Vasile Dâncu: Nu statul trebuie resetat, trebuie resetată total politica pe care o facem în România

Tragedia de la Caracal a răscolit o națiune și va sfârși în uitare.  Cel mai probabil, rana colectivă provocată de calvarul tinerelor se va cicatriza, fără ca durerea națională să declanșeze transformările structurale, instituționale și politice care ar putea preveni următoarea dramă. S-a întâmplat și în trecut.

Însă, tragedia de la Caracal ar trebui să producă un șoc emoțional în toată elita noastră și în clasa politică, care să aibă ca efect minimal abandonarea politizării excesive a tuturor instituțiilor, spune sociologul Vasile Dâncu, într-un interviu pentru Transilvania Reporter. El este sceptic că acest lucru se va întâmpla. „Toate dramele sunt folosite și căpușate politic și orice minune ține doar trei zile, cum se spune din vechime… Pe noi și Pe liderii politici pe
care îi avem emoția ne mișcă repede, dar nu durabil. Vor uita foarte repede toți politicienii aceaste nenorociri și se vor lupta pentru alte ținte”. Fost vicepremier în guvernul tehnocrat instituit la presiunea străzii, Vasile Dâncu este avizat în privința fragilității proectelor și strategiilor de modernizare. ”După plecarea mea – spune fostul demnitar – cu exceptia guvernului condus de Sorin Grindeanu, toate proiectele mele au fost oprite, ignorate sau  mutilate în parlament sau în ședințele guvernelor care au venit”. Politica românească se fundamentează permanent pe răbufniri emoționale și asta e o componentă a inutilității ei. ”Nu se poate construi nimic pe emoție, îți scapă printre degete”, spune Vasile Dâncu. Pentru a declanșa proiecte de modernizare pe termen lung, partidele ar trebui să găsească resurse de colaborare pentru a adapta Constituția nevoilor actuale ale românilor. ”Nu cred că se va întâmpla asta”, mai spune sociologul clujean, indicând și riscurile ”cred ca statul român poate eșua si eșecul poate fi garantat dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acțiune publică”

Clasa politică să spună cinstit: suntem de vină pentru că am neglijat reforma onestă a poliţiei şi profesionalizarea administraţiei

Transilvania Reporter: Tragedia de la Caracal a resuscitat ideea că statul român e unul eşuat. Adică, e limpede că funcția esențială a statului, și anume aceea de a apăra viața și libertatea oamenilor, în cazul celor două tinere cel puţin, n-a putut fi îndeplinită. De aici, în climatul acesta de emoţie şi de furie colectivă, senzaţia falimentului de ţară e de înţeles. Dar, dacă ne desprindem de dramatismul momentelor prin care trecem, e întemeiată formularea „eşec total al statului”?

Vasile Dâncu:  Temei legate de posibilitatea de a eșua statul român i-am dedicat, așa cum știți bine, un întreg număr din revista Sinteza. Nu voi relua analizele detaliate, dar voi relua doar două, trei idei. În primul rând, există o bibliografie consacrată în științele sociale care oferă modele și indicatori în care apar câțiva factori: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantajul geografic sau de resurse); ipoteza „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau „ipoteza culturală” (anumite culturi nu pot naşte modele de dezvoltare). Niciunul dintre factorii analizați în cazul nostru nu pot duce la concluzia de stat eșuat. Există, totuși, un factor care are influență și în slăbiciunile statului nostru: capacitatea de a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Privind la rece, în 30 de ani, statul român a făcut mulți pași spre modernizare, dar trebuie să recunoaștem, cei mai mulți la presiunea UE, NATO sau Banca Mondială.

În mandatul meu de vicepremier în guvernul condus de Dacian Cioloș am avut ca obiectiv autoasumat resuscitarea, proiectarea sau finalizarea unor strategii de modernizare a statului și administrației, dar după plecarea mea, cu excepția guvernului condus de Sorin Grindeanu, toate proiectele mele au fost oprite, ignorate sau mutilate în Parlament sau în ședințele guvernelor care au venit. În locul unei strategii care să se origineze în interesul public s-au promovat interese particulare, de partid sau pentru diferite categorii de funcționari publici. Am promovat o Strategie pentru Dezvoltarea Teritorială a României (SNTR) realizată după ani de colaborări cu specialiști străini și români, un adevărat masterplan al dezvoltării României. Ea este și acum blocată de UDMR, deși trebuia să intre la votul final în decembrie 2018. Codul administrativ a fost negociat în parlament, încât aproape nu îl recunosc, Strategia de Consolidare a Administrației Publice – SCAP- este lăsată în uitare, Codul urbanismului cred că a fost abandonat, descentralizarea și strategia de profesionalizare a angajaților din administrație, deşi au fost promovate de guvern, nu cred că au mai fost continuate, strategia de regionalizare este la fel lăsată la congelator de interesele centralizatoare de la București. Ce să spun? Guvernele din ultimii zece ani au fost interesate de măsuri populiste sau redistributive, dar nu au urmărit consistent consolidarea capacității statului pentru acțiune publică. Cred că statul român poate eșua și eşecul poate fi garantat, dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune publică.

Nu-mi vine să cred când văd că toată lumea vrea doar demisii, plecarea de la guvernare sau promovarea urgentă a unor hotărâri sub presiunea opiniei publice, dar nimeni din clasa politică nu spune cinstit: suntem de vină pentru că am neglijat reforma onestă a poliției, profesionalizarea administrației și nu schimbarea capilor poliției de câte ori vine un nou partid la putere. Nimeni nu caută să facă acele reforme care ar fi convenabile pentru el dacă ajunge în opoziție. Toate dramele sunt folosite și căpușate politic și orice minune ține doar trei zile, cum se spune din vechime.

La noi, asistăm de câțiva ani la o bătălie dintre Președinție, Guvern, Parlament pentru a numi șefi de instituţii care se ocupă de justiție sau securitate. E o rușine, mai ales că toată lumea participă la această bătălie.

Să ne referim la poliție aici sau la alte instituții care se ocupă cu siguranța cetățeanului. De câte ori se schimbă puterea, se schimbă și șefii acestor instituții, până la nivel de județ sau municipiu. Am văzut asta la toate guvernele, inclusiv la guvernul tehnocrat din care am făcut parte. Ar trebui să iasă toată lumea în stradă pentru că să păstrăm independența acestor instituții. Se fac concursuri de formă, trucate, de fapt, puțini oamenii care sunt profesioniști adevărați scapă de aceste campanii pentru oameni noi sau oamenii noștri. Cunosc mulți polițiști, de la toate nivelele, toţi sunt disperați de această insecuritate în funcție, de pilele unora, şi de veniturile mici și condițiile de muncă ale celor care lucrează în prima linie. Tragedia de la Caracal și altele de acest fel ar trebui să producă un șoc emoțional în toată elita noastră și în clasa politică pentru că să nu mai promovăm această politizare excesivă a tuturor instituțiilor. Apoi trebuie să vedem ce lipseşte acestor instituții, ce tip de oameni angajăm și cum îi formăm pentru misiunile din aceste zone. Dar pe nimeni nu interesează asta, toată lumea își vrea oamenii în funcții cheie din administrație, indiferent de rezultatele muncii lor. Poliția sau jandarmeria au reuşit să reducă mult cifrele infracţionalității din România și este nedrept să judecăm un întreg sistem după aceste tragedii care, desigur, nu trebuie minimizate, dar care sunt, totuși, din fericire, izolate. Însă aceste drame înfiorătoare trebuie să declanșeze proiecte de modernizare pe termen lung. Nu cred că se va întâmpla asta pentru că nu suntem doritori să facem un lucru esențial pentru viitorul României: să găsim resurse de colaborare între partide pentru a modifica Constituția României. Cred că de aici trebuie să înceapă o nouă etapă în gândirea sau regândirea proiectului nostru de societate. Multe ambiguități, multe conflicte de putere sunt alimentate de imperfecțiunile unui proiect constituțional care era conform cu așteptările și închipuirile noastre din perioada de după Revoluție. Acum gândim altfel, nevoile sunt altele, oamenii reali vor altceva de la stat, spre deosebire de cetățenii schematici închipuiți de constituționaliștii noștri, oameni deștepți, dar crescuți în amfiteatre și biblioteci.

