Eu nu știu ce se sărbătorește pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 decembrie

De un sfert de veac fac cercetări sociologice despre relațiile interetnice din Transilvania și am constatat o continuă îmbunătățire a climatului de aici. În campanii electorale, este adevărat, politicienii din ambele etnii, caută motive să obțină voturi simple pe baza urii sau vrajbei, dar tot mai puțin rezonează ardelenii la aceste mesaje menite să ascundă impotența politică și lipsa încrederii publice.

Politicienii maghiari de la Budapesta, de 100 de ani, hrănesc identitatea colectivă maghiară cu fantasma unui vis de mărire medieval, girat de o ordine internațională care a murit  definitiv odată cu venirea secolului XX.  Trianonul a fost folosit politic  ca un cuțit sau un fier roșu  prin care se însemna cu durere și resentiment sufletul fiecărui tânăr maghiar, ținut fiind astfel în captivitatea unei nostalgii de natură tragică. Dar asta nu e treaba mea, maghiarii trebuie să încerce singuri, și mulți intelectuali din rândurile lor fac asta, să iasă din sclavajul unei asemenea strategii.

În ultimii cincisprezece ani, Viktor Orbán a declanșat o acțiune politică de propagandă și sprijin pentru populația maghiară din Transilvania, stimulând paralelismul etnic și pentru a câștiga prin legea statutului, cea cu cetățenia dublă,  peste 500.000 de votanți maghiari la alegerile din Ungaria. Orbán a reușit, dar și cu ajutorul involuntar al politicienilor noștri de la București, în multe cazuri nepăsători, aroganți, ușor de cumpărat sau nepregătiți, să confiște mental și politic cel puțin maghiarii din trei județe ardelene. Reacția guvernelor României s-a limitat mai mult la declarații belicoase, practic Transilvania a rămas un teritoriu al experimentelor propagandei maghiare. Visele lui Orbán se îndeplinesc cel mai bine în comunitatea maghiară din Transilvania, unde scandalului de la Ditrău, de exemplu, a fost un semnal pentru eficiența propagandei lui Orbán  privind emigrația.

Faptul că maghiarii din Transilvania sunt ajutați de Budapesta este firesc, deoarece asta ar trebui să facem și noi cu românii din Moldova, Ucraina, Serbia sau Ungaria. Dar noi nu suntem în stare decât de poduri de flori, abandonate și acestea.

Reconcilierea româno-maghiară a fost un vis al meu în perioada de activitate politică, dar mi-am dat seama că nici politicienii români și nici cei maghiari nu vor asta pentru că ar pierde din mână o armă importantă: cea a urii și a căutării țapului ispășitor. Am adunat multe tristeți și dezamăgiri din încercările de construcție măcar a unor mici insule ale reconcilierii, dar una este mai pregnantă decât toate celelalte. În timpul unei campanii electorale, când am vorbit unei comunități maghiare despre proiectul meu ”Marea împăcare”, a venit la mine o bătrânică unguroaică și m-a întrebat cu ochii în lacrimi: Deci, Domnule ministru, vreau să înțeleg bine,  dacă se va întâmpla asta, înseamnă că noi nu va mai trebui să plecăm din Cluj în Ungaria? Am fost șocat de efectul tragic al frăției urii asupra bieților oameni, izolați în bule etnice. Uneori îmi aduc aminte, cu respect, și de proiecte comune cu politicieni responsabili de la Budapesta, cum a fost parteneriatul cu premierul Ferenc Gyurcsány care, în 2004, a îndemnat alegătorii să nu voteze pentru referendumul care căuta să acorde cetățenie maghiarilor din afara Ungariei, dar care a fost marginalizat din viața politică, alături de partidul său,  de cei care veneau cu stindardele urii și răscoleau rănile trecutului.

Nu am înțeles de ce a trebuit să aprobăm și noi o Lege a Trianonului, după ce acum vreo 10 ani, condamnam Ungaria pentru o inițiativă similară. Noi sărbătorim la 1 Decembrie voința românilor ardeleni de a se uni cu patria mamă, un simbolism pozitiv, modern și mai tare decât birocrația vreunui tratat internațional. România nu este în această perioadă bolnavă de ură, chiar dacă politicienii caută mereu să taie felii pentru a contrapune una alteia, în căutare disperată de voturi.

