Poate eşua România?

România nu este o naţiune mică. Cel puţin nu din perspectiva unor ambiţii rămase ca reflexe ale trecutului şi pe care le avem şi azi. Suntem pe locul şapte în Europa din perspectiva numărului populaţiei, dar nu şi a PIB sau a altor criterii de dezvoltare; în cele mai multe situaţii suntem pe ultimele locuri în Europa. Perioada megalomaniei ceauşiste şi propaganda bine orchestrată după 1968 au avut ca efect naşterea un super-ego, cel puţin la nivelul elitei sau la cel al aşteptărilor populaţiei. Când o ţară întreagă se supără pe Simona Halep că nu reuşeşte să devină numărul 1 mondial, o ţară întreagă vibrează de frustrare şi o diabolizează cu o hotărâre demnă de o cauză mai bună.

Cu toate că, în ultimii ani, România a fost mereu în fruntea cozii clasamentelor europene de tot felul, reflexul de naţiune mare a rămas, la fel şi frustrările. Nu am văzut, dincolo de orgoliul rănit şi de teoria complotului, un orgoliu care să îndemne la acţiune şi o frustrare care să ducă nu la lamentaţii, ci la acţiune încrâncenată, la proiecte şi la solidaritate disperată. Când realitatea ne demonstrează că elevii noştri obţin note foarte proaste la testele PISA, în loc să ne adunăm să vedem cum trebuie rezolvat acest fenomen - prin modificarea curriculei sau prin eficientizarea procesului educaţional -, ne facem că nu înţelegem şi ne justificăm cu faptul că, an de an, câţiva elevi dopaţi de profesori excepţionali şi intraţi în programe extraşcolare de pregătire câştigă olimpiade internaţionale la matematică, fizică sau chimie.

Demersurile critice, fie că vin din partea specialiştilor sau din partea observatorilor, sunt interpretate, de multe ori, drept lipsă de patriotism sau sunt taxate ca având în spate proiecte politice ascunse ori chiar influenţe ale unor agenturi străine. Criticile se concentrează mai ales asupra guvernărilor sau asupra oamenilor care ocupă portofolii ministeriale, astfel că viteza cu care se schimbă guvernele sau în care sunt remaniaţi miniştri (în primele 10 luni ale acestui an s-au remaniat 23 de miniştri şi un premier) este un mod de a da satisfacţie opiniei publice, dar mai ales o modalitate de a evita analiza principalelor probleme sau nevoia de a renunţa la populisme şi la identificarea unor soluţii nepopulare. Politicienii sunt consideraţi ca fiind singurii vinovaţi şi cu asta orice dezbatere se termină. Programele de guvernare sunt colecţii de principii generoase care sunt uitate imediat ce guvernele se instalează, ocazie cu care  cei de la putere îşi dau seama că nu sunt bani, că administraţia nu este pregătită sau că cineva nu lasă guvernul să acţioneze.

Dar mai ales, o mare problemă este lipsa preocupărilor de reflecţie asupra viitorului, așa cum am demonstrat într-un recent număr din Sinteza. Viitorul este o lungă aşteptare, nu este proiect şi construcţie comună pentru români.

Vom ocoli în demersul nostru de față bogata bibliografie care vizează cauzele pentru care unele naţiuni eşuează sau statele devin state slabe, state eşuate sau state în colaps. O carte celebră - «De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei», aparţinând autorilor americani Daron Acemoglu şi James Robinson - poate fi interesantă, dar pentru situaţia României analiza nu este îndestulătoare pentru a aplica vreo matrice concretă. Totuși conţine câteva elemente importante: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantaj geografic sau de resurse) trebuie respinsă în cazul nostru, ca şi alte două ipoteze  - cea a „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau cea „culturală” (anumite culturi nu pot naşte modele de dezvoltare). În schimb, factorul cel mai important este capacitatea de a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Sigur, construcţia de instituţii este importantă, uneori se pot prelua şi modela, cum este situaţia integrării României în UE, dar putem spune că un ethos al instituţiilor, o mentalitate modernă trebuie şi să preceadă, dar se şi construieşte destul de greu în ţările fără tradiţie sau în cele care au ieşit din dictaturi sau de sub dominaţie colonialistă.

Nu vom căuta construcţia unui model explicativ sau teoretic, ci vom căuta un răspuns simplu la întrebarea din titlu, folosindu-ne de instrumentele studiilor sociologice sau de experienţa mea de strateg sau planificator în domeniul dezvoltării sociale, de constructor al unei agenţii de strategii guvernamentale sau de ministru însărcinat cu dezvoltarea regională şi administraţia publică. România nu este neapărat un caz special, însă o discuţie generală legată de o posibilă catastrofă în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat nu va interesa şi nici măcar nu va fi interesantă pentru publicul pe care îl vizează proiectul nostru.

Sigur, există riscul de a ajunge la concluzia că toate lucrurile s-au mai spus, se ştie ce ar trebui făcut, dar nimeni nu vrea să se angajeze. Un prieten, contributor la acest număr, declara coordonatorului că nu mai poate scrie despre aspectele declinului pentru că a vorbit de atâtea ori, a avertizat toate guvernele, încât a repeta îi produce un rău fizic, aşa încât se mulţumeşte să vorbească despre remedii. Poate s-au spus deja multe lucruri despre situaţia în care ne aflăm, dar demersul prezentului număr din Sinteza caută să pună accent pe urgenţa nevoii de a căuta antidoturi la eşec, dar mai ales să argumenteze urgenţa de a acţiona concret la nivelul guvernanţei centrale, dar nu numai acolo.

Nu pretindem că vom face o listă exhaustivă pentru cauzele unui posibil colaps, analiza noastră este completată de excelentele studii realizate de colaboratorii noştri pe diferite domenii, dar şi de studiile şi propunerile think thankului independent IRES. Nici nu putem argumenta o ierarhie riguroasă a factorilor care pot genera un declin al României în viitoarele decenii, dar credem că este important să prezentăm lista lor şi argumentele derivate din experienţă sau cercetare socială.

Da, România poate intra în colaps în următoarele decenii şi faptul că politicienii se feresc să discute despre acest subiect sau aleg doar scenarii optimiste, care dau bine la electorat, poate fi o premisă care să potenţeze tendinţele negative. Cu alte cuvinte, eşecul poate fi garantat dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune publică. Trecând peste obiecţiile simpliste ale celor care cer dispariţia statului, acţiunea publică trebuie să asigure schimbarea şi modernizarea instituţiilor, continuitatea dincolo de alternanţele dese la putere şi păstrarea unor obiective de dezvoltare pe termen lung. Acţiunea publică trebuie să producă reglementări şi reguli pentru ca să nu progreseze corupţia sau monopolul resurselor, dar şi pentru a genera competiţie corectă. Prin acţiune publică trebuie articulat un parteneriat eficient dintre public şi privat sau o nu mai puţin importantă protecţie a intereselor naţionale.

Numai prin acţiune publică şi instituţii puternice se poate asigura statul de drept şi lupta anticorupţie sau cea împotriva criminalităţii organizate. Prin acțiune publică statul poate sprijini competitivitatea actorilor economici, adevărata armă strategică a statelor în competiţia internaţională.

