieteni, de cititorii blogului meu sau de revistele la care colaborez.

Cele mai multe dintre subiecte au fost evenimente cu mare impact social, cu audienţă record, sau ocazii care au produs puternice vibraţii colective. Nu am scris texte pentru un public anumit, nici cu intenţia de a face sociologie, nici măcar sociologie aplicată. Sunt mesaje ale prezenţei mele sociale în spaţiul social românesc. Adunarea lor în cadrul volumului de faţă este însă un omagiu – se va observa ușor – adus lui Pierre Bourdieu, sociologul meu preferat, dar, în același timp, și lui Emil Cioran, pentru că astăzi, când scriu aceste rânduri, se împlinesc o sută de ani de la nașterea acestuia. Este un tribut adus lui Bourdieu pentru că lupta sa a avut în centru distrugerea iluziilor care ne fac să nu putem avansa cu destulă viteză pe terenul știinţifi c, dar și pe cel al practicii sociale, militând pentru o sociologie lucidă prin părăsirea iluziilor gândirii pure sau ale celei savante, învingerea prenoţiunilor în sens durkheimian sau distrugerea barierei limbajului, cum ar spune Wittgenstein.

Am așteptat câțiva ani, timpul necesar ca să uit două cărţi importante ale celui mai infl uent sociolog francez al secolului XX, pentru a putea scrie și eu despre asta: Meditaţii pascaliene și Schiţă pentru o autoanaliză. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează drept ipocrizie, dar pe care eu îl cred un adevărat program pentru fi ul poștașului din Pirinei: „Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Și totdeauna am încercat, ceea ce fac și acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândi rea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă intelectualismul fi losofi c. Nu iubesc intelectualul din mine și ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism și intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate își are limitele ei.“ Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autocontemplă narcisist, ignoră practica socială și nu au forţa de a participa la o cât de mică acţiune de rezistenţă.

Nu am rezistat tentației de a pune meditațiile mele sub semnul socioanalizei, măcar ca metaforă, chiar dacă unii o vor privi doar ca pe un ornament neologistic sau alţii – neîncrezători în calea descrisă la finalul vieţii de către Bourdieu – se vor indigna poate de lipsa de distanţă faţă de obiectul cercetat. Ca un cercetător al opiniei publice și nu numai, îngropat între munţii de date cu care cei peste o sută de oameni de la Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES ne câștigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice și să caut demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practici seculare ori valori eterne. Textele din această lucrare nu au ambiţii știinţifice, dar vor să completeze viaţa mea de intelectual și sociolog, pentru că sociologul, orice ar face, se află într-o triplă ipostază: este producător de cunoaștere obiectivată, este un cercetător care are propriile proiecte și metode de cercetare preferate, dar, să nu uităm, este și participant, activ sau nu, la procesele sociale reale.

 În această a treia ipostază, sociologul este afectat de socializarea la care a fost supus din prima copilărie și până a ajuns să-și contemple diploma de absolvire, este marcat de ideologii și credinţe, poartă în sine urmele supunerii liber consimţite sau pe cele ale revoltei, ambele atitudini neconcordând cu distanţa și cu neutralitatea axiologică. Astfel, el interiorizează sau nu, este sau nu conștient de o anumită cerere socială, care este îndreptată spre el sau spre profesia sa. Cea de a treia ipostază, aceea de participant la viaţa socială și la viața publică, este aceea care a reprezentat un fel de amvon pentru textele de faţă. Am părăsit și eu deliberat fi losofi a și, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea – aici nu mai știu ce credea Bourdieu – a început să mă urmărească frica de a nu le trăda. Și acum încă mă uit cu atenţie la viaţa mea și la poza bunicului Sebastian, care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: „Să nu cazi pradă jocurilor de noroc, ești pătimaș ca mine, și să ai grijă de un singur lucru – respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre“. Am scris în aceste analize despre oameni și despre schimbarea lor, așa cum am văzut-o la concetăţenii mei.

Am citit tot timpul lucrări despre sociologia mentalităţilor, a valorilor și a culturii contemporane, mereu cu gândul la regretatul meu profesor de sociologia și fi losofi a istoriei, Ion Aluaș, cel care m-am sustras fi losofi ei și m-a introdus brutal în prima echipă de cercetare de teren. Dar am crezut mereu că noi suntem într-o fază încă neatinsă de civilizaţie și de transformarea spre modernitate, așa că temele pre dilecte despre care am scris sunt abordate pornind de la viaţă și de cele mai multe ori nu am făcut nicio referire la marea sau la mica teorie sociologică.

