Marea unificare a dreptei

(carențele de strategie într-o analiză și o mirare în zece trepte)

Evidența necesității unei drepte unite.

Când apare o schimbare în maşinăria partidismului românesc, în mod normal trebuie să o salutăm cu bunăvoință și să o credităm cu bune intenții deoarece sistemul nostru de reprezentare a cetățenilor suferă de multe, de foarte multe boli. Numai dacă ne uităm la încrederea în partide, undeva în jur de 10%, şi tot avem motive să sperăm că se poate schimba ceva când cineva are curajul să încerce ceva nou.

Din nemişcare, din stagnare şi respectarea unei nefericite tradiții sunt sigur că nu se va naște noua politică, post-politica la care visez câteodată. În plus, pe o scenă politică dezechilibrată cum este cea de acum, o formaţiune puternică de dreapta, cu un mesaj clar, ar mai reduce din ceața născută din alianţele stânga-dreapta, din schimbările ideologice de peste noapte sau chiar din migraţia politică ce a cuprins nu doar indivizi, dar chiar și partide întregi. Anii în care am făcut politică sau am fost în Guvernul României m-au convins că o stânga necenzurată, probabil că este valabil si pentru dreapta, devine un pericol pentru ea însăși, ba câteodată și pentru societate. La del si dreapta, a dovedit că uneori o poate lua razna pornind de la sentimental de misionariat si avand o opoziție slabă de stânga.

Acum dreapta avea nevoie să facă ceva, ideea de unire a dreptei este o necesitate în condițiile în care își dorește să ajungă la putere, ori când ne referim la partide nu avem ce să comentam, este ca și proverbul copilăriei cu ”vrei calule ovăz?”. Poate nu este chiar o necesitate istorică, așa cum am citit prin interviurile cu unii optimiști, dar era o necesitate pragmatică. O dreaptă fragmentată, măcinată de conflicte, cu mai multi candidați ar fi dat un ajutor gratuit lui Victor Ponta.

În plus, cred că s-a așteptat prea mult, trebuia de cel puțin un an să avem o formă de coagulare a dreptei. Acest lucru ar fi pus presiune pe Victor Ponta, ar fi devenit candidat mai repede, oamenii ar fi putut să facă cunoștință cu noul proiect al dreptei. Dar unificare e una și această fuziune prin absorbţie este altceva, ca metodă cred că raspunde doar unor imperative tactice, dar are grave carențe de strategie.

Voi schiţa în cele ce urmează câteva observații privind carențele strategice, fără nicio altă intenție decât cea a dezbaterii. Am o părere bună despre cei doi mari actori ai unificării, Vasile Blaga şi Klaus Iohannis, şi nu vreau să înfierez, caut însă să produc câteva observații din afară care schițează posibile efecte, tendințe și chiar pericole pentru dreapta unită.  Filosofic, nu este o critică, poate mai mult o mirare în mai multe trepte.

Disperarea ca motivaţie a fuziunii

Mulţi au spus că această fuziune s-a făcut din disperare, nu era o altă soluție și nici nu mai era timp. Poate motivul principal al disperării a fost legat de faptul  că Ponta defila singur şi asta se întâmpla undeva între 45 si 50 la sută procente de intenție de vot. E adevărat că era destul de târziu, dar existau şi alte soluții.  Mereu se poate face ceva, iar partidele aflate la putere, indiferent cât de puternice sunt la un moment dat, sunt vulnerabile la discursul alternativă, la dezastre, în general trebuie să și administreze în timp ce candidează, iar în Romania oamenii sunt total nemulţumiţi de sistemul politic şi de administraţia centrală. Ponta nu își anunțase candidatura, deci nu defila singur ca și prezidențiabil. Chiar dacă ar fi motivată disperarea, ea nu te împinge inevitabil să şi gândeşti simplist planificarea acţiunilor politice.  Nu subscriu la motivaţia disperării și pentru că, de două luni aproape, avem mai degrabă un continuu festivism al acestei fuziuni. Un festivism prezent la cei implicaţi, dar şi la majoritatea ideologilor sau analiștilor cu sensibilitate sau orientare de dreapta. Cu o singura excepţie, profesorul universitar Ioan Stanomir, o minte lucidă și o constiință, un intelectual realist al României, care le spune mereu liderilor dreptei să se concentreze pe program, pe proiect şi pe electorat, să termine cu festivismele. Nu cred că ei îl aud pe distinsul professor de stiințe politice, dar măcar nu putem spune că nu sunt voci autorizate care au tras și trag semnale de alarmă.