O cauză importantă a unui posibil colaps este abandonarea societăţii de către stat, confiscarea ideologică a statului şi transformarea lui în agentul unor interese etichetate ca fiind ale celor puţini care „produc” avuţia naţională. Statul trebuie să stimuleze competiţia socială şi responsabilitatea individuală, dar trebuie să evite polarizările sociale extreme, pentru că este aproape natural ca în societate competiţia socială să se dezechilibreze când unii acumulează resurse. Ţările care au tolerat fracturarea ţesutului social şi nu au căutat să regleze dezechilibrele la timp au constatat, la un moment dat, că a dispărut coeziunea socială şi solidaritatea de o manieră ireparabilă. Studiile IRES pe care le prezentăm în acest număr demonstrează că ultimele decenii au accentuat individualismele, intoleranţa şi neîncrederea socială care au amplificat tendinţa de migraţie. O societate în care peste 90% dintre cetăţeni se tem pentru viitorul copiilor, 84% au teeri legate de infracţionalitate, 78% de sărăcie şi 77% sunt îngrijorați de pericolul că statul ar putea falimenta (adică intră în colaps) este o societate care este marcată de o puternică insecuritate culturală şi identitară.

Reconstrucţia încrederii în instituţii şi promovarea unei elite responsabile pe principii meritocratice trebuie să facă obiectul unui parteneriat între stat şi societate civilă. Societatea nu se schimbă prin decret, cum spunea un sociolog clasic, dar nu putem aştepta ca schimbările în bine să se producă spontan. Existenţa unei elite fără putere, pe care am tratat-o pe larg într-un număr anterior al SINTEZA, este o ameninţare pentru evoluţia României prin nesiguranţa continuităţii şi managementului prospectiv al resurselor de dezvoltare şi al proiectelor.

În ultimii ani, analizele privind „fragilitatea statelor” au pus accent pe elementele de securitate, dar punctul nevralgic, aflat şi la originea problemelor de securitate, este, de fapt, dezvoltarea. Dezvoltarea statelor în ţări ieşite din economie planificată nu poate fi efectul spontan al unei competiţii care încă nu există, deoarece nici piaţa nu poate funcţiona corect în ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare. Aici este nevoie de strategii de dezvoltare şi de proiecte prin care statele pot să-şi valorifice mai bine resursele în folos colectiv sau pentru sprijinirea competitivităţii şi folosirii optime a forţei de muncă. În România, conform statisticilor, capitalul privat românesc este deja minoritar (47% în 2015) faţă de capitalul privat străin (49%), dar românii raportează o profitabilitate de peste trei ori mai mare şi susţin cea mai mare parte a forţei de muncă. Această situație aduce în discuţie nevoia de a sprijini antreprenorii români, fără a-i discrimina pe cei străini, dar articulând strategii de stimulare a antreprenoriatului românesc, chiar dacă statul nu se implică direct în economie. Interesul financiar al statului este parte a interesului naţional, iar dezvoltarea unei ţări are nevoie de punerea în practică a unor proiecte publice care să sprijine naşterea şi dezvoltarea unei economii viabile. Dacă aducem doar exemplul nevoii infrastructurii, vedem foarte clar această necesitate, precum şi un mare handicap al României în dezvoltarea echilibrată şi chiar în atragerea capitalului străin. Trebuie, cred, să se formuleze clar, la nivel intelectual şi politic, următoarea exigenţă: pierderea suveranităţii economice este o condiţie care poate duce, chiar dacă nu singură, ci prin cumul de factori, la o naţiune eşuată.

Este nevoie de un stat inteligent care să poată articula nevoia de centralizare cu acceptarea descentralizării pentru a realiza imperativul deciziei inteligente, care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse, ci mai ales pe crearea de resurse. Când acceptă descentralizarea, consumul poate deveni mai raţional şi poate să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Dacă nu vom şti să descentralizăm inteligent şi vom accepta reflexul egoist al celor care centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, dacă nu vom acţiona previzional, urmărind ca populaţia să-şi folosească toate resursele, nu doar pentru consum de supravieţuire, ci mai ales pentru viitor, statul român are şanse să-şi piardă total forţa şi să devină un stat slab.

Ajungem la o altă ameninţare care a devenit tabu, dar care îngrijorează pe multă lume: incapacitatea şi lipsa de interes a guvernelor în aplicarea unor strategii de dezvoltare echilibrate va fragmenta şi mai mult teritoriul şi va crea discontinuităţi teritoriale periculoase. Aş da un singur exemplu care cred că este relevant. În 2016 am finalizat la Guvern un efort început de ani de zile, dar abandonat de guvernele venite cu mari majorităţi din ultima vreme – „Strategia de dezvoltare teritorială a României (SDTR) - Româniapolicentrică 2035”, strategie având ca obiectiv realizarea coeziunii şi competitivităţii teritoriale, dezvoltării regionale şi asigurarea de şanse egale pentru români. Un adevărat masterplan al dezvoltării vizând ghidarea investiţiilor pentru dezvoltare echilibrată şi coerentă în repartizarea resurselor. Această strategie este total ignorată de noul guvern poate pentru că oferă un cadru coerent de alocare a resurselor, făcând vizibilă distribuţia acestora pe criterii politice sau care ţin de clientelismul politic.

Starea jalnică a infrastructurii este o realitate, chiar dacă, de 15 ani, fiecare program de guvernare a promis mii de km de autostradă. În epoca super-vitezei, o călătorie cu trenul este mai lungă în timp decât înainte de 1989, deoarece viteza medie a scăzut cu 20 km pe oră. Culmea imbecilităţii: guvernele recente au propus reducerea reţelei naţionale de cale ferată cu 40%, ceea ce înseamnă cu 4.000 de kilometri, ca măsură pentru adaptarea la „nivelul cererii şi la resursele financiare disponibile“. Reacţia Europei nu a întârziat, Comisarul european pentru Transport a explicat că acest lucru ar fi o greşeală, chiar o mare prostie. Să nu mai vorbim despre faptul că, în 1990, România avea 311 nave de transport maritim şi alte 80 în diverse stadii de construcţie, deţinând a patra flotă comercială a Europei, dar în 2017 nu mai avem nicio navă care să poarte pavilion românesc. Dăm mereu vina doar pe politicieni; fără îndoială, ei au partea lor de vină, dar problemele de infrastructură sunt gestionate deopotrivă de mari specialişti şi experţi.

Alocarea de bani în mod discreţionar sau bătălia judeţelor sărace pentru a ocupa funcţii de decizie pentru alocarea de resurse de la guvern nu vor putea să realizeze justiţie socială şi să conducă la egalizarea nivelelor de dezvoltare. Banii alocaţi fără o strategie a investiţiilor publice, cu efect electoral, nu structural, nu vor putea aduce dezvoltarea unor zone sărace sau defavorizate. Trebuie să investim mult în judeţele sărace din sudul României şi din Moldova, printr-un efort centralizat pentru ca aceste zone să se ridice măcar spre media de dezvoltare a României. La fel, dacă urmărim dezvoltarea judeţelor din Transilvania şi din vestul României, o să vedem o evoluţie care creează o mare discontinuitate faţă de evoluţia dezvoltării în restul teritoriului, independent de modul cum sunt redistribuite resursele de la bugetul naţional. Aceste judeţe pot deveni motoare de dezvoltare şi pentru alte zone ale ţării, cu condiţia ca managementul central să asigure o conectivitate normală şi condiţii infrastructurale de transfer între zone. Dar, în acest moment, şoptim doar pe la recepţiile din Bucureşti o propoziţie tristă: Transilvania se îndepărtează de România! Putem privi şi aşa situaţia, dar facem noi ceva ca acest lucru să nu se întâmple? Mai ales că situaţia de faţă nu face parte dintr-o evoluţie implacabilă şi a rezultat şi pe fondul unui management politic centralizator şi fără de viziune.

În fine, dacă educaţie nu e, nimic nu e. Vorbim atât de mult despre această şansă, încât atitudinea noastră generală faţă de şcoală este cale sigură spre eşec şi spre eşuarea unui stat. Să lăsăm să vorbească cifrele: în fiecare an, doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. Pare inutil să mai vorbim despre alte consecinţe: pierderea identităţii şi imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.