Am vrut să-i feresc pe cititori de această meteahnă a profesorilor; în plus, majoritatea textelor mele aveau un destinatar vizat de mine, real sau imaginar, iar acesta nu era fericit să meargă la bibliotecă pentru a mă urmări. De aceea, am încercat să comunic cu subiectul analizelor mele într-un limbaj cât mai aproape de limbajul lui. Am încercat să comunic așadar cu bună știinţă, cu predilecţie, într-o paradigmă emoţională sau morală mai ușor de interpretat, ca semnifi caţie și îndrumare, dintr-un motiv pe care îl voi explica în cele ce urmează. Cititorului meu mediu, uneori poate prea grăbit, îmi era greu să-i împărtășesc lecturile mele preferate: Giddens, Baudrillard, Lipovetsky, Maff esoli, Goff man, Eco, Barthes, Bauman, Fukuyama, Schutz, Beck sau mulţi alţii. În plus, nu doream să cad în păcatul intelectualilor publici, descris de Bourdieu, acela de a explica realitatea noastră pentru cei mulţi folosindu-mă de erudiţia sociologică.

Un timp al neotribalismului postmodern

Cititorul meu tânăr, cu care corespondez des pe e-mail sau prin comentariile de pe forumuri, vine deja din altă lume, trăiește într-o lume a imaginii și poate să mă înţeleagă mai bine pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice și mai colorate emoțional. El a crescut într-o epocă a televiziunii și este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimen ţialitate și printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maff esoli a numit magistral triburile post moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii și afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustrași determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de neliniște și de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică și cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile și superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mișcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime, unde solidaritatea este reflexivă, în sensul lui Giddens: refl exivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici, individul este asaltat de multiapartenenţe și nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective sta bile.

 Acești tineri care se plâng în cântecele lor că nu s-au născut în locul potrivit și care visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate că ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai aces tei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi fiind victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei și mai ales ale plonjeului direct într-o libertate care poate fi necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă și mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu din afară și, la intervale scurte de timp, a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini. Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă și că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional și probabil trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconștient colectiv dominat de triada muncă-rațiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le temps des tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula și în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse poli tice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi și față de unele dintre libertăţile lor.

În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depășită de aceste triburi noi, unde predomină un senti ment. O emoție, dar nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze. Textele scrise de mine în diferitele reviste sau pe platformele virtuale nu au căutat teme esenţiale sau structurale ale societăţii, pentru acest tip de abordare sociologică am câteva proiecte afl ate în curs.

Metafora Flashmob-ului

Am căutat mai mult să fac injecţii de sens în corpul nounăscut al unei emoţii sociale. De aceea, căutând o metaforă organizațională pentru grupul pe care îl propun eu în jurul unui asemenea text-pretext, am găsit că metafora cea mai fericită este aceea care denumește noi forme de agregare socială, fl ashmob-ul. Flashmob-ul este cea mai volatilă organizare pe care a putut-o inventa societatea și, în același timp, cea mai nouă în ordine istorică, primul fl ashmob având loc în 2003 în SUA. Este o foarte scurtă adunare, într-un loc de mare vizibilitate publică, participanții realizând o acţiune surprinzătoare, deosebită, neobișnuită, pentru o secvenţă foarte scurtă de timp, după care grupul intră într-o disoluție spontană. Flashmob-ul se bazează pe spontaneitate, nu are o regie deosebită, nici publicitate prealabilă, și se desfășoară pen tru spectatori accidentali, cu intenţia de a trezi conștiinţe, de a expune un sentiment, o dorinţă, un proiect. În general, fl ashmob-ul este împotriva politicului, a economicului sau a ideologiilor și se ferește de parteneriate cu mass-media. Acest tip de agregare spontană, realizată datorită posibilităților de mobilizare pe care le oferă internetul, are ca scopuri și motivație transmiterea unei emoţii, distracţia oferită străzii sau doar celor implicați, participarea comună la acţiuni de sincronicitate socială, cunoașterea unor oameni noi sau fronda față de mecanica existen ţei și a rutinei. La un fl ashmob, oamenii vin din direcții diferite, realizează instrucţiunile, iar apoi pleacă fi ecare într-o direcție dife rită, este un fel de adunare fără scop și fără nicio fi nalitate anume, o negare a tuturor formelor teziste de mobilizare și de protest cunoscute până acum.

Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al hierofaniilor, al ontofaniilor decăzute, al emoţiei și fantasmelor, al idolatriilor, textele mele au căutat să creeze o discontinuitate care să fi e percepută ca efect de contrast și meditaţie. Este nevoie de elemente de rupere a curgerii și a fluxului de imagini ce au înlocuit fl uxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde, ca la un flashmob. Acum nu mai este jurnalistul cel care strigă: „Regele e gol!“ Acum, regele se dezbracă și strigă disperat, prin piaţă, la trecătorii indiferenţi, trecători care nu se mai miră: „Hei, nu vedeţi? Sunt gol, indignaţi-vă!“ Media participă la marile celebrări colective și creează o iluzie perfectă a realităţii, dar nu prin oglindire, strâmbă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialiștii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televizor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni niște absurzi care critică viaţa. Așa cum sugera, în urmă cu câțiva ani, Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în sfera politicului, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă.

Polemicile sunt tot mai mult o competiţie și o enervare, pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă și trebuie să stea în preajma unui politician care și-a câștigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesioniștii lui și de deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebăgare în seamă, dar atunci ar suferi și televizorul siamez. De aceea, meditaţiile mele caută să aibă semnificaţia unui flashmob care atrage atenţia, care oprește curgerea, chiar dacă, poate, autorul și-a pierdut o parte din entuziasmul care îl făcea, la primele cărţi, să creadă că scrisul poate schimba lumea. Acum caut să organizez adunări spontane și cred că un flashmob poate lăsa urme, chiar dacă participanţii au indicaţia să se întoarcă fi ecare de unde a venit, fără să arate că se cunosc, fără să-și contemple urmarea propriei opere. Dacă în jurul unor emoţii viaţa noastră comună capătă sens, atunci dreptatea și adevărul pot fi căutate și în altă parte.

            Revoluția de la urne. Începutul unui nou ciclu politic?

Între turul întâi și turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014 s-a produs un lucru uluitor, o răsturnare de rezultat care nu a fost prevăzută de nimeni. Pornind de la o situație în care votul din diaspora a fost viciat de lipsa unor ștampile de vot sau a unor secții de vot sufi ciente, în câteva capitale europene, diaspora română a început proteste la secţiile de votare, dar mai ales pe site-urile de socializare. Guvernul a refuzat să organizeze pentru turul al II-lea secții suplimentare, iar pe rețelele de socializare și televiziuni a început un fenomen de mobilizare la vot împotriva candidatului Victor Ponta, șeful Guvernului în exercițiu și candidat care conducea confortabil după primul tur cu 10 procente avans. Am asistat la un mecanism de contagiune între televiziune și Facebook destul de des întâlnit în lume în ultimii ani, în care masele se ridică pentru că le-a fost refuzat un drept. Am întâlnit și la noi, în iarna lui 2012, acest fenomen, mișcarea de protest pentru susținerea lui Raed Arafat, mișcare care a dus mai apoi la victoria neașteptat de mare a USL la alegerile parlamentare.

Probabil însă, liderii USL au confundat această mișcare cu un proiect de mare amploare și s-au înșelat. Același mecanism, dar de mai mare magnitudine, s-a petrecut și în 16 noiembrie 2014, la turul al doilea al prezidenţialelor. Modul în care Guvernul a gestionat alegerile și modul în care a răspuns după primul tur a dus la această prezență masivă la vot: 80% din populația reală de pe teritoriul României a mers la urne. Nu a fost o mișcare pentru un proiect politic, Klaus Iohannis nu a venit cu așa ceva, nu am avut o mișcare la urne pentru un candidat. A fost o mișcare cu totul și cu totul neașteptată, când totul mergea spre o victorie sigură a lui Victor Ponta, dacă nu era acel incident cu votul din diaspora care nu a fost rezolvat de Guvern. Victor Ponta a obținut numărul necesar de voturi pentru a fi președinte, în condiţii normale, dar nu a putut câștiga însă după această mișcare de stradă. Trăim într-o epocă a triburilor sociale, suntem mai degrabă în cadrul unui tip de raționalitate afectivă, în care politica este tractată printr-o afectivitate a străzii. Este un faliment al politicii clasice, nu doar partidul de la putere, dar și celelalte partide politice trebuie să înțeleagă în acest moment că e nevoie de o reformă a logicii politice, o reformă a construcției unui partid și a legăturii lui cu masele. Klaus Iohannis nu a venit cu un proiect elaborat, ci cu unul care seamănă mai degrabă cu unul al unui primar. A venit cu un singur lucru clar: că e un om normal, că vrea normalitate.

 Generaţia aceasta a tinerilor care a impulsionat această mișcare, pe care o numim acum Generaţia Facebook sau Generația Y, are câteva caracteristici importante: este dezamăgită, nu mai respectă vechile moduri de legitimare, se opune autorității de orice fel și pendulează între apatie și revoltă de stradă. Sociologic vorbind, se caracterizează printr-un angajament politic intermitent, o reacţie emoțională de frustrare. Campania lui Ponta a fost prea sofi sticată și prea a încercat să folosească toate mijloacele pentru a câștiga. A încercat să ia totul, din toate zonele, iar această hibridizare i-a creat imaginea unui candidat agresiv, dominant, cinic. Nu au putut să evalueze cum se va rostogoli emoţia legată de votul din străinătate și a făcut greșeli de strategie, una fi ind asocierea cu Corneliu Vadim Tudor. Dincolo de greșeli de tactică sau strategie există o tară de fond a partidelor clasice care este taxată de noile mișcări: partidele clasice sunt vânători de voturi, adună intelectuali, staruri, partide, mișcări sociale, sindicate. Totul, la grămadă, fără o logică a respectului pentru valori sau ideologii. Câștigătorul alegerilor a avut doar un singur și fi rav avantaj: nu a venit cu un preconcept despre politică. Dreapta vorbea pe patru voci, nu avea un proiect, și atunci a fost pus în situaţia de a juca singurul rol pe care îl cunoștea foarte bine, de om neobișnuit cu puterea, un practician al administrației. S-a potrivit cu noile mișcări deoarece acestea nu au lideri, iar el a fost exact acest lucru, nu a vrut să domine electoratul, a venit cu o ofertă foarte simplă. Nu cred că politicienii au înțeles prea multe din această revoltă la urne chiar dacă este vorba despre un fenomen cunoscut în ultimii ani ca mecanism al mișcărilor de stradă – mișcarea indignaţilor, Wall Street, revoluţiile portocalii, revoluţiile arabe –, o ridicare a maselor, a străzii împotriva establishment-ului politic. Klaus Iohannis a fost o ocazie, un motiv pentru ca oamenii să-și reafi rme un drept, dreptul de a vota. Sigur că modul cum s-au născut acele incidente din capitalele europene, când cetăţenii din câteva dintre acestea au fost puși în imposibilitatea să voteze, poate avea mai multe origini, inclusiv o inerţie birocratică pe fondul căreia nu a fost intuit faptul că este nevoie de mai mulţi oameni, de secţii mai multe, de liste mai multe etc., dar, dincolo de asta, acest fenomen amplifi cat de forţa televiziunii plus Facebook, reţelele de socializare, a produs o adevărată revoluţie la urne. Este imposibil de obţinut o asemenea mobilizare pe un mesaj pozitiv, în ceea ce privește votul. Evident, am avut și o mobilizare selectivă, tinerii, care sunt cei mai expuși Facebook-ului și cei mai nemulţumiţi de actuala clasă politică. Nu a fost practic un val de simpatie pentru Klaus Iohannis, a fost mai degrabă un val de compasiune și de solidaritate cu un politician pe care îl simţeau defavorizat în bătălia cu sistemul politic actual, o solidaritate cu un candidat care nu avea atributele politicianului clasic.

            Există o generație Facebook.
Generația Facebook aduce o modalitate suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice și nu mai respectă nicio regulă deontologică, atunci când politicienii bazaţi pe marketing își creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile și segmentele electorale, a apărut această modalitate de cenzură a politicului care se bazează pe câteva atuuri. Beneficiază de o autonomie a comunicării, pentru că nu mai are nevoie de televiziune; în cadrul mișcărilor anti Roșia Montană, manifestanţii nu se mai duceau în centru, pentru că de acolo nu transmit televiziunile de știri – înfrânte de publicitatea de la Gabriel Resources –, ci făceau marșuri în cartiere, pentru a avea un contact direct cu publicul, încercând o contaminare directă. Această punere în paranteză a televiziunii duce la o autonomie a unui nou tip de media, Facebook-ul; sau e o combinaţie între Facebook și televiziune, când televiziunile participă la jocul de contestare, care poate deveni letală pentru sistemul politic. Oricum, este o modalitate de a debloca anumite drepturi cetăţenești care sunt încălcate. Se naște o nouă conștiinţă, conștiinţa străzii, care este un semn de modernitate, care obligă și statul român să se mobilizeze mai repede în a înţelege ce vor oamenii, a intra în dialog, a schimba stări de lucruri sau a face reformă. Mulţi politicieni, din toate partidele, nu numai cei care se afl ă acum la putere, vor considera probabil că este vorba de o teorie a complotului, vor construi scenarii savante care să explice ce s-a întâmplat, dincolo de vinovăţia lor sau recunoașterea obiectivă a decalajului lor față de lumea de azi. Vedem clar o inadecvare a politicii de acum, a politicii tuturor partidelor la viaţa socială nouă, la ceea ce cere un nou tip de civism. Generaţia Facebook are ca principală caracteristică diversitatea și respectul ei. Paradoxal, este un masă formată din grupuri diverse, care acceptă până la urmă în a fi unite de o emoţie mai degrabă, și nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă; dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită, dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat. Apare astfel un nou tip de a simţi comunitatea, de la interesul comunitar la interesul naţional. Comunitatea nu este generată, fondată de interes abstract, politic sau istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor personale mai degrabă, a intereselor fi ecăruia ca individ, a drepturilor mele ca individ.

