TRIBURILE

Patologii ale politicii româneşti, de la Revoluţie la Generaţia Facebook

Introducere

Politica noastră este bolnavă. Se spune de multe ori acest lucru, în presă, în viața de zi cu zi, chiar în discursurile politicienilor. Am scris chiar un eseu care a dat titlul unei cărți, „Politica inutilă”, crezând atunci că, în loc să inducă ordine în evoluția socială, politica noastră este disfuncţională, poate chiar inutilă. Nu cred că politica este inutilă, dar sunt convins că, pe parcursul unui deceniu și jumătate de când sunt, într-un fel sau altul, în mijlocul ei, am descoperit multe patologii ale vieții politice, le-am descris, comentat și uneori am propus soluții. Am scris despre sectarismul politic de stânga sau de dreapta, despre consensul antidemocratic și lipsa de proiect, despre narcisismul, miopia, populismul, camuflarea, alergia la critică, autismul, ideofobia, conflictualismul extrem, dictatura emoției, demagogia, clientelismul, sindromul Pinocchio, patologiile excesului, politicianismul, autoritarismul, „mi-se-cuvenism”-ul și multe altele.

             Despre meditaţii și flashmob-uri

Textele pe care le-am adunat în această carte nu trebuie justificate, nici explicate mai mult decât pot să o facă ele însele, fiindcă vorbesc despre lumea noastră și au rolul de a aduce înţelesuri. Sunt demersuri de ordonare a lucrurilor care se petrec în viaţa mea și care oglindesc înţelegerea pe care un sociolog implicat încearcă să o dea astăzi lumii sociale românești. Sunt texte vii, texte care s-au născut și au trăit în contexte sociale bine determinate, de care sunt influenţate. Cele mai multe nu sunt subiecte alese de mine, ci teme despre care am fost invitat să scriu de prieteni, de cititorii blogului meu sau de revistele la care colaborez.

Cele mai multe dintre subiecte au fost evenimente cu mare impact social, cu audienţă record, sau ocazii care au produs puternice vibraţii colective. Nu am scris texte pentru un public anumit, nici cu intenţia de a face sociologie, nici măcar sociologie aplicată. Sunt mesaje ale prezenţei mele sociale în spaţiul social românesc. Adunarea lor în cadrul volumului de faţă este însă un omagiu – se va observa ușor – adus lui Pierre Bourdieu, sociologul meu preferat, dar, în același timp, și lui Emil Cioran, pentru că astăzi, când scriu aceste rânduri, se împlinesc o sută de ani de la nașterea acestuia. Este un tribut adus lui Bourdieu pentru că lupta sa a avut în centru distrugerea iluziilor care ne fac să nu putem avansa cu destulă viteză pe terenul știinţifi c, dar și pe cel al practicii sociale, militând pentru o sociologie lucidă prin părăsirea iluziilor gândirii pure sau ale celei savante, învingerea prenoţiunilor în sens durkheimian sau distrugerea barierei limbajului, cum ar spune Wittgenstein.

Am așteptat câțiva ani, timpul necesar ca să uit două cărţi importante ale celui mai infl uent sociolog francez al secolului XX, pentru a putea scrie și eu despre asta: Meditaţii pascaliene și Schiţă pentru o autoanaliză. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează drept ipocrizie, dar pe care eu îl cred un adevărat program pentru fi ul poștașului din Pirinei: „Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Și totdeauna am încercat, ceea ce fac și acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândi rea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă intelectualismul fi losofi c. Nu iubesc intelectualul din mine și ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism și intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate își are limitele ei.“ Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autocontemplă narcisist, ignoră practica socială și nu au forţa de a participa la o cât de mică acţiune de rezistenţă.

Nu am rezistat tentației de a pune meditațiile mele sub semnul socioanalizei, măcar ca metaforă, chiar dacă unii o vor privi doar ca pe un ornament neologistic sau alţii – neîncrezători în calea descrisă la finalul vieţii de către Bourdieu – se vor indigna poate de lipsa de distanţă faţă de obiectul cercetat. Ca un cercetător al opiniei publice și nu numai, îngropat între munţii de date cu care cei peste o sută de oameni de la Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES ne câștigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice și să caut demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practici seculare ori valori eterne. Textele din această lucrare nu au ambiţii știinţifice, dar vor să completeze viaţa mea de intelectual și sociolog, pentru că sociologul, orice ar face, se află într-o triplă ipostază: este producător de cunoaștere obiectivată, este un cercetător care are propriile proiecte și metode de cercetare preferate, dar, să nu uităm, este și participant, activ sau nu, la procesele sociale reale.

 În această a treia ipostază, sociologul este afectat de socializarea la care a fost supus din prima copilărie și până a ajuns să-și contemple diploma de absolvire, este marcat de ideologii și credinţe, poartă în sine urmele supunerii liber consimţite sau pe cele ale revoltei, ambele atitudini neconcordând cu distanţa și cu neutralitatea axiologică. Astfel, el interiorizează sau nu, este sau nu conștient de o anumită cerere socială, care este îndreptată spre el sau spre profesia sa. Cea de a treia ipostază, aceea de participant la viaţa socială și la viața publică, este aceea care a reprezentat un fel de amvon pentru textele de faţă. Am părăsit și eu deliberat fi losofi a și, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea – aici nu mai știu ce credea Bourdieu – a început să mă urmărească frica de a nu le trăda. Și acum încă mă uit cu atenţie la viaţa mea și la poza bunicului Sebastian, care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: „Să nu cazi pradă jocurilor de noroc, ești pătimaș ca mine, și să ai grijă de un singur lucru – respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre“. Am scris în aceste analize despre oameni și despre schimbarea lor, așa cum am văzut-o la concetăţenii mei.

Am citit tot timpul lucrări despre sociologia mentalităţilor, a valorilor și a culturii contemporane, mereu cu gândul la regretatul meu profesor de sociologia și fi losofi a istoriei, Ion Aluaș, cel care m-am sustras fi losofi ei și m-a introdus brutal în prima echipă de cercetare de teren. Dar am crezut mereu că noi suntem într-o fază încă neatinsă de civilizaţie și de transformarea spre modernitate, așa că temele pre dilecte despre care am scris sunt abordate pornind de la viaţă și de cele mai multe ori nu am făcut nicio referire la marea sau la mica teorie sociologică.

Am vrut să-i feresc pe cititori de această meteahnă a profesorilor; în plus, majoritatea textelor mele aveau un destinatar vizat de mine, real sau imaginar, iar acesta nu era fericit să meargă la bibliotecă pentru a mă urmări. De aceea, am încercat să comunic cu subiectul analizelor mele într-un limbaj cât mai aproape de limbajul lui. Am încercat să comunic așadar cu bună știinţă, cu predilecţie, într-o paradigmă emoţională sau morală mai ușor de interpretat, ca semnifi caţie și îndrumare, dintr-un motiv pe care îl voi explica în cele ce urmează. Cititorului meu mediu, uneori poate prea grăbit, îmi era greu să-i împărtășesc lecturile mele preferate: Giddens, Baudrillard, Lipovetsky, Maff esoli, Goff man, Eco, Barthes, Bauman, Fukuyama, Schutz, Beck sau mulţi alţii. În plus, nu doream să cad în păcatul intelectualilor publici, descris de Bourdieu, acela de a explica realitatea noastră pentru cei mulţi folosindu-mă de erudiţia sociologică.

Un timp al neotribalismului postmodern

Cititorul meu tânăr, cu care corespondez des pe e-mail sau prin comentariile de pe forumuri, vine deja din altă lume, trăiește într-o lume a imaginii și poate să mă înţeleagă mai bine pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice și mai colorate emoțional. El a crescut într-o epocă a televiziunii și este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimen ţialitate și printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maff esoli a numit magistral triburile post moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii și afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustrași determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de neliniște și de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică și cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile și superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mișcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime, unde solidaritatea este reflexivă, în sensul lui Giddens: refl exivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici, individul este asaltat de multiapartenenţe și nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective sta bile.

 Acești tineri care se plâng în cântecele lor că nu s-au născut în locul potrivit și care visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate că ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai aces tei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi fiind victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei și mai ales ale plonjeului direct într-o libertate care poate fi necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă și mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu din afară și, la intervale scurte de timp, a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini. Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă și că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional și probabil trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconștient colectiv dominat de triada muncă-rațiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le temps des tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula și în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse poli tice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi și față de unele dintre libertăţile lor.

În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depășită de aceste triburi noi, unde predomină un senti ment. O emoție, dar nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze. Textele scrise de mine în diferitele reviste sau pe platformele virtuale nu au căutat teme esenţiale sau structurale ale societăţii, pentru acest tip de abordare sociologică am câteva proiecte afl ate în curs.

Metafora Flashmob-ului

Am căutat mai mult să fac injecţii de sens în corpul nounăscut al unei emoţii sociale. De aceea, căutând o metaforă organizațională pentru grupul pe care îl propun eu în jurul unui asemenea text-pretext, am găsit că metafora cea mai fericită este aceea care denumește noi forme de agregare socială, fl ashmob-ul. Flashmob-ul este cea mai volatilă organizare pe care a putut-o inventa societatea și, în același timp, cea mai nouă în ordine istorică, primul fl ashmob având loc în 2003 în SUA. Este o foarte scurtă adunare, într-un loc de mare vizibilitate publică, participanții realizând o acţiune surprinzătoare, deosebită, neobișnuită, pentru o secvenţă foarte scurtă de timp, după care grupul intră într-o disoluție spontană. Flashmob-ul se bazează pe spontaneitate, nu are o regie deosebită, nici publicitate prealabilă, și se desfășoară pen tru spectatori accidentali, cu intenţia de a trezi conștiinţe, de a expune un sentiment, o dorinţă, un proiect. În general, fl ashmob-ul este împotriva politicului, a economicului sau a ideologiilor și se ferește de parteneriate cu mass-media. Acest tip de agregare spontană, realizată datorită posibilităților de mobilizare pe care le oferă internetul, are ca scopuri și motivație transmiterea unei emoţii, distracţia oferită străzii sau doar celor implicați, participarea comună la acţiuni de sincronicitate socială, cunoașterea unor oameni noi sau fronda față de mecanica existen ţei și a rutinei. La un fl ashmob, oamenii vin din direcții diferite, realizează instrucţiunile, iar apoi pleacă fi ecare într-o direcție dife rită, este un fel de adunare fără scop și fără nicio fi nalitate anume, o negare a tuturor formelor teziste de mobilizare și de protest cunoscute până acum.

Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al hierofaniilor, al ontofaniilor decăzute, al emoţiei și fantasmelor, al idolatriilor, textele mele au căutat să creeze o discontinuitate care să fi e percepută ca efect de contrast și meditaţie. Este nevoie de elemente de rupere a curgerii și a fluxului de imagini ce au înlocuit fl uxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde, ca la un flashmob. Acum nu mai este jurnalistul cel care strigă: „Regele e gol!“ Acum, regele se dezbracă și strigă disperat, prin piaţă, la trecătorii indiferenţi, trecători care nu se mai miră: „Hei, nu vedeţi? Sunt gol, indignaţi-vă!“ Media participă la marile celebrări colective și creează o iluzie perfectă a realităţii, dar nu prin oglindire, strâmbă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialiștii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televizor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni niște absurzi care critică viaţa. Așa cum sugera, în urmă cu câțiva ani, Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în sfera politicului, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă.

Polemicile sunt tot mai mult o competiţie și o enervare, pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă și trebuie să stea în preajma unui politician care și-a câștigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesioniștii lui și de deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebăgare în seamă, dar atunci ar suferi și televizorul siamez. De aceea, meditaţiile mele caută să aibă semnificaţia unui flashmob care atrage atenţia, care oprește curgerea, chiar dacă, poate, autorul și-a pierdut o parte din entuziasmul care îl făcea, la primele cărţi, să creadă că scrisul poate schimba lumea. Acum caut să organizez adunări spontane și cred că un flashmob poate lăsa urme, chiar dacă participanţii au indicaţia să se întoarcă fi ecare de unde a venit, fără să arate că se cunosc, fără să-și contemple urmarea propriei opere. Dacă în jurul unor emoţii viaţa noastră comună capătă sens, atunci dreptatea și adevărul pot fi căutate și în altă parte.

            Revoluția de la urne. Începutul unui nou ciclu politic?

Între turul întâi și turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014 s-a produs un lucru uluitor, o răsturnare de rezultat care nu a fost prevăzută de nimeni. Pornind de la o situație în care votul din diaspora a fost viciat de lipsa unor ștampile de vot sau a unor secții de vot sufi ciente, în câteva capitale europene, diaspora română a început proteste la secţiile de votare, dar mai ales pe site-urile de socializare. Guvernul a refuzat să organizeze pentru turul al II-lea secții suplimentare, iar pe rețelele de socializare și televiziuni a început un fenomen de mobilizare la vot împotriva candidatului Victor Ponta, șeful Guvernului în exercițiu și candidat care conducea confortabil după primul tur cu 10 procente avans. Am asistat la un mecanism de contagiune între televiziune și Facebook destul de des întâlnit în lume în ultimii ani, în care masele se ridică pentru că le-a fost refuzat un drept. Am întâlnit și la noi, în iarna lui 2012, acest fenomen, mișcarea de protest pentru susținerea lui Raed Arafat, mișcare care a dus mai apoi la victoria neașteptat de mare a USL la alegerile parlamentare.

Probabil însă, liderii USL au confundat această mișcare cu un proiect de mare amploare și s-au înșelat. Același mecanism, dar de mai mare magnitudine, s-a petrecut și în 16 noiembrie 2014, la turul al doilea al prezidenţialelor. Modul în care Guvernul a gestionat alegerile și modul în care a răspuns după primul tur a dus la această prezență masivă la vot: 80% din populația reală de pe teritoriul României a mers la urne. Nu a fost o mișcare pentru un proiect politic, Klaus Iohannis nu a venit cu așa ceva, nu am avut o mișcare la urne pentru un candidat. A fost o mișcare cu totul și cu totul neașteptată, când totul mergea spre o victorie sigură a lui Victor Ponta, dacă nu era acel incident cu votul din diaspora care nu a fost rezolvat de Guvern. Victor Ponta a obținut numărul necesar de voturi pentru a fi președinte, în condiţii normale, dar nu a putut câștiga însă după această mișcare de stradă. Trăim într-o epocă a triburilor sociale, suntem mai degrabă în cadrul unui tip de raționalitate afectivă, în care politica este tractată printr-o afectivitate a străzii. Este un faliment al politicii clasice, nu doar partidul de la putere, dar și celelalte partide politice trebuie să înțeleagă în acest moment că e nevoie de o reformă a logicii politice, o reformă a construcției unui partid și a legăturii lui cu masele. Klaus Iohannis nu a venit cu un proiect elaborat, ci cu unul care seamănă mai degrabă cu unul al unui primar. A venit cu un singur lucru clar: că e un om normal, că vrea normalitate.

 Generaţia aceasta a tinerilor care a impulsionat această mișcare, pe care o numim acum Generaţia Facebook sau Generația Y, are câteva caracteristici importante: este dezamăgită, nu mai respectă vechile moduri de legitimare, se opune autorității de orice fel și pendulează între apatie și revoltă de stradă. Sociologic vorbind, se caracterizează printr-un angajament politic intermitent, o reacţie emoțională de frustrare. Campania lui Ponta a fost prea sofi sticată și prea a încercat să folosească toate mijloacele pentru a câștiga. A încercat să ia totul, din toate zonele, iar această hibridizare i-a creat imaginea unui candidat agresiv, dominant, cinic. Nu au putut să evalueze cum se va rostogoli emoţia legată de votul din străinătate și a făcut greșeli de strategie, una fi ind asocierea cu Corneliu Vadim Tudor. Dincolo de greșeli de tactică sau strategie există o tară de fond a partidelor clasice care este taxată de noile mișcări: partidele clasice sunt vânători de voturi, adună intelectuali, staruri, partide, mișcări sociale, sindicate. Totul, la grămadă, fără o logică a respectului pentru valori sau ideologii. Câștigătorul alegerilor a avut doar un singur și fi rav avantaj: nu a venit cu un preconcept despre politică. Dreapta vorbea pe patru voci, nu avea un proiect, și atunci a fost pus în situaţia de a juca singurul rol pe care îl cunoștea foarte bine, de om neobișnuit cu puterea, un practician al administrației. S-a potrivit cu noile mișcări deoarece acestea nu au lideri, iar el a fost exact acest lucru, nu a vrut să domine electoratul, a venit cu o ofertă foarte simplă. Nu cred că politicienii au înțeles prea multe din această revoltă la urne chiar dacă este vorba despre un fenomen cunoscut în ultimii ani ca mecanism al mișcărilor de stradă – mișcarea indignaţilor, Wall Street, revoluţiile portocalii, revoluţiile arabe –, o ridicare a maselor, a străzii împotriva establishment-ului politic. Klaus Iohannis a fost o ocazie, un motiv pentru ca oamenii să-și reafi rme un drept, dreptul de a vota. Sigur că modul cum s-au născut acele incidente din capitalele europene, când cetăţenii din câteva dintre acestea au fost puși în imposibilitatea să voteze, poate avea mai multe origini, inclusiv o inerţie birocratică pe fondul căreia nu a fost intuit faptul că este nevoie de mai mulţi oameni, de secţii mai multe, de liste mai multe etc., dar, dincolo de asta, acest fenomen amplifi cat de forţa televiziunii plus Facebook, reţelele de socializare, a produs o adevărată revoluţie la urne. Este imposibil de obţinut o asemenea mobilizare pe un mesaj pozitiv, în ceea ce privește votul. Evident, am avut și o mobilizare selectivă, tinerii, care sunt cei mai expuși Facebook-ului și cei mai nemulţumiţi de actuala clasă politică. Nu a fost practic un val de simpatie pentru Klaus Iohannis, a fost mai degrabă un val de compasiune și de solidaritate cu un politician pe care îl simţeau defavorizat în bătălia cu sistemul politic actual, o solidaritate cu un candidat care nu avea atributele politicianului clasic.

            Există o generație Facebook.
Generația Facebook aduce o modalitate suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice și nu mai respectă nicio regulă deontologică, atunci când politicienii bazaţi pe marketing își creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile și segmentele electorale, a apărut această modalitate de cenzură a politicului care se bazează pe câteva atuuri. Beneficiază de o autonomie a comunicării, pentru că nu mai are nevoie de televiziune; în cadrul mișcărilor anti Roșia Montană, manifestanţii nu se mai duceau în centru, pentru că de acolo nu transmit televiziunile de știri – înfrânte de publicitatea de la Gabriel Resources –, ci făceau marșuri în cartiere, pentru a avea un contact direct cu publicul, încercând o contaminare directă. Această punere în paranteză a televiziunii duce la o autonomie a unui nou tip de media, Facebook-ul; sau e o combinaţie între Facebook și televiziune, când televiziunile participă la jocul de contestare, care poate deveni letală pentru sistemul politic. Oricum, este o modalitate de a debloca anumite drepturi cetăţenești care sunt încălcate. Se naște o nouă conștiinţă, conștiinţa străzii, care este un semn de modernitate, care obligă și statul român să se mobilizeze mai repede în a înţelege ce vor oamenii, a intra în dialog, a schimba stări de lucruri sau a face reformă. Mulţi politicieni, din toate partidele, nu numai cei care se afl ă acum la putere, vor considera probabil că este vorba de o teorie a complotului, vor construi scenarii savante care să explice ce s-a întâmplat, dincolo de vinovăţia lor sau recunoașterea obiectivă a decalajului lor față de lumea de azi. Vedem clar o inadecvare a politicii de acum, a politicii tuturor partidelor la viaţa socială nouă, la ceea ce cere un nou tip de civism. Generaţia Facebook are ca principală caracteristică diversitatea și respectul ei. Paradoxal, este un masă formată din grupuri diverse, care acceptă până la urmă în a fi unite de o emoţie mai degrabă, și nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă; dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită, dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat. Apare astfel un nou tip de a simţi comunitatea, de la interesul comunitar la interesul naţional. Comunitatea nu este generată, fondată de interes abstract, politic sau istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor personale mai degrabă, a intereselor fi ecăruia ca individ, a drepturilor mele ca individ.

De 200 de ani, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională; am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie, comunismul lui Ceaușescu. Aceasta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie fl ashmob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum spunem noi, nu respectă contracte tradiţionale, moștenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maff esoli – neotribalism politic. Oamenii ies în stradă și fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoșteam noi de la Descartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Generaţia Facebook reprezintă o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru ei și pentru familiile lor și caută o soluţie insecurităţii generalizate. Avem peste trei sferturi dintre români care simt o mare nesiguranţă pentru locul lor de muncă. Această generaţie nouă simte această insecuritate, dar caută o soluţie și, faţă de ceilalţi, renunţă la apatia socială și politică, devine un grup care acţionează, chiar dacă intermitent. Revolta este soluţia principală, solidaritatea într-o emoţie colectivă este forma de manifestare. Nu-i poţi prosti pe acești oameni cu discursuri patriotarde, cu discursuri stereotipice despre interes naţional sau interes colectiv. Oamenii aceștia gândesc interesul colectiv prin prisma interesului personal și asta îi face să fi e mai ușor de îndoctrinat afectiv prin valori ale discursurilor clasice ale politicului: datorie, patriotism etc. Este, până la urmă, o nouă formă de aglutinare a intereselor colective și o nouă formă de cultură politică. Este o cultură politică ce are mai degrabă aspect anarhic câteodată, însă aduce o nouă formă de responsabilitate. Încă nu este maturizată, aceste mișcări se feresc să producă lideri, de frica de a nu fi absorbiţi de sistem, dar este o generaţie interesantă și viitorul lumii noastre se vede în această generaţie, în semnalele pe care din când în când aceasta le trage