Unor generaţii atomizate şi slab educate nu le vom putea oferi pregătirea şi codurile necesare pentru a răspunde singuri sau prin referinţe comune la întrebări esenţiale de genul: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuşi – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educaţie este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem şi ce rezultate aşteptăm.

Nu ştiu cum s-ar putea combina alţi factori listaţi aici pentru un colaps al României, dar nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi nesprijinirea dascălilor cu resurse şi libertate de acţiune, este calea regală spre eşecul garantat al naţiunii.

Am început editorialul meu cu referinţa la orgoliul românilor de „mare” naţiune. Parcă se împuţinează pe zi ce trece, parcă prin pasivitate acceptăm tot mai mult condiţia de naţiune de mâna a doua. O „deşteptare” este însă posibilă, chiar dacă, privind doar la „elita” politică, pare puţin probabilă. Poate un prim gest ar fi acela de a pune între paranteze etichetele politice şi să acţionăm privind doar spre nevoile şi interesul colectiv. Redescoperind comunitatea şi emoţia realizării de proiecte comune, poate vom reuşi să câştigăm pofta de a reclădi politica şi apoi sistemul partidist, rămas ca un macaz ruginit, imposibil de a mai gândi stoparea declinului şi de a pune în practică inversarea trendului care duce spre prăpastie. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, #45, oct-nov 2017.

*

***

Un semnal de alarmă, nu un gest intelectual alarmist

Am abordat viitorul nostru comun în mai multe numere din Sinteza, cel puțin trei dintre ele au fost numere speciale. În decembrie 2015, alături cu colaboratorii noştri am analizat cei 25 de ani de democraţie şi am reflectat asupra următorilor 25 de ani. Recent am construit împreună un număr de reflecţie despre un viitor pe care l-am pus sub semnul întrebării. Cu fiecare ocazie, cititorul poate verifica în colecţia revistei noastre, am incercat să stimulăm gândirea strategică şi acțiunea socială cu premeditare. Dar acest număr nu este special nu prin temă ci prin constructia temei. Vorbim nu despre un viitor al României în alb și negru, ci despre viitorul rău, despre declinul constant al tării și posibila catastrofă.

Fiind un semnal de alarmă pentru societatea noastră și pentru elita de toate felurile, reputaţi specialiști au ales gruparea unor tendinţe negative, fără a zăbovi asupra posibilelor scenarii de evoluţie pozitivă sau asupra oportunităților pe care astăzi nu le putem decela. Am procedat la această selecție pentru că toate analizele arată un pasivism al societății și al elitelor destul de ciudat în condițiile în care declinul României este o evidență, scenariile sectoriale în multe zone indică apropierea de prăpastie, în schimb statul român şi elitele conducătoare par preocupate de o continuă conflictualitate pe detalii cotidiene, iar societatea întreagă pare afectată de paralizie generalizată în fața unui sfârșit implacabil. Amăgiți de cifre macroeconomice abstracte care apar din când în cand pe post de calmant sau sunt folosite ca argument propagandistic, cetățenii români presimt pericolele, și-au pierdut încrederea în viitor, în statul român sau în elite, dar nu pot decât să caute forme de salvare individiuală, cele mai multe afectând resursele colective, cum este cazul migraţiei internaţionale masive.

Avertismentele izolate care apar la noi sunt trecute uşor cu vederea, rămân subiecte de presă care mor a doua zi. Politicienii se fac că nu văd tabloul general al catastrofei, intelectualii nu au putere și resurse. Din această cauză am căutat să grupăm mai multe voci ale unor intelectuali redutabili și să adăugam lor efortul think tankului independent IRES (Institutul Român pentru Evaluare și Strategie). Ne-am asumat aşadar coagularea unor eforturi de analiză critică cu scopul de a căuta un ecou în societate, cu credinţa că aceasta este misiunea cea mai importantă a intelectualilor într-o societate.

Nu am individualizat vinovății sau vinovați pentru actuala situație, pentru a putea pastra analiza la nivelul înţelegerii mecanismelor şi imaginării unor posibile soluţii. De peste două decenii partidele aruncă vina unul pe altul, dar această operațiune politică s-a dovedit a fi total neproductivă, la ca și lipsa de asumare. Noi tratăm aici rezultatele la care s-a ajuns ca și o vină colectivă, în sensul că nu există salvare individuală și nici actori politici care să dețină monopolul schimbării în bine a României. Salvarea poate veni însă, aceasta este credința noastră, din efortul comun de reflecției și de acţiune, rezultate din căutarea consensului și socializarea procesului de pregătire a proiectelor și deciziilor de viitor.

Chiar dacă opinia publică indică drept sursă importantă a declinului clasa politică, analizele noastre caută să meargă mai departe pentru a înţelege mecanismele subtile ale acţiunii colective, reprezentărilor sociale sau Weltanschauung-ului nostru, ori evoluţiile inerente trecerii, fără proiect, de la comunism la un postcomunism capitalist.

Credem în posibilitatea ca acest număr să contrarieze și să deschidă o dezbatere socială și publică în cadrul unei necesare coagulări spre un nou proiect de societate, la 100 de ani de la făurirea statului naţional român. Chiar contextul geopolitic dificil ne face să fim convinşi de un lucru care, deşi este evident, parcă nu este înţeles de elita conducătoare, indiferent de compoziţia ei: participarea la NATO sau intrarea în Uniunea Europeană nu rezolvă şi problemele de dezvoltare ale României, nu blochează hemoragia de resurse sau pregătirea țării noastre pentru adaptarea la tehnologiile viitorului.

           

Aşa cum o spune şi perceptia publică, concentrarea pe construcţia statului de drept, esenţială pentru viitor, nu trebuie să elimine din planul tabloului de priorități alte aspecte ale reconstrucţiei unei societăți: realizarea justiţiei sociale, susţinerea consolidării antreprenoriatului românesc, modernizarea învăţământului și a ocrotirii sănătății românilor.

Sperăm ca tabloul percepţiei publice a declinului României, realizat de echipele IRES printr-un vast studiu al opiniei publice, tablou dominat de neîncredere în instituții, frică de viitor, amenițări grave percepute și lipsă de speranță, insecuritate socială și culturală, neîncredere în capacitatea liderilor noştri de a gestiona un viitor al crizelor de tot felul, să aibă rolul de amplificare a semnalului de alarmă pe care îl tragem cu instrumentele pe care intelectualii le au la dispoziţie.

O ultimă remarcă: Concentrarea pe scenariile care conduc spre ideea unei posibile catastrofe nu au ca intenţie din partea noastră crearea de panică sau descurajarea celor care dezvoltă strategii de motivare a națiunii  sau a celor care propagă optimismul și reclădirea speranței.

Dar considerăm că aceste scenarii necesare, alături  de reclădirea unei poveşti de succes pentru România următorului secol, trebuie să aibă la fundament și o cunoaştere obiectivă a realității. Până la urmă, speranța nu poate ține loc de strategie, iar mobilizarea care creează doar iluzii se loveşte până la urmă de zidul realității dure.

Componenta pozitivă a demersului nostru este prezentă şi derivă, paradoxal, ar putea spune unii, și din prezentul proiect SINTEZA de analiză critică: atât timp cât există oameni care înţeleg declinul și sunt îngrijorați de soarta comună, este clar că avem şanse să reconstruim un proiect de societate și să ne salvăm. Declinul României poate fi oprit, doar că nu trebuie să mai lăsăm să treacă mult timp, nu trebuie să aşteptăm salvarea din viitoare conjuncturi geostrategice fără să facem nimic și, mai ales, este nevoie să nu ne mai lăsăm înşelaţi de ideile conform cărora câştigarea unor procente la vot sau a unor majorităţi confortabile, binecuvantările primite de la organisme internaţionale sau războiul politic intern, absurd şi anacronic, sunt fapte care consolidează democraţia și asigură, pe cale de consecinţă, dezvoltarea economică și socială a României. Acestea sunt iluziile cele mai răspândite astăzi şi pe care noi,  prin efortul nostru colectiv, încercăm să le spulberăm.