De 200 de ani, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională; am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie, comunismul lui Ceaușescu. Aceasta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie fl ashmob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum spunem noi, nu respectă contracte tradiţionale, moștenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maff esoli – neotribalism politic. Oamenii ies în stradă și fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoșteam noi de la Descartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Generaţia Facebook reprezintă o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru ei și pentru familiile lor și caută o soluţie insecurităţii generalizate. Avem peste trei sferturi dintre români care simt o mare nesiguranţă pentru locul lor de muncă. Această generaţie nouă simte această insecuritate, dar caută o soluţie și, faţă de ceilalţi, renunţă la apatia socială și politică, devine un grup care acţionează, chiar dacă intermitent. Revolta este soluţia principală, solidaritatea într-o emoţie colectivă este forma de manifestare. Nu-i poţi prosti pe acești oameni cu discursuri patriotarde, cu discursuri stereotipice despre interes naţional sau interes colectiv. Oamenii aceștia gândesc interesul colectiv prin prisma interesului personal și asta îi face să fi e mai ușor de îndoctrinat afectiv prin valori ale discursurilor clasice ale politicului: datorie, patriotism etc. Este, până la urmă, o nouă formă de aglutinare a intereselor colective și o nouă formă de cultură politică. Este o cultură politică ce are mai degrabă aspect anarhic câteodată, însă aduce o nouă formă de responsabilitate. Încă nu este maturizată, aceste mișcări se feresc să producă lideri, de frica de a nu fi absorbiţi de sistem, dar este o generaţie interesantă și viitorul lumii noastre se vede în această generaţie, în semnalele pe care din când în când aceasta le trage

Interviu CALEA EUROPEANĂ

EXCLUSIV Vasile DANCU, despre CRIZA din GRECIA si ROMANIA: La referendum, romanii ar fi votat pentru austeritate. Nu prea stim gustul libertatii. Grecii au cutreierat marile, noi ne-am ascuns in codri.

Added by REDACTIA on 7 July 2015.
Saved under INTERVIURI, POLITICA, Romania
Tags: criza din Grecia, grecia, interviu calea europeana, Romania, vasile dancu

Dan Carbunaru: Domnule profesor, si grecii si romanii au trecut prin momente grele in Uniunea Europeana. Care sunt asemanarile dintre popoarele grec si roman?
Vasile Dancu: Nu cred ca exista prea multe deosebiri intre popoare in functie de etnie, mai ales daca este vorba de doua popoare europene, ortodoxe, membre ale Uniunii Europene. In plus, cand judecam astfel ajungem la o serie de stereotipuri generate de experientanoastra singulara sau de efecte de comparatie. Dar astazi popoarele nu actioneaza conform psihologiei lor, astazi in democratia asta delegativa popoarele sunt conduse de catre politicieni care nu respecta neapărat un ethos national. Despre noi, episcop bulgar din Evul Mediu spunea ca suntem ”iubitori de noutati, schimbatori ca grecii si nerusinati ca tiganii”. Conditiile istorice in care am evoluat au fost mult diferite ceea ce a facut ca sa fie foarte diferite cele doua tari: Grecia si Romania. Grecia are o imagine mitica, oricate prostii ar face grecii contemporani, sunt la originea civilizatiei umane, a furnizat modelul democratic. Romania, dupa 5 decenii de comunism este nou venita in liga prima a tarilor considerate civilizate, suntem inca o mare o pata alba, sau neagra, pe harta mentala a Europei. Ne asemanam cu grecii in unele aspecte ale culturii institutionale, avem comună experienta unei constructii a modernitatii, impinsi de la spate de Europa, cu principi straini, cu nemti care au incercat sa ne schimbe cultura balcanica. Si la noi ca si la greci functionarii inalti sunt proprietarii functiilor, coruptia este lubrefiantul functionarii sistemului birocratic iar famiile acapareaza treburile publice si devin mici dinastii. Si noi, ca si grecii, interpretam politica in partituri emotionale. In politica, ambele popoare avem proiecte aproximative si ne bazăm pe inspirație si șansă. Ne asemanam si prin faptul ca nu exercitam nici un control dinspre societatea civila asupra puterii, iesim in strada si ne revoltam doar cand cutitul a ajuns deja demult la os. Ne asemanam si prin faptul ca nu avem elite conducatoare coerente, vizionare. Avem doar intelectuali publici si politicieni trecatori, inconjurati de smecheri conjuncturali si anturaje dubioase. In ambele tari apar si exceptii in politica sau viata sociala, dar atunci toata lumnea cauta sa-i anuleze pe cei care ar avea ceva de spus. Si noi si grecii ne validam mai usor in strainatate decat in propria tara.