Dar frica?

Cred mai degrabă că această fuziune s-a făcut din frică. Liberalii şi-au sacrificat liderul pentru că o privire superficială în sondaje le-a arătat că este cineva, ce-i drept exterior puterii centrale, lucru nesesizat de ei, care are încredere şi intenţie de vot mai mari decât cele de care beneficiază Crin Antonescu. Da, asta așa era, dar dacă ar fi întrebat un sociolog cu experiență, acesta le-ar fi spus că aceste holograme care stau pe margine, atunci când sunt aduse în arenă, de regulă se descurcă greu sau li se pierde vraja. Iohannis avea în prima săptămâna de lansare o intenţie de vot de peste 50%, dar acum este undeva între 25 -30% în doar două-trei luni, în care nici măcar nu a fost candidat. Pe liberali i-a îngrozit scurta opoziție şi au făcut o trecere un pic prea bruscă în tabăra cealaltă. O trecere bruscă de la USL la mariajul cu PDL le trunchiază mult posibilitățile de discurs și i-a obligat la o poziţie anti-băsesciană radicală cu consecințe pe care le vom discuta mai încolo şi care ar putea să fie o  frână în obţinerea victoriei.

Pedeliștii lui Vasile Blaga au acceptat să dispară, experimentând din nou politica de camuflare, din două frici: frica  de Traian Băsescu, cea care i-ar putea încăleca din nou și frica de posteritatea lui Traian Băsescu, o posteritate pe care o văd doar prin prisma balastului de imagine.  Vom reveni la aceste frici, dar în acest moment aș vrea să reliefez aici faptul că această emoționalitate i-a impins spre o gândire eminamente cantitativistă, iluzia aritmeticii politice după care unirea a două partide şi un partiduleț, ajunge pentru a crea un candidat care câştigă alegerile, nu este un bun fundament de decizie importantă. Dar această aritmetică politică nu a funcţionat niciodată la noi, la prezidenţiale candidatul este esenţial, mai ales în turul doi, când se face diferenţa. Alegerile din 2009 ar fi trebuit să fie o lecţie pentru toată lumea.