T.R.: În siajul evenimentelor de la Caracal, doi prezidenţiabili, domnul Klaus Iohannis şi domnul Dan Barna, au făcut apel la resetarea urgentă a funcţionării statului. Se vorbeşte în mediul online despre desfiinţarea instituţiilor şi reînfiinţarea lor, o politică a pârjolirii statului ca germen al reconstrucţiei. E desigur exagerat, însă nevoia unei reconstrucţii instituţionale nu poate fi negată. Cum trebuie procedat pentru a da fond acelor instituţii ale statului, esenţiale, dar care par să fi împrumutat de la corespondențele lor din Vest doar forma?

V.D.: Pe noi și pe liderii politici pe care îi avem, emoția ne mişcă repede, dar nu durabil. Vor uita foarte repede toți politicienii aceste nenorociri și se vor lupta pentru alte ținte. Nu știu ce înseamnă desființarea și resetarea statului. Statul este produsul unei culturi, al unei mentalități, iar acestea nu se schimbă prin decret, cum spunea un mare sociolog francez contemporan. Dacă ne uităm cu atenție, vedem că acum există o anumită ruptură între stat și cetățean, dacă vorbim despre îndatoririle noastre și de încredere, dar această prăpastie dispare atunci când cerem statului tot felul de bunuri colective și individuale. După 30 de ani avem încă o cultură politică precară, avem mai mult credințe decât proiecții realiste, credem mai mult în mitul tătucului decât în nevoia de instituții puternice. De peste un deceniu, de la „Politica inutilă”, primul meu volum de eseuri critice după ieșirea din guvern, și până la „Politically incorrect”, ultima mea utopie lansată sub formă de carte, susțin un lucru care cred că este de bun-simț: Nu statul trebuie resetat, trebuie resetată total politica pe care o facem în România.

Sunt lucruri mai simple, dacă privim la detalii: să ne uităm în aceste instituții, să vedem unde s-au blocat procesele de modernizare, ce s-a greșit și să reparăm. Dar când e vorba despre desființări, ar trebui să fim mai prudenți. Nu desființăm la nervi, ci după analize. Să ne aducem aminte cum ne-am jucat cu desfiinţările în Ministerul de Interne, în ultima vreme. După conflicte cu caracter politic am desființat structuri și am bulversat toată activitatea legată de siguranța populației. Parcă în 2011 am desființat poliția rurală, posturile de poliție comunale pentru că erau un „lux”. Cred că s-au dat afară vreo 10.000 de oameni și am lăsat niște unități mobile care trec din când în când prin localităţi, dar oamenii au nevoie de polițist în fiecare localitate și tot timpul. Totul s-a întâmplat după ce polițiștii au manifestat la Cotroceni împotriva președintelui Băsescu. S-a desființat în 2016, prin Ordonanță de urgență, și pentru rațiuni de controversă politică, unitatea DIPI și înlocuită cu DGIPI, dar noul ministru nu a mai avut timp să facă o reformă pentru că mandatul lui a fost doar de vreo două luni.

Sunt doar două situații recente, dar avem multe exemple jenante de strategii greșite. Azi este nevoie de vocea specialiștilor, mai există încă experți în poliție, mulți școliți în Germania, SUA sau în alte țări. Trebuie analize neutre, combinate cu viziunea specialiștilor pentru a optimiza activitatea acestor instituții și mai ales trebuie destul de mulți bani. Securitatea populației costă, iar noi trebuie să plătim acest preț. Putem găsi exemple de poliţiști corupți, cinici sau… burtoși, dar aceștia nu sunt reprezentativi pentru poliția română. Ce trebuie să le cerem conducătorilor acestui sistem instituțional este să dispară aceste exemplare și să lupte la construcția unui noi culturi organizaționale. Dar trebuie să-i ajutăm să facă asta. Astfel, nu cred că, dacă mâine dăm afară toți polițiștii, efectul este creșterea siguranței populației. Multă lume văd că vorbește prin social media, dar și în alte locuri, sub imperiul emoției tot felul de prostii privind cum ar trebui să facem tabula rasa și apoi pe cenușa statului să se nască miraculos un stat ideal. Mă sperie această formă de demagogie sau iraționalitate, deoarece este vorba despre faptul că trebuie să participăm la o construcție instituțională, nu la un incendiu general. O construcție sau o reconstrucție a statului nu se face peste noapte, fără şcoală. Fără a pregăti noi generații de funcționari publici. Există un public tânăr care protestează și care poate constitui o bază pentru reconstrucția unor instituții, dar drumul este mai lung și trece prin educație și mai ales printr-o reconstrucție culturală de esență morală. Cei care fac politică sau administrație trebuie să urmărească doar interesul comun sau interesul cetățenilor. Aceasta ar fi o revoluție morală și, dacă nu se întâmplă, nu avem nicio șansă să vedem vreo schimbare, pot să vină oameni noi în politică, tineri frumoși și liberi, sau justițiari de orice fel.

Nu ştiu ce înseamnă desfiinţarea și resetarea statului. Statul este produsul unei culturi, a unei mentalități, iar acestea nu se schimbă prin decret

T.R.: Contrastant este, privind peisajul geografic unde a avut loc tragedia acelor tinere, că, în decurs de câţiva kilometri, identificăm o bază militară de ultimă generaţie şi o realitate socială, economică, administrativă, culturală de bazar oriental. În decursul celor 30 de ani de revoluţie continuă, România a redus decalajele economice şi tehnologie, dar a rămas în starea de înapoiere culturală şi a mentalităţilor. Într-o ţară pepinieră de informaticieni, dau greş tocmai sistemele inteligente, 112, cardul de sănătate, ANAF. Cum se explică acest paradox al modernizării României?

V.D.: Inconsistența culturală, un exemplu al formelor fără fond. Interpretăm cultural niște practici moderne și noi trăim la porţile Orientului, vorba tânărului Caragiale, „ou tout est pris à la légère”. Modernizarea noastră este una fragilă, este o parte de mimetism și obligație internațională, pe de altă parte este rezistența la globalizare considerată ca nou colonialism. Am fost obișnuiți să simulăm sub comunism, simulăm și acum multe procese ale modernizării . Un sociolog român (Constantin Schifirneţ) numește aceste procese „modernizarea tendenţială”, adică o tendință de modernizare inegală, dacă analizăm domenii diferite, un proces de sus în jos. Încercăm să ardem etapele, interpretăm original și nu respectăm „rețetele”. Ne cuplăm la marile tendințe culturale prin elite, dar ne lipsesc multe componente civilizaţionale. Cât timp aproape jumătate dintre români merg la WC în fundul curții și școala nu este pe primul plan, nu putem avea mari pretenții. Și în India sunt milioane de informaticieni buni, dar, la baza marilor clădiri moderne, începe mizeria și Evul Mediu. Psihologic, trăim în clanuri și familia este principala noastră protecție, nu avem încredere în nimeni, nici în stat, nici în funcționari și această spirală a neîncrederii se reproduce. De aceea corupția nu dispare decât în discursurile politice. Când un partid intră în opoziție, critică corupția guvernanților, dar își apară corupții lui, când se schimbă guvernul, și acel partid ajunge la putere, uită de programul anticorupție. Nivelul celor din administrația publică este destul de scăzut, pentru că sunt zeci de mii de pile ale politicienilor, dar și ale celor care țin teorii despre depolitizare. Dacă am face o analiză a personalului din ambasade sau consulate, o să vedem că peste tot sunt rudele politicienilor, cu sau fără specializare, cu sau fără cunoașterea limbilor din mediul de inserție. Democrația a fost și încă este pentru noi doar un mod de a pătrunde în Europa, dar nu o nevoie reală. Încă nu reușim să vedem nevoia instituţionalizării practicilor sociale sau nevoia participării la o nouă conștiință etică.

Dacă vrem să omorâm statul, atunci dăm o lovitură mortală naţiunii române.

Există un public tânăr care protestează și care poate constitui o bază pentru reconstrucţia unor institutii, dar drumul este mai lung şi trece prin educaţie şi mai ales printr-o reconstrucţie culturală de esentă morală. Cei care fac politică sau administraţie trebuie să urmărească doar interesul comun sau interesul cetăţenilor. Aceasta ar fi o revoluţie morală şi dacă nu se intâmplă, nu avem nicio şansă să vedem vreo schimbare, pot să vină oameni noi în politică, tineri frumoşi şi liberi, sau justiţiari de orice fel.

T.R.: Dincolo de erorile de sistem, tragedia de la Caracal evidenţiază tarele de instruire ale angajaţilor, completate de absenţa unor valori profund umane, cum sunt compasiunea sau ajutorarea celuilalt. La noi, cu o întârziere istorică cronicizată, comandă puterea banului şi a indivizilor din ierarhia administrativă, în dispreţ faţă de cel slab sau vulnerabil. Asta când lumea civilizată se străduieşte să dea întâietate educaţiei şi culturii în sensul cel mai larg. Să presupunem că progresul economic e inevitabil, dar dacă el degradează profilul psihologic al românilor, îi intimidează şi le reduce stima de sine celor mai mulţi dintre cetăţeni, cum vom putea vorbi de o reconstrucţie a instituţiilor? În fond, statul nu poate fi mai bun decât cetăţenii care îl compun. Cum procedăm să întărim cetăţeanul pentru a întări practic statul? E neverosimil că o tânără aflată în situaţia în care a fost Alexandra să apeleze la ajutorul angajaţilor statului cu reţinere şi teamă că solicitarea ei îi va deranja?

V.D.: Cea mai mare nenorocire a României vine din nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi din nesprijinirea dascălilor cu resurse şi libertate. Nu înțeleg de ce școala nu este pentru elită politică o mare urgență, o continuă preocupare, o mare îngrijorare. Am participat la nașterea unui Pact Național pentru Educație, care a fost abandonat în scurt timp de la lansare. Anii trecuți, Președinția a realizat o consultare națională legată de educație, dar, fără un consens și fără dialog, nu va fi decât o colecție de câteva mii de pagini. Dacă facem politică doar de confruntare, în care liderii nu colaborează și nu se suportă, nu vom face nimic. Dacă aș fi președinte, aș declara stare de necesitate pe baza cifrelor legate de educație: în fiecare an, doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. În ultimii opt ani, populația școlară a scăzut cu peste 700.000 de copii, iar anul acesta în 40 de licee tehnologice din România promovarea bacalaureatului a fost zero, adică niciun elev nu a luat examenul de bacalaureat. Asta înseamnă pierderea identităţii şi imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.

Ar mai fi un lucru important de comentat despre statul român, deoarece cred că mulți cad în capcana de a-i cânta prohodul, de a-l considera mort sau eșuat. Vorbeam înainte despre faptul că s-au întrerupt procese de modernizare, că încă nu este total funcțional, că are parcă prea multe din defectele noastre, cetățeni români, dar cu toate imperfecțiunile, statul român este rezultatul unui proiect din secolul al XIX-lea de a realiza unirea și continuitatea pe acest teritoriu. Statul a reușit să supraviețuiască câtorva dictaturi, războaie, încercări de denaturare și spălare a creierului națiunii, tranziții, a realizat continuitatea națională și unitatea teritoriului, în timp ce multe state din zonă au dispărut. Statul român a fost şi va fi coloana vertebrală a naţiunii. Dacă vrem să omorâm statul, atunci dăm o lovitură mortală naţiunii române. Unii au preluat ca fraierii, alţii pentru că sunt naivi, unii de ticaloşi, aceste slogane care vizează fragilizarea identităţii noastre nationale bazate pe stat şi naţiune. Elita noastră ar trebui să se ocupe de asta şi să nu lase ca aceste manipulări să ne schimbe modul de a vedea lucrurile. Statul trebuie mereu perfecţionat, reformat, adaptat, dar nu putem renunţa la el aşa cum ne sfătuiesc inamicii sau promotorii unei globalităţi disolutive.

Eu cred că acesta este un lucru important și ar trebui să ne conducă la un proiect pentru următoarea sută de ani dacă națiunea e stabilă și unită: modernizarea lui, transformarea lui într-un stat flexibil și inteligent.

T.R.: În final, cine credeţi că va deconta electoral emoţia acestor momente şi ce partid o va tezauriza? Teoretic, familiile victimelor din Caracal sunt parte din bazinul electoral al partidelor tradiţionale şi ei, ca mulţi alţi cetăţeni din România profundă, au acum sentimentul că statul, aşa cum a fost construit în ultimii 30 de ani, i-a abandonat, că sunt victime ale gravei polarizări economice şi culturale şi ale decalajelor între regiuni. Credeţi într-o prognozată înfrângere a partidelor tradiţionale în alegerile viitoare, un trend european de altfel?

V.D.: Un lucru este sigur, emoția nu se poate tezauriza, ea poate produce explozii, răsturnări de situație, dar emoția este ca nisipul, mișcătoare. Nu se poate construi nimic pe emoție, îți scapă printre degete. Dinamica politicii românești a fost marcată mai degrabă de răbufniri emoționale în aceste trei decenii, puțină raționalitate găsim dacă studiem momentele importante. E clar că alegerile viitorului vor fi marcate de progrese ale partidelor mai noi, dar nu cred că se va schimba foarte repede modul de a face politică, pentru ca partidele tradiționale să nu se poată adapta. Mai cred un lucru: unele momente emoționale pot produce reorientări bruște și unele partide tinere pot ajunge la putere rapid. Dar pentru a rămâne la putere firesc, de o manieră solidă, trebuie construcție organizațională, crearea unei culturi politice, reprezentarea intereselor unor publicuri diverse. Multă muncă, dedicare, organizare, iar dacă primești puterea cadou, fără a avea un proiect de societate, acest cadou poate fi unul otrăvit, adică puterea se poate pierde repede. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor, cum se vor adapta noile mișcări politice la proba deținerii puterii, când va veni acest moment.

Îmi aduc aminte că, în 1996, l-am auzit pe cel mai important strateg și intelectual al dreptei spunând, după emoția câștigării alegerilor de către CDR, că dreapta a stat 50 de ani în opoziție și urmează 50 de ani la putere și că rolul istoric al PDSR s-a terminat, iar după doar 4 ani să predea puterea stângii. Am văzut și un lider de stânga spunând că peste câțiva ani dreapta va dispărea și a fost contrazis de alegeri peste un an. PSD se află acum în pericol dacă nu va reuși să schimbe mai multe lucruri în timp scurt, dar nu aș spune că va fi așa de simplu să dispară stânga, chiar dacă distincția dintre stânga și dreapta este tot mai greu de susținut, mai ales după ce populismul progresist macronian încearcă să facă un coctail din tot felul de idei politice, noi sau vechi.

Am prevestit dificultățile partidelor tradiționale de vreo trei ani, am discutat cu conducerile partidelor din mainstream de mai multe ori despre ciocnirea cu viitoare mişcări de protest și cu partidele fără sediu, născute în stradă. Nu am pretenția să înțeleagă, dar mai puțin cred că ar putea face ceva în sensul acesta. Pierderea alegerilor este o pedeapsă insignifiantă față de marea culpă a întregii elite românești, unde politicienii au cea mai mare vină. Am și experiența din guvernul „tehnocrat” și pot să proiectez și în viitor posibile evoluții. Nu sunt optimist în niciun caz. Este clar că partidele tradiționale vor avea probleme de adaptare la viitor, mai ales pentru că se oligarhizează, caută că să se închidă în grupuri care monopolizează conducerile centrale și care cred că își pot păstra privilegiile. Dacă s-ar uita cu atenție, ar vedea cum conducerile partidelor se schimbă repede și imprevizibil, mai ales că luptele interne sunt tot mai violente și fără reguli. Practic, democrația internă este rară, iar competiția internă loială nu este admisă. De fapt, și la partidele noi se vede o tendință asemănătoare în dinamica internă, doar sunt plămădite din cultură politică tot românească.

Dar pierderea alegerilor în România pentru un partid sau altul nu este o tragedie, decât poate pentru sinecuriştii care își pierd funcțiile bine plătite. Pierderea cea mai mare este cea a cetățenilor români, care visează schimbarea în bine la fiecare alegeri, trec uneori de la un candidat sau partid la altul, dar până la urmă se lovesc de cazuri cum a fost Colectiv sau proaspăta tragedie din Caracal, în care simt disperarea că semenii lor nu se pot baza pe stat și pe cei care i-au ales să le reprezinte interesele. Speranța românilor că generațiile viitoare de copii sau nepoți vor trăi decent și sigur în România se pierde în fiecare zi, aceasta este marea pierdere generată de slăbiciunile statului și de politica inutilă a acestor ani.

 CAIUS CHIOREAN / IN AUGUST 8, 2019, 09:08 LA 9:42 AM

Poate eşua România?

România nu este o naţiune mică. Cel puţin nu din perspectiva unor ambiţii rămase ca reflexe ale trecutului şi pe care le avem şi azi. Suntem pe locul şapte în Europa din perspectiva numărului populaţiei, dar nu şi a PIB sau a altor criterii de dezvoltare; în cele mai multe situaţii suntem pe ultimele locuri în Europa. Perioada megalomaniei ceauşiste şi propaganda bine orchestrată după 1968 au avut ca efect naşterea un super-ego, cel puţin la nivelul elitei sau la cel al aşteptărilor populaţiei. Când o ţară întreagă se supără pe Simona Halep că nu reuşeşte să devină numărul 1 mondial, o ţară întreagă vibrează de frustrare şi o diabolizează cu o hotărâre demnă de o cauză mai bună.

Cu toate că, în ultimii ani, România a fost mereu în fruntea cozii clasamentelor europene de tot felul, reflexul de naţiune mare a rămas, la fel şi frustrările. Nu am văzut, dincolo de orgoliul rănit şi de teoria complotului, un orgoliu care să îndemne la acţiune şi o frustrare care să ducă nu la lamentaţii, ci la acţiune încrâncenată, la proiecte şi la solidaritate disperată. Când realitatea ne demonstrează că elevii noştri obţin note foarte proaste la testele PISA, în loc să ne adunăm să vedem cum trebuie rezolvat acest fenomen - prin modificarea curriculei sau prin eficientizarea procesului educaţional -, ne facem că nu înţelegem şi ne justificăm cu faptul că, an de an, câţiva elevi dopaţi de profesori excepţionali şi intraţi în programe extraşcolare de pregătire câştigă olimpiade internaţionale la matematică, fizică sau chimie.

Demersurile critice, fie că vin din partea specialiştilor sau din partea observatorilor, sunt interpretate, de multe ori, drept lipsă de patriotism sau sunt taxate ca având în spate proiecte politice ascunse ori chiar influenţe ale unor agenturi străine. Criticile se concentrează mai ales asupra guvernărilor sau asupra oamenilor care ocupă portofolii ministeriale, astfel că viteza cu care se schimbă guvernele sau în care sunt remaniaţi miniştri (în primele 10 luni ale acestui an s-au remaniat 23 de miniştri şi un premier) este un mod de a da satisfacţie opiniei publice, dar mai ales o modalitate de a evita analiza principalelor probleme sau nevoia de a renunţa la populisme şi la identificarea unor soluţii nepopulare. Politicienii sunt consideraţi ca fiind singurii vinovaţi şi cu asta orice dezbatere se termină. Programele de guvernare sunt colecţii de principii generoase care sunt uitate imediat ce guvernele se instalează, ocazie cu care  cei de la putere îşi dau seama că nu sunt bani, că administraţia nu este pregătită sau că cineva nu lasă guvernul să acţioneze.

Dar mai ales, o mare problemă este lipsa preocupărilor de reflecţie asupra viitorului, așa cum am demonstrat într-un recent număr din Sinteza. Viitorul este o lungă aşteptare, nu este proiect şi construcţie comună pentru români.

Vom ocoli în demersul nostru de față bogata bibliografie care vizează cauzele pentru care unele naţiuni eşuează sau statele devin state slabe, state eşuate sau state în colaps. O carte celebră - «De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei», aparţinând autorilor americani Daron Acemoglu şi James Robinson - poate fi interesantă, dar pentru situaţia României analiza nu este îndestulătoare pentru a aplica vreo matrice concretă. Totuși conţine câteva elemente importante: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantaj geografic sau de resurse) trebuie respinsă în cazul nostru, ca şi alte două ipoteze  - cea a „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau cea „culturală” (anumite culturi nu pot naşte modele de dezvoltare). În schimb, factorul cel mai important este capacitatea de a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Sigur, construcţia de instituţii este importantă, uneori se pot prelua şi modela, cum este situaţia integrării României în UE, dar putem spune că un ethos al instituţiilor, o mentalitate modernă trebuie şi să preceadă, dar se şi construieşte destul de greu în ţările fără tradiţie sau în cele care au ieşit din dictaturi sau de sub dominaţie colonialistă.

Nu vom căuta construcţia unui model explicativ sau teoretic, ci vom căuta un răspuns simplu la întrebarea din titlu, folosindu-ne de instrumentele studiilor sociologice sau de experienţa mea de strateg sau planificator în domeniul dezvoltării sociale, de constructor al unei agenţii de strategii guvernamentale sau de ministru însărcinat cu dezvoltarea regională şi administraţia publică. România nu este neapărat un caz special, însă o discuţie generală legată de o posibilă catastrofă în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat nu va interesa şi nici măcar nu va fi interesantă pentru publicul pe care îl vizează proiectul nostru.

Sigur, există riscul de a ajunge la concluzia că toate lucrurile s-au mai spus, se ştie ce ar trebui făcut, dar nimeni nu vrea să se angajeze. Un prieten, contributor la acest număr, declara coordonatorului că nu mai poate scrie despre aspectele declinului pentru că a vorbit de atâtea ori, a avertizat toate guvernele, încât a repeta îi produce un rău fizic, aşa încât se mulţumeşte să vorbească despre remedii. Poate s-au spus deja multe lucruri despre situaţia în care ne aflăm, dar demersul prezentului număr din Sinteza caută să pună accent pe urgenţa nevoii de a căuta antidoturi la eşec, dar mai ales să argumenteze urgenţa de a acţiona concret la nivelul guvernanţei centrale, dar nu numai acolo.

Nu pretindem că vom face o listă exhaustivă pentru cauzele unui posibil colaps, analiza noastră este completată de excelentele studii realizate de colaboratorii noştri pe diferite domenii, dar şi de studiile şi propunerile think thankului independent IRES. Nici nu putem argumenta o ierarhie riguroasă a factorilor care pot genera un declin al României în viitoarele decenii, dar credem că este important să prezentăm lista lor şi argumentele derivate din experienţă sau cercetare socială.

Da, România poate intra în colaps în următoarele decenii şi faptul că politicienii se feresc să discute despre acest subiect sau aleg doar scenarii optimiste, care dau bine la electorat, poate fi o premisă care să potenţeze tendinţele negative. Cu alte cuvinte, eşecul poate fi garantat dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune publică. Trecând peste obiecţiile simpliste ale celor care cer dispariţia statului, acţiunea publică trebuie să asigure schimbarea şi modernizarea instituţiilor, continuitatea dincolo de alternanţele dese la putere şi păstrarea unor obiective de dezvoltare pe termen lung. Acţiunea publică trebuie să producă reglementări şi reguli pentru ca să nu progreseze corupţia sau monopolul resurselor, dar şi pentru a genera competiţie corectă. Prin acţiune publică trebuie articulat un parteneriat eficient dintre public şi privat sau o nu mai puţin importantă protecţie a intereselor naţionale.

Numai prin acţiune publică şi instituţii puternice se poate asigura statul de drept şi lupta anticorupţie sau cea împotriva criminalităţii organizate. Prin acțiune publică statul poate sprijini competitivitatea actorilor economici, adevărata armă strategică a statelor în competiţia internaţională.

O cauză importantă a unui posibil colaps este abandonarea societăţii de către stat, confiscarea ideologică a statului şi transformarea lui în agentul unor interese etichetate ca fiind ale celor puţini care „produc” avuţia naţională. Statul trebuie să stimuleze competiţia socială şi responsabilitatea individuală, dar trebuie să evite polarizările sociale extreme, pentru că este aproape natural ca în societate competiţia socială să se dezechilibreze când unii acumulează resurse. Ţările care au tolerat fracturarea ţesutului social şi nu au căutat să regleze dezechilibrele la timp au constatat, la un moment dat, că a dispărut coeziunea socială şi solidaritatea de o manieră ireparabilă. Studiile IRES pe care le prezentăm în acest număr demonstrează că ultimele decenii au accentuat individualismele, intoleranţa şi neîncrederea socială care au amplificat tendinţa de migraţie. O societate în care peste 90% dintre cetăţeni se tem pentru viitorul copiilor, 84% au teeri legate de infracţionalitate, 78% de sărăcie şi 77% sunt îngrijorați de pericolul că statul ar putea falimenta (adică intră în colaps) este o societate care este marcată de o puternică insecuritate culturală şi identitară.

Reconstrucţia încrederii în instituţii şi promovarea unei elite responsabile pe principii meritocratice trebuie să facă obiectul unui parteneriat între stat şi societate civilă. Societatea nu se schimbă prin decret, cum spunea un sociolog clasic, dar nu putem aştepta ca schimbările în bine să se producă spontan. Existenţa unei elite fără putere, pe care am tratat-o pe larg într-un număr anterior al SINTEZA, este o ameninţare pentru evoluţia României prin nesiguranţa continuităţii şi managementului prospectiv al resurselor de dezvoltare şi al proiectelor.

În ultimii ani, analizele privind „fragilitatea statelor” au pus accent pe elementele de securitate, dar punctul nevralgic, aflat şi la originea problemelor de securitate, este, de fapt, dezvoltarea. Dezvoltarea statelor în ţări ieşite din economie planificată nu poate fi efectul spontan al unei competiţii care încă nu există, deoarece nici piaţa nu poate funcţiona corect în ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare. Aici este nevoie de strategii de dezvoltare şi de proiecte prin care statele pot să-şi valorifice mai bine resursele în folos colectiv sau pentru sprijinirea competitivităţii şi folosirii optime a forţei de muncă. În România, conform statisticilor, capitalul privat românesc este deja minoritar (47% în 2015) faţă de capitalul privat străin (49%), dar românii raportează o profitabilitate de peste trei ori mai mare şi susţin cea mai mare parte a forţei de muncă. Această situație aduce în discuţie nevoia de a sprijini antreprenorii români, fără a-i discrimina pe cei străini, dar articulând strategii de stimulare a antreprenoriatului românesc, chiar dacă statul nu se implică direct în economie. Interesul financiar al statului este parte a interesului naţional, iar dezvoltarea unei ţări are nevoie de punerea în practică a unor proiecte publice care să sprijine naşterea şi dezvoltarea unei economii viabile. Dacă aducem doar exemplul nevoii infrastructurii, vedem foarte clar această necesitate, precum şi un mare handicap al României în dezvoltarea echilibrată şi chiar în atragerea capitalului străin. Trebuie, cred, să se formuleze clar, la nivel intelectual şi politic, următoarea exigenţă: pierderea suveranităţii economice este o condiţie care poate duce, chiar dacă nu singură, ci prin cumul de factori, la o naţiune eşuată.

Este nevoie de un stat inteligent care să poată articula nevoia de centralizare cu acceptarea descentralizării pentru a realiza imperativul deciziei inteligente, care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse, ci mai ales pe crearea de resurse. Când acceptă descentralizarea, consumul poate deveni mai raţional şi poate să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Dacă nu vom şti să descentralizăm inteligent şi vom accepta reflexul egoist al celor care centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, dacă nu vom acţiona previzional, urmărind ca populaţia să-şi folosească toate resursele, nu doar pentru consum de supravieţuire, ci mai ales pentru viitor, statul român are şanse să-şi piardă total forţa şi să devină un stat slab.

Ajungem la o altă ameninţare care a devenit tabu, dar care îngrijorează pe multă lume: incapacitatea şi lipsa de interes a guvernelor în aplicarea unor strategii de dezvoltare echilibrate va fragmenta şi mai mult teritoriul şi va crea discontinuităţi teritoriale periculoase. Aş da un singur exemplu care cred că este relevant. În 2016 am finalizat la Guvern un efort început de ani de zile, dar abandonat de guvernele venite cu mari majorităţi din ultima vreme – „Strategia de dezvoltare teritorială a României (SDTR) - Româniapolicentrică 2035”, strategie având ca obiectiv realizarea coeziunii şi competitivităţii teritoriale, dezvoltării regionale şi asigurarea de şanse egale pentru români. Un adevărat masterplan al dezvoltării vizând ghidarea investiţiilor pentru dezvoltare echilibrată şi coerentă în repartizarea resurselor. Această strategie este total ignorată de noul guvern poate pentru că oferă un cadru coerent de alocare a resurselor, făcând vizibilă distribuţia acestora pe criterii politice sau care ţin de clientelismul politic.

Starea jalnică a infrastructurii este o realitate, chiar dacă, de 15 ani, fiecare program de guvernare a promis mii de km de autostradă. În epoca super-vitezei, o călătorie cu trenul este mai lungă în timp decât înainte de 1989, deoarece viteza medie a scăzut cu 20 km pe oră. Culmea imbecilităţii: guvernele recente au propus reducerea reţelei naţionale de cale ferată cu 40%, ceea ce înseamnă cu 4.000 de kilometri, ca măsură pentru adaptarea la „nivelul cererii şi la resursele financiare disponibile“. Reacţia Europei nu a întârziat, Comisarul european pentru Transport a explicat că acest lucru ar fi o greşeală, chiar o mare prostie. Să nu mai vorbim despre faptul că, în 1990, România avea 311 nave de transport maritim şi alte 80 în diverse stadii de construcţie, deţinând a patra flotă comercială a Europei, dar în 2017 nu mai avem nicio navă care să poarte pavilion românesc. Dăm mereu vina doar pe politicieni; fără îndoială, ei au partea lor de vină, dar problemele de infrastructură sunt gestionate deopotrivă de mari specialişti şi experţi.

Alocarea de bani în mod discreţionar sau bătălia judeţelor sărace pentru a ocupa funcţii de decizie pentru alocarea de resurse de la guvern nu vor putea să realizeze justiţie socială şi să conducă la egalizarea nivelelor de dezvoltare. Banii alocaţi fără o strategie a investiţiilor publice, cu efect electoral, nu structural, nu vor putea aduce dezvoltarea unor zone sărace sau defavorizate. Trebuie să investim mult în judeţele sărace din sudul României şi din Moldova, printr-un efort centralizat pentru ca aceste zone să se ridice măcar spre media de dezvoltare a României. La fel, dacă urmărim dezvoltarea judeţelor din Transilvania şi din vestul României, o să vedem o evoluţie care creează o mare discontinuitate faţă de evoluţia dezvoltării în restul teritoriului, independent de modul cum sunt redistribuite resursele de la bugetul naţional. Aceste judeţe pot deveni motoare de dezvoltare şi pentru alte zone ale ţării, cu condiţia ca managementul central să asigure o conectivitate normală şi condiţii infrastructurale de transfer între zone. Dar, în acest moment, şoptim doar pe la recepţiile din Bucureşti o propoziţie tristă: Transilvania se îndepărtează de România! Putem privi şi aşa situaţia, dar facem noi ceva ca acest lucru să nu se întâmple? Mai ales că situaţia de faţă nu face parte dintr-o evoluţie implacabilă şi a rezultat şi pe fondul unui management politic centralizator şi fără de viziune.

În fine, dacă educaţie nu e, nimic nu e. Vorbim atât de mult despre această şansă, încât atitudinea noastră generală faţă de şcoală este cale sigură spre eşec şi spre eşuarea unui stat. Să lăsăm să vorbească cifrele: în fiecare an, doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. Pare inutil să mai vorbim despre alte consecinţe: pierderea identităţii şi imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.

Unor generaţii atomizate şi slab educate nu le vom putea oferi pregătirea şi codurile necesare pentru a răspunde singuri sau prin referinţe comune la întrebări esenţiale de genul: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuşi – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educaţie este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem şi ce rezultate aşteptăm.

Nu ştiu cum s-ar putea combina alţi factori listaţi aici pentru un colaps al României, dar nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi nesprijinirea dascălilor cu resurse şi libertate de acţiune, este calea regală spre eşecul garantat al naţiunii.

Am început editorialul meu cu referinţa la orgoliul românilor de „mare” naţiune. Parcă se împuţinează pe zi ce trece, parcă prin pasivitate acceptăm tot mai mult condiţia de naţiune de mâna a doua. O „deşteptare” este însă posibilă, chiar dacă, privind doar la „elita” politică, pare puţin probabilă. Poate un prim gest ar fi acela de a pune între paranteze etichetele politice şi să acţionăm privind doar spre nevoile şi interesul colectiv. Redescoperind comunitatea şi emoţia realizării de proiecte comune, poate vom reuşi să câştigăm pofta de a reclădi politica şi apoi sistemul partidist, rămas ca un macaz ruginit, imposibil de a mai gândi stoparea declinului şi de a pune în practică inversarea trendului care duce spre prăpastie. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, #45, oct-nov 2017.

*

***

Un semnal de alarmă, nu un gest intelectual alarmist

Am abordat viitorul nostru comun în mai multe numere din Sinteza, cel puțin trei dintre ele au fost numere speciale. În decembrie 2015, alături cu colaboratorii noştri am analizat cei 25 de ani de democraţie şi am reflectat asupra următorilor 25 de ani. Recent am construit împreună un număr de reflecţie despre un viitor pe care l-am pus sub semnul întrebării. Cu fiecare ocazie, cititorul poate verifica în colecţia revistei noastre, am incercat să stimulăm gândirea strategică şi acțiunea socială cu premeditare. Dar acest număr nu este special nu prin temă ci prin constructia temei. Vorbim nu despre un viitor al României în alb și negru, ci despre viitorul rău, despre declinul constant al tării și posibila catastrofă.

Fiind un semnal de alarmă pentru societatea noastră și pentru elita de toate felurile, reputaţi specialiști au ales gruparea unor tendinţe negative, fără a zăbovi asupra posibilelor scenarii de evoluţie pozitivă sau asupra oportunităților pe care astăzi nu le putem decela. Am procedat la această selecție pentru că toate analizele arată un pasivism al societății și al elitelor destul de ciudat în condițiile în care declinul României este o evidență, scenariile sectoriale în multe zone indică apropierea de prăpastie, în schimb statul român şi elitele conducătoare par preocupate de o continuă conflictualitate pe detalii cotidiene, iar societatea întreagă pare afectată de paralizie generalizată în fața unui sfârșit implacabil. Amăgiți de cifre macroeconomice abstracte care apar din când în cand pe post de calmant sau sunt folosite ca argument propagandistic, cetățenii români presimt pericolele, și-au pierdut încrederea în viitor, în statul român sau în elite, dar nu pot decât să caute forme de salvare individiuală, cele mai multe afectând resursele colective, cum este cazul migraţiei internaţionale masive.

Avertismentele izolate care apar la noi sunt trecute uşor cu vederea, rămân subiecte de presă care mor a doua zi. Politicienii se fac că nu văd tabloul general al catastrofei, intelectualii nu au putere și resurse. Din această cauză am căutat să grupăm mai multe voci ale unor intelectuali redutabili și să adăugam lor efortul think tankului independent IRES (Institutul Român pentru Evaluare și Strategie). Ne-am asumat aşadar coagularea unor eforturi de analiză critică cu scopul de a căuta un ecou în societate, cu credinţa că aceasta este misiunea cea mai importantă a intelectualilor într-o societate.

Nu am individualizat vinovății sau vinovați pentru actuala situație, pentru a putea pastra analiza la nivelul înţelegerii mecanismelor şi imaginării unor posibile soluţii. De peste două decenii partidele aruncă vina unul pe altul, dar această operațiune politică s-a dovedit a fi total neproductivă, la ca și lipsa de asumare. Noi tratăm aici rezultatele la care s-a ajuns ca și o vină colectivă, în sensul că nu există salvare individuală și nici actori politici care să dețină monopolul schimbării în bine a României. Salvarea poate veni însă, aceasta este credința noastră, din efortul comun de reflecției și de acţiune, rezultate din căutarea consensului și socializarea procesului de pregătire a proiectelor și deciziilor de viitor.

Chiar dacă opinia publică indică drept sursă importantă a declinului clasa politică, analizele noastre caută să meargă mai departe pentru a înţelege mecanismele subtile ale acţiunii colective, reprezentărilor sociale sau Weltanschauung-ului nostru, ori evoluţiile inerente trecerii, fără proiect, de la comunism la un postcomunism capitalist.

Credem în posibilitatea ca acest număr să contrarieze și să deschidă o dezbatere socială și publică în cadrul unei necesare coagulări spre un nou proiect de societate, la 100 de ani de la făurirea statului naţional român. Chiar contextul geopolitic dificil ne face să fim convinşi de un lucru care, deşi este evident, parcă nu este înţeles de elita conducătoare, indiferent de compoziţia ei: participarea la NATO sau intrarea în Uniunea Europeană nu rezolvă şi problemele de dezvoltare ale României, nu blochează hemoragia de resurse sau pregătirea țării noastre pentru adaptarea la tehnologiile viitorului.

           

Aşa cum o spune şi perceptia publică, concentrarea pe construcţia statului de drept, esenţială pentru viitor, nu trebuie să elimine din planul tabloului de priorități alte aspecte ale reconstrucţiei unei societăți: realizarea justiţiei sociale, susţinerea consolidării antreprenoriatului românesc, modernizarea învăţământului și a ocrotirii sănătății românilor.

Sperăm ca tabloul percepţiei publice a declinului României, realizat de echipele IRES printr-un vast studiu al opiniei publice, tablou dominat de neîncredere în instituții, frică de viitor, amenițări grave percepute și lipsă de speranță, insecuritate socială și culturală, neîncredere în capacitatea liderilor noştri de a gestiona un viitor al crizelor de tot felul, să aibă rolul de amplificare a semnalului de alarmă pe care îl tragem cu instrumentele pe care intelectualii le au la dispoziţie.

O ultimă remarcă: Concentrarea pe scenariile care conduc spre ideea unei posibile catastrofe nu au ca intenţie din partea noastră crearea de panică sau descurajarea celor care dezvoltă strategii de motivare a națiunii  sau a celor care propagă optimismul și reclădirea speranței.

Dar considerăm că aceste scenarii necesare, alături  de reclădirea unei poveşti de succes pentru România următorului secol, trebuie să aibă la fundament și o cunoaştere obiectivă a realității. Până la urmă, speranța nu poate ține loc de strategie, iar mobilizarea care creează doar iluzii se loveşte până la urmă de zidul realității dure.

Componenta pozitivă a demersului nostru este prezentă şi derivă, paradoxal, ar putea spune unii, și din prezentul proiect SINTEZA de analiză critică: atât timp cât există oameni care înţeleg declinul și sunt îngrijorați de soarta comună, este clar că avem şanse să reconstruim un proiect de societate și să ne salvăm. Declinul României poate fi oprit, doar că nu trebuie să mai lăsăm să treacă mult timp, nu trebuie să aşteptăm salvarea din viitoare conjuncturi geostrategice fără să facem nimic și, mai ales, este nevoie să nu ne mai lăsăm înşelaţi de ideile conform cărora câştigarea unor procente la vot sau a unor majorităţi confortabile, binecuvantările primite de la organisme internaţionale sau războiul politic intern, absurd şi anacronic, sunt fapte care consolidează democraţia și asigură, pe cale de consecinţă, dezvoltarea economică și socială a României. Acestea sunt iluziile cele mai răspândite astăzi şi pe care noi,  prin efortul nostru colectiv, încercăm să le spulberăm.

Franzela exilului

Neînţelegerea şi visul de a schimba România

La începutul secolului trecut, Ion Luca Caragiale, proaspăt autoexilat la Berlin, îşi anunţa prietenii, printr-o carte poştală, că a gustat prima dată din „franzela exilului”. Sigur, diferenţa dintre franzelă şi pâine a dispărut astăzi, dar timp de peste un secol, în România, franzela era o pâine mai bună, mai scumpă şi mai dulce. Marele nostru dramaturg care moştenise o avere importantă de la o mătuşă a revenit în ţară în cei şapte ani de peste 20 de ori, chiar dacă între 1906 şi 1912 drumul până acasă din actuala capitală a Germaniei nu dura doar două ore şi ceva cât facem astăzi cu Lufthansa.

De ce nu mai vorbim azi despre exil, cum vorbeam până în 1989, ci am înlocuit termenul cu cel de diaspora, cuvânt care desemna odată totalitatea comunităţilor evreieşti raspândite în afara Palestinei, nu o să înţeleg niciodată.

         Diaspora – concept ideologic

M-am întrebat de multe ori, în mod firesc, cum putem trata sociologic acest concept, dar mai ales în ce măsură diaspora este un concept construit sociologic sau doar o categorie metaforică, folosită mai mult ideologic sau politic.

Identitatea diasporei este, în cea mai mare măsură, fundată pe ideologia radăcinilor şi a unei memorii colective. Acestea produc mitul unei continuităţi naţionale şi exigenţa reproducerii ei în alte condiţii de timp şi spaţiu. O luptă contra uitarii se dă şi se contruieşte o iconografie în acest sens. Memoria exilului începe să fie o formă culturală care ţine loc de memorie colectivă. Pe de altă parte, la un examen atent, identităţile etnice sau naţionale sunt forme pe care unii le consideră vide de conţinut, pentru că modul în care s-au constituit populaţiile în Europa a rezulat din nesfârşite migraţii care ar distruge mitul legăturii de sânge. Identificarea subiectivă este de fapt un proces care ţine loc de omogenitate genetică.

Legătura de sânge este un mit care porneşte de la legătura dintre părinţi şi copii, dar care nu poate funcţiona în mod obiectiv în secole de parcurs istoric. Sângele apă nu se face, spune proverbul, dar când spunem asta, ne referim mai degrabă la faptul că sângele este o metaforă bună pentru faptul că avem mai degrabă o identitate comună, identitate colectivă imaginară. De regulă, asta se numeşte tradiţie, dar tradiţia şi ea o invenţie mai mult sau mai puţin artificială de la un moment dat, este ieşită direct din „sufletul poporului”. Un pedigree etnic este greu de urmărit, chiar şi unul naţional, cu atât mai mult cu cât vrem să fundăm pe el unitatea unui grup aflat în afara comunităţii-mamă.

Cu atât mai mult este greu să fundamentăm, într-o genetică pură, conceptul de diaspora, mai ales în condiţiile în care sunt naţiuni multietnice constituite doar din emigranţi, unde naţionalitatea se bazează pe contract social.

Conceptul diaspora s-a născut a fi potrivit pentru răspândirea evreilor în lume. A fost luat apoi în limbajul comun necritic, încât este un concept destul de vag, iar încercarea de a stabiliza o definiţie este o sarcină dificilă datorită unor experienţe istorice diverse şi unor intenţionalităţi de definire care nu au urmărit mereu un scop analitic sau ştiinţific.

Un lucru este clar, avem mai multe tipuri de diaspora, deci poate funcţiona acest concept? Există diaspora formată în urma dramelor de război prin migraţie internaţională, prin deportări, prin acţiuni de purificare etnică, sunt comunităţi de diaspora care au rămas pe pământul lor, dar s-au schimbat frontierele statelor naţionale şi, cu singuranţă, cea mai nouă diaspora este cea rezultată din migraţia economică din ultimele secole sau decenii. Sunt autori, precum Gabriel Sheffer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, care vorbesc de diaspore victimă (afro-americani), diaspore imperiale (indieni sau britanici), diaspore de comercianţi (chinezi, libanezi, greci), diaspore culturale (caraibienii).

Apare tot mai mult şi un naţionalism negru bazat pe rasă, ce se vrea o ideologie a diasporei afro-americane cu două componente aflate în conexiune: rasa şi idealurile politice ale „negritudinii”.

Dacă avem diaspora fără stat şi diaspora legată de un stat, din perspectiva focalizării pe originea etno-naţională, atunci prezumăm existenţa unei continuităţi sau a unor invarianţi de-a lungul existenţei unei comunităţi. Această diversitate ne duce în situaţia în care trebuie mereu să contextualizăm folosirea noţiunii de diaspora, deoarece diaspora este o realitate trans-etatică dar, vedem din ultimul exemplu, chiar şi una trans-etnică.

Deocamdată, trebuie să observăm că este nevoie de un studiu mai atent şi mai sistematic al acestei realităţi foarte bogate. O realitate unde apar identităţi hibridizate şi transculturale, tranziţii şi tranzacţii între culturi, procese de negociere şi dialog intercultural. Sunt convins că există lecţii mai generale, pe care le putem extrage din modul în care se nasc noile identităţi din diaspora sau din felul în care apar ceea ce unii cercetători numesc „tulburări de identitate”. Identităţile diaporei sunt transculturale, pentru că înglobează realităţi diferite de cele ale naţiunii, rasei sau etniei la care se raportează

Diaspora sau exilul românesc

Diaspora românească este, în ultima vreme, şi subiect politic sau instituţional. Este privită cu o mai mare atenţie mai ales după ce, în anul 2009, a înclinat balanţa în privinţa alegerilor prezidenţiale din România, când aproape 150.000 de români au votat în străinătate, diferit faţă de media populaţiei autohtone, aducând un nou mandat pentru Traian Băsescu. Relaţiile dintre România şi comunităţile româneşti din vecinătate şi emigraţie au la bază prevederile art. 7 din Constituţia României, precum şi cele din Legea 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Legea citată foloseşte sintagma „români de pretutindeni” şi conţine „persoanele de origine română şi aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care îşi asumă în mod liber identitatea culturală românească: persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone care trăiesc în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit, membrii comunităţilor româneşti/originare din România din emigraţie, cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate”. Ministerul Afacerilor Externe are un ministru delegat pentru românii de pretutindeni, elaborează şi aplică politica guvernamentală în domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni, în conformitate cu obiectivele majore de politică externă ale României şi cu Programul de Guvernare. În centrul politicii guvernamentale se află nevoia de sprijin instituţionalizat a românilor din afara frontierelor în vederea păstrării şi afirmării identităţii lor etnice, lingvistice, culturale şi religioase şi este suprajustificată prin importanţa pe care instituţiile europene o acordă problematicii respectării drepturilor omului si, în particular, respectării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor şi comunităţilor etnice. Dar, în realitate, lucrurile nu stau aşa cum scrie în lege, departamentul pentru diaspora este plimbat de la un minister la altul, are bani puţini şi personal insuficient.

După alegerile din noiembrie 2014, când numărul celor care au votat în străinătate a ajuns la 377.651 de persoane, iar 89,73% din voturi au fost pentru Klaus Iohannis, diaspora a devenit subiectul unei utopii sau îngrijorări. Noul PNL forţează votul prin corespondenţă, în orice condiții, pe principiul că este vorba de o populaţie care va vota continuu cu dreapta. Evident, cei care au pierdut la alegerile trecute se vor opune, dar fără să facă asta deschis. Ce rezultă din această situaţie? Întâi de toate, un ocean de demagogie: toată lumea declară o mare deschidere, o preocupare continuă pentru votul diasporei, ca şi cum aceasta ar fi cea mai mare problemă a relaţiei noastre cu milioanele de români care trăiesc în afara graniţelor. Cum preşedintele a promis, se va ajunge la o formă de vot prin corespondenţă, poate valabilă şi pentru cei din ţară, ca să nu fie atacată legea pe criterii de discriminare, dar legislaţia nu va aduce mare lucru în plus pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor noştri care trăiesc în afara României. Vom rămâne pe mai departe un stat care nu îşi protejează cetăţenii şi mai ales o administraţie care nu se gândeşte la viitor, iar măsurile luate, ca şi votul prin corespondenţă, pot fi doar frecţii la un picior de lemn.

         Ce ar trebui schimbat?

În primul rând, dacă ne uităm la cifrele populaţiei, constatăm că peste 25% dintre români sunt în afara graniţelor şi asta ar trebui să ne conducă la o cu totul altă strategie, una serioasă, nu discursuri despre votul prin corespondenţă. Principala problemă este deci reprezentarea românilor din diaspora în Parlament, care acum se face penibil prin câţiva parlamentari care nu vin din diaspora, ci sunt oameni care primesc sinecuri de la partide. Cu o excepţie - parlamentarul Viorel Badea, ei nu cunosc prea bine problemele românilor de afară şi nici nu se luptă pentru a multiplica mijloacele prin care ţara îi sprijină.

În al doilea rând, când un sfert din populaţie nu mai este între graniţe, trebuie schimbată întreaga filosofie de organizare a statului. Trebuie să extinzi mecanismele administrative spre aceste comunităţi. Să-i ajuţi să păstreze limba şi legătura cu ţara, copiii şi nepoţii să poată învăţa limba română, să aibă şcoală şi biserică în comunităţile respective. Astfel, poţi păstra unele legături de coeziune ale naţiunii răspândite şi posibilitatea întoarcerii acasă

În al treilea rând, trebuie administrată această relaţie cu diapora, printr-un minister autonom, nu un departament lipit de Ministerul de Externe. Un asemenea minister ar trebui să aibă o forţă comparabilă cu ministerul care se ocupă de administraţia din ţară, să poată administra bugete destul de mari, încât să poată finanţa cel puţin educaţia în limba română şi viaţa culturală a românilor de peste graniţe. Copiii care au plecat sau care se nasc acolo ar trebui să poată învăţa limba română, istoria şi civilizaţia poporului român şi multe alte lucruri care formează identitatea unei naţiuni.

În fine, diplomaţia noastră trebuie să se lupte cu adevărat pentru drepturile românilor, să fie curajoasă şi puternică. Patria-mamă ar trebui să cultive adevăraţii lideri din diaspora, să-i sprijine să aibă audienţă şi reprezentativitate şi în ţară, să fie adevăraţii ambasadori ai diasporei în România. Pentru o relaţie bună cu românii plecaţi, trebuie ca românii de acasă să înţeleagă problemele celor de afară şi să fie persuadaţi să sprijine aceste comunităţi aflate în ţări străine.

Tristeţe. O mare tristeţe si o mare neînţelegere

Poate secolul XXI va fi, mai mult decât secolul trecut, secolul diasporei. Pentru mai multe motive, migraţia internaţională, globalizarea, schimburile economice, marile construcţii integratoare cum este Uniunea Europeană produc continuu diapore şi diasporezi. Vom avea în secolul XXI o mare diaspora mondială, o identitate hibrid, o majoritate formată din minorităţi? Tot ce este posibil. Marile migraţii spre Europa din aceste zile produc spaime şi sentimentul că nu va fi ce a mai fost şi că lumea merge spre o direcţie pe care nu o putem bănui acum. Analizând volumul „Poezia românească din exil”, care include 31 de autori în peste 400 de pagini, criticul Mihai Zamfir sintetizează în titlu esenţa producţiei literare din poezia exilului românesc: Tristeţe, o mare tristeţe. 
 Azi, diaspora noastră este subiectul unei mari neînţelegeri. Unii îi respectă pe cei plecaţi pentru curajul lor. Alţii spun că nu este normal ca aceştia să voteze şi să dicteze cine să ne conducă pe noi cei de aici, rămaşi acasă să ducem România mai departe. Reapare încet discuţia, din 1990, despre cine a mâncat sau nu salam cu soia. Pe de altă parte, îi auzim pe multi dintre cei plecaţi spunând că diaspora concentrează pe cei mai buni dintre noi. Nu o să ştim probabil niciodată cât de mult se apropie de adevăr aceste afirmaţii maximaliste. Am văzut interviuri cu români plecaţi în afară care argumentau, la alegeri, că ei ştiu ce înseamnă democraţie, că o trăiesc acolo şi că sunt legitimi în a spune celor de acasă cum trebuie să voteze sau cine este cel mai bun pentru a conduce. Cu siguranţă, sunt de bună-credinţă şi multi dintre ei trăiesc în societăţi civilizate şi aşezate şi pot aduce o cultură a democraţiei şi activismului civic, a responsabilităţii şi meritului ca principiu de selecţie social. 

Dar, chiar dacă au dreptate, românii din diaspora trăiesc mai degrabă un vis al forţei lor de schimbare. Nu vor putea schimba România cu adevărat decât atunci şi dacă se vor întoarce acasă. Dacă milioanele de români exilaţi sau autoxilaţi prin toate colţurile lumii se vor întâlni cu milioanele de români răspândiţi în exilul interior, scârbiţi şi cuprinşi de lehamite, atunci poate România va avea o şansă la o schimbare fundamentală.

Referinţe:

Sheffer, Gabriel, Diaspora Politics: At Home Abroad, Cambridge University Press; 1 edition, 2006

Zamfirescu, Dinu, Cârtiţele Securităţii. Agenţii de influenţă din exilul românesc, Ed. Polirom, Iaşi, 2013

Băciuţ, Nicolae, Literatura exilului, exilul literaturii, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2006

Corobca, Liliana, Poezia românească din exil, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2006

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 20.