România fără mituri

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 43,  august-septembrie 2017.

Cea mai importantă producţie pentru o comunitate naţională, mai mare sau mai mică, sunt propriile mituri, capacitatea ei de a spune poveşti despre ea însăşi. O comunitate devine puternică şi stabilă doar în momentele în care beneficiază de câteva ingrediente fundamentale: încrederea în sine şi în viitor, o organizare socială cât mai bună, cu un sistem de administraţie eficient, cu educaţie şi cultură, dar poate că ingredientul cel mai important este capacitatea de a genera mituri despre viitor. Capacitatea de a le spune, de a le sugera oamenilor că există un viitor pentru ei şi copiii lor şi fundamentul pe care ei înşişi vor putea proiecta, conştient sau inconştient, poveştile lor de succes personal sau colectiv.

            Mitul nu este doar despre trecut

            Miturile îi fac pe copii să crească, spun majoritatea exegezelor de mitocritică sau mitanaliză. Sufletul copilului se cufundă în oceanul de poveste, de unde învaţă lucruri şi îşi creează reflexe de supravieţuire, de adaptare sau de devenire. Miturile spun poveşti despre trecut, dar, în fond, ele sunt cărămizi pentru viitorul copiilor şi al comunităţii. Miturile generează poveşti de toate felurile şi personaje mai mult sau mai puţin imaginare. În copilăria mea, petrecută în comunism, se spuneau poveşti pe şoptite despre o invenţie a lui Coandă, supersecret de stat, care, pornind de la o descoperire a sa, a inventat un laser cu care a topit nişte tancuri ruseşti care au încercat să ne atace la frontiera de azi cu Ucraina. Bancurile cu Ceauşescu, Kennedy şi Brejnev se terminau întotdeauna cu românul care câştigă prin inteligenţă sau... şmecherie în faţa celor doi giganţi mondiali. Poveştile de acest fel alimentau o identitate pozitivă, care mobiliza sau măcar ajuta să trecem peste formele de inferioritate evidente.

            Poveştile derivate în marile mituri sunt de multe ori doar imagini, dar este valabil ceea ce spun semioticienii: poveştile şi miturile spun ceva fără s-o zică. Poveştile şi miturile permit accesul la un limbaj şi un imaginar simbolic, în acelaşi timp oferă explicaţii, dar şi semnifică. Miturile cele mai importante ale unei comunităţi sunt puse la încercare atunci când realitatea socială se schimbă dramatic, atunci se poate verifica forţa lor, dar şi capacitatea elitelor de a se adapta şi de a le adapta la noua realitate. De fapt, după cum sintetizează magistral într-o carte despre poveşti şi narativitate Jonas Sachs, un mare specialist în marketing, astăzi, majoritatea războaielor sunt războaiele poveştilor. Naţiunea americană şi visul american sunt construcţii la care au participat zeci de specialişti în relaţii publice. Vorbindu-le la un moment dat acestora, preşedintele Hoover le-a spus: „Aţi primit sarcina de a crea dorinţe şi aţi transformat oamenii în maşinării de fericire în continuă mişcare, maşinării care au devenit chiar cheia războiului economic”. În societatea de astăzi, unde puterea este tot mai fragmentată şi sistemul simbolurilor colective evoluează rapid sau este poluat prin toate formele de media instantanee, cu conţinut creat de utilizatori, este tot mai greu de susţinut un sistem de mitologie colectivă sau sisteme care să susţină coeziunea şi solidaritatea unei comunităţi naţionale. Doar statele puternice reuşesc azi să polarizeze încredere şi valori prin politici culturale, şcoală, sport şi alte zone de expresie.

            Mitul şi comunitatea românească

            Până în 1989, prin elita sa culturală şi instituţii, România şi-a articulat un sistem mitologic funcţional şi puternic prezent în mentalul colectiv. Şcoala Ardeleană a pus bazele mitului originilor, în competiţia pe care ardelenii o aveau în Transilvania cu ungurii şi saşii, intelectualii ardeleni au stabilit originea pură, cea după care „de la Râm ne tragem”, ca o continuitate aproape directă de la Traian, prin latinitatea limbii. Intelectualitatea moldoveană din secolul al XIX-lea a completat forma unor mituri pe care apoi George Călinescu le va numi cele patru mituri fundamentale ale românilor: mitul etnogenezei - formarea poporului român - prin balada „Traian şi Dochia”; mitul morţii şi transhumanţei - „Mioriţa”; mitul zburătorului - mitul erotic - „Zburătorul” sau poezia „Luceafărul”; mitul jertfei necesare creaţiei - balada „Meşterul Manole”. În jurul acestor elemente mitologice, fiecare perioadă culturală a construit şi a stilizat, aducând elemente noi, în funcţie de nevoile culturale sau bătăliile identitare ale timpului. O contribuţie importantă la naşterea mitologiilor noastre au adus-o intelectualii interbelici, precum Lucian Blaga sau Constantin Noica, care au creat generoase sintagme şi cadre ale imaginarului colectiv, cuprinse în teorii cum este cea a „spaţiului mioritic” sau „sentimentul românesc al fiinţei”, proiecţii culturale pe care nici măcar ideologia comunistă nu le-a eliminat sau combătut. Comunismul a încercat doar vreme de un deceniu, aşa-numitul „obsedant deceniu”, să cureţe cultura de miturile burgheze pentru a alimenta societatea cu un imaginar politic de esenţă sovietică, renunţând repede şi trecând la un imaginar bazat pe istorie, evident cu unele exagerări, dar în materie de construcţie mitologică, exagerarea este o procedură „tehnică”, aş putea spune. Chiar şi în perioada comunistă, imaginarul colectiv şi mitologic era dominat de istorie şi miturile ei, un domeniu în care secolul XX a fost dominat de istorici de forţă.

            Pe aceste mituri ale excepţionalităţii se putea crea mitul personal sau forme diferite ale salvării: copilul de la ţară avea exemple pentru a putea visa să ajungă profesor sau savant, creatorii de cultură îşi bazau orgoliul căutării unicităţii.

            Revoluţia română şi eliberarea de mituri

            După 1989, românii au intrat în tunelul istoric numit tranziţie. Doar cu iluzia unei luminiţe care pâlpâie la capătul tunelului. După dictatura comunistă, a urmat o perioadă de demitologizare, un fel de dezintoxicare de propriile credinţe. Un reputat istoric a venit cu o „istorie sinceră a poporului român”, iar altul, Lucian Boia, cu mare succes la public, a lansat o serie de analize care deşiră prin analize critice mitologiile vechi, cel puţin pe cele care ţin de domeniul istoric, dar la noi fundamentele mitologiei se bazau pe analize istorice. A început o bătălie de factură intelectuală între cei care se vroiau „vânători de mituri” şi cei consideraţi prea conservatori. Dar cele mai importante schimbări nu au legătură cu această bătălie culturală. Oricum, această polemică nu mai este una care să ajungă la nivelul maselor, decât poate prin fragmente vulgarizate de televiziune sau internet.

            În România are loc o desubstanţializare a ideii de sens colectiv, a ideii de proiect naţional. Sigur, după o revoluţie este normală diferenţierea socială, chiar scindarea ei, refacerea unor solidarităţi pe grupuri care în dictatură nu aveau voie să se afirme sau nici măcar nu simţeau această nevoie. Dacă miturile fondatoare caută să ajute la integrarea individului în cosmos şi în comunităţile unde este plasat, odată cu secolul XXI, ele se exploatează în marketing şi în politică

            Noua realitate, dar şi o competiţie politică care nu a ţinut cont de interesul public a dus la construcţia unor mitologii ale inadecvării la lume, după modelul de marketing din domeniul consumului, unde cheia este inducerea sistematică a insatisfacţiei, pulsiune negativă care se poate resorbi prin consum sau, în politică, prin alegerea unui anumit lider sau echipe. Noile media şi apariţia reţelelor sociale, ca sistem media care începe să se structureze doar pe interese private, duc la inducerea sistematică de confuzie prin propagarea de informaţii contradictorii, iar subiectul devine dependent de interlocutor care poate fi proprietarul sau managerul, conducătorul de organizaţie sau politicianul. Inducerea sentimentului de inferioritate este un alt efect pervers al crizelor economice sau al comparaţiei cu ţările europene, folositor în noile condiţii pentru acceptarea unui consum direcţionat sau accentuarea supunerii faţă de lider sau ca şi compensare. Alte procese care dinamitează imaginarul pozitiv afectează identităţile prezente în persuasiunea contemporană. Inducerea unui sentiment de culpabilitate sau apelul la frică ori inducerea sentimentului de izolare face ravagii asupra nivelului de încredere în ceilalţi, în societate şi chiar în forţele proprii sau în elitele culturale sau politice. Complexitatea socială crescândă creează o nevoie nouă: interesele private trebuie reconciliate cu interesul public. Apare aici una dintre cerinţele pe care în secolul trecut le formula Bernays: relaţiile publice au ca importantă menire menţinerea unui echilibru între interesele private şi cele publice, fiind nevoie astfel de o inginerie socială de asigurare a consensului, pe care o compară cu ingineria tehnică din fabricile producătoare de bunuri şi servicii. Nu s-a întâmplat asta în România celor 27 de ani care au trecut de la Revoluţia din 1989, doar câteva încercări de stabilire a consensului s-au încercat, dar au fost abandonate repede în toiul unor lupte politice.

            În reprezentarea colectivă, economia a devenit un morman de fiare vechi, agricultura un fel de experiment comunist, oamenii nepregătiţi pentru viitor, sau prea taraţi pentru a înţelege şi a participa la construcţia democratică. Miturile excepţionalităţii româneşti se prăbuşeau atât prin discursurile publice care decodificau realitatea, prin discursurile politice, dar şi prin ciocnirea oamenilor cu altă lume. Dacă în multe ţări europene, în perioade de cumpănă a istoriei, a fost scos în faţă mitului unităţii regăsite, la noi, mitologia negativă avansată a fost cea a diferenţei regăsite şi a competiţiei interindividuale revigorate. Politicienii au căutat doar un marketing politic al inadecvării, prezentându-se ei ca soluţii pentru angoasele oamenilor. De aproape trei decenii se lansează în tot felul de variante discursul fricii de un comunism care bântuie ca o stafie inconştientul românilor, sau, dinspre partea celuilalt bloc politic, frica de străinii care vin să cumpere sau să ne fure ţara. România se scindează periodic în două sau mai multe Românii şi consensul nu are cum să apară pentru a reface un posibil imaginar al regăsirii unităţii.

            Imposibilitatea de a „povesti” viitorul

            De fapt, lipsa posibilităţilor de a inventa poveşti despre viitor vine din pierderea încrederii. Românii şi-au pierdut încrederea în societatea lor şi, mai ales, sunt speriaţi de viitorul copiilor. Ca agenţi ordonatori, mitul şi povestea dau sens relaţiei dintre individ şi lume. Ei îşi reprimă spaima de viitor prin părăsirea teritoriului, căutând formule iluzorii într-un teritoriu unde funcţionează miturile meritocraţiei sau justiţiei sociale. Românii trăiesc o anxietate generată de un pesimism social greu de găsit în istoria noastră.

            Am supus analizei unui grup de colaboratori, experţi în administraţie publică, un text al meu care conţinea trei variante posibile de evoluţie a României în viitor: un scenariu optimist, unul realist şi altul pesimist, chiar catastrofic. Era un scenariu pe care renunţasem să-l introduc într-o lucrare cu scenarii de viitor, realizată de Academia Română. Toţi experţii în administraţie au ales scenariul negativ, cel absolut indezirabil. Ulterior, echipa de coordonare a proiectului, formată din importanţi membri ai Academiei Române, aproape m-au somat, ca pentru o sinteză pe care am dat-o guvernanţilor, să apară neapărat acest text scurt, ultrapesimist.

            Acesta era textul:

Un scenariu catastrofic

            Autorii acestui capitol au exclus, din raţiuni strategice, ipoteza prăbuşirii statului român, chiar dacă la nivel pur teoretic există această posibilitate pentru orice stat din lume. Cu toate slăbiciunile actuale, statul român este angajat într-un proiect de modernizare care pare ireversibil, chiar dacă sunt lungi perioade de stagnare sau chiar de regres. În ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult în lucrările de specialitate despre concepte ca state slabe, state eşuate sau state în colaps, definite, în grade diferite, ca state care nu au capacitatea de a fi furnizoare de componente principale ale contractului social pe care, în general, le asociem cu statalitatea: securitatea cetăţenilor şi ordinea publică, pacea socială, bunăstarea şi securitatea economică, legitimitatea politică a instituţiilor, lipsa competenţei de guvernare în managementul resurselor şi patrimoniului, servicii sociale privind asistenţa socială, servicii de îngrijire a sănătăţii sau servicii de educaţie corespunzătoare. Cauzele acestor slăbiciuni majore pot fi diferite, sărăcia endemică fiind cauza importantă, chiar dacă uneori poate fi analizată o consecinţă. Multe studii ale Băncii Mondiale şi ale altor organisme internaţionale folosesc conceptul de state fragile prin faptul că sunt state care sunt în curs de degradare a capacităţii de a oferi bunuri sociale şi politice cuprinse, de regulă, în constituţie sau alte legi care guvernează statele.

            România nu este în niciuna dintre aceste situaţii, cum remarcam mai sus, dar trebuie să ţinem cont de faptul că astăzi se vorbeşte tot mai mult despre conceptul de construcţie a statelor (state buildings) ca proces urmărit conştient şi strategic, niciodată finalizat pe deplin. Aici, schema urmărită de Francis Fukuyama pentru a caracteriza statele este un bun ghid, deoarece această schemă combină o axă ce se referă la anvergura activităţilor statului, adică la paleta de funcţiuni asumate de guverne, cu o axă a forţei statului de a acţiona în aceste direcţii prin instituţiile sale în execuţia de politici şi aplicare a legilor, prin construirea de consens şi dialog.

            Analiza statului român arată pentru ultimele două decenii o îndeplinire satisfăcătoare a funcţiilor minimale care ar fi, după Fukuyama, următoarele: oferirea bunurilor publice pure; apărare, lege şi ordine; drepturi de proprietate; management macroeconomic; sănătate publică; ameliorarea echităţii; protejarea săracilor. Analizând şi funcţiile intermediare (abordarea elementelor externe; învăţământ; protecţia mediului; reglementarea monopolurilor; asigurări, reglementări financiare; asigurări sociale) sau cele activiste: politica industrială, redistribuirea avuţiei naţionale, realizarea planificării dezvoltării. O să observăm unele nivele medii de realizare, fiind zone de management social unde este nevoie de reformă şi modernizare sau de aplicarea unor strategii dintre cele menţionate pe parcursul proiectului nostru. Guvernele României trebuie să fie, de acum încolo, mult mai atente la nevoia de reformă în cadrul celeilalte dimensiuni analizate de politologul american, cea a nevoii de reformă a instituţiilor care să crească forţa statului, capacitatea lui de acţiune. Dacă analizăm capacitatea instituţiilor statului de a formula şi îndeplini politici, de a concepe şi aplica legi, de reducere a birocraţiei, a corupţiei, de creştere a transparenţei, atunci observăm că aici găsim cele mai mari restanţe şi o acută nevoie de consens politic pentru prefaceri majore. Ultimele manifestaţii orchestrate împotriva Guvernului României (n.m. referire la protestele din februarie 2017 împotriva guvernului condus de Sorin Grindeanu) sunt şi o reflectare a unei nemulţumiri profunde faţă de modul în care statul ia decizii, asigură egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau privind modul în care tratează fenomenele de corupţie sau reacţia statului faţă de neîndeplinirea responsabilităţilor din administraţia publică.

            Societăţile fără mituri şi poveste mor încet, dar sigur

            Chiar dacă cercetarea realizată de IRES pentru acest număr din SINTEZA arată că vreo 70% dintre români ar avea încredere în produsele româneşti, vedem că mai mult de jumătate dintre români nu au încredere în oamenii de afaceri români şi nici în firmele româneşti. În schimb, 79% dintre noi au o percepţie cred „corectă” asupra situaţiei: statul român nu sprijină companiile româneşti. Fragmentarea societăţii noastre şi rupturile în imaginarul colectiv şi al identităţii s-au instalat la nivel structural. Încrederea în produsele româneşti a rămas mai ales ca un fel de configuraţie nostalgică, un ingredient al memoriei colective. De fapt, inclusiv nostalgia după Ceauşescu este supravieţuirea polemică a unui mit al trecutului.

            Astăzi societatea noastră este aproape destructurată din multe puncte de vedere: cultural, instituţional, identitar. O cultură a insecurităţii crește peste tot în Europa,  iar pentru România efectele și ecourile pot fi și mai mari. Cultura politică a conflictului și a delegitimării din campaniile negative nu se produce doar în perioade electorale, ci populează permanent mass-media clasice, precum și toate canalele virtualului. Întunecata artă a marketingului politic care creează insatisfacţie și frică trebuie eliminată, deoarece mediul politic şi social este injectat peste măsură de ură și conflict.

            Poate că oamenii se conduc mai uşor valorificând defectele lor, dar deja am ajuns să neglijăm total partea bună, normală, luminoasă a indivizilor. Multe evenimente, din spaţiul social media mai ales, creează emoţie pozitivă şi participare, empatie și solidaritate, adunând grupuri de sute de mii sau milioane de oameni. Românii sunt încă în căutarea de eroi pozitivi, încă sunt capabili de acţiuni de sacrificiu, pot acţiona cu curaj și mai cred în valori. Doar că nimeni nu le cere asta, nimeni nu caută să activeze această parte a naturii umane. Într-o Americă obosită și speriată după 11 septembrie 2001, Barack Obama a venit cu o frază simplă, „Yes We Can”, și a reușit să ridice entuziasmul și moralul unei naţiuni care a intrat astfel într-o altă etapă a istoriei ei.

            Românii sunt capabili de un optimism care sfidează chiar propria lor viziune despre cum merg lucrurile și despre direcţia în care se îndreaptă ţara. Românii s-au săturat, cred, și de eroi salvatori, dar şi să aștepte salvarea de la investitorii străini, de la UE sau NATO. Cred că ar fi capabili să înţeleagă un lucru simplu: NOI SUNTEM CEI PE CARE ÎI AȘTEPTĂM CA SĂ SALVEZE ROMÂNIA! După aproape trei decenii de democraţie, încă nimeni nu le-a spus românilor că sunt capabili de ceva grandios. Când o societate se îmbolnăvește de pesimism și pasivitate, nu înseamnă că toţi oamenii devin iremediabil pesimiști și pasivi şi nici că această stare este menită să paralizeze societatea pentru tot ce va veni.

            Un marketing pozitiv, de mobilizare, poate schimba atmosfera socială şi poate chiar calitatea relaţiilor sociale prin angrenarea oamenilor în proiecte, pentru că puşi în acţiuni care corespund unor valori eterne, oamenii se  pot comporta ca veritabili eroi.

            Imaginarul politic este dator societăţii cu reconstrucţia încrederii pentru ca povestea, mitul, să fie posibile. Numai astfel se poate (re)construi statul român. Anul 2018 poate reprezenta o şansă, poate ultima, de a oferi un fundament pentru un mit al unităţii regăsite. La un secol de stat naţional, dacă nu vom reuşi să reconstruim emoţia colectivă şi un proiect generator de mitologie naţională colectivă, atunci putem să ne luăm adio chiar şi de la eticheta, rămasă dintr-o emoţie mai veche, Made in România.

TABĂRA MEA ESTE ROMÂNIA

Am lansat vineri un proiect frumos, cred că este vorba de complexul sportiv multifuncțional cel mai modern din România, complexul Gheorgheni, din Cluj. Fără tam-tam, fără tăiere de panglică, împreună cu primarul orașului, Emil Boc. Un cunoscut site de știri politice a titrat, sigur, pentru audiență mai mare, ”Vasile Dâncu a schimbat tabăra: Cu cine și cum a fost filmat vicepremierul”. Articolul era, în schimb, corect, informativ și fără nicio tendință. Apoi au mai încercat și alții să găsească ceva incorect politic în alăturarea mea cu primarul care nu are aceleași ”efuziuni politice” cu mine. Trecând peste faptul că acum fac parte dintr-un guvern independent, situație trecătoare, țin să fac câteva precizări care cred că sunt importante acum, mai ales în perspectiva faptului că oamenii sunt puși să aleagă la 11 decembrie între oameni, dar și în funcție de atitudini și cred că tema depășește umila mea condiție de moment, înscriindu-se în cea a luptei politice.

Cred că România nu mai poate să cultive războiul politic permanent. Așa s-au pierdut toate ocaziile pentru a dezvolta România, așa am pierdut timp, resurse și mai ales o cultură a solidarității, fără de care România pierde astăzi cei mai buni oameni printr-o migrație masivă.

Sunt printre cei care cred că politica este necesară, că partidelele politice sunt fundamentul democrației, fără de care nu putem gândi decât variante de dictatură (mai dure sau mai soft). Am scris de zeci de ori despre nevoia de ideologii, ca sisteme de valori și grile de lectură a realității politice. Avem nevoie de partide politice puternice și de competiție reală și inteligentă între ele, competiție de idei, programe și personalități reprezentative.

 Dar, dacă ne uităm cu realism, vedem că această competiție sănătoasă nu prea există în acest moment. Poate suntem la un moment de cotitură, poate asistăm la criza unui tip de civilizație politică, chiar dacă nu vedem zorii uneia noi. Doar discursul de nihilism politic nu este de ajuns pentru o nouă construcție. Dar, dincolo de nevoia de politic, niciun om normal nu mai poate accepta ideea că un conflict permanent între oamenii care fac politică să fie singura miză. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung.

Am scris în ultima mea carte, ”Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă” despre faptul că acest ethos al conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziune, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de o parte dintre liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

 

Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

 

Politica din tranziție a fost în tot acest timp o politică ineficientă, in multe momente istorice, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii.

 

Personal, nu mi-a plăcut niciodată să merg pe calea absurdă a renunțării la gândirea proprie, în beneficiul unor instincte gregare, lucru care mi-a adus destule sancțiuni, la vremea respectivă. Sunt intelectual de stânga și această identitate îmi este de ajuns. Știu, de asemenea, că sunt momente în care politicienii trebuie să facă ceea ce îi îndeamnă rațiunea, nu doar sufletul. Când se poate concilia calea inimii cu cea a rațiunii și ambele cu comandamentele sociale și imperativele naționale, atunci ne putem afla în situația ideală.

În rest, cred că trebuie să respectăm, când facem politică, câteva comandamente de conștiință, care nu sunt blocate de posibila apartenență ideologică.