Amputarea unor centre de atracţie electorală

Un candidat care acum are între 26% şi 33% intenţie de vot este un candidat cu şanse, dar are de adunat mult electorat terțiar şi ar trebui să fie unul potrivit pentru poziția de challenger , mai ales că media ultimelor sondaje la Ponta este de 46%, deci destul de aproape de finiș. Asta nu înseamnă că Iohannis nu are șanse, dar înseamnă că trebuie să te gândeşti la o strategie care să nu distrugă centrele de interes politic, cele care pot aduna electorat divers şi pot aduna voturi pentru turul al doilea. Adică nu ar fi trebuit să sacrifice un brand cunoscut, PDL, care are aproape o forţă egală cu cel a PNL. Dincolo de mândria liberală, argumentată istoric, cele două partide au avut la ultimele alegeri scoruri apropiate, undeva în jur de 15%, înghiţirea unuia de către celălalt nu era ca în situaţia în care un piton înghite un şoarece.  PDL a mai încercat politica de camuflare atunci când a facut ARD şi a descoperit că electoratul nu mai fuge imediat spre noua siglă. Cred că aici s-a greşit prin faptul că s-a anulat un centru de polarizare politică semnificativ, care s-ar putea să nu se mute automat spre noua formulă, mai ales că numele rămâne PNL.  Fuziunea nu era necesară, ar putea să producă chiar o amputare pentru electoratul de dreapta. Fără îndoială că este nevoie de un candidat puternic al dreptei şi de o dreaptă unită, dar acest lucru se putea obţine printr-o formulă foarte simplă, prin alianţe electorale, prin negocieri politice, prin elaborarea unui mesaj comun foarte bine articulat sau o platformă unificatoare care să atragă cât mai multe segmente ale societăţii, cu o echipă foarte bine structurată în jurul candidatului comun. Aceaste formule se folosesc de sute de ani, de când există democraţia. În loc, ei au preferat comasarea, care poate genera şi multe crize, mai ales la nivel local. Sigur, vor spune unii, comasarea trebuie terminată peste doi ani, dar nu este așa. Cred că acum este mare nevoie de o forţă de dreapta cu mare capacitate de mobilizare, deoarece dacă stânga câștigă prezidențialele, cred că peste doi ani, are prima șansă să facă o coaliție care să câștige parlamentarele.  USL şi-a păstrat neatinse centrele de mobilizare cât a funcționat, a rezistat tentației de a construi un brand nou, distrugând componentele intrate în coaliţie și a putut aduna mai bine voturi prin patru partide.  Cred că este o greşeală eliminarea unui partid important, PDL, partid care a câştigat Preşedinţia României, a câştigat marile oraşe, inclusiv Bucureştiul. Dispare un brand important, care polariza energii emoţionale importante. Ei puteau să-şi ducă singuri războiul cu Traian Băsescu până la capăt, pentru că despre asta e vorba în cazul PDL, de o fugă de Traian Băsescu în PNL. În loc să multiplice punctele de atracţie electorală, ei le-au redus. Dacă ar candida, Monica Macovei ar face ravagii, fără ca asta să însemne că obligatoriu ar intra în turul doi, dar ea s-ar plia perfect pe nucleul dur al electoratului PDL şi ar fragmenta serios voturile dreptei. Nu am facut încă un sondaj pe această temă, dar dacă un candidat ca Monica Macovei ar aduna vreo 7%, dreapta ar avea probleme de … aritmetică.

Ignorarea proiectului de dreapta în beneficiul discuției despre un candidat care îl poate bate pe Ponta

Am auzit o singură idee de program în săptămânile care au trecut, iar când am căutat pe site la PNL am găsit un program care începea cu o frază bombastică, nerealistă și nu prea credibilă despre motivaţia acestui gest. Scria acolo: ”2014 este primul an după aproape un sfert de secol când există contextul, premisele şi voinţa reală de a aşeza scena politică românească pe aliniamente ideologice şi de a avea o competiţie autentică între stânga şi dreapta”. Momentul 1996 sau 2004, poate chiar și 2009 au fost momente în care stânga și dreapta s-au confruntat, în care dreapta a fost în alianţe sau coaliții și chiar a câștigat. Sigur, nu discutăm acum despre program, programele structurate rămân mereu în sertare, uitate de toată lumea, dar în cazul Iohannis era nevoie de a merge în avangardă cu un program de transformare a României, primarul Sibiului neavând experienţa administraţiei centrale și nici un discurs prea bogat, de fapt , Klaus Iohannis nu prea are discurs. Va fi greu de convins o ţară întreagă că omul Iohannis va face din fiecare cătun un Sibiu. E drept că politicienii noştri fug de ideologii, dar uită că ideologiile sunt table de valori, nu sunt doar sisteme de propagandă. Era nevoie de câteva idei puternice pentru a motiva urgența, necesitatea unirii dreptei. Pentru cel puţin 60% dintre alegători nu funcționează motivația că trebuie oprit Ponta, trebuie oprit PSD, trebuie blocată stânga. Aceasta ţine pentru militanți, politruci şi eventual funcţionarii puși în funcții de PNL si PDL.

