Marea unificare a dreptei

(carențele de strategie într-o analiză și o mirare în zece trepte)

Evidența necesității unei drepte unite.

Când apare o schimbare în maşinăria partidismului românesc, în mod normal trebuie să o salutăm cu bunăvoință și să o credităm cu bune intenții deoarece sistemul nostru de reprezentare a cetățenilor suferă de multe, de foarte multe boli. Numai dacă ne uităm la încrederea în partide, undeva în jur de 10%, şi tot avem motive să sperăm că se poate schimba ceva când cineva are curajul să încerce ceva nou.

Din nemişcare, din stagnare şi respectarea unei nefericite tradiții sunt sigur că nu se va naște noua politică, post-politica la care visez câteodată. În plus, pe o scenă politică dezechilibrată cum este cea de acum, o formaţiune puternică de dreapta, cu un mesaj clar, ar mai reduce din ceața născută din alianţele stânga-dreapta, din schimbările ideologice de peste noapte sau chiar din migraţia politică ce a cuprins nu doar indivizi, dar chiar și partide întregi. Anii în care am făcut politică sau am fost în Guvernul României m-au convins că o stânga necenzurată, probabil că este valabil si pentru dreapta, devine un pericol pentru ea însăși, ba câteodată și pentru societate. La del si dreapta, a dovedit că uneori o poate lua razna pornind de la sentimental de misionariat si avand o opoziție slabă de stânga.

Acum dreapta avea nevoie să facă ceva, ideea de unire a dreptei este o necesitate în condițiile în care își dorește să ajungă la putere, ori când ne referim la partide nu avem ce să comentam, este ca și proverbul copilăriei cu ”vrei calule ovăz?”. Poate nu este chiar o necesitate istorică, așa cum am citit prin interviurile cu unii optimiști, dar era o necesitate pragmatică. O dreaptă fragmentată, măcinată de conflicte, cu mai multi candidați ar fi dat un ajutor gratuit lui Victor Ponta.

În plus, cred că s-a așteptat prea mult, trebuia de cel puțin un an să avem o formă de coagulare a dreptei. Acest lucru ar fi pus presiune pe Victor Ponta, ar fi devenit candidat mai repede, oamenii ar fi putut să facă cunoștință cu noul proiect al dreptei. Dar unificare e una și această fuziune prin absorbţie este altceva, ca metodă cred că raspunde doar unor imperative tactice, dar are grave carențe de strategie.

Voi schiţa în cele ce urmează câteva observații privind carențele strategice, fără nicio altă intenție decât cea a dezbaterii. Am o părere bună despre cei doi mari actori ai unificării, Vasile Blaga şi Klaus Iohannis, şi nu vreau să înfierez, caut însă să produc câteva observații din afară care schițează posibile efecte, tendințe și chiar pericole pentru dreapta unită.  Filosofic, nu este o critică, poate mai mult o mirare în mai multe trepte.

Disperarea ca motivaţie a fuziunii

Mulţi au spus că această fuziune s-a făcut din disperare, nu era o altă soluție și nici nu mai era timp. Poate motivul principal al disperării a fost legat de faptul  că Ponta defila singur şi asta se întâmpla undeva între 45 si 50 la sută procente de intenție de vot. E adevărat că era destul de târziu, dar existau şi alte soluții.  Mereu se poate face ceva, iar partidele aflate la putere, indiferent cât de puternice sunt la un moment dat, sunt vulnerabile la discursul alternativă, la dezastre, în general trebuie să și administreze în timp ce candidează, iar în Romania oamenii sunt total nemulţumiţi de sistemul politic şi de administraţia centrală. Ponta nu își anunțase candidatura, deci nu defila singur ca și prezidențiabil. Chiar dacă ar fi motivată disperarea, ea nu te împinge inevitabil să şi gândeşti simplist planificarea acţiunilor politice.  Nu subscriu la motivaţia disperării și pentru că, de două luni aproape, avem mai degrabă un continuu festivism al acestei fuziuni. Un festivism prezent la cei implicaţi, dar şi la majoritatea ideologilor sau analiștilor cu sensibilitate sau orientare de dreapta. Cu o singura excepţie, profesorul universitar Ioan Stanomir, o minte lucidă și o constiință, un intelectual realist al României, care le spune mereu liderilor dreptei să se concentreze pe program, pe proiect şi pe electorat, să termine cu festivismele. Nu cred că ei îl aud pe distinsul professor de stiințe politice, dar măcar nu putem spune că nu sunt voci autorizate care au tras și trag semnale de alarmă.

Dar frica?

Cred mai degrabă că această fuziune s-a făcut din frică. Liberalii şi-au sacrificat liderul pentru că o privire superficială în sondaje le-a arătat că este cineva, ce-i drept exterior puterii centrale, lucru nesesizat de ei, care are încredere şi intenţie de vot mai mari decât cele de care beneficiază Crin Antonescu. Da, asta așa era, dar dacă ar fi întrebat un sociolog cu experiență, acesta le-ar fi spus că aceste holograme care stau pe margine, atunci când sunt aduse în arenă, de regulă se descurcă greu sau li se pierde vraja. Iohannis avea în prima săptămâna de lansare o intenţie de vot de peste 50%, dar acum este undeva între 25 -30% în doar două-trei luni, în care nici măcar nu a fost candidat. Pe liberali i-a îngrozit scurta opoziție şi au făcut o trecere un pic prea bruscă în tabăra cealaltă. O trecere bruscă de la USL la mariajul cu PDL le trunchiază mult posibilitățile de discurs și i-a obligat la o poziţie anti-băsesciană radicală cu consecințe pe care le vom discuta mai încolo şi care ar putea să fie o  frână în obţinerea victoriei.

Pedeliștii lui Vasile Blaga au acceptat să dispară, experimentând din nou politica de camuflare, din două frici: frica  de Traian Băsescu, cea care i-ar putea încăleca din nou și frica de posteritatea lui Traian Băsescu, o posteritate pe care o văd doar prin prisma balastului de imagine.  Vom reveni la aceste frici, dar în acest moment aș vrea să reliefez aici faptul că această emoționalitate i-a impins spre o gândire eminamente cantitativistă, iluzia aritmeticii politice după care unirea a două partide şi un partiduleț, ajunge pentru a crea un candidat care câştigă alegerile, nu este un bun fundament de decizie importantă. Dar această aritmetică politică nu a funcţionat niciodată la noi, la prezidenţiale candidatul este esenţial, mai ales în turul doi, când se face diferenţa. Alegerile din 2009 ar fi trebuit să fie o lecţie pentru toată lumea.

Amputarea unor centre de atracţie electorală

Un candidat care acum are între 26% şi 33% intenţie de vot este un candidat cu şanse, dar are de adunat mult electorat terțiar şi ar trebui să fie unul potrivit pentru poziția de challenger , mai ales că media ultimelor sondaje la Ponta este de 46%, deci destul de aproape de finiș. Asta nu înseamnă că Iohannis nu are șanse, dar înseamnă că trebuie să te gândeşti la o strategie care să nu distrugă centrele de interes politic, cele care pot aduna electorat divers şi pot aduna voturi pentru turul al doilea. Adică nu ar fi trebuit să sacrifice un brand cunoscut, PDL, care are aproape o forţă egală cu cel a PNL. Dincolo de mândria liberală, argumentată istoric, cele două partide au avut la ultimele alegeri scoruri apropiate, undeva în jur de 15%, înghiţirea unuia de către celălalt nu era ca în situaţia în care un piton înghite un şoarece.  PDL a mai încercat politica de camuflare atunci când a facut ARD şi a descoperit că electoratul nu mai fuge imediat spre noua siglă. Cred că aici s-a greşit prin faptul că s-a anulat un centru de polarizare politică semnificativ, care s-ar putea să nu se mute automat spre noua formulă, mai ales că numele rămâne PNL.  Fuziunea nu era necesară, ar putea să producă chiar o amputare pentru electoratul de dreapta. Fără îndoială că este nevoie de un candidat puternic al dreptei şi de o dreaptă unită, dar acest lucru se putea obţine printr-o formulă foarte simplă, prin alianţe electorale, prin negocieri politice, prin elaborarea unui mesaj comun foarte bine articulat sau o platformă unificatoare care să atragă cât mai multe segmente ale societăţii, cu o echipă foarte bine structurată în jurul candidatului comun. Aceaste formule se folosesc de sute de ani, de când există democraţia. În loc, ei au preferat comasarea, care poate genera şi multe crize, mai ales la nivel local. Sigur, vor spune unii, comasarea trebuie terminată peste doi ani, dar nu este așa. Cred că acum este mare nevoie de o forţă de dreapta cu mare capacitate de mobilizare, deoarece dacă stânga câștigă prezidențialele, cred că peste doi ani, are prima șansă să facă o coaliție care să câștige parlamentarele.  USL şi-a păstrat neatinse centrele de mobilizare cât a funcționat, a rezistat tentației de a construi un brand nou, distrugând componentele intrate în coaliţie și a putut aduna mai bine voturi prin patru partide.  Cred că este o greşeală eliminarea unui partid important, PDL, partid care a câştigat Preşedinţia României, a câştigat marile oraşe, inclusiv Bucureştiul. Dispare un brand important, care polariza energii emoţionale importante. Ei puteau să-şi ducă singuri războiul cu Traian Băsescu până la capăt, pentru că despre asta e vorba în cazul PDL, de o fugă de Traian Băsescu în PNL. În loc să multiplice punctele de atracţie electorală, ei le-au redus. Dacă ar candida, Monica Macovei ar face ravagii, fără ca asta să însemne că obligatoriu ar intra în turul doi, dar ea s-ar plia perfect pe nucleul dur al electoratului PDL şi ar fragmenta serios voturile dreptei. Nu am facut încă un sondaj pe această temă, dar dacă un candidat ca Monica Macovei ar aduna vreo 7%, dreapta ar avea probleme de … aritmetică.

Ignorarea proiectului de dreapta în beneficiul discuției despre un candidat care îl poate bate pe Ponta

Am auzit o singură idee de program în săptămânile care au trecut, iar când am căutat pe site la PNL am găsit un program care începea cu o frază bombastică, nerealistă și nu prea credibilă despre motivaţia acestui gest. Scria acolo: ”2014 este primul an după aproape un sfert de secol când există contextul, premisele şi voinţa reală de a aşeza scena politică românească pe aliniamente ideologice şi de a avea o competiţie autentică între stânga şi dreapta”. Momentul 1996 sau 2004, poate chiar și 2009 au fost momente în care stânga și dreapta s-au confruntat, în care dreapta a fost în alianţe sau coaliții și chiar a câștigat. Sigur, nu discutăm acum despre program, programele structurate rămân mereu în sertare, uitate de toată lumea, dar în cazul Iohannis era nevoie de a merge în avangardă cu un program de transformare a României, primarul Sibiului neavând experienţa administraţiei centrale și nici un discurs prea bogat, de fapt , Klaus Iohannis nu prea are discurs. Va fi greu de convins o ţară întreagă că omul Iohannis va face din fiecare cătun un Sibiu. E drept că politicienii noştri fug de ideologii, dar uită că ideologiile sunt table de valori, nu sunt doar sisteme de propagandă. Era nevoie de câteva idei puternice pentru a motiva urgența, necesitatea unirii dreptei. Pentru cel puţin 60% dintre alegători nu funcționează motivația că trebuie oprit Ponta, trebuie oprit PSD, trebuie blocată stânga. Aceasta ţine pentru militanți, politruci şi eventual funcţionarii puși în funcții de PNL si PDL.

Candidatul-Challenger are nevoie de câteva lucruri în plus faţă de candidatul care conduce în cursa electorală

Lipsa unui proiect al dreptei unite comunicat masiv care să-i dea argumente candidatului este, de fapt, necesitatea cea mai importantă în cazul cadidatului urmăritor. O campanile de challenger este fundamental diferită de o campanie pentru candidatul major. Acesta trebuie să fie mult mai agresiv, să comunice mai mult, să vină cu alternative.  Challengerul trebuie să aibă un anumit profil, iar dacă are rezonanță în cât mai multe locuri, este mai bine decât să stea în fruntea unei armate-monolit. El trebuie să câştige spaţii noi de aspiraţii şi idealuri ale populației, in schimb candidatul de pe primul loc merge de regulă simplificând discursul, reducând contactele sau arătând ceea ce a făcut, într-o retorică pragmatică.

Ca şi challenger, Iohannis este limitat şi de alte greşeli de strategie

Prima greşeală este cea cu aducerea particulei ”creştin” din creştin –liberalismul adus ca inovație.  În opinia mea este o greşeală deoarece  aduce în lumină o vulnerabilitate a candidatului, faptul că nu este ortodox. Explicaţia dată de Vasile Blaga, interesantă, despre faptul că este eticheta generală pentru că suntem creştini, nu ține. Ea este valabilă doar acolo unde creştinii se confruntă cu musulmanii sau alte religii. În Europa particula creştin trimite la creştin-democraţie, partide de dreapta, iar creştinismul din politică se asociază cu catolicismul sau bisericile protestante sau cele neoprotestante. În acest caz, orice echipă de campanie va avea Victor Ponta nu va scăpa momentul și va aduce Biserica Ortodoxă la luptă politică, o luptă (inegală) între o stângă ortodoxă şi o dreaptă creştin democrată.  Challengerul Iohannis în loc sa pună întrebări esenţiale lui Ponta, va trebui sa se justifice, să dea asigurări Bisericii Ortodoxe că nu va tăia niciunul dintre drepturi sau privilegii, că nu o va deranja ca biserică națională. 

Dacă se făcea o analiză atentă nu s-ar mai fi adăugat o vulnerabilitate unui candidat care este minoritar etnic și această vulnerabilitate va fi speculată masiv în campanie, chiar dacă nu va avea un efect distrugător, ea poate măcina un candidat. Cu atat mai mult cu cât este vorba despre un candidat care a facut deja o gafă destul de mare spunând că unirea cu Republica Moldovei ne-ar costa prea mult.

Comasarea unește si balastul, nu doar partea bună

Un alt defect al acestei comasări  va fi multiplicarea balastului dreptei, cele două partide vor pune laolaltă şi proprii oameni din puşcării. Spre exemplu, la Cluj vom avea o uniune PNL-PDL extrem de puternică la Gherla, cu foşti conducători ai municipiului Cluj-Napoca şi ai judeţului. Împărţirea acestui balast al penalilor între două partide ar fi diluat cumva efectul, dar, adunat laolaltă, va avea un alt impact comunicațional, iar acesta va fi un punct negru în campanie. Challegerul nu ar fi răspuns în campanie de toţi cei care se află prin procese şi puscării,  ar fi trecut mai uşor peste subiect dacă îi avea doar pe peneliştii corupţi aşa însă se adaugă și pedeliştii. Sigur, în campania electoral, challengerul va spune că trebuie să oprim corupţia pesedistă, dar i se va răspunde cu un lung şir de puscăriași de dreapta, toţi proveniți din partidul pe care-l conduce. Destul de greu de argumentat şi de a fi ofensiv, radical, din postura de challenger.

Soluţii din sondajele de opinie: a lăsa electroni liberi în dreapta

Politicienii nu ar trebui să caute soluţii în sondaje, ci să folosească sondaje pentru a verifica soluţii, pentru a compara sau anticipa. Sondajele de opinie  sunt vulnerabile pentru că se bazează pe întrebări, iar o întrebare prost pusă primeşte un răspuns prost, nefolositor. Sondajele sunt fotografii ale momentului, prind foarte greu dinamicile politice care, de multe ori, sunt surprinzătoare. Policienii nu cred cu adevărat în sondaje, ei vor să le folosească mai ales pentru a arăta nişte muşchi pe care, de cele mai multe ori, nu-i au. La noi, de multe ori lipsa de curaj sau de gândire se ascunde după sondaje. Vom face sondaje şi vom vedea. Să aşteptăm sondajele!

Uitându-se în sondaje probabil, liderii celor două partide au eliminat o parte a dreptei, adică pe Traian Băsescu și pe băsiști.  E adevărat că Preşedintele Traian Băsescu nu ar mai câştiga alegerile dacă ar candida, dar este o parte a dreptei, a articulat un discurs și a exagerat chiar cu măsuri de dreapta. Asta i-a creat un public care acum este undeva în jur de o cincime din electorat. Nu este mult, dar poate fi activată măcar o parte din el, iar dreapta are nevoie de tot electoratul ei şi de ceva în plus.  Stânga nu poate decât să fie fericită de acest lucru, deoarece o ajută chiar şi simplul proces de marginalizare a acestui electorat. Uneori, în sondaje, politicienii trebuie să se uite şi la tendinţele minore, la procentele teoretic nesemnificative. Acestea nu înflăcărează imaginația, dar  sunt esenţiale în anumite momente electorale, iar Adrian Năstase şi Mircea Geoană pot depune mărturie pentru asta. Dacă lucrurile ar ramâne aşa, deşi e puţin probabil, atunci candidatul dreptei ar trebui să adune în turul doi undeva în jur de 20 de procente în plus și nu va fi ușor.

Iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta

Politicienii români aflaţi la ananghie sunt prizonierii unor soluţii utopice și iluzii, impresii şi speranţe deșarte, aspirații rupte de realitate și dorințe fără suport. Una dintre acestea este iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta care să spulbere regimul de stânga al lui Victor Ponta. Cei care cred asta să se uite în sondajele în care nostalgia după comunism trece de 50% sau Ceauşescu ar fi votat de aproape 40% din respondenţi, ori este primul în clasamentul preşedinților Romaniei.  Ca unul care măsor zilnic, care fac peste 2 milioane de interviuri pe an, pot să spun cu sinceritate: electoratul nu mai aşteaptă mare lucru de la politicieni. Electoratul a fost dezamăgit de toate partidele şi de toate coaliţiile sau soluţiile. Doar vreo treime din electorat are cultură politică sau pasiuni de dreapta sau de stânga, ceilalţi nu votează cum visează politicienii. Uneori, îşi vând votul, altădată votează cum le spune popa sau primarul, nu merg la vot sau votează în ciuda unora sau a altora. Sondajele elimină non-răspunsuri, răspunsuri aiurea, sociologii prezintă statistici de regulă doar pentru cei care răspund, sau pentru cei care se raliază unor scenarii prefabricate.

De multe ori electoratul spune că vrea politicieni cinstiţi, dar votează pe unii corupţi pe principiul răului mai mic sau pentru că sunt corupții din regiunea sau localitatea lor. Mă emoționează politicienii care cred că trebuie să ai doar un candidat cu ceva încredere, iar victoria în turul doi este asigurată pentru dreapta.  Unii spun deja că electoratul s-a săturat de vorbe şi vrea un candidat care vorbeşte puțin, un neamț, un occidental. În lecturile mele nătânge despre Japonia medievală sau filosofia samurailor, un asemenea candidat poate ar avea succes. Ar primi numele de ”Samuraiul care tace” sau mai simplu ”Cel care tace”și ar fi respectat pentru abilitățile de a mânui spada și a caligrafia versuri despre floarea de cireș. Dar în România un challenger trebuie să adune multe tipuri de electorat prin vorbe, proiecte, vise promisiuni, dansuri la televizor, chermeze pe la Ziua Recoltei sau alte forme de prosteală colectivă și maimuțăreală publică. Uneori electoratul minte, nu se ţine de promisiuni, se entuziasmează de moment şi apoi acţionează altfel. Dar dacă ai sociologi pe lângă tine, cauți să-i întrebi continuu, despre tot felul de lucruri, nu doar despre vot și atunci poate ai o șansă să scapi de unele iluzii.

Deocamdată, Ponta a câştigat o bătălie fără să facă nimic. Nu este bătălia decisivă, vor fi multe până în toamnă.  Putea să fie mai elegant cu alianța nouă realizată împotriva lui, nu să le spună mișei și trădători. Sunt nişte parteneri politici care cred că au luat o măsură fundamentală, că au dat o mare bătălie și că sunt mari câștigători. Putea și Victor Ponta să le mulţumească , chiar și cu un pic de ironie.  Pe scurt, sunt nişte oameni care i-au dat o mână de ajutor, mai ales dacă vor rămâne cu iluzia că în comasarea celor trei partide stă cheia succesului.

Pentru cei care visează la o bătălie curată, adevărată,  între dreapta și stânga, una cu programe, nu cu înjurături şi trimiteri la puşcărie, cu respectarea celuilalt şi recunoaşterea legitimității adversarului în spațiul politic, încă nu cred că a venit timpul. Chiar dacă nimic nu e jucat, corabia dreptei se chinuie să acosteze la portul politicii. Să vedem cum se va mişca atunci când va trebui să întindă pânzele și să iasă în larg pentru a da bătălia decisivă.

DIN RAIUL JURNALISMULUI

În aceste zile România a aflat, șocată, că meseria de jurnalist este cea mai râvnită profesie la noi, iar competiția la facultățile de gen a fost foarte mare, vreo nouă indivizi pe un loc. Ca unul care am luptat acum două decenii pentru introducerea învățământului jurnalistic din România ar trebui să fiu fericit. Da, sunt! Dar dacă mă gândesc că modelul de jurnalist este Mircea Badea, atunci este clar că undeva ceva s-a defectat la mașinăria aspirațională a tinerilor absolvenți de liceu. Poate este un semn că societatea noastră se vulgarizează din ce în ce mai mult sau poate că oamenii nu înțeleg nimic din criza valorilor și nici din criza profesiei de jurnalist din acești ani.

Astăzi am primit o scrisoare emoționantă de la o fostă studentă de la jurnalism, acum plecată departe de acest rai al jurnalismului care a devenit Romania, și care, printre altele, mi-a semnalat un interesant articol scris de Cătălin Striblea (http://adevarul.ro/news/societate/mesaj-bun-venit-candidatilor-jurnalism-1_53cfbe060d133766a8adc3c6/index.html.). Mi-a adus aminte de un discurs pe care l-am spus, în 1999, la ultima întâlnire cu generația lor și pe care l-am publicat în ”Țara telespectatorilor fericiți”.

Deși am mai publicat acest text, azi l-am recitit și am sentimentul că nu s-a schimbat mare lucru în 15 ani. Acum un deceniu și jumătate încă puteam să vedem zilnic tresăriri ale conștiinței (de om) ale unor truditori ai agendei publice. Se simțea încă de atunci presiunea socială sau politică asupra profesiei, însă acum s-au schimbat multe.

Felicitări celor care au fost admiși la jurnalism! Nu vreau să-i demoralizez, pot să se raporteze la acest text ca și la un text istoric. Da, așa era înainte, înainte cu vreo 15 ani. Așa vedea lumea un profesor de la jurnalism din acea vreme. Un dascăl de la jurnalism care nu crede nici acum că România este raiul jurnalismului. 

CE NU ESTE PROFESIA DE JURNALIST

De ce trebuie să facă jurnaliştii şcoală? Pentru a amâna patru ani întâlnirea cu viaţa cea adevărată şi dură a jurnalistului. 

Fiecare profesie are miturile ei, dar parcă cea de jurnalist are cele mai multe. Voi încerca să vă vorbesc despre o mică parte dintre ele. Încerc să fiu sincer cu voi, aşa cum am fost şi în cei patru ani în care am avut bucuria de a vă întâlni. Câteodată, cred şi eu că viaţa e mai frumoasă decât în realitate, dar astăzi este o zi serioasă. De multe ori ne hrănim cu mierea iluziei doar pentru a putea trece mai uşor peste zilele ploioase şi mohorâte în care eşti singur şi telefonul nu sună. Astăzi însă e o zi importantă pentru voi şi se cuvine să privim totul cu realism.

Jurnalismul nu este o instituţie socială necenzurată, cenzura nu dispare odată cu apariţia democraţiei.

Vi se spune că democraţia asigură libertatea de expresie, că libertatea de expresie şi conştiinţă a fost cel mai important bun pe care l-am câştigat în 1989. Poate ceilaţi, dar nu voi, jurnaliştii. Jurnalistul este cel mai expus cenzurii. Și cel mai vulnerabil.

Veți primi diplome de bună purtare de la preşedinţi, primari sau prim miniştri, ca în cazul ultimei mineriade. Nimeni nu vă va considera eroi atunci când o să vă faceţi meseria cum trebuie. Cei mulţi nu pot acorda diplome pentru fapte de normalitate jurnalistică. Diplomele se primesc mai mult pentru diverse ticăloşii.

La început o să vă loviţi de cenzură, o să vă revoltaţi, o să vă plângeţi, poate vă veţi da şi demisia, dar cu timpul cenzura va fi înlocuită de autocenzură. Tot mai mult o să vă convingeţi că nu se poate face nimic şi totuşi mai bine e în presă, cu un salariu măricel decât la şaibă sau în profesor, într-un sat fără autobuz.

În televiziunile unde veţi lucra se trage cu tunul, în numele unor valori democratice. Vor muri colegi ai vostri şi se vor cere scuze pentru că a fost o eroare. 

 Jurnalistica nu este o instituţie a dreptăţii sociale.

Aţi pornit poate ca nişte apostoli ai dreptăţii. Ati visat poate să eradicaţi nefericirea din lume. Să fiţi nişte răzvrătiţi ai binelui şi libertăţii.  Nu cred că se va întâmpla asta. Va trebui să fiţi soldaţi ai unor averi care s-au născut peste noapte, veţi scrie lucruri pe care nu le credeţi şi apoi veţi putea dormi liniştiţi. O să participaţi la un şantaj pe care presa îl aplică oamenilor de afaceri şi politicienilor. O să aveţi liste de subiecte tabu. La început, când veţi merge pe la părinţi, vă va fi puţin ruşine, mai ales când mama vă va întreba despre cum o duceţi cu fericirea.  Apoi veţi fi tot mai ocupaţi, tot mai rar o să vă vizitaţi părinţii sau vechii profesori, totul va intra în normal. N-o să vă mai întrebaţi dacă sunteţi fericiţi.

Scoala v-a oferit un avantaj totuşi, noi, profesorii, am fost primii care v-am dezamăgit. Noi am fost primii care v-am demostrat că viaţa este ca o cutie de bomboane. Nu ştii ce vei descoperi dincolo de argintul ambalajului.

 Jurnalistica nu este o profesie respectată.

O să vedeţi cum vă vor cocoloşi oamenii politici. Cum oamenii de afaceri vă vor invita la o cină privată. Partidele vor inventa meciuri de fotbal pentru ca să poată a vă da o masă. Să nu credeţi că vă vor considera egalii lor. Niciodată n-o să vă respecte, cel mult o să le fie frică de voi. Pentru că jurnaliştii pot apărea pe mai multe căi, nu doar prin şcoală, profesia va fi diluată de tot felul de slugoi netalentaţi dar care vor strica tot ce încercaţi voi să construiţi. Respectabilitatea poate veni din partea celor amărâţi, a celor pe care de multe ori îi veţi dispreţui prin scrisul vostru. Ei, cei fără de putere s-ar putea să vă respecte. Dar asta, cu singuranţă, n-o să vă încălzească foarte mult. 

Jurnalismul nu rezolvă marile probleme ale societăţii.

Jurnalismul este important, în primul rând,  pentru noi, cei care suntem direct sau indirect legaţi de asta. Pentru societate e o profesie importantă dar, sunt atâtea cazuri, societatea supravieţuieşte şi acolo unde nu există libertate de expresie.  

Să nu credeţi că totul se poate rezolva prin faptul că aţi spus adevărul. O să scrieţi adevărul, o să vă riscaţi poate prieteniile şi liniştea şi veţi vedea că nu se întâmplă nimic. Şi ce dacă, vă vor răspunde unii, ce dacă aţi scris despre atâtea nelegiuiri. Ticăloşii sunt liberi în virtutea unei logici diferite, logică pe care democraţia n-o exclude. N-o să vedeţi finalitatea demersului vostru, nu se va produce nici un cutremur chiar dacă aţi spus un adevăr cutremurător.

Atunci s-ar putea să vă treacă cheful de comunicare. Să nu mai credeţi că este substanţa democraţiei. Comunicarea crează punţi, ne apropie mult, ne ajută să nu mai fim singuri. Câteodată îţi vine să nu mai comunici cu nimeni. Să fugi de lume, să pleci departe, să nu poţi articula nimic, să nu mai poţi arăta cu degetul. Nu merită să fii homo semnificans  pentru că semnificaţiile sunt date de-as dura pe povîrnişurile abrupte ale istoriei.   Ceilalţi se joacă periculos cu simbolurile comune. Cel mai tare o să vă doară când simbolurile pe le împărtăşim cu toţii sunt date de mâncare porcilor. Diamantele, porcii şi o lume care aplaudă şi râgîie dizgraţios pe marginile ţarcului, mâncând seminţe de floare şi bostan (sărate şi prăjite). 

Să nu credeţi că sunteţi singuri. Întotdeauna va mai fi cineva căruia i se intoarce stomacul pe dos la acest spectacol. Chiar dacă poezia sau jurnalismul nu pot face lumea mai bună, întotdeauna mai este cineva care gândeşte ca tine. Şi merită să fii jurnalist dacă ai măcar un singur cititor. 

 Nu este o instituţie a dialogului polifonic. Este una a consensului, un instrument de consens artificial.

N-o să îmbogăţiţi lumea cu încă o viziune, cu un punct de vedere. Nu veţi fi un instrument al democraţiei pe care o visează naivii. Cu multe păreri despre acelaşi lucru, cu o selecţie a viziunii celei juste prin dezbatere socială. Voi ştiţi că acest lucru nu este posibil, voi stiţi că, până la urmă, valorile sunt produse de cei puţini.  Ce este însă mai grav este că vor veni momente în care părerea voastră simplă se va lovi de toate celelalte.

Vor veni momente când n-o să mai înţelegeţi nimic, când o să-i vedeţi pe toţi cei din proximitatea voastră că susţin altceva decât voi. Vă veţi întreba dacă v-aţi pierdut simţul realităţii, dacă nu cumva aţi înnebunit. De abia atunci să ştiţi că aveţi dreptate, ceilalţi cred aceleaşi lucruri ca şi voi dar n-au curajul s-o spună, simulează sau, cum spun ei la o bere, mănâncă o pâine. Renunţaţi la o aşa pâine. Oricum pâinea îngraşă.

Şi ce dacă v-am spus toate astea? Vorba poetului meu, devenit măscărici, nu vă acriţi, doar fiţi atenţi cum treceţi strada, să nu vă calce maşina Salvării!

Vă doresc să trăiţi într-o altă lume decât a noastră. Să fiţi iubiţi!

Vasile Dancu

(DISCURS FESTIV – MAI 1999)

Lăsaţi şcoala în pace!

Preliminarii la modernizarea şcolii noastre

 1. Într-o societate aflată în criză profundă, şcoala va fi în criză cu necesitate.

Şcoala, singură, nu poate suporta degringolada socială şi nici repara toate stricăciunile pe care le facem în fiecare zi. Criza societăţii afectează şcoala în cel mai înalt grad. Dar cel mai vizibil aspect al crizei, adevărat criteriu de diagnostic, este pierderea încrederii în şcoală şi, odată cu aceasta, scoaterea şcolii din fruntea listei de priorităţi. Este o perioada tristă din viaţa unei societăţi, când politicienii consideră că nu sunt bani pentru şcoală sau îşi aduc aminte de această Instituţie doar în cele două ocazii de propagandă electorală, începutul şcolii şi festivităţile de încheiere a anului şcolar. De câţiva ani încoace, în ziua în care începe anul şcolar, Parlamentul ia pauză pentru ca deputaţii şi senatorii să poată merge să le ţină discursuri părinţilor şi profesorilor. Deci, să nu ne amăgim cu rezultatele de la olimpiade unde participă copiii dopaţi de părinţi sau profesori pasionaţi, să recunoaştem că lucrurile nu merg bine, că şcoala este în criză.

2. Un singur lucru trebuie să ghideze orice schimbare viitoare, orice strategie: necesitatea exigenţei. 

Recunoaştem sau nu, sistemul educaţional românesc este în derivă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a miniştrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbările prea dese şi fără orizont ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii sunt demotivaţi şi ar trebui să primească salarii decente, dar nu drept un cadou şi nici ca o reparaţie, ci sub formă de împrumut pentru declanşarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanţa este necesar să fie măsurată şi pentru că nu poate şi nici nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc în ţara şpăgii, a nepăsării şi a privilegiilor, măcar pe timpul când sunt în faţa copiilor. Sarcina lor este să sădească în mintea şi inimile copiilor noştri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul. Sistemul educaţional trebuie scos din chingile prezentului şi orientat spre viitor. Un lucru însă este evident, chiar înainte de a discuta despre conţinutul modernizării şcolii: exigenţa este cea mai importantă condiţie! A creşte egalitatea de şanse nu înseamnă diplome sau titluri obţinute lejer, cumpărate sau generate de masificarea învăţământului. Dacă nu vom creşte exigenţa, şcoala se va prăbuşi sub greutatea multiplicării compromisurilor. Populismul ucide şcoala, educaţia şi scade posibilitatea structurării elitelor, dezechilibrează societatea şi ucide profesia de dascăl. Diplomele trebuie să fie aspiraţii, nu hârtii fără valoare.

3. Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă. 

Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă. Este singura investiţie sigură pentru viitorul unei naţiuni într-o lume tot mai nesigură. Amărâtele de 6 procente din PIB pe care le cer miniştrii şi pe care nu le pot obţine niciodată nu înseamnă nimic în raport cu ţări cu PIB imens, care ajung la investiţii în educaţie de peste 25%, mai ales în aceşti ani de criză, când investiţiile în viitor sunt riscante, iar plasamentele banilor tot mai vulnerabile. Sărăcia şcolii nu este generată de sărăcia societăţii sau a bugetului, ci de sărăcia de spirit. Nu trebuie să fii profesor ca să înţelegi importanţa şcolii, ajunge să ai un pic de minte, responsabilitate şi, eventual, dar nu obligatoriu, să ai copii. Primul conducător al ţării care va înţelege cu adevărat rolul şcolii şi care va scoate din discursul său de priorităţi imbecilităţile legate de: investiţii străine, lupta împotriva corupţiei şi alte ţinte false sau efecte secundare, dar va pune pe unul din primele locuri prioritatea educaţiei, acela va fi cel care pune cea mai serioasă frână derivei societăţii noastre. Dacă ne-am opri pentru câteva zile din absurda bătaie cu lături din politică şi, în locul ei, am discuta despre şcoală cu seriozitate făcând o înţelegere că nu ne atingem de şcoală ori de câte ori se schimbă guvernul şi convenim să lăsam şcoala pe mâna specialiştilor nu a politrucilor, atunci ar fi primul pas spre schimbarea majoră a societăţii româneşti.

4. Supravieţuitori ai reformelor nesfârşite, copiii şi dascălii lor sunt, azi, obosiţi şi sătui.

Programele pe termen scurt ale clasei politice şi competiţia aberantă retează orice încercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-şi trimit copiii la studii în străinătate, aşa cum fac politicienii, ei stau legaţi de şcoala noastră, cu tot cu familiile lor, şi bucuria de a dărui îi ţine încă în clasă, chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc în copiii noştri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranţă sau dezgust, bucurie sau tristeţe, curaj sau frică de viaţă. Profesorii nu vor face manifestaţii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvernului şi nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-şi plătească talk-show-uri şi nici nu pot lăsa gunoiul neridicat pentru ca să ne convingă prin mirosuri pestilenţiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilinţa şi deja, în fiecare an, câteva zeci de mii de oameni ies din sistem. În timp ce toate ţările investesc în educaţie, investiţia cea mai profitabilă, în România, politicienii cu resentimente pentru şcoală trag covoare asfaltice unul peste altul, cumpără maşini la preţ de avioane şi nu se gândesc la viitor. Pentru mulţi dintre ei, investiţie înseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modalitate de a face demagogie electorală.

5. Nu mai reformaţi şcoala!

Şcoala aşteaptă cuminte schimbarea fiecărui ministru care vine să o reformeze. Nu are ce face, profesorii sunt prea săraci ca să mai aibă zvâcniri de orgoliu pentru a protesta. Au făcut-o de câteva ori, dar şi-au dat seama singuri că nu poţi pedepsi copiii pentru imbecilitatea managementului social. I-am cunoscut pe toţi miniştrii din ultimii 20 de ani, mulţi au avut idei inteligente, unii s-au aplecat serios asupra şcolii, dar, până la urmă, excesul de reformă a distrus şi orice efect bun. A rămas de la majoritatea dintre ei câte ceva, dar puţin ca efect global. De la prima modernizare de după Revoluţie, pusă în practică de ministrul Liviu Maior, care a stabilit liniile principale care rezistă şi azi, toate marile reforme s-au blocat undeva. Dar cel mai grav lucru este excesul de reformă şi schimbare. Şcoala trebuie lăsată să se odihnească puţin şi să se aşeze. Să n-o mai reformăm cu mânie proletară. Această Instituţie trebuie să se aşeze, să se privească pe sine după fiecare ciclu, iar dascălii să analizeze ce nu merge şi să facă ei înşişi schimbările. Să prindem pe timpul vieţii noastre sfârşitul reformei fără sfârşit! Schimbarea sistemului educaţional trebuie făcută, dar cu chibzuinţă, după multe analize, cu un dialog naţional şi după ce vom avea un proiect de societate. Fără asta, orice reformă este lipsită de sens şi consistenţă.

6. În mijlocul întregii construcţii a şcolii este copilul.

Trebuie să scoatem şcoala din rândul argumentelor electorale, demagogice sau nu. Fiecare ministru cu partidul în spate a venit să se bată în reforma şcolii cu partidul care tocmai a fost dat jos de la putere. Dar am uitat un lucru, şcoala este a copiilor. Este despre copii şi trebuie construită în jurul copiilor. Nu elevul este beneficiarul, elevul este un concept pedagogic. Elevul este în primul rând copil, adică om, nu o maşină de memorat formule sau teorii. În jurul copilului trebuie să fie construită şcoala, nu să o construim cu ochii închişi având ca proiect un elev care va deveni olimpic la matematică sau limbi străine. Şcoala trebuie construită pe măsura copiilor, nu o şcoală la care să se transforme copilul pentru a se adapta. Nu trebuie să malformăm umanitatea din sufletul lui pentru a crea roboţi.

7. Trebuie recuperată şi reconstruită demnitatea unei profesii, a profesiei de dascăl.

Nu există mai mare investiţie de responsabilitate decât să dai copiii pe mâna unor oameni care trebuie să-i pregătească pentru viitor. Înseamnă, de fapt, a da viitorul unei ţări pe mâna profesorilor. Nu este o problemă de bani, dar un salariu de mizerie este prima barieră pentru a practica o profesie cu demnitate. Stiţi ce ne spun profesorii la sutele interviuri pe care le-am făcut despre problemele lor? Că nu au bani de haine şi că le este ruşine să meargă la şcoală prost îmbrăcaţi. Apoi, că nu au bani de cărţi şi resimt asta ca pe un handicap. Cum să devină modele nişte oameni ruşinaţi şi intimidaţi de condiţia lor socială?

Profesorii mei aveau distincţia unor aristocraţi, rafinamentul unei lumi apuse pe care o reproduceau doar în liceu şi răbdarea de a scoate sâmburele de lumină din dezordinea sufletelor noastre de adolescenţi agitaţi. Fiecare profesor era un labirint pe care căutai să-l parcurgi pentru a-l înţelege şi a-i găsi partea cu care te fascina. Unii dintre ei mi-au părut atunci adevăraţi zei şi mă chinui şi azi să mă apropii de performanţa lor. Dascălii mei m-au împovărat atunci cu sentimentul că trebuie să-i apăr pe cei slabi, pentru că vin dintre ei, că trebuie să fac orice ca ei să poată trece graniţa spre o viaţă mai bună. De aceea, nu renunţ niciodată la vocaţia de profesor, de aceea am acceptat să fac politică. Tot aici profesorii mi-au transmis, fără să-mi spună, că intelectualul trebuie în fiecare zi să facă lumină şi, dacă se poate, să salveze un om de la necunoaştere şi prostie, să-l treacă, cu sau fără voia lui, graniţa spre poieniţa de lumină a cunoaşterii sau credinţei. Din contră, în zilele noastre, tot mai des, dascălul devine inamicul public numărul unu. Din cauza unor cazuri singulare, profesorii sunt terfeliţi săptămâni întregi pe toate televiziunile flămânde de audienţă şi senzaţional lugubru pentru vreo învăţătoare şpăgară sau pentru vreun profesor care a făcut vreo prostie. Şi dascălii trebuie să se schimbe, dar ei înţeleg asta, trebuie s-o facă odată cu fiecare generaţie.

8. Comitetele agresive de părinţi nu sunt asociaţii de proprietari! 

Părinţii nu pot spune cum trebuie să arate şcoala. Ei pot participa la acest parteneriat, pot fi parteneri de încredere. Doar atât! Ei au partea lor de educaţie, cea de acasă. Acolo trebuie să nu lase copiii singuri. S-au obişnuit să dea vina pe educatori sau pe stat, am ajuns să avem un impuls social aproape firesc de a se da vina spontan pe şcoală sau politicieni pentru insuccesele educaţionale, dar, din păcate, acest reproş este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condiţiilor concrete în care se desfăşoară actul de educare a tinerilor noştri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie şi pe părinţii care sunt vinovaţi semnificativ, nu doar pentru că lasă totul în grija şcolii, dar mai ales pentru că mulţi îi cresc pe copii în dispreţul educaţiei sau civilizaţiei. Am găsit pe reţelele virtuale zeci de filmuleţe în care părinţii şi-au filmat propriii copii înjurând, fumând sau mimând mişcări sexuale. Dezgustător, terifiant! Tristeţea de a vedea cum sunt maltrataţi aceşti copii se transformă în revoltă şi nu mă mai mir de rezultatele de la bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educaţiei, dragii mei prieteni. Când copilul scapă din mâinile profesoarei de matematică sau chimie sau de la orele candidului profesor de română sau filosofie, ajunge acasă unde este preluat de părinţi inconştienţi, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care s-au maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială şi culturală au rămas în nedezvoltare. Aceşti copii nu vor avea nicio şansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect şi vulgar!

9. Elevul nu este egalul nostru.

Să ne ferim si de populismul politicilor cu iz liberalist, care consideră că elevul este egalul nostru şi poate stabili singur o serie de lucruri pe care şi le doreşte. El doreşte să fie adult, iar reuşita şcolară nu poate fi disociată de dezvoltarea personală. Şcoala este un loc de transmitere, un loc al comunicării şi medierii, iar aici, cum scrie Regis Debray, transmiterea nu se poate face fără o minimă „identificare imaginară”. A respecta elevul nu înseamnă a-l pune în relaţie doar cu sine însuşi, a-l lăsa sa se izoleze de adulţi, a-l condamna la autocultivare. Mulţi elevi se simt singuri la şcoală arată studiile sociologice şi noi trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă acolo, ce trebuie făcut.

10. În fine, lăsaţi copiii în pace! Să-i ajutăm să scape de hiper-parentalitate.

Să-i protejăm de obsesia mamelor care vor să-i facă superperformanţi pentru a-şi împlini toate obsesiile şi a se răzbuna pentru propriile ratări. Nu-i putem scăpa pe copii de toate riscurile, dezvoltarea umană normală înseamnă a gusta din excese, a stinge tentaţii, a depăşi stupizenii, greşeli, înfrângeri. De multe ori, îi împingem pe copii spre lucrurile pe care ni le dorim noi, dar ei nu şi le doresc. Eşti un părinte foarte bun dacă copilul tău e fericit fără să ştie de ce şi nici tu nu cauţi să-i explici. Am citit, la un moment dat, o metaforă pentru educaţie scrisă de un jurnalist american ce mi-a rămas în gând. Spunea că trebui să gândim copilăria ca un pachet cu seminţe de flori de câmp neetichetat. Seminţele trebuie puse în pământ, să le dăm apă şi să le expunem la soare. Vor înflori apoi în nişte culori frumoase şi surprinzătoare, iar noi, grădinarii, trebuie să tratăm asta cu răbdare şi să le acordăm sprijin. Obsesia superprotecţiei va putea să nască cel mult generaţii de asistaţi pe care va trebui să le asistăm pe tot parcursul vieţii.

După ce vom înţelege aceste lucruri, vom putea să mergem apoi la curriculă sau la organizarea pe cicluri, la supraîncărcarea elevului, la aplicarea cunoştinţelor versus memorare, la cultivarea creativităţii sau vocaţiei. Vom putea organiza un dialog naţional şi consensul de a nu reface ceea ce încă nici măcar nu a putut da roade pentru a vedea efectul. Vom putea scoate şcoala din domeniul propagandei politice şi s-o lăsam pe mâna profesorilor.

***
Şi pentru că trebuie să începem de undeva, să facem ceea ce spunea o distinsă doamnă profesor, într-un viral de internet: pentru educaţie şi multe altele, să cerem iertare copiilor noştri!

Editorial pentru SINTEZA # 6, Revistă de cultură şi gândire strategică

Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania

În drumul spre Belo Horizonte și, mai ales, în zilele care au precedat partida despre care scriu, îmi revenea obsesiv în  minte o imagine pe care o descria marele Ioan Chirilă, după o finală pe care Brazilia o pierduse acasă, cu Uruguay, în 1950. Spunea Ioan Chirilă că mii de chitare au fost sparte și pluteau pe râu. O imagine puternică pentru sufletul unui copil îndrăgostit de fotbal. Crescând, am înțeles că este doar o metaforă frumoasă, o deturnare semiotică a ideii de victorie refuzată, dar nu credeam niciodată că o să văd suferința unui popor în forma ei cea mai pură.

Am ajuns pe aeroport când se amesteca ziua cu noaptea, iar orizontul era înroșit de răsăritul soarelui. Văzusem pe un site de meteo că ziua de 8 iulie urma să fie singura zi fără niciun nor dintr-o serie de două săptămâni. Orașul minerilor părea să aibă norocul unei zile istorice. Și chiar a fost, doar că nu în sensul în care se așteptau brazilienii. Orașul era invadat de brazilieni din toată țara, sute de oameni îmbrăcați în tricoul galben rătăceau prin oraș, năuci, în căutarea unui bilet norocos. Aveam două bilete în plus și le-am oferit gratis unui cuplu de vreo 40 de ani, nebuni după fotbal, veniți din Sao Paulo. Când le-am spus că le ofer cele două bilete, Leandro era să îngenuncheze la picioarele mele, noroc că m-am prins la timp. Era un om care trăia pentru fotbal, dar soția sa era mult mai pasionată decât el. Orașul cu peste două milioane și jumătate de oameni era îmbrăcat în tricoul național, de la vânzătoare, la șoferii de taxi. La plecare, într-o lungă discuție, un șofer brazilian mi-a spus că poporul acesta are parte doar de tristeți și de o singură bucurie, fotbalul. Cu trei sau patru ore înainte de începerea meciului, puhoaie galbene de suporteri se revărsau spre Stadio Mineirao, dansând după un cântec din care nu am înțeles decât că este o polemică cu Maradona sau pur și simplu legănându-se după o muzică interioară. De fapt, vedeam cum bucuria se revărsa pe străzi, dar nu bucuria victoriei, ci bucuria pentru fotbal. La începutul meciului, când s-a intonat imnul, toți brazilienii au început să cânte cu mâna la inimă, iar unii dintre spectatori aveau ochii umezi de lacrimi.

Ce s-a întâmplat în cele 90 de minute ale jocului nu mai are decât relevanță istorică. Brazilienii au luat șapte goluri într-o bătălie total inegală. Păreau o echipă de divizie secundă jucând cu naționala Germaniei. Nu am văzut chitare sparte, poate că nici în 1950 nu erau, dar am văzut un stadion prăbușit. Meciul se terminase și oamenii continuau să rămână pe locurile lor. Nu le venea să creadă că acest lucru s-a putut întâmpla. Parcă așteptau să se trezească dintr-un vis urât, parcă așteptau să audă de la crainicul stadionului că a fost doar o glumă, iar Meciul, Marele Meci, va începe peste câteva minute. Întreg carnavalul pregătit se ruinase. Măștile cu Neymar pe care le purtau mii de oameni zăceau aruncate peste tot, iar machiajele în culorile Braziliei erau brăzdate de albiile lacrimilor. Au avut totuși puterea să-i aplaude pe nemți, dar parcă nu mai aveau energie să pornească spre casă. Au început să se urnească din loc doar după vreun sfert de oră, după ce toată lumea mergea deja spre vestiare.

Fiul meu mi-a adus aminte imediat de o alta dramă colectivă la care participasem, la Munchen, după ce bavarezii pierduseră finala Champions League. Am primit acolo o lecție despre înfrângere și cum se trăiește ea. Fără să te minți, fără să-i minți pe ceilalți. Nemții plecau cu capul plecat spre casă, nimeni nu vorbea cu nimeni, nu i-au aplaudat la final pe învinși, așa cum facem noi. Nu spuneau că nu au avut noroc. Pur și simplu, pentru ei important era ca la înfrângere să bei cupa amară până la capăt, să cunoști gustul amar și să faci totul apoi pentru a nu mai pierde.