Este nevoie să punem dezvoltarea comunităților și a indivizilor în centrul oricăror programe sau politici. Chiar dacă sunt importante cifrele creșterii macroeconomice sau creșterii PIB-ului, dacă ne mor copiii în maternități sau tinerii se infectează în spitale, totul este degeaba, intransigențele ideologice devin criminale.

Sunt sigur că dacă blocăm proiectele comunităților locale pe principiul că sunt conduse de adversari politici sau de oameni care nu ne plac, comitem o crimă împotriva umanității. În activitatea mea de ministru am căutat să construiesc programe în care m-am consultat, am dialogat, am întrebat, dar am exclus din orice analiză criterii care nu au legatură cu eficiența socială, nevoile oamenilor sau sprijinul celor defavorizați.

Cred că reformele făcute exclusive din birourile guvernului sunt simplificatoare și neadecvate, in acest scop întâlnirea cu oamenii sau reprezentanții lor ne arată exact ceea ce ar trebui sa facem pentru a nu desena politici din avion sau programe care mai mult încurcă decât ajută. In tot acest an, de cate ori am putut, am fost alături de asociatiile primarilor si prefectilor la adunările lor, de unde am luat cele mai importante proiecte.

De aceea, principiul transparenței pe care-l promovez de peste 15 ani în spațiul public mă îndeamnă să mă feresc de ipocrizie: în orice eveniment de contact cu vreun politician sau altul este prezentă mass-media și totul se desfășoară la vedere.

Nu pot accepta politica de ură, înțeleasă greșit ca politică de partid, practică ce a blocat până acum construcția de autostrăzi sau reformarea școlii, ori a sistemului sanitar. Unii pot deveni eroi la televizor pentru propriul electorat pentru că se luptă eficient cu armele înjurăturii, ciomagului argotic sau acuza de corupție generalizată abuziv, dar eu pot participa doar la lupte care se dau cu alte arme și cu ținte care să vizeze altceva decât orgoliul personal ori interesul de gașcă.

Sunt sigur că aceste alegeri vor arăta că folosirea armei programelor de dezvoltare și a politicilor sociale începe să fie mai tare decât războiul sterp dintre taberele politice, razboi bazat pe campanile negativă.

În ceea ce mă privește, nu trebuie să fac lucruri speciale pentru a afirma cine sunt, nici în ceea ce privește programul meu și nici identitatea sau apartenența la grupuri. Sunt același, de peste 15 ani, de când am făcut primele lucruri în administrație și politică. Nu mi-am schimbat nici ideile, nici prietenii, nici pasiunile. Am mai cumulat experiențe, dezamăgiri sau am învațat să visez mai realist, am cunoscut oameni mulți care iubesc România și nu sunt doar dintr-un singur partid, dar toate acestea nu au făcut decât să-mi amplifice sentimentul că sunt dator, alături de români, să facem ceva pentru o Românie mai bună pentru copiii noștri.

Nu pot schimba niciodata ”tabăra”, ca să folosesc sintagma jurnaliștilor. Tabăra în care sunt eu este România.

Ziua alegerilor

Azi sunt alegerile locale din 2016. Aceste alegeri sunt mai importante decât s-a văzut dintr-o campanie electorală mai săracă şi poate mai puţin spectaculoasă. Poate că au lipsit marile mitinguri electorale, marile personalități care își permit luxul de a spune orice sau echipele de șoșonari cu pungile de bani pentru cumpărat voturi. Dar nu cred că regretăm acele lucruri, nu avem niciun motiv, doar că ne obișnuisem cu acele lucruri. Aceste alegeri au însă câteva mize ascunse, dar foarte importante. Nu sunt ascunse pentru că cineva ar urmări asta, pur si simplu sunt ascunse celor care analizează superficial sau manelistic viaţa politică. Sunt ascunse pentru cei care înţeleg politica doar ca pe o luptă în care câştigă cel care are toporul mai mare sau care întreţine un circ al iluzionismului câştigător fiind cel mai mincinos, cel mai şmecher. Altfel, mizele sunt la suprafață, pot fi văzute chiar de copilul care nu ştie convenţiile sau de nebunul care le-a uitat şi strigă: „regele este gol”.

Partidele mari vor putea vedea că nu trebuie să lase mass-media să desfăşoare campania electorală în locul lor. Şi nici să nu aştepte pe alţii să le facă schimbarea, deoarece colegialitatea ar trebui să fie mai tare ca respectul pentru electorat. Până la urmă, demonizarea unui personaj sau a a altuia nu are efect absolut, iar pentru a schimba societatea, nu este suficient ca organizaţiile neguvernamentale să organizeze simpozioane și liste negre, ele trebuie să promoveze personaje credibile și programe cu care să intre în competiţie, în direct, cu candidaţii necurați. Nici televiziunile cred că nu vor mai putea spune: „eu te-am făcut, eu te omor, liderule”! Evident, televiziunea este cea mai tare media, dar rămâne agentul principal al MEDIERII; adică face legătura între om și public. Dar dacă omul este un politician de carton, ce armură de sclipici să pună peste o umbră de om? Politicienii trebuie să iasă din nou în stradă (să nu aştepte să iasă alţii pentru ei), să ţină discursuri, să motiveze, să-și asume opţiuni şi alternative, să ridice un steag pe care oamenii să-l urmeze.

Se va vedea că teritoriul Facebook şi vedetele sale activează mai puțin electoratul din viața reală. Vom observa că nu putem înlocui deocamdată personajele reale, cu defecte şi calități, cu personaje născute din marea de like-uri. Rețelele de socializare pot ajuta mult la comunicarea instantanee, la crearea de emoție momentană, dar nu vor putea deocamdată furniza destule argumente pentru a crea zei ai politicii. Poate mai încolo, dar pentru moment, Facebook poate crea reţele de sprijin pentru cauze juste, poarte împinge înainte idei inovatoare, însă nu este destul de sofisticat sau destul de potrivit în a minţi, nu poate crea personaje puternice şi vii, din oameni de paie. Dacă Facebook va miza pe oameni reali, puternici şi adevăraţi, atunci va putea aduce acel plus necesar în curăţarea scenei politice de corupți, golani sau profitori. De filfizoni va fi mai greu de scăpat, deoarece virtualul suporta aces tip social. Comparaţi like-rile cu numărul de voturi sau cu procentele din sondaje: veţi vedea o mare diferență, mai mare decât bănuiați. Poate vor înţelege astfel şi politicienii că nu te poţi ascunde pe Facebook de viața care îți cere dialog cu oameni reali şi emoţie adevarată sau empatie cu suferinţa semenilor.

Vom observa, probabil, că se va deschide prima poartă pentru partidele noi şi pentru personaje noi. Sigur, nu se va deschide poarta cea mare a politicului, dar vor intra mulţi consilieri locali care nu fac parte din partidele consacrate, iar această mişcare se va consolida în toamnă şi mai ales peste patru ani. Nu cred că tinerii nou-veniţi în politică sau noii activişti  vor reuşi să revoluţioneze politica sau că temele lor vor învinge acum în lupta cu lipsa ideilor politice care este din ce în ce mai mare. Ei vor acum să arate tuturor că trăiesc într-o lume care nu-i înţelege, o lume care nu preţuieşte viaţa, frumosul sau adevărul. La nivelul lor, în funcţie de contextul istoric, fiecare generaţie s-a revoltat. Când vor creşte, dacă nu se vor integra pasiv, dacă vor ţine la valorile de acum şi îşi vor ghida viaţa conform  acestora, atunci lumea se va schimba cu siguranță. Şi se va schimba sub bagheta lor, prin noua viaţă pe care o vor impune ei. Dacă vor avea curajul să facă partide noi sau să le populeze pe cele de acum, atunci vor câştiga pe termen mediu şi  lung.