Candidatul-Challenger are nevoie de câteva lucruri în plus faţă de candidatul care conduce în cursa electorală

Lipsa unui proiect al dreptei unite comunicat masiv care să-i dea argumente candidatului este, de fapt, necesitatea cea mai importantă în cazul cadidatului urmăritor. O campanile de challenger este fundamental diferită de o campanie pentru candidatul major. Acesta trebuie să fie mult mai agresiv, să comunice mai mult, să vină cu alternative.  Challengerul trebuie să aibă un anumit profil, iar dacă are rezonanță în cât mai multe locuri, este mai bine decât să stea în fruntea unei armate-monolit. El trebuie să câştige spaţii noi de aspiraţii şi idealuri ale populației, in schimb candidatul de pe primul loc merge de regulă simplificând discursul, reducând contactele sau arătând ceea ce a făcut, într-o retorică pragmatică.

Ca şi challenger, Iohannis este limitat şi de alte greşeli de strategie

Prima greşeală este cea cu aducerea particulei ”creştin” din creştin –liberalismul adus ca inovație.  În opinia mea este o greşeală deoarece  aduce în lumină o vulnerabilitate a candidatului, faptul că nu este ortodox. Explicaţia dată de Vasile Blaga, interesantă, despre faptul că este eticheta generală pentru că suntem creştini, nu ține. Ea este valabilă doar acolo unde creştinii se confruntă cu musulmanii sau alte religii. În Europa particula creştin trimite la creştin-democraţie, partide de dreapta, iar creştinismul din politică se asociază cu catolicismul sau bisericile protestante sau cele neoprotestante. În acest caz, orice echipă de campanie va avea Victor Ponta nu va scăpa momentul și va aduce Biserica Ortodoxă la luptă politică, o luptă (inegală) între o stângă ortodoxă şi o dreaptă creştin democrată.  Challengerul Iohannis în loc sa pună întrebări esenţiale lui Ponta, va trebui sa se justifice, să dea asigurări Bisericii Ortodoxe că nu va tăia niciunul dintre drepturi sau privilegii, că nu o va deranja ca biserică națională. 

Dacă se făcea o analiză atentă nu s-ar mai fi adăugat o vulnerabilitate unui candidat care este minoritar etnic și această vulnerabilitate va fi speculată masiv în campanie, chiar dacă nu va avea un efect distrugător, ea poate măcina un candidat. Cu atat mai mult cu cât este vorba despre un candidat care a facut deja o gafă destul de mare spunând că unirea cu Republica Moldovei ne-ar costa prea mult.

Comasarea unește si balastul, nu doar partea bună

Un alt defect al acestei comasări  va fi multiplicarea balastului dreptei, cele două partide vor pune laolaltă şi proprii oameni din puşcării. Spre exemplu, la Cluj vom avea o uniune PNL-PDL extrem de puternică la Gherla, cu foşti conducători ai municipiului Cluj-Napoca şi ai judeţului. Împărţirea acestui balast al penalilor între două partide ar fi diluat cumva efectul, dar, adunat laolaltă, va avea un alt impact comunicațional, iar acesta va fi un punct negru în campanie. Challegerul nu ar fi răspuns în campanie de toţi cei care se află prin procese şi puscării,  ar fi trecut mai uşor peste subiect dacă îi avea doar pe peneliştii corupţi aşa însă se adaugă și pedeliştii. Sigur, în campania electoral, challengerul va spune că trebuie să oprim corupţia pesedistă, dar i se va răspunde cu un lung şir de puscăriași de dreapta, toţi proveniți din partidul pe care-l conduce. Destul de greu de argumentat şi de a fi ofensiv, radical, din postura de challenger.

Soluţii din sondajele de opinie: a lăsa electroni liberi în dreapta

Politicienii nu ar trebui să caute soluţii în sondaje, ci să folosească sondaje pentru a verifica soluţii, pentru a compara sau anticipa. Sondajele de opinie  sunt vulnerabile pentru că se bazează pe întrebări, iar o întrebare prost pusă primeşte un răspuns prost, nefolositor. Sondajele sunt fotografii ale momentului, prind foarte greu dinamicile politice care, de multe ori, sunt surprinzătoare. Policienii nu cred cu adevărat în sondaje, ei vor să le folosească mai ales pentru a arăta nişte muşchi pