TRIBURILE

Patologii ale politicii româneşti, de la Revoluţie la Generaţia Facebook

Introducere

Politica noastră este bolnavă. Se spune de multe ori acest lucru, în presă, în viața de zi cu zi, chiar în discursurile politicienilor. Am scris chiar un eseu care a dat titlul unei cărți, „Politica inutilă”, crezând atunci că, în loc să inducă ordine în evoluția socială, politica noastră este disfuncţională, poate chiar inutilă. Nu cred că politica este inutilă, dar sunt convins că, pe parcursul unui deceniu și jumătate de când sunt, într-un fel sau altul, în mijlocul ei, am descoperit multe patologii ale vieții politice, le-am descris, comentat și uneori am propus soluții. Am scris despre sectarismul politic de stânga sau de dreapta, despre consensul antidemocratic și lipsa de proiect, despre narcisismul, miopia, populismul, camuflarea, alergia la critică, autismul, ideofobia, conflictualismul extrem, dictatura emoției, demagogia, clientelismul, sindromul Pinocchio, patologiile excesului, politicianismul, autoritarismul, „mi-se-cuvenism”-ul și multe altele.

             Despre meditaţii și flashmob-uri

Textele pe care le-am adunat în această carte nu trebuie justificate, nici explicate mai mult decât pot să o facă ele însele, fiindcă vorbesc despre lumea noastră și au rolul de a aduce înţelesuri. Sunt demersuri de ordonare a lucrurilor care se petrec în viaţa mea și care oglindesc înţelegerea pe care un sociolog implicat încearcă să o dea astăzi lumii sociale românești. Sunt texte vii, texte care s-au născut și au trăit în contexte sociale bine determinate, de care sunt influenţate. Cele mai multe nu sunt subiecte alese de mine, ci teme despre care am fost invitat să scriu de prieteni, de cititorii blogului meu sau de revistele la care colaborez.

Cele mai multe dintre subiecte au fost evenimente cu mare impact social, cu audienţă record, sau ocazii care au produs puternice vibraţii colective. Nu am scris texte pentru un public anumit, nici cu intenţia de a face sociologie, nici măcar sociologie aplicată. Sunt mesaje ale prezenţei mele sociale în spaţiul social românesc. Adunarea lor în cadrul volumului de faţă este însă un omagiu – se va observa ușor – adus lui Pierre Bourdieu, sociologul meu preferat, dar, în același timp, și lui Emil Cioran, pentru că astăzi, când scriu aceste rânduri, se împlinesc o sută de ani de la nașterea acestuia. Este un tribut adus lui Bourdieu pentru că lupta sa a avut în centru distrugerea iluziilor care ne fac să nu putem avansa cu destulă viteză pe terenul știinţifi c, dar și pe cel al practicii sociale, militând pentru o sociologie lucidă prin părăsirea iluziilor gândirii pure sau ale celei savante, învingerea prenoţiunilor în sens durkheimian sau distrugerea barierei limbajului, cum ar spune Wittgenstein.

Am așteptat câțiva ani, timpul necesar ca să uit două cărţi importante ale celui mai infl uent sociolog francez al secolului XX, pentru a putea scrie și eu despre asta: Meditaţii pascaliene și Schiţă pentru o autoanaliză. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează drept ipocrizie, dar pe care eu îl cred un adevărat program pentru fi ul poștașului din Pirinei: „Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Și totdeauna am încercat, ceea ce fac și acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândi rea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă intelectualismul fi losofi c. Nu iubesc intelectualul din mine și ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism și intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate își are limitele ei.“ Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autocontemplă narcisist, ignoră practica socială și nu au forţa de a participa la o cât de mică acţiune de rezistenţă.

Nu am rezistat tentației de a pune meditațiile mele sub semnul socioanalizei, măcar ca metaforă, chiar dacă unii o vor privi doar ca pe un ornament neologistic sau alţii – neîncrezători în calea descrisă la finalul vieţii de către Bourdieu – se vor indigna poate de lipsa de distanţă faţă de obiectul cercetat. Ca un cercetător al opiniei publice și nu numai, îngropat între munţii de date cu care cei peste o sută de oameni de la Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES ne câștigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice și să caut demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practici seculare ori valori eterne. Textele din această lucrare nu au ambiţii știinţifice, dar vor să completeze viaţa mea de intelectual și sociolog, pentru că sociologul, orice ar face, se află într-o triplă ipostază: este producător de cunoaștere obiectivată, este un cercetător care are propriile proiecte și metode de cercetare preferate, dar, să nu uităm, este și participant, activ sau nu, la procesele sociale reale.