Însă politicienii, mai noi sau mai vechi, vor trebui să răspundă mai clar şi cu argumente, la câteva întrebări fundamentale: ce este acela liberalism? de sunt socialişti? de ce au ales creştinism-democrația? Acum toţi au acelaşi discurs sau se înghesuie spre centru, iar DNA a demonstrat că partidele  se aseamănă, mai mult decât se deosebesc. Politicienii sunt cei care vor trebui să dea răspunsuri la marile probleme ale societăţii, ale ţării şi ale Europei, deoarece trăim într-o lume tot mai periculoasă care cere acţiune şi decizie. Acum, cea mai mare parte a policienilor noştri au migrat, singuri sau împreună cu partidul sau un grup din partid, spre altă zonă politică. Uneori camuflându-se, alteori fugind de nucleul care i-a format. Nu se poate fugi la infinit, nu se poate păcăli la infinit electoratul printr-o simplă schimbare de nume, culoare sau siglă. Cred că politicienii vor reuşi în viitor să dea politicii o nouă demnitate, una pe care acum nu o are în faţa unei populaţii dezamăgite. Nu este o utopie, nici doar un vis, cunosc tot mai mulţi oameni disperaţi de actuala stare de lucruri sau tineri curați care caută un lider sau o echipă cărora să li se alăture. Vor gasi până la urmă.

La aceste alegeri vor fi aleşi şi unii care sunt pe lista infractorilor sau alţii care nu corespund criteriilor integrităţii. Nu trebuie să fim descurajaţi. Dacă se va întâmpla acest lucru, putem considera că este o lecţie din care să învăţăm ceva, iar un lucru important de învăţat este următorul: cât timp vom frâna descentralizarea şi vom aproba la Bucureşti chiar şi candidatura unui primar de sat din vârful muntelui, oamenii se vor strânge în jurul unor personalităţi locale și nu vor recunoaşte cu toții eticheta de corupt sau de cercetat penal pusă undeva departe, la Bucureşti. Dar, în toamnă, partidele vor avea şi mai mulţi tineri pe listele de la parlamentare, iar curățarea politicii va continua. Abia atunci când ea este făcută cu ajutorul cetățenilor, prin vot, atunci schimbarea devine un proces solid şi definitiv.

Aceste alegeri sunt primele alegeri în care nu s-a cumpărat electoratul cu ulei şi zahăr, cu cizme de cauciuc sau pelerine galbene ori cu uriaşe PET-uri de bere. Au fost reclamate incidente nesemnificative şi sunt aşteptaţi să meagă la vot în jur de 40-45% dintre cetăţeni. Credeţi că acesta nu este un semn? credeţi că lumea se poate întoarce înapoi? Eu nu cred.

Politica este despre convieţuire şi comunicare, despre încrederea în ceilalţi şi despre respectul regulilor. În această campanie, oamenii au respectat regulile. Trebuie să mergem mai departe cu practica stabilirii de reguli, reguli din ce în ce mai clare în procesul  politic sau administrativ. Să facem administraţia mai transparentă, să dăm administraţiei locale mai multe drepturi de a decide, să vedem cum implicăm mai mult cetăţenii în decizia marilor probleme ale societăţii şi altfel decât în perioada alegerilor. Să-i educăm şi să-i specializam pe cei aleşi. Cred că acestea sunt borne pe drumul care duce la schimbarea politicii din România.

           

Cred că votul liniştit de azi este un pas spre o nouă Românie. Cred că schimbarea României începe astăzi. 

CINE SUNT DUŞMANII ROMÂNIEI?

De Ziua Naţională a României, multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin într-o astfel de zi. Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective.

Naţiunea şi cetăţenia sunt asemenea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legaţi de aceşti munţi de piatră sau înşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce au adus Isus şi alţi profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celălalt, solidaritatea şi sacrificiul pentru ca această minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective, ideea de duşman are un loc special, deoarece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi al faptului că am trecut peste greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nicio şmecherie narativă. Duşmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nicio naţiune nu scapă de monştri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică, (deşi cred că şi asta este un mit!), inventarul duşmanilor este destul de lung şi, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie şi discursurile politice. Au fost duşmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau ruşii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt duşmanul nostru cel mai important (duşmanii noştri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) şi este greu să-i privim altfel, chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Duşman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de duşmanii noştri ţigani, care ne fac de râs în Europa, ba şi-au luat şi nume de la Roma noastră cea străbună. Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers. Şirul duşmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul „barbarii de tirani” şi alte umbre ale unei istorii ale pătimirii româneşti. În această vară, unii au descoperit că Europa şi statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-şi facă minunate catedrale gotice, ci nişte duşmani care ne impun conducătorul suprem şi ne fură petrolul şi aurul şi chiar ... ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni şi uită să se întoarcă. Pentru o parte dintre români duşmanii sunt „cei de la putere”, pentru ceilalţi „pesediştii” sau „peneliştii”, o parte a românilor au început să creadă că revine un duşman istoric consacrat de propaganda comunistă, „ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înşişi i-au trimis în parlament, de-a lungul anilor, sunt marii duşmani, dar uită că au mers la vot şi au votat pe ulei şi zahăr, ori au votat superficial doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facă în ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe duşmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia, şi, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporă este vinovată pentru un vot care ne-a scormonit liniştea şi inerţia.

Dar, de Ziua Naţională, ne îmbrăcăm frumos şi mergem la manifestaţia unde politicienii îşi vor tocmi galerii care să le fluiere adversarii şi aplaudaci pentru şefii veniţi de la Bucureşti. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan şi gustul ei poate ne va aduce aminte de armată şi poveştile ei nesfârşite şi vom uita o clipă de duşmanii milenari, ne vom spune „la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata îşi va arăta muşchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroşându-şi vocile. Cocardele tricolore o să pară nişte fluturi migraţi pe nişte revere la o adresă greşită, deoarece platourile cu mâncare sunt, de Ziua Naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii şi adunări publice.

Duşmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în suflet şi cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţi şi noi nu doar împrejurările şi poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm şi împotriva unui duşman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac să nu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără niciun sens, doar pentru că nu ştim să admirăm sau să recunoaştem că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne însoţeşte prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei şi ştiinţei, privilegiind norocul sau şansa, va face ca multe decenii de acuma încolo să rămânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi şi poate mai puţin dăruite de la natură. Încă nu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare şi el trebuie protejat şi ajutat să se desăvârşească.

Un şi mai mare duşman este orgoliul, trufia naţională, căutarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eşec, lipsa unui exerciţiu critic şi autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă aşa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciunii şi prefăcătoriei, între noi, dar şi în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni şi, pe nedrept, oamenii noştri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reuşească în lumea largă.

Nerespectarea statului şi a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun va fi mult timp un aprig duşman şi principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridică nivelul de civilizaţie şi cel de trai. Duşman mai mare ca improvizaţia este poate doar mimetismul şi formele fără fond, lenea gândirii şi şmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată.

Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar şi lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, o dată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism şi de căutarea admiraţiei şi aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani şi le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fără efort colectiv şi fără respectul regulilor şi al legilor, drepte sau mai strâmbe, aşa cum le facem, nicio naţiune nu a reuşit vreodată să treacă de stadiul „în curs de dezvoltare”. Aşteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care să ne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii şi nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării şi a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar de lenea de a gândi viitorul şi dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Mă opresc, am identificat prea mulţi duşmani interiori? Am devenit eu însumi un duşman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă şi fasolea de la cazan se termină repede şi ştiu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales şi visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înfloreşte cuvântul „caterincă”. Ce, eşti prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, după trei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: De aceşti duşmani interiori cine ne apără? DNA–ul, preşedintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine ... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi ... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România! Şi te implor, Doamne, apără-ne de noi înşine!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 28, mai 2016.