DC: Ce ne deosebeste?
VD: Nu avem diaspora lor puternica, mai ales in America de Nord, cum au grecii, nu prea stim gustul libertății, grecii îl stiu. Ei s-au raspandit pe marile lumii, noi ne-am retras in codrii intunecati. Cred ca asta si-a pus amprenta asupra ethosului nostru. Grecii sunt orgoliosi si mandri, nu accepta să se supuna regulilor sau stapanilor lumii, noi suntem invinsi, speriati chiar și de umbrele proiectate pe marea panză a istoriei. Noi avem un nivel de aspiratie foarte jos, dar si un respect de sine scazut. Grecii au respectul fiintei umane, chiar filosofia greaca a pus omul in centrul universului, pentru noi. Noi nu ducem lucrurile pana la capat, la greci totul merge pana la prabusirea spectaculoasa din Zorba. Noi suntem tematori si sceptici, nu putem face echipe, dar grecii pot face foarte repede asocieri pe baza unor proiecte emotionale. Cultura noastra este mai diversa, noi avem Transilvania si Banatul, suntem mai toleranti cu ceilalti, avem o mixitate culturala care ne apropie mai mult de Europa. Rezonam mai bine la temele europene, copiem mult, nu avem incredere in noi insine si in tara noastra si nu ducem prostiile pana la capat, dar nici lucrurile bune nu le finalizăm. In fine, cred ca este prea lung pomelnicul.

DC: Ce ar fi facut romanii in locul grecilor?
VD: Nimic. Romanii ar fi ar fi votat pentru austeritate. De fapt, in sondajul IRES, romanii erau mai degraba favorabili creditorilor. In afara unor intelectuali de stanga si a a unor jurnalististe romantice, majoritatea romanilor au fost de partea occidentalilor. Suntem deja foarte docili, o natiune suprasocializata, ”popor vegetal” cum spunea Ana Blandiana inainte de 1989. Dar dincolo de romantisme revolutionare, cred ca noi romanii avem un complex istoric care ne impinge spre respectarea obligatiilor. Si Ceausescu, ne aducem aminte, a pacatuit platind datoriile, cautand sa taie asa orice legatura de dependenta fata de lumea finantelor internationale. Nu e un lucru rau acesta, cred ca integrarea in civilizatia occidentala inseamna si nasterea unor reflexe de genul acesta. Nu le putem avea pe toate, si revoltati, si integrati. Sunt curios ce urme a lasat aceasta criza greceasca si votul grecilor asupra euroscepticilor de la noi, au mai prins curaj? O sa fac un studiu in zilele care vin, pentru a vedea daca nu s-a modificat cumva indicatorul de incredere in Europa, mai ales ca noi eram intr-o fascinatie aproape nerealista in ceea ce priveste proiectul european. Cred ca noi am fi votat altfel, peste 60 la suta pentru acceptarea planului de austeritate. Romanii, in majoritatea lor statistica, nu au aderat la ideea ”eroismului” grec in neplata datoriilor. In fond, grecii nu au avut alternative de votat; stiau oricum ca datoriile lor nu pot fi platite, ca urmeaza noi negocieri, l-au salvat pe Tsipras pentru ca celelalte partide si politicieni sunt la pamant.

DC: Ce ar fi facut politicienii romani in locul celor greci?
VD: Politicienii nostri ar fi facut ceea ce au facut si cei greci, cu exceptia lui Tsipras si Syriza. Nu am fi gasit pe cineva care sa instige la nesupunere. In campaniile noastre nu avem niciun discurs eurosceptic. Orice discutie pe tema asta este interpretata, la noi, ca antioccidentalism sau mai rau… atitudine pro-ruseasca.