În zilele acestei primăveri pandemice, 86% dintre românii care au răspuns la un sondaj IRES nu cred că Ardealul ar putea fi pierdut de România,  chiar dacă politicianul cu cea mai mare influență de la noi le-a vorbit despre acest pericol. Vestea cea bună pentru mine a fost faptul că România nu este bolnavă de frică; vorbesc despre frica etnică, de frica dușmanului construit în scopuri politice. Are ea alte frici, cum este de frica de viitor, dar asta e o altă discuție.

Când lideri ai UDMR au declarat că nu au ce sărbători de 1 decembrie am încercat să le ofer argumente de a rămâne alături de noi, chiar dacă înțelegem trauma lor indusă sau nu. Acum însă nu înțeleg de ce trebuie să sărbătorim noi  Trianonul. Pentru noi poate avea o semnificație cel mult egală cu semnarea  Tratatului de la Paris, unde ni s-au restituit Basarabia și Bucovina. Când 100.000 de ardeleni au sfidat pandemia de gripă spaniolă și s-au adunat la Alba Iulia, hotărând unirea cu țara, atunci s-a instituționalizat simbolic statul național.  Dacă, azi, nu suntem capabili, ca stat, să punem în operă o strategie solidă de răspuns la expansionismul lui Orbán de ce să punem sare pe rană comunității maghiare din România? Nici măcar voturi nu aduce această instituire simbolică, în schimb este un act de simbolism negativ, de separare.  Una este să te ”bați” cu Orbán atunci când depășește limita și alta să rânjești la tristețea vecinului tău ungur. Când facem asta, îi dăm un ajutor nesperat lui Victor Orbán, îi punem în brațe cetățenii români de etnie maghiară din Transilvania. 

Mă bucur pentru mine și românii mei, neafectați de ură și de frica de celălalt, dovadă că, dacă nu am avea politicieni mici, am putea deveni o națiune mare. Asta mă face să accept ca vecinii mei de istorie, ungurii, să bea cu supărare  primele pahare de palincă pe care le pot oferi eu de 4 iunie, căci, după aia, atmosfera se schimbă oricum. Politica lui Orbán față de Transilvania nu este de acceptat, are nevoie de un răspuns inteligent și ferm din partea României,  dar tristețea vecinului meu maghiar o pot respecta, măcar tăcând. Și el va înțelege, cu siguranță,  că, în multe situații, istoria este cinică: construiește fericirea unora pe nefericirea altora și este imposibil de schimbat asta, în cele mai multe cazuri.  Dar ca român care se crede cetățean liber dintr-o țară încă normală nu pot să sărbătoresc suferința aproapelui.

Îmi cer iertare, dar nu știu ce ar trebui să sărbătoresc pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 decembrie!

Franzela exilului

Neînţelegerea şi visul de a schimba România

La începutul secolului trecut, Ion Luca Caragiale, proaspăt autoexilat la Berlin, îşi anunţa prietenii, printr-o carte poştală, că a gustat prima dată din „franzela exilului”. Sigur, diferenţa dintre franzelă şi pâine a dispărut astăzi, dar timp de peste un secol, în România, franzela era o pâine mai bună, mai scumpă şi mai dulce. Marele nostru dramaturg care moştenise o avere importantă de la o mătuşă a revenit în ţară în cei şapte ani de peste 20 de ori, chiar dacă între 1906 şi 1912 drumul până acasă din actuala capitală a Germaniei nu dura doar două ore şi ceva cât facem astăzi cu Lufthansa.

De ce nu mai vorbim azi despre exil, cum vorbeam până în 1989, ci am înlocuit termenul cu cel de diaspora, cuvânt care desemna odată totalitatea comunităţilor evreieşti raspândite în afara Palestinei, nu o să înţeleg niciodată.

         Diaspora – concept ideologic

M-am întrebat de multe ori, în mod firesc, cum putem trata sociologic acest concept, dar mai ales în ce măsură diaspora este un concept construit sociologic sau doar o categorie metaforică, folosită mai mult ideologic sau politic.