Aici, la Belo Horizonte, dezastrul era atât de mare încât oamenii au rămas uluiți. Au început să se dezmorțească abia după ce au ieșit de pe stadion. Atunci au început să disece acest dezastru petrecut în timpul vieții lor. Ca orice latini, înjurau tot ce se putea înjura, de la politicieni, la antrenori sau fotbaliști. Niște mercenari sunt toți, ei nu iubesc Brazilia!

Am discutat îndelung cu fiul meu la întoarcerea de la stadion despre acest meci bun de povestit nepoților, cum l-a catalogat el. Într-adevăr, nu am asistat doar la un dezastru pentru artiștii cei mai mari ai fotbalului, ci la o lecție bună și pentru noi, românii.

Talentul este o resursă, nu o garanție a biruinței. Nu ajunge talentul pentru a reuși în istorie. Este nevoie de multă muncă și organizare, de strategie și planificare. Nemții nu au fost acolo un tanc care a trecut cu șenilele peste marii artiști brazilieni. Nu, nici vorbă, au fost mai tehnici, mai spectaculoși, mai organizați și nu au fost siguri de victorie. Au fost mai creativi și au jucat cu plăcere, nu s-au năpustit spre poartă ca orbeții. Ca și în parabola biblică cu talanții care ne-au fost dat să-i înmulțim, la fel se întâmplă și cu resursele unei țări, ele trebuie dublate de muncă. Brazilienii, ca și noi, românii, trăiesc într-o exaltare a talentului, nu a muncii. Vor spectacol, eroi, nu cred în organizare și nici în muncă. Ei cred în minuni, ba chiar în minuni care vor veni cu necesitate, fără efort, fără sacrificii.

Șmecheriile și populismele ucid orice rezultat. O alta lecție este cea legată de organizare și concentrarea pe problemă fără șmecherii și căutarea de golănii  politice sau populism. Brazilienii au avut cerința de la FIFA să construiască 8 stadioane, dar au construit 12, cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari. Pe multe dintre ele nu se va mai juca după acest campionat decât foarte rar, deoarece au fost făcute în zone ”politice”, fără acoperire fotbalistică. Au construit, cu corupția de rigoare, un stadion de 900 de milioane de dolari și au făcut și alte cheltuieli fără rost. Brazilia trebuie să câștige pentru ca politicienii să dea oamenilor o gură de oxigen, în timp ce nu au drumuri, nu au asistență socială și le lipsesc multe echipamente publice necesare ca aerul: școli, spitale, așezăminte sociale. Nemții au vizitat niște hoteluri și nu le-a plăcut nimic, apoi s-au hotărât să cumpere un teren unde au făcut 14 vile. Nu au venit aici să se distreze, nu au făcut excursii cu nevestele și soacrele fotbaliștilor, au venit aici pentru a câștiga și punct. Jucătorii stăteau împreună, erau o familie. Mai ales în finală s-a văzut asta, în meciurile grele au reușit să câștige prin efortul de grup. Politicul nu are dreptul să se insereze acolo unde nu îi este locul, cea mai mică intervenție poate denatura lucrurile. Când vrei să câștigi un titlu mondial la fotbal este bine să nu te concentrezi mai mult pe comunicare sau politică.

Vedeta este pentru televiziune, la fotbal echipa câștigă. Brazilienii au făcut o sărbătoare din celebrarea lui Neymar. Nu am văzut niciodată așa ceva, figura tânărului jucător era pe toate gardurile, la toate televiziunile, în toate reclamele. Ca și cum fotbalul ar fi fost o luptă în care echipele se aliniază față în față și apoi fiecare scoate un jucător în fața care se lupta cu reprezentantul echipei adverse. Nimeni nu se preocupa de echipă, toată lumea aștepta totul de la Zeul cu figură de copil. Era parcă totul pregătit ca la final, pe Maracana, să ridice bulgarele de aur în sus, ținând-o de mână pe grăsana Dilma, președintele Braziliei, îmbrăcată în rochie verde, spre un nou mandat numai bun de câștigat în toamnă. S-a întâmplat invers, Angela Merkel, îmbrăcată în roșu teuton, a pozat stângace, în mijlocul unei echipe de băieți zdraveni din Germania. Într-un sport de echipă, subiectul este echipa, individualitățile pot aduce doar plusuri, dar nu pot suplini forța organizării legăturii dintre cei 11 jucători aflați pe teren.

 Fără nostalgii și nomenclaturisme. După marele eșec, antrenorul echipei Braziliei a fost arogant, de parcă era Pițurcă al nostru. Jucătorii plângeau ca niște copii, iar antrenorul lor arăta o lipsă de demnitate ieșită din comun. A spune că nu demisionează, că va hotărî Federația. Un antrenor bătrân care a făcut o echipă fără nicio strategie. O generație care nu mai înțelege în ce fel s-a schimbat fotbalul.  Un fel de nostalgici ai fotbalului care mai cred că numele unor jucători fac treabă în locul lor și care nu acceptă că lumea s-a schimbat și ei au rămas în urma ei. "Scolari şi întregul său staff tehnic merită respectul nostru şi gratitudinea noastră", a precizat Marinto, șeful Federației braziliene, citat în media. Absolut halucinant! Dacă Brazilia nu înțelege să-i măture cu totul, absolut pe toți, Brazilia va rămâne în fotbal ceea ce suntem noi în handbalul masculin, adică niște găini plouate. Nemții nu au senatori de drept în fotbal, ei nu-l pun pe Uli Hoeneß, Beckenbauer au pe alte glorii trecute, antrenori la națională, doar pentru asta. Ei aduc specialiști, caută soluții noi și se pregătesc pentru viitor. Antrenorul lor este șeful acestui proiect, face doar asta și face asta cel mai bine. Nu stă pe la televiziuni și nici nu ascultă de jurnaliști când face lotul. Am văzut rezervele Germaniei (inclusiv Goetze) încălzindu-se, la doar câțiva metri de mine. Parcă era o echipă de liceeni plini de coșuri. Era acolo o viitoare campioană mondială, peste 4 sau 8 ani.

Cea mai mare înfrângere este să nu înțelegi ce s-a întâmplat. Președintele Braziliei, candidat în toamnă la un nou mandat,  a declarat: ”Ţara noastră se poate considera drept victorioasă în ceea ce priveşte organizarea Cupei Mondiale. Sunt sigură că a fost una dintre cele mai frumoase ediţii din istorie. Am avut Cupa Cupelor”. ”Am pierdut trofeul, dar Brazilia a câştigat Cupa, un eveniment pe pe care întreaga lume l-a admirat", a mai declarat un ministru. M-am cutremurat când am văzut evenimentul la televizor. Îmi venea să le strig: Imbecililor, ați ucis un mit, ați dărâmat chiar templul Zeului Fotbal și voi vă bucurați de un milion de turiști și de faptul că nu a fost nicio pană de curent pe durata Mondialului! Ce stupizi, ce tristă politică, ce criminali care au ucis singura bucurie a unui popor care nu le cerea prea mult.

Mi-a părut rău că brazilienii au avut această mare dezamăgire națională, un adevărat cutremur național. Nu-mi ies nici acum din minte strigătele disperate ale femeilor și fețele disperate ale bărbaților care invocau cerul. Am lăsat însă intenționat să treacă mai multe zile pentru a nu scrie la cald acest text. Aveam speranța că această țară frumoasă și veselă, care uită de sărăcie dansând samba și jucând fotbal, va înțelege această lecție pe care le-au dat-o nemții. Aș fi vrut să văd că iese ceva din acest dezastru și speram să pot încheia optimist rândurile mele, să pot scrie că văd zorii unei noi mentalități pentru Brazilia. Din păcate, nu cred că prietenii noștri au înțeles ceva. Finalmente, antrenorul și-a dat demisia, dar totul a rămas așa. Staff-ul s-a felicitat și cred că și-au dat premii și prime. Unii s-au plâns de lipsa lui Neymar care, se iluzionează ei, ar fi schimbat soarta acelui meci. I-am spus unui prieten brazilian să mulțumească cerului că pe noul lor zeu al fotbalului Dumnezeu l-a salvat de la o umilință monumentală, care poate l-ar fi marcat pentru toată viața. Fiul meu, la cei 13 ani ai săi, mi-a spus la finalul partidei: acum înțeleg de ce se spune că fotbalul e un joc în care 22 de jucători aleargă după minge și întotdeauna câștigă nemții. Este așa pentru că ei sunt singurii care iau fotbalul în serios, ei nu se joacă, ei joacă, muncesc, suferă și câștigă. Părăsind această țara mă gândesc la România mea și la marile ei eșecuri, asemănătoare cu cele ale gazdelor noastre din îndepărtata Americă de Sud. Înainte de a pleca de aici, îi scriu unui prieten iubitor de fotbal și îngrijorat de țara noastră o singură propoziție la întrebarea lui despre ce s-a întâmplat la Belo Horizonte: Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania.

INTERVIU revue REGARD, no 64

Vasile Dâncu

Articles, Regard 64

Vasile Dâncu est le fondateur de l’IRES, l’Institut roumain pour l’évaluation et la stratégie. Sénateur du Parti social démocrate (PSD), il était en charge il y a quelques années de l’image du gouvernement. C’est en tant que sociologue qu’il analyse ici la place de la police au sein de la société roumaine.

Regard : Quelle est l’image de la police aujourd’hui ?
Vasile Dâncu : Longtemps, elle s’est résumée à celle d’une police politique. Au sortir de 1989, la police était associée à la Securitate, une institution tortionnaire. Elle était considérée comme un instrument répressif et communiste. Cela a duré longtemps. A partir de 2000, on a assisté à une refonte progressive de cette image, ainsi que de celle du ministère de l’Intérieur. En 2001, si seuls 19% des gens avaient une vision positive de la police roumaine, ce pourcentage passera à 49% en 2004. L’élément clé fut sa transformation en une institution civile. Processus diffile car il s’agissait de changer un système entièrement militarisé. Il a aussi fallu convaincre la police de communiquer davantage et de se rapprocher des citoyens.
A quel moment exactement cette démilitarisation a-t-elle eu lieu ?
Le passage à une institution civile s’est fait en 2002. C’était l’une des conditions de l’OTAN et de l’UE auxquels il a fallu se plier. Il y a eu des programmes, on a littéralement dû inventer la police de proximité. Le ministère de l’Intérieur s’est aussi rapproché d’autres institutions comme les pompiers et les gendarmes, ce qui a été très bénéfique pour l’image de la police. Mais augmenter le capital confiance ne s’est pas fait du jour au lendemain. En 2006-2007, celui-ci s’est de nouveau érodé à cause de l’image négative de certains ministres de l’Intérieur.
Il y a eu aussi les grèves de 2008 et 2009, notamment liées à des revendications salariales et au paiement des heures supplémentaires. Les policiers ont manifesté devant le palais Cotroceni et ont jeté leurs uniformes et leurs casques tout en insultant le président et le gouvernement, cela leur a fait perdre beaucoup de crédit. La police s’est comportée comme un citoyen rebelle, et les Roumains n’ont pas compris que ceux qui étaient censés défendre l’ordre public était en train de participer à des actions contre ce même ordre. Mais c’était nécessaire, il fallait par ailleurs plus de transparence au sein de l’institution, et plus de solidarité entre les policiers. Il y a toujours des fluctuations en fonction de certains types de crise, mais aujourd’hui près de 40% des Roumains disent avoir confiance voire très confiance en la police.
Quel retournement de situation…
Effectivement. Et à la question « Qui appeler en cas d’injustice ? », c’est la police qui arrive désormais en première position. On peut même dire que l’on assiste à un trop plein de confiance dans des situations où finalement ce n’est pas à elle d’intervenir. Dans la plupart des pays européens, d’autres institutions civiles permettent de régler toute sorte de litiges. Alors qu’en Roumanie, seul 1% des gens ferait appel à une ONG, par exemple. A l’étranger, ce chiffre est largement supérieur car les associations émanant de la société civile sont beaucoup plus imbriquées dans la vie des gens, et sont perçues comme des institutions avec un certain pouvoir. Il n’y a pas que la police…

« Comme le montrent nos études, la police est désormais considérée parmi les institutions les plus propres lorsque l’on fait référence à la corruption »
L’image de la police est-elle dépendante de l’image du politique ?
En partie, oui. Cette dépendance se retrouve dans l’influence qu’ont par exemple sur elle les changements de ministres de l’Intérieur. Il y a toujours la tentation de croire que le ministre de l’Intérieur politise l’action de la police. Et puis la police est de manière générale dépendante de la fluctuation des indicateurs de confiance envers les instances de gouvernance. Les gens perçoivent l’Etat de manière globale, comme un fournisseur de services. On dit aussi que le parti qui a le ministère de l’Intérieur au moment des élections dispose d’un avantage. Les administrations sont des mastodontes, les gens qui y travaillent ont de la famille, des amis. Ceux en poste veulent bien sûr conserver leur travail. Cependant, la police reste une entité clairement définie aux yeux des citoyens, et donc avec un certain destin propre. Elle est présente partout, jusque dans le plus petit des cantons. Et dispose désormais de suffisament de mécanismes d’autorégulation, d’autant que les mandats des ministres de l’Intérieur sont plus courts, ils exercent beaucoup moins d’influence qu’avant.
Ceci étant, la police ne reste-t-elle pas trop centralisée ?
Il existe un certain centralisme, bien entendu. Ce n’est pas comme aux Etats-Unis où les citoyens choisissent les chefs de la police au niveau local. Ici, ils sont nommés par la centrale de Bucarest, et les chefs changent souvent au niveau départemental ; mais à mon sens, c’est le propre de toute institution. Et puis les mandats trop longs usent la réputation et l’autorité.
Qu’est-ce qui définit la police actuellement ?
Elle se professionalise et gagne en termes d’esprit de corps, et ce de façon chaque fois plus indépendante des changements politiques qui affecte le haut de la pyramide. Car elle intègre aussi en son sein de plus en plus de jeunes spécialistes issus de la société civile, des sociologues, des psychologues, des économistes… Cela diversifie l’institution et accroît son professionalisme. C’est palpable.
Vous décrivez la police et son évolution en des termes plutôt élogieux. Mais que dites-vous de la corruption qui l’a gangrénée pendant des années ? Et qu’en est-il aujourd’hui ?
Comprenez-moi bien, nous savons tous qu’il y a eu pas mal d’affaires de corruption tout au long de ces vingt-cinq dernières annés, je pense par exemple aux histoires des villas des chefs de la police, au début des années 2000. Il y a aussi eu le scandale des permis de conduire accordés sur pots-de-vin. Mais cela n’a pas vraiment affecté l’image de l’institution en tant que telle, car pour les gens, la corruption policière concerne d’abord les petits pots-de-vin et la police routière. Et ces dernières années, tout cela s’est beaucoup amélioré, on a éliminé le rapport direct avec l’argent. Les agents de la circulation doivent notamment émettre des factures. Comme le montrent nos études, la police est désormais considérée parmi les institutions les plus propres lorsque l’on fait référence à la corruption. Les Roumains la perçoivent plus intègre que d’autres entités publiques, de manière générale. Le chef de la police au niveau local n’est pas considéré comme potentiellement la première personne capable de commettre un abus dans le cadre de sa fonction. Cela vient aussi du fait qu’aujourd’hui la police communique très bien sur le terrain.
Une communication primordiale…
Oui. Les porte-paroles de la police sont en général de bons communiquants. Il y a de même beaucoup plus de patrouilles au niveau local ainsi que des actions comme « străzi liniştite » (rues calmes, ndlr) où les policiers interviennent auprès des personnes âgées et des jeunes afin d’élaborer les meilleurs itinéraires de circulation en ville. Par rapport à d’autres institutions qui ont été moins ouvertes, plus inertes, la police a réussi sa mue. Son intégration dans la communauté est réelle. Par comparaison, les mairies et les préfectures n’organisent pas de journées portes ouvertes.
Ce fut là une démarche spontanée ?
Il y a bien sûr eu des modèles. Nos policiers ont beaucoup travaillé avec les polices allemande et française notamment. Selon moi, ils ont même pris plus vite goût à la liberté que beaucoup de Roumains.

Propos recueillis par Benjamin Ribout.

Photo : Mihai Barbu