DC: Cat de corecta a fost folosirea emotionala a energiilor sociale de catre politicienii greci in relatia si negocierea cu creditorii?
VD: In politica exista putine lucruri pe care le putem eticheta ca incorecte sau corecte. Totul este real politik, conteaza eficienta, pragmatismul. Energia care vine dinspre mase este combustibilul cel mai important al politici, Construirea unor valuri de emotie este calea regala a politicii, dar important este aici altceva, anume rationalitatea implicata. In situatia grecilor, a fost o incitare mai degraba irationala, poate chiar periculoasa. Dincolo de excesele FMI sa BCE, nu este normal sa faci referendumuri pe probleme care tin fiscalitate. Nu poti stabili prin referendum ca o sa consumi mai mult decat produci. Pe de alta parte, impotriva Greciei s-a dezlantuit un poptop care era menit s-o sufoce. Poate au dreptate si cei care spun ca Europa conservatoare vroia sa taie din radacina ”raul” de stanga intruchipat de Tsipras si Syriza. Instrumentarea emotiei poporului nu cred ca a produs ceva bun in acest caz. Nu cred ca este un lucru bun sa inciti un popor sa traiasca pe datorie. Acest experiment grecesc poate face rau Europei viitoare. Daca ne uitam mai indeaproape vedem ca grecii se pricep la punerea in scena a dramelor. Fiesta facuta de ei duminica seara nu a adus nici o solutie, a fost ca la o betie, a doaua zi te trezesti fara bani si cu mari dureri de capy. Victoria lor, una ”a la Pyrus”, este doar o amăgire de o seara. In plus, constata si mari economisti, au fost impinsi sa voteze NU de intreaga situatie, un vot cu DA, ar fi redeschis o lunga perioada de saracie consimtita. Asa macar saracia care va veni o sa fie perceputa ca fiind una care vine din alta sursa decat Grecia, desi sunt vinovati politicienii lor dar exista chiar si o vinovatie colectiva: ei au votat clasa politica.

DC:Cat de mult conteaza diferentele istorice si culturale in intelegerea problemei grecesti in Nord si Sudul UE?
VD: Europa sper ca a invatat ceva din acesta experiența. Un aspect important este acela ca nu se poate construi o Europa uniforma, dupa modelul german, chiar dacă este un model dezirabil care ar aduce mai multa bunastare si civilizatie. Europenii bogati au gresit profund cand au eliminat cu dispret multiculturalismul ca model. Trebuie sa ne cunoastem mai bine chiar si in Europa si sa ne respectam unii pe altii. Trebuie sa dam un raspuns intrebarii: ce facem cu europenii mai saraci, din centrul, Estul sau Sudul Europei. Sunt acestia cetateni de categoria a doua? Ii bagam in arena cu cei puternici cu riscul de a destructura acele societati? Pot ajunge destul de repede toti europenii la productivitatea germană? Politicienii sau economistii pot construi un mare stat federal fara sa ne uităm la diferentele de culturi si identitati.

DC: Cat de importanta este religia in acest context?
VD: Este o temă foarte complicată unde usor se poate cadea in judecati stereotipe si reprezentari sociale generate de emotie sau subiectivitate. Max Weber a incercat sa demostreze omologii structurale intre etica protestanta si spiritul capitalismului dar este greu de facut afirmatii transante in aceasta directie. Sigur că religia influenteaza educatia si cultura, spiritualitatea in general. Dar astazi traim intr-o lume destul de secularizata. Am vazut ca unii incearca cu jumatate de gura sa vorbeasca depre esecul ortodoxiei sau caderea primului stat ortodox. Grecii au falimentat de mai multe ori nu pentru ca sunt ortodocsi ci datorita modului in care au fost condusi sau din cauza structurii economiei grecesti si inadecvarea la capitalismul financiar de astazi.

DC:Au ce invata romanii si politicienii lor din cazul Greciei?
VD:Am putea sa invatam multe, dar conteaza mai ales lucrurile care le invatam pe propria piele. Dincolo de fascinatia unora pentru grecii cei neinfranti, eu cred ca Grecia nu trenuie sa fie model de inspiratie, in nici o privinta. Votul lor nu este un moment istoric, nu va deschide o noua era. S-au mai vazut popoare mobilizate de demagogi, cazul fascismului german este inca destul de recent si sugestiv. Nu vreau sa fac o comparatie aici cu acea perioada, ar fi exagerat, dar putem invata de la greci ce nu trebuie facut in politica. Obsesia lor militarista si sumele imense cheltuite pentru a cumpara 1300 de tancuri si sute de avioane F16 nu trebuie urmata chiar daca sunt momente in care suntem ”incurajati„ dinafara sa cheltuim bani pe care nu-i avem. Politicienii lor au costruit familii de conducatori si gasti iar coruptia este la ei foarte prezenta. Politicienii greci au ajuns sa faca un lucru foarte rau: divizarea natiunii. Cei scoliti si instariti vor o lume rationala si un parcurs european dar cei saraci si sleiti de puteri dupa atatia ani de austeritate sunt alaturi de populistii care nu au solutii politice sau economice, dar excita mandria grecilor. Ar trebui sa invatam ca populismul si politica de conflict continuu pot deschide calea extremismului si ca ar trebui sa nu uitam ca politica ar trebui sa educe, sa creeze culturi politice rationale, sa socializeze. Ar trebui si sa invatam ca ne trebuie urgent un proiect de societate, unul al nostru, nu facut de FMI sau UE, un proiect care sa fie baza unui contract politic intre politicieni si partide. Politica de mesaj negativ, decenii intregi cultivată, îi impinge pe oameni spre false judecati, spre irationalitate si asteptari nerealiste, ghidate de o gandire magica.