Identitatea diasporei este, în cea mai mare măsură, fundată pe ideologia radăcinilor şi a unei memorii colective. Acestea produc mitul unei continuităţi naţionale şi exigenţa reproducerii ei în alte condiţii de timp şi spaţiu. O luptă contra uitarii se dă şi se contruieşte o iconografie în acest sens. Memoria exilului începe să fie o formă culturală care ţine loc de memorie colectivă. Pe de altă parte, la un examen atent, identităţile etnice sau naţionale sunt forme pe care unii le consideră vide de conţinut, pentru că modul în care s-au constituit populaţiile în Europa a rezulat din nesfârşite migraţii care ar distruge mitul legăturii de sânge. Identificarea subiectivă este de fapt un proces care ţine loc de omogenitate genetică.

Legătura de sânge este un mit care porneşte de la legătura dintre părinţi şi copii, dar care nu poate funcţiona în mod obiectiv în secole de parcurs istoric. Sângele apă nu se face, spune proverbul, dar când spunem asta, ne referim mai degrabă la faptul că sângele este o metaforă bună pentru faptul că avem mai degrabă o identitate comună, identitate colectivă imaginară. De regulă, asta se numeşte tradiţie, dar tradiţia şi ea o invenţie mai mult sau mai puţin artificială de la un moment dat, este ieşită direct din „sufletul poporului”. Un pedigree etnic este greu de urmărit, chiar şi unul naţional, cu atât mai mult cu cât vrem să fundăm pe el unitatea unui grup aflat în afara comunităţii-mamă.

Cu atât mai mult este greu să fundamentăm, într-o genetică pură, conceptul de diaspora, mai ales în condiţiile în care sunt naţiuni multietnice constituite doar din emigranţi, unde naţionalitatea se bazează pe contract social.

Conceptul diaspora s-a născut a fi potrivit pentru răspândirea evreilor în lume. A fost luat apoi în limbajul comun necritic, încât este un concept destul de vag, iar încercarea de a stabiliza o definiţie este o sarcină dificilă datorită unor experienţe istorice diverse şi unor intenţionalităţi de definire care nu au urmărit mereu un scop analitic sau ştiinţific.

Un lucru este clar, avem mai multe tipuri de diaspora, deci poate funcţiona acest concept? Există diaspora formată în urma dramelor de război prin migraţie internaţională, prin deportări, prin acţiuni de purificare etnică, sunt comunităţi de diaspora care au rămas pe pământul lor, dar s-au schimbat frontierele statelor naţionale şi, cu singuranţă, cea mai nouă diaspora este cea rezultată din migraţia economică din ultimele secole sau decenii. Sunt autori, precum Gabriel Sheffer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, care vorbesc de diaspore victimă (afro-americani), diaspore imperiale (indieni sau britanici), diaspore de comercianţi (chinezi, libanezi, greci), diaspore culturale (caraibienii).

Apare tot mai mult şi un naţionalism negru bazat pe rasă, ce se vrea o ideologie a diasporei afro-americane cu două componente aflate în conexiune: rasa şi idealurile politice ale „negritudinii”.

Dacă avem diaspora fără stat şi diaspora legată de un stat, din perspectiva focalizării pe originea etno-naţională, atunci prezumăm existenţa unei continuităţi sau a unor invarianţi de-a lungul existenţei unei comunităţi. Această diversitate ne duce în situaţia în care trebuie mereu să contextualizăm folosirea noţiunii de diaspora, deoarece diaspora este o realitate trans-etatică dar, vedem din ultimul exemplu, chiar şi una trans-etnică.

Deocamdată, trebuie să observăm că este nevoie de un studiu mai atent şi mai sistematic al acestei realităţi foarte bogate. O realitate unde apar identităţi hibridizate şi transculturale, tranziţii şi tranzacţii între culturi, procese de negociere şi dialog intercultural. Sunt convins că există lecţii mai generale, pe care le putem extrage din modul în care se nasc noile identităţi din diaspora sau din felul în care apar ceea ce unii cercetători numesc „tulburări de identitate”. Identităţile diaporei sunt transculturale, pentru că înglobează realităţi diferite de cele ale naţiunii, rasei sau etniei la care se raportează

Diaspora sau exilul românesc

Diaspora românească este, în ultima vreme, şi subiect politic sau instituţional. Este privită cu o mai mare atenţie mai ales după ce, în anul 2009, a înclinat balanţa în privinţa alegerilor prezidenţiale din România, când aproape 150.000 de români au votat în străinătate, diferit faţă de media populaţiei autohtone, aducând un nou mandat pentru Traian Băsescu. Relaţiile dintre România şi comunităţile româneşti din vecinătate şi emigraţie au la bază prevederile art. 7 din Constituţia României, precum şi cele din Legea 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Legea citată foloseşte sintagma „români de pretutindeni” şi conţine „persoanele de origine română şi aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care îşi asumă în mod liber identitatea culturală românească: persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone care trăiesc în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit, membrii comunităţilor româneşti/originare din România din emigraţie, cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate”. Ministerul Afacerilor Externe are un ministru delegat pentru românii de pretutindeni, elaborează şi aplică politica guvernamentală în domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni, în conformitate cu obiectivele majore de politică externă ale României şi cu Programul de Guvernare. În centrul politicii guvernamentale se află nevoia de sprijin instituţionalizat a românilor din afara frontierelor în vederea păstrării şi afirmării identităţii lor etnice, lingvistice, culturale şi religioase şi este suprajustificată prin importanţa pe care instituţiile europene o acordă problematicii respectării drepturilor omului si, în particular, respectării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor şi comunităţilor etnice. Dar, în realitate, lucrurile nu stau aşa cum scrie în lege, departamentul pentru diaspora este plimbat de la un minister la altul, are bani puţini şi personal insuficient.

După alegerile din noiembrie 2014, când numărul celor care au votat în străinătate a ajuns la 377.651 de persoane, iar 89,73% din voturi au fost pentru Klaus Iohannis, diaspora a devenit subiectul unei utopii sau îngrijorări. Noul PNL forţează votul prin corespondenţă, în orice condiții, pe principiul că este vorba de o populaţie care va vota continuu cu dreapta. Evident, cei care au pierdut la alegerile trecute se vor opune, dar fără să facă asta deschis. Ce rezultă din această situaţie? Întâi de toate, un ocean de demagogie: toată lumea declară o mare deschidere, o preocupare continuă pentru votul diasporei, ca şi cum aceasta ar fi cea mai mare problemă a relaţiei noastre cu milioanele de români care trăiesc în afara graniţelor. Cum preşedintele a promis, se va ajunge la o formă de vot prin corespondenţă, poate valabilă şi pentru cei din ţară, ca să nu fie atacată legea pe criterii de discriminare, dar legislaţia nu va aduce mare lucru în plus pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor noştri care trăiesc în afara României. Vom rămâne pe mai departe un stat care nu îşi protejează cetăţenii şi mai ales o administraţie care nu se gândeşte la viitor, iar măsurile luate, ca şi votul prin corespondenţă, pot fi doar frecţii la un picior de lemn.

         Ce ar trebui schimbat?

În primul rând, dacă ne uităm la cifrele populaţiei, constatăm că peste 25% dintre români sunt în afara graniţelor şi asta ar trebui să ne conducă la o cu totul altă strategie, una serioasă, nu discursuri despre votul prin corespondenţă. Principala problemă este deci reprezentarea românilor din diaspora în Parlament, care acum se face penibil prin câţiva parlamentari care nu vin din diaspora, ci sunt oameni care primesc sinecuri de la partide. Cu o excepţie - parlamentarul Viorel Badea, ei nu cunosc prea bine problemele românilor de afară şi nici nu se luptă pentru a multiplica mijloacele prin care ţara îi sprijină.

În al doilea rând, când un sfert din populaţie nu mai este între graniţe, trebuie schimbată întreaga filosofie de organizare a statului. Trebuie să extinzi mecanismele administrative spre aceste comunităţi. Să-i ajuţi să păstreze limba şi legătura cu ţara, copiii şi nepoţii să poată învăţa limba română, să aibă şcoală şi biserică în comunităţile respective. Astfel, poţi păstra unele legături de coeziune ale naţiunii răspândite şi posibilitatea întoarcerii acasă

În al treilea rând, trebuie administrată această relaţie cu diapora, printr-un minister autonom, nu un departament lipit de Ministerul de Externe. Un asemenea minister ar trebui să aibă o forţă comparabilă cu ministerul care se ocupă de administraţia din ţară, să poată administra bugete destul de mari, încât să poată finanţa cel puţin educaţia în limba română şi viaţa culturală a românilor de peste graniţe. Copiii care au plecat sau care se nasc acolo ar trebui să poată învăţa limba română, istoria şi civilizaţia poporului român şi multe alte lucruri care formează identitatea unei naţiuni.

În fine, diplomaţia noastră trebuie să se lupte cu adevărat pentru drepturile românilor, să fie curajoasă şi puternică. Patria-mamă ar trebui să cultive adevăraţii lideri din diaspora, să-i sprijine să aibă audienţă şi reprezentativitate şi în ţară, să fie adevăraţii ambasadori ai diasporei în România. Pentru o relaţie bună cu românii plecaţi, trebuie ca românii de acasă să înţeleagă problemele celor de afară şi să fie persuadaţi să sprijine aceste comunităţi aflate în ţări străine.

Tristeţe. O mare tristeţe si o mare neînţelegere

Poate secolul XXI va fi, mai mult decât secolul trecut, secolul diasporei. Pentru mai multe motive, migraţia internaţională, globalizarea, schimburile economice, marile construcţii integratoare cum este Uniunea Europeană produc continuu diapore şi diasporezi. Vom avea în secolul XXI o mare diaspora mondială, o identitate hibrid, o majoritate formată din minorităţi? Tot ce este posibil. Marile migraţii spre Europa din aceste zile produc spaime şi sentimentul că nu va fi ce a mai fost şi că lumea merge spre o direcţie pe care nu o putem bănui acum. Analizând volumul „Poezia românească din exil”, care include 31 de autori în peste 400 de pagini, criticul Mihai Zamfir sintetizează în titlu esenţa producţiei literare din poezia exilului românesc: Tristeţe, o mare tristeţe. 
 Azi, diaspora noastră este subiectul unei mari neînţelegeri. Unii îi respectă pe cei plecaţi pentru curajul lor. Alţii spun că nu este normal ca aceştia să voteze şi să dicteze cine să ne conducă pe noi cei de aici, rămaşi acasă să ducem România mai departe. Reapare încet discuţia, din 1990, despre cine a mâncat sau nu salam cu soia. Pe de altă parte, îi auzim pe multi dintre cei plecaţi spunând că diaspora concentrează pe cei mai buni dintre noi. Nu o să ştim probabil niciodată cât de mult se apropie de adevăr aceste afirmaţii maximaliste. Am văzut interviuri cu români plecaţi în afară care argumentau, la alegeri, că ei ştiu ce înseamnă democraţie, că o trăiesc acolo şi că sunt legitimi în a spune celor de acasă cum trebuie să voteze sau cine este cel mai bun pentru a conduce. Cu siguranţă, sunt de bună-credinţă şi multi dintre ei trăiesc în societăţi civilizate şi aşezate şi pot aduce o cultură a democraţiei şi activismului civic, a responsabilităţii şi meritului ca principiu de selecţie social. 

Dar, chiar dacă au dreptate, românii din diaspora trăiesc mai degrabă un vis al forţei lor de schimbare. Nu vor putea schimba România cu adevărat decât atunci şi dacă se vor întoarce acasă. Dacă milioanele de români exilaţi sau autoxilaţi prin toate colţurile lumii se vor întâlni cu milioanele de români răspândiţi în exilul interior, scârbiţi şi cuprinşi de lehamite, atunci poate România va avea o şansă la o schimbare fundamentală.

Referinţe:

Sheffer, Gabriel, Diaspora Politics: At Home Abroad, Cambridge University Press; 1 edition, 2006

Zamfirescu, Dinu, Cârtiţele Securităţii. Agenţii de influenţă din exilul românesc, Ed. Polirom, Iaşi, 2013

Băciuţ, Nicolae, Literatura exilului, exilul literaturii, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2006

Corobca, Liliana, Poezia românească din exil, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2006

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 20.