 În această a treia ipostază, sociologul este afectat de socializarea la care a fost supus din prima copilărie și până a ajuns să-și contemple diploma de absolvire, este marcat de ideologii și credinţe, poartă în sine urmele supunerii liber consimţite sau pe cele ale revoltei, ambele atitudini neconcordând cu distanţa și cu neutralitatea axiologică. Astfel, el interiorizează sau nu, este sau nu conștient de o anumită cerere socială, care este îndreptată spre el sau spre profesia sa. Cea de a treia ipostază, aceea de participant la viaţa socială și la viața publică, este aceea care a reprezentat un fel de amvon pentru textele de faţă. Am părăsit și eu deliberat fi losofi a și, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea – aici nu mai știu ce credea Bourdieu – a început să mă urmărească frica de a nu le trăda. Și acum încă mă uit cu atenţie la viaţa mea și la poza bunicului Sebastian, care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: „Să nu cazi pradă jocurilor de noroc, ești pătimaș ca mine, și să ai grijă de un singur lucru – respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre“. Am scris în aceste analize despre oameni și despre schimbarea lor, așa cum am văzut-o la concetăţenii mei.

Am citit tot timpul lucrări despre sociologia mentalităţilor, a valorilor și a culturii contemporane, mereu cu gândul la regretatul meu profesor de sociologia și fi losofi a istoriei, Ion Aluaș, cel care m-am sustras fi losofi ei și m-a introdus brutal în prima echipă de cercetare de teren. Dar am crezut mereu că noi suntem într-o fază încă neatinsă de civilizaţie și de transformarea spre modernitate, așa că temele pre dilecte despre care am scris sunt abordate pornind de la viaţă și de cele mai multe ori nu am făcut nicio referire la marea sau la mica teorie sociologică.

Am vrut să-i feresc pe cititori de această meteahnă a profesorilor; în plus, majoritatea textelor mele aveau un destinatar vizat de mine, real sau imaginar, iar acesta nu era fericit să meargă la bibliotecă pentru a mă urmări. De aceea, am încercat să comunic cu subiectul analizelor mele într-un limbaj cât mai aproape de limbajul lui. Am încercat să comunic așadar cu bună știinţă, cu predilecţie, într-o paradigmă emoţională sau morală mai ușor de interpretat, ca semnifi caţie și îndrumare, dintr-un motiv pe care îl voi explica în cele ce urmează. Cititorului meu mediu, uneori poate prea grăbit, îmi era greu să-i împărtășesc lecturile mele preferate: Giddens, Baudrillard, Lipovetsky, Maff esoli, Goff man, Eco, Barthes, Bauman, Fukuyama, Schutz, Beck sau mulţi alţii. În plus, nu doream să cad în păcatul intelectualilor publici, descris de Bourdieu, acela de a explica realitatea noastră pentru cei mulţi folosindu-mă de erudiţia sociologică.

Un timp al neotribalismului postmodern

Cititorul meu tânăr, cu care corespondez des pe e-mail sau prin comentariile de pe forumuri, vine deja din altă lume, trăiește într-o lume a imaginii și poate să mă înţeleagă mai bine pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice și mai colorate emoțional. El a crescut într-o epocă a televiziunii și este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimen ţialitate și printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maff esoli a numit magistral triburile post moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii și afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustrași determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de neliniște și de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică și cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile și superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mișcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime, unde solidaritatea este reflexivă, în sensul lui Giddens: refl exivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici, individul este asaltat de multiapartenenţe și nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective sta bile.

 Acești tineri care se plâng în cântecele lor că nu s-au născut în locul potrivit și care visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate că ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai aces tei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi fiind victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei și mai ales ale plonjeului direct într-o libertate care poate fi necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă și mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu din afară și, la intervale scurte de timp, a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini. Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă și că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional și probabil trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconștient colectiv dominat de triada muncă-rațiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le temps des tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula și în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse poli tice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi și față de unele dintre libertăţile lor.

În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depășită de aceste triburi noi, unde predomină un senti ment. O emoție, dar nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze. Textele scrise de mine în diferitele reviste sau pe platformele virtuale nu au căutat teme esenţiale sau structurale ale societăţii, pentru acest tip de abordare sociologică am câteva proiecte afl ate în curs.

Metafora Flashmob-ului

Am căutat mai mult să fac injecţii de sens în corpul nounăscut al unei emoţii sociale. De aceea, căutând o metaforă organizațională pentru grupul pe care îl propun eu în jurul unui asemenea text-pretext, am găsit că metafora cea mai fericită este aceea care denumește noi forme de agregare socială, fl ashmob-ul. Flashmob-ul este cea mai volatilă organizare pe care a putut-o inventa societatea și, în același timp, cea mai nouă în ordine istorică, primul fl ashmob având loc în 2003 în SUA. Este o foarte scurtă adunare, într-un loc de mare vizibilitate publică, participanții realizând o acţiune surprinzătoare, deosebită, neobișnuită, pentru o secvenţă foarte scurtă de timp, după care grupul intră într-o disoluție spontană. Flashmob-ul se bazează pe spontaneitate, nu are o regie deosebită, nici publicitate prealabilă, și se desfășoară pen tru spectatori accidentali, cu intenţia de a trezi conștiinţe, de a expune un sentiment, o dorinţă, un proiect. În general, fl ashmob-ul este împotriva politicului, a economicului sau a ideologiilor și se ferește de parteneriate cu mass-media. Acest tip de agregare spontană, realizată datorită posibilităților de mobilizare pe care le oferă internetul, are ca scopuri și motivație transmiterea unei emoţii, distracţia oferită străzii sau doar celor implicați, participarea comună la acţiuni de sincronicitate socială, cunoașterea unor oameni noi sau fronda față de mecanica existen ţei și a rutinei. La un fl ashmob, oamenii vin din direcții diferite, realizează instrucţiunile, iar apoi pleacă fi ecare într-o direcție dife rită, este un fel de adunare fără scop și fără nicio fi nalitate anume, o negare a tuturor formelor teziste de mobilizare și de protest cunoscute până acum.

Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al hierofaniilor, al ontofaniilor decăzute, al emoţiei și fantasmelor, al idolatriilor, textele mele au căutat să creeze o discontinuitate care să fi e percepută ca efect de contrast și meditaţie. Este nevoie de elemente de rupere a curgerii și a fluxului de imagini ce au înlocuit fl uxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde, ca la un flashmob. Acum nu mai este jurnalistul cel care strigă: „Regele e gol!“ Acum, regele se dezbracă și strigă disperat, prin piaţă, la trecătorii indiferenţi, trecători care nu se mai miră: „Hei, nu vedeţi? Sunt gol, indignaţi-vă!“ Media participă la marile celebrări colective și creează o iluzie perfectă a realităţii, dar nu prin oglindire, strâmbă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialiștii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televizor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni niște absurzi care critică viaţa. Așa cum sugera, în urmă cu câțiva ani, Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în sfera politicului, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă.

Polemicile sunt tot mai mult o competiţie și o enervare, pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă și trebuie să stea în preajma unui politician care și-a câștigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesioniștii lui și de deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebăgare în seamă, dar atunci ar suferi și televizorul siamez. De aceea, meditaţiile mele caută să aibă semnificaţia unui flashmob care atrage atenţia, care oprește curgerea, chiar dacă, poate, autorul și-a pierdut o parte din entuziasmul care îl făcea, la primele cărţi, să creadă că scrisul poate schimba lumea. Acum caut să organizez adunări spontane și cred că un flashmob poate lăsa urme, chiar dacă participanţii au indicaţia să se întoarcă fi ecare de unde a venit, fără să arate că se cunosc, fără să-și contemple urmarea propriei opere. Dacă în jurul unor emoţii viaţa noastră comună capătă sens, atunci dreptatea și adevărul pot fi căutate și în altă parte.

            Revoluția de la urne. Începutul unui nou ciclu politic?

Între turul întâi și turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014 s-a produs un lucru uluitor, o răsturnare de rezultat care nu a fost prevăzută de nimeni. Pornind de la o situație în care votul din diaspora a fost viciat de lipsa unor ștampile de vot sau a unor secții de vot sufi ciente, în câteva capitale europene, diaspora română a început proteste la secţiile de votare, dar mai ales pe site-urile de socializare. Guvernul a refuzat să organizeze pentru turul al II-lea secții suplimentare, iar pe rețelele de socializare și televiziuni a început un fenomen de mobilizare la vot împotriva candidatului Victor Ponta, șeful Guvernului în exercițiu și candidat care conducea confortabil după primul tur cu 10 procente avans. Am asistat la un mecanism de contagiune între televiziune și Facebook destul de des întâlnit în lume în ultimii ani, în care masele se ridică pentru că le-a fost refuzat un drept. Am întâlnit și la noi, în iarna lui 2012, acest fenomen, mișcarea de protest pentru susținerea lui Raed Arafat, mișcare care a dus mai apoi la victoria neașteptat de mare a USL la alegerile parlamentare.

Probabil însă, liderii USL au confundat această mișcare cu un proiect de mare amploare și s-au înșelat. Același mecanism, dar de mai mare magnitudine, s-a petrecut și în 16 noiembrie 2014, la turul al doilea al prezidenţialelor. Modul în care Guvernul a gestionat alegerile și modul în care a răspuns după primul tur a dus la această prezență masivă la vot: 80% din populația reală de pe teritoriul României a mers la urne. Nu a fost o mișcare pentru un proiect politic, Klaus Iohannis nu a venit cu așa ceva, nu am avut o mișcare la urne pentru un candidat. A fost o mișcare cu totul și cu totul neașteptată, când totul mergea spre o victorie sigură a lui Victor Ponta, dacă nu era acel incident cu votul din diaspora care nu a fost rezolvat de Guvern. Victor Ponta a obținut numărul necesar de voturi pentru a fi președinte, în condiţii normale, dar nu a putut câștiga însă după această mișcare de stradă. Trăim într-o epocă a triburilor sociale, suntem mai degrabă în cadrul unui tip de raționalitate afectivă, în care politica este tractată printr-o afectivitate a străzii. Este un faliment al politicii clasice, nu doar partidul de la putere, dar și celelalte partide politice trebuie să înțeleagă în acest moment că e nevoie de o reformă a logicii politice, o reformă a construcției unui partid și a legăturii lui cu masele. Klaus Iohannis nu a venit cu un proiect elaborat, ci cu unul care seamănă mai degrabă cu unul al unui primar. A venit cu un singur lucru clar: că e un om normal, că vrea normalitate.

 Generaţia aceasta a tinerilor care a impulsionat această mișcare, pe care o numim acum Generaţia Facebook sau Generația Y, are câteva caracteristici importante: este dezamăgită, nu mai respectă vechile moduri de legitimare, se opune autorității de orice fel și pendulează între apatie și revoltă de stradă. Sociologic vorbind, se caracterizează printr-un angajament politic intermitent, o reacţie emoțională de frustrare. Campania lui Ponta a fost prea sofi sticată și prea a încercat să folosească toate mijloacele pentru a câștiga. A încercat să ia totul, din toate zonele, iar această hibridizare i-a creat imaginea unui candidat agresiv, dominant, cinic. Nu au putut să evalueze cum se va rostogoli emoţia legată de votul din străinătate și a făcut greșeli de strategie, una fi ind asocierea cu Corneliu Vadim Tudor. Dincolo de greșeli de tactică sau strategie există o tară de fond a partidelor clasice care este taxată de noile mișcări: partidele clasice sunt vânători de voturi, adună intelectuali, staruri, partide, mișcări sociale, sindicate. Totul, la grămadă, fără o logică a respectului pentru valori sau ideologii. Câștigătorul alegerilor a avut doar un singur și fi rav avantaj: nu a venit cu un preconcept despre politică. Dreapta vorbea pe patru voci, nu avea un proiect, și atunci a fost pus în situaţia de a juca singurul rol pe care îl cunoștea foarte bine, de om neobișnuit cu puterea, un practician al administrației. S-a potrivit cu noile mișcări deoarece acestea nu au lideri, iar el a fost exact acest lucru, nu a vrut să domine electoratul, a venit cu o ofertă foarte simplă. Nu cred că politicienii au înțeles prea multe din această revoltă la urne chiar dacă este vorba despre un fenomen cunoscut în ultimii ani ca mecanism al mișcărilor de stradă – mișcarea indignaţilor, Wall Street, revoluţiile portocalii, revoluţiile arabe –, o ridicare a maselor, a străzii împotriva establishment-ului politic. Klaus Iohannis a fost o ocazie, un motiv pentru ca oamenii să-și reafi rme un drept, dreptul de a vota. Sigur că modul cum s-au născut acele incidente din capitalele europene, când cetăţenii din câteva dintre acestea au fost puși în imposibilitatea să voteze, poate avea mai multe origini, inclusiv o inerţie birocratică pe fondul căreia nu a fost intuit faptul că este nevoie de mai mulţi oameni, de secţii mai multe, de liste mai multe etc., dar, dincolo de asta, acest fenomen amplifi cat de forţa televiziunii plus Facebook, reţelele de socializare, a produs o adevărată revoluţie la urne. Este imposibil de obţinut o asemenea mobilizare pe un mesaj pozitiv, în ceea ce privește votul. Evident, am avut și o mobilizare selectivă, tinerii, care sunt cei mai expuși Facebook-ului și cei mai nemulţumiţi de actuala clasă politică. Nu a fost practic un val de simpatie pentru Klaus Iohannis, a fost mai degrabă un val de compasiune și de solidaritate cu un politician pe care îl simţeau defavorizat în bătălia cu sistemul politic actual, o solidaritate cu un candidat care nu avea atributele politicianului clasic.

            Există o generație Facebook.
Generația Facebook aduce o modalitate suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice și nu mai respectă nicio regulă deontologică, atunci când politicienii bazaţi pe marketing își creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile și segmentele electorale, a apărut această modalitate de cenzură a politicului care se bazează pe câteva atuuri. Beneficiază de o autonomie a comunicării, pentru că nu mai are nevoie de televiziune; în cadrul mișcărilor anti Roșia Montană, manifestanţii nu se mai duceau în centru, pentru că de acolo nu transmit televiziunile de știri – înfrânte de publicitatea de la Gabriel Resources –, ci făceau marșuri în cartiere, pentru a avea un contact direct cu publicul, încercând o contaminare directă. Această punere în paranteză a televiziunii duce la o autonomie a unui nou tip de media, Facebook-ul; sau e o combinaţie între Facebook și televiziune, când televiziunile participă la jocul de contestare, care poate deveni letală pentru sistemul politic. Oricum, este o modalitate de a debloca anumite drepturi cetăţenești care sunt încălcate. Se naște o nouă conștiinţă, conștiinţa străzii, care este un semn de modernitate, care obligă și statul român să se mobilizeze mai repede în a înţelege ce vor oamenii, a intra în dialog, a schimba stări de lucruri sau a face reformă. Mulţi politicieni, din toate partidele, nu numai cei care se afl ă acum la putere, vor considera probabil că este vorba de o teorie a complotului, vor construi scenarii savante care să explice ce s-a întâmplat, dincolo de vinovăţia lor sau recunoașterea obiectivă a decalajului lor față de lumea de azi. Vedem clar o inadecvare a politicii de acum, a politicii tuturor partidelor la viaţa socială nouă, la ceea ce cere un nou tip de civism. Generaţia Facebook are ca principală caracteristică diversitatea și respectul ei. Paradoxal, este un masă formată din grupuri diverse, care acceptă până la urmă în a fi unite de o emoţie mai degrabă, și nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă; dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită, dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat. Apare astfel un nou tip de a simţi comunitatea, de la interesul comunitar la interesul naţional. Comunitatea nu este generată, fondată de interes abstract, politic sau istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor personale mai degrabă, a intereselor fi ecăruia ca individ, a drepturilor mele ca individ.

De 200 de ani, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională; am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie, comunismul lui Ceaușescu. Aceasta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie fl ashmob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum spunem noi, nu respectă contracte tradiţionale, moștenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maff esoli – neotribalism politic. Oamenii ies în stradă și fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoșteam noi de la Descartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Generaţia Facebook reprezintă o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru ei și pentru familiile lor și caută o soluţie insecurităţii generalizate. Avem peste trei sferturi dintre români care simt o mare nesiguranţă pentru locul lor de muncă. Această generaţie nouă simte această insecuritate, dar caută o soluţie și, faţă de ceilalţi, renunţă la apatia socială și politică, devine un grup care acţionează, chiar dacă intermitent. Revolta este soluţia principală, solidaritatea într-o emoţie colectivă este forma de manifestare. Nu-i poţi prosti pe acești oameni cu discursuri patriotarde, cu discursuri stereotipice despre interes naţional sau interes colectiv. Oamenii aceștia gândesc interesul colectiv prin prisma interesului personal și asta îi face să fi e mai ușor de îndoctrinat afectiv prin valori ale discursurilor clasice ale politicului: datorie, patriotism etc. Este, până la urmă, o nouă formă de aglutinare a intereselor colective și o nouă formă de cultură politică. Este o cultură politică ce are mai degrabă aspect anarhic câteodată, însă aduce o nouă formă de responsabilitate. Încă nu este maturizată, aceste mișcări se feresc să producă lideri, de frica de a nu fi absorbiţi de sistem, dar este o generaţie interesantă și viitorul lumii noastre se vede în această generaţie, în semnalele pe care din când în când aceasta le trage

Gândirea pozitivă, ca program de viaţă, este o greşeală

Am începutul anul 2015 cu un interviul pentru Rdaio Cluj despre fericire. Mi-a dat seama încă o dată că nimic nu se compara cu Radio Cluj. Nicio media, nicio institutie, niciun alt radio. Aici, în acest studio, acum vreo 22 de ani am participat la primul meu talk-show. Nu am avut aer, era să mă sufoc. Azi este locul în care mă simt cel mai bine, ştiu că ceea ce spui este ascultat, înţeles şi, uneori, chiar iubit. Mulţumesc Radio Cluj, mulţumesc Alina!

În exclusivitate, la Radio Cluj, opinia sociologului Vasile Dâncu despre fericire, speranţa românilor în 2015 şi atuurile cu care pornim la drum în acest an.

Vasile Dâncu: 2015 sigur că începe sub semnul speranţei, nu ştim, însă cum se va termina. În general, atunci când speranţa depăşeşte mult posibilităţile pe care viaţa le oferă, posibilităţile concretului, ale realităţii, ale existenţialului, poate că nu întotdeauna îşi are rolul pe care eu îl consider, ca sociolog, acela de a crea o combustie pentru social, pentru oameni, a da o speranţă în plus.

Speranţa este o formă de energie. Vorbeam la finalul lui 2013 că începe o perioadă a emoţiilor. Ce s-a văzut la finalul lui 2014 a fost exact acest lucru. Atât în alegeri, cât şi după alegeri, s-a simţit o mare emoţie colectivă, un vis colectiv, uneori fără un suport real, fără un fundament real foarte solid, un vis colectiv spre schimbare, spre schimbarea României.

Ceea ce însă acceptă mai greu oamenii este că schimbarea trebuie să înceapă cu ei înşişi, să participe la schimbare. Nu poţi să ceri mereu celorlalţi să se schimbe, nu poţi să ceri cuiva din afară acest lucru…fie el şi un viitor preşedinte. Trebuie să-ţi doreşti o schimbare puternică şi să participi la această schimbare. E adevărat, ceea ce poate să vină din zona politică trebuie să fie un semn, un semn al schimbării, un semn că schimbarea este posibilă şi acest semnal trebuie să îl dea noul preşedinte.

E o mare problemă pentru Klaus Johannis, pentru că are în spate o aşteptare foarte mare, un val de speranţă la care se poate rezista foarte greu. Pentru că speranţa are şi următorul defect: se proiectează mereu mâine, nu se proiectează peste câţiva ani, peste un deceniu. Oamenii nu au răbdare, viaţa nu are răbdare cu noi şi, din această cauză, anul 2015 va fi un an al speranţelor.

Ce aşteaptă oamenii foarte concret din studiile pe care le-am făcut în decembrie 2014, este o viaţă mai bună.

Oamenii aşteaptă salarii mai mari, aşteaptă locuri de muncă mai sigure, posibilităţi noi de a se promova profesional.. şi românii, în special, mai aşteaptă un lucru la care visează de 20 de ani: un viitor sigur pentru ei, pentru copiii lor.

Cea mai mare frică pe care  o au românii în acest moment. Mulţi consideră că, copiii lor pot să îşi facă o carieră numai în străinătate, din nefericire, pentru că şi aceasta este o rătăcire, este un vis de rătăciţi. ..nu ai cum să te realizezi pe deplin într-o altă societate, să începi o viaţă într-un alt mediu este foarte greu.

Nu eşti pregătit pentru asta, nu eşti pregătit mental, psihologic, nu eşti pregătit din perspectiva celorlalte abilităţi pe care le ai. Pot să reuşească unii, dar puţini sunt cei care reuşesc să fie fericiţi într-un alt mediu pe care l-au schimbat în totalitate. Cred că toate speranţele acestea vor avea şi un suport real în ataşamentul oamenilor la aceste vise.

Alina Nechita: Spuneaţi ceva de 1989 şi de faptul că cei care erau atunci copii speră acum pentru copiii lor la un viitor mai bun în afara ţării…Ce nu s-a schimbat de atunci ? Tinerii de atunci şi tinerii de astăzi, cei cu piepturile dezgolite în faţa armelor şi cei din mişcările sociale pornite pe Facebook, sunt pentru acelaşi lucru dar într-un alt timp?

Vasile Dâncu: Cred că visează la acelaşi lucru, dar nu mai sunt aceiaşi pentru că lumea s-a schimbat fundamental. S-au schimbat o parte din elementele exterioare ale lumii, dar noi am rămas la fel. Oamenii nu s-au schimbat prea mult de 5000 de ani încoace. Au aceeaşi conformaţie morfofiziologică. De când s-au fundamentat culturile orientale, greco-romane şi cultura europeană prin începuturile ei, avem aceleaşi mituri, avem aceleaşi tipuri de a visa, de a interpreta viaţa şi moartea, acelaşi mod prin care ne creştem copiii…de aceea, cred că în 1989, oamenii au ieşit în stradă, au încercat să construiască un fel de speranţă din disperare, o formă disperată de a se arunca în faţa tancurilor sau în faţa maşinilor, neştiind ce urmează. Ceea ce s-a născut în 1989 a fost speranţa de după sacrificiu. În momentul sacrificiului, a evenimentelor din 1989 pe care îndeobşte le numim revoluţie (cred că ar merita să se numească revoluţie, măcar pentru cei care au murit atunci), nu exista o viziune foarte clară.

Ceea ce s-a întâmplat acum, după 25 de ani, este o altă formă de a încerca schimbarea, la fel de nesigură, dar cu alte mijloace, cu mai puţine sacrificii.

Astăzi generaţia facebook este diferită, este una care nu mai crede în social, nu mai crede în contractul social, crede în emoţii mai degrabă, se adună în funcţie de emoţii; este greu pentru politicieni să gestioneze aşa cum credeau, această categorie de populaţie. Va fi periculoasă când nu vor mai fi tinerii de pe facebook ci maturii de pe facebook, pentru că atunci vor avea alte target-uri şi vor avea un alt tip de maturitate, nu se mai angajează politic decât, cum spun americanii, într-un fel de activitate politică intermitentă, adică din când în când.

Tinerii nu mai cred în slogane, generaţia facebook nu mai crede că interesul naţional – adică dacă îl pronunţi, dintr-odată în jurul tău se face patrie. Ei cred doar în avantajul direct pe care îl am eu ca şi cetăţean, un drept pe care trebuie să mi-l respecţi, pentru că prin aceasta se fundamentează şi un drept colectiv. Dacă fiecare dintre noi suntem mulţumiţi, asta generează o naţiune mulţumită, o naţiune care produce, o naţiune care este performantă. Sigur că nu pare atât de frumos ca şi poeziile despre patrie şi despre mamă şi despre nucul de la poartă, despre limba română ca şi limba cea mai dulce şi mai armonioasă dintre limbi, dar este un angajament pragmatic şi este un răspuns la adresa viitorului, după părerea mea. Dacă vom rămâne în continuare într-un discurs romantic despre trecut de tip paseist, în care punem în faţă istoria – istoria ca fundament al identităţii noastre – atunci pierdem competiţia cu celelalte ţări. Pierdem competiţia cu Europa şi cu tot ce există în această lume. Eu cred că acum discursul de bază ar trebui să aibă în centru antropologia, sociologia, psihologia, adică ştiinţe ale viitorului şi nu alte trecutului, care te ajută să fii performant la un moment dat. Romantismul poate să rămână, dar romantismul la nivel de proiect social este periculos. Romantismul este foarte bun la nivel individual, familial, de grup. Mica comunitate se poate fundamenta pe sentimente.

Alina Nechita: Ce-i face pe oameni fericiţi, nu doar pe români?

Vasile Dâncu: Trebuie să încep cu o mărturisire de sociolog. N-am spus niciodată chestiunea asta nimănui: am avut o mare emoţie când am pus prima dată întrebarea, acum vreo 10 ani, dacă oamenii se simt fericiţi. Aveam un complex legat de noi, sociologii: ne credeam a fi deasupra sentimentelor, încercam să măsurăm cumva neutru, să măsurăm omul din alte perspective, şi-i lăsam pe psihologi să se ocupe de fericire, sau pe filosofi. Am pus prima întrebare, şi mi s-a părut că va fi o întrebare din care nu vom obţine mare lucru. Oamenii nu o să ne spună de fapt dacă sunt sau nu fericiţi şi vor evita întrebarea. Am avut o surpriză: oamenilor le plăcea să vorbească despre ei şi despre propria fericire. De fapt, cred că fericirea se naşte în mare măsură şi în discurs, atunci când te gândeşti la ea.

Dacă nu ţi se pune problema, dacă nu te întreabă cineva despre fericire, trăieşti pur şi simplu fericit şi poate trăieşti mai fericit atunci când nu se pune o întrebare pentru că nu te gândeşti la asta şi nu încerci s-o fundamentezi raţional. Când te gândeşti raţional este mai greu. Sentimentul de fericire însă există şi poate fi observat cu instrumente sociologice şi psihologice. Oamenilor le e frică să spună despre ei că nu sunt fericiţi. Sunt 75% dintre români, de exempu, care spun că se simt fericiţi, cu toate că ţara merge într-o direcţie proastă, cu toate că jumătate dintre ei spun că nu au bani nici pentru strictul necesar, că au foarte multe lipsuri şi cu toate astea se simt fericiţi. Asta este o combustie interioară, vine de undeva din istoria individului şi mai mult din dorinţa lui de a fi fericit. În fond, pentru a fi fericiţi avem nevoie de foarte puţine lucruri. Am întrebat pe oameni despre fericire şi despre cum operaţionalizează ei. Şi aici sunt mai multe tipuri de oameni şi mai multe vârste. În tinereţe, cei între 18-35 de ani pe care îi sondăm noi (sigur americanii încep să sondeze, şi am început şi eu asta, de la 14 ani… maturitatea vine un pic mai devreme în zilele noastre), deci tinerii spun că sunt fericiţi atunci când au cu cine să comunice şi când au condiţii minime pentru a-şi exprima libertatea, condiţii pentru a călători, condiţii pentru a munci şi pentru a-şi urmări pasiunile. Acestea sunt condiţiile pe care le declară cel puţin cei tineri şi cred că sunt sincere. Astea sunt lucrurile care ne fac fericiţi atunci când suntem tineri. După 35 de ani începe o perioadă, peste tot în lume oamenii răspund la fel; apare un fel de fericire care se bazează şi pe reuşită şi se bazează şi pe indicatori sociali. Între 35 şi 55 de ani avem vârsta adultă, cea care apare cu responsabilităţi pentru copii, cu responsabilităţi pentru profesie, iar oamenii se gândesc şi la realizarea de sine. Se gândesc deja la un sine al lor, la o identitate pe care o proiectează în afară şi pe care şi-o recunosc când sunt singuri cu ei înşişi. Şi aici apar într-adevăr foarte multe dezamăgiri, apare un procent mai mic de fericiţi decât între cei tineri.

Alina Nechita: …adică încep să conştientizeze lucrurile la care au sperat, pe care le-au aşteptat dar care nu s-au împlinit…

Vasile Dâncu:…ei contabilizează eşecuri deja, visuri prăbuşite şi se lovesc de multe bariere sociale. Evident trăim în societăţi în care, aşa cum spunea Papa Francisc, acum avem o globalizare a indiferenţei faţă de ceilalţi. Ori, în această globalizare a indiferenţei şi de căutare mereu a profitului, în care noi nu globalizăm o solidaritate între oameni, vor fi tot mai puţini oamenii care îşi pot îndeplini condiţiile fericirii. Pentru că în partea asta adultă a vieţii noastre şi materialul (n.n partea materială) este foarte important. Sigur că ne place să spunem că „banii nu aduc fericirea” dar atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile minime ale existenţei, atunci nu putem vorbi de fericire decât în cazuri patologice, în care poţi să-ţi păstrezi o undă de fericire împotriva tuturor condiţiilor, ceea ce este cu adevărat rar şi minunat şi original dar e patologic şi nu e o condiţie socială, ca să spunem aşa, a fericirii. În fine, vârsta ultimă, vârsta a treia, a patra, ceea ce se numeşte maturitate continuă mai nou, asta ca să nu-i supărăm pe cei mai în vârstă: atunci se restrâng condiţiile legate de fericire, nu numai la nivel material ci şi la un fel de bilanţ pe care oamenii îl au faţă de trecut. Se uită la copii, la nepoţi, încep să caute o fericire prin delegaţie, o fericire care are nevoie de foarte puţin; este foarte mult legată de afect, de relaţiile cu ceilalţi, de posibilitatea de a comunica – într-un fel se închide cercul. Poţi să trăieşti prin prisma celorlalţi, să te bucuri pentru bucuria celuilalt mult mai mult. De aceea bunicii sunt foarte apropiaţi de copii, de nepoţi, reuşesc să găsească o modalitate de a trăi prin stimuli sociali decât prin proprii stimuli, pentru că stimulii care vin din interior nu pot fi interpretaţi ca fiind pozitivi în cele mai multe elemente. Dar în general despre fericire putem spune foarte puţine lucruri la nivel de grup, la nivel societal, la nivel comunitar. Putem să vorbim despre o fericire naţională sau de o fericire comunitară calcuând nişte indicatori. Şi putem spune că avem nişte indicatori de satisfacţie a vieţii, care pot duce la fericire. Însă noi ştim un lucru, şi acesta este fantastic atunci când vorbim despre fericire, sau când scriem despre fericire: aceasta (fericirea) este ceva ce nu poţi să atingi, este ceva la care mai degrabă se ajunge într-un moment în care se îndeplinesc anumite condiţii. Fericirea este o senzaţie de foarte scurt timp şi după aceea mintea omului şi sufletul lui merge mai departe şi caută o altă formă, trece la o altă treaptă. De aceea este fantastic şi de aceea nu vom putea măsura sociologic niciodată bine fericirea.

Alina Nechita: …dar credeţi că nefericirea, odată rostită poate să atragă semnale negative? Sunt foarte mulţi care susţin că dacă rosteşti pozitivul ţi se întâmplă pozitivul…

Vasile Dâncu: Nu cred în asta, deşi am mai scris de mai multe ori despre acest lucru… Borges spunea foarte frumos că de fapt orice cuvânt poate atrage realul. Eu cred însă un lucru: gândirea pozitivă ca un program de viaţă este o mare greşeală, luată habotnic, ca o religie. Însă gândirea pozitivă şi căutarea senzaţiei de fericire prin autocontrol, prin căutarea semnelor fericirii este un foarte bun program, cel puţin din când în când; un fel de program de terapie personală. Nu cred în sintagma că „universul lucrează pentru tine” şi că simpla invocare a numelui fericirii…

Alina Nechita: sau o meditaţie de cinci minute…

Vasile Dâncu: … aduce fericire în jurul tău. Cred că nefericirea câteodată este premiză pentru fericirea viitoare. O stare de nefericire, de insatisfacţie puternică, o stare tragică pentru existenţă poate la un moment dat să îţi lumineze calea, să îţi deschidă noi căi şi să te ajute ca să ieşi din acea stare de nefericire. Este şi o problemă de comparaţie – să nu uităm, fericirea este şi comparaţie, comparaţie cu ceilalţi. Din nefericire, ca să spun aşa, ne comparăm şi cu ceilalţi dar ne comparăm şi cu noi înşine. Ne comparăm stările şi atunci când, după o perioadă de insatisfacţie, lucrurile se îmbunătăţesc; dintr-o dată putem să fim fericiţi prin comparaţie cu noi înşine. Lucrul foarte interesant la cercetările sociologice este următorul: îi întrebăm pe oameni dacă sunt fericiţi. 75% spun: „sunt fericit, eu personal şi familia mea”. Dacă îi întrebăm: „dar ceilalţi sunt fericiţi, după părerea dvs.?” Şi acolo vedem că doar 30 şi ceva la sută spun că şi ceilalţi sunt fericiţi. Deci, până la urmă vedem că fericirea este egoistă şi în domeniul social şi al percepţiei sociale. Oamenii spun că noi suntem fericiţi dar suntem aleşii, de fapt, pentru că cei mai mulţi sunt nefericiţi.

Alina Nechita: Care sunt atuurile românilor la început de an?

Vasile Dâncu: Suntem o ţară care a trecut prin foarte multe şi avem rezistenţă, rezistenţă la stres. Acesta este un atu fantastic, că suntem muncitori; chiar dacă nu ne dăm seama de asta, ne adaptăm foarte repede condiţiilor. Cei mai mulţi români au trăit între două lumi: o lume trecută, care astăzi este diabolizată şi o lume care astăzi este tot un infern, dar despre care oamenii credeau înainte că este un paradis. Părerea mea este că, datorită faptului că am cunoscut deja o poveste iniţiatică legată de o nouă lume, asta ne va ajuta să construim un alt fel de lume viitoare. Acesta este atuul nostru – maleabilitatea, forţa de a te recreea într-o altă formă şi … foarte repede. Suntem şi foarte creduli şi credulitatea asta te poate ajuta să te adaptezi foarte bine unui mediu, să crezi poveştile altora şi să crezi că poţi să fi acolo şi să fi asemănător cu cei de acolo. Noi le dorim mult succes în construirea unor poveşti frumoase.

Interviul poate fi citit si pe site-ul Radio Cluj