DC: Exista riscul contagiunii populare in statele din Sud – Italia, Spania, Italia, Portugalia, Romania, Bulgaria? 
VD: Inca nu cred ca exista riscul contagiunii. Internationalismul proletar a fost doar o unealta a unor mari puteri pentru a prosti popoarele. Neoliberalismul din politica marilor puteri este un cleste care tine societatile in frâu, iar nolile mijloace ale social media sau retelele de socializare canalizeaza influente in directia constructiilor individualiste sau egoieme, nu in cea a nasterii unor solidaritati noi. Cred ca se exercita un control destul de eficient a acestor retele si e greu ca popoarele să se ridice impotriva sistemului. Ati vazut experimentul cu steagul in culorile militantilor gay pe care l-a facut Faceboock? Este relevant pentru functia pe care o au astazi aceste retele.
Grecii au fost demonizati in ultima vreme, mai ales pe aceste retele, si stereotipurile negative chiar au inceput sa prinda. Intr-un studiu IRES pe care l-am facut in 3 iulie pe un esantion national 35% dintre romani credeau ca atributul de lenes se potriveste poporului grec, in timp ce impotriva erau doar 45%, 52% cred ca grecii sunt cheltuitori (contra 25%), 32% ca sunt iresponsabili (contra 49%), 34% aroganti (contra 43%). Intrebati fiind romanii cu cine tin, 25% au spus ca subiectiv sunt alaturi de poporul elen, alatruri de creditori fiind 38%. Exista o mare problema legata de modelul social care produce tot mai multa inegalitate, dar revoltele tinerilor de tip Occupy sau Podemos sunt infrante inca destul de usor.

DC: Cat de mare este culoarul deschis populistilor din statele cu probleme economice din UE – in principiu, in grade diferite, aproape toate au astfel de probleme…
VD:Populistii ar putea castiga teren si vor castiga cu usurinta voturi din ce in ce mai multe in viitorii ani. Cred ca este nevoie de o schimbare de paradigma politica. Modele de reformare a societilor facute de contabili nu functioneaza produc prapastii intre categorii sociale.

DC: Cum poate fi gestionat si sanitarizat curentul populist dupa referendumul grec?

VD: Cu ratiune si cautand armonie sociala ca proiect asumat. A ignora sau dispretui pe cei multi este o mare greseala. Nu mai trebuie bruscate societatile cu tot felul de experimente sociale fara a studia efectele si riscurile. Trebuie ca politicienii sa creeze grupuri de reflectie unde sa invite experti pentru a imagina viitorul in acord cu valorile umaniste care stau la baza proiectului european. Nu putem accepta diletantismele politice sau egoismul idolatru al unor politicieni impinsi de conjucturi in posturi cheie. Cred ca Proiectul european trebuie sa fie regandit si trecut din faza de utopie umanista spre cea de constructie veritabila. Poate este prea ambitios si termenele sunt prea stranse pentru unele popoare. Apoi marile corporatii, mai puternmice decat statele, trebuie disciplinate in acord cu aceste proiecte. Nu imi pare normal sa imprastii coruptia in tarile mici prin spagi pentru tot felul de cumparaturi inutile, prin lobby politic sau alte forme de presiune, iar apoi sa ceri acelorasi tari, prin vocea guvernelor, sa se reformeze sau sa elimine coruptia. Dar nu cred ca vom invata ceva din aceasta criza: ne vom imparti in doua, unii vor da vina pe greci, altii pe marea finanță internationala. Vom accepta in continuare ca democratia nu este si pentru catei.

http://www.caleaeuropeana.ro/interviu-vasile-dancu-despre-criza-din-grecia-si-romania-la-referendum-romanii-ar-fi-votat-pentru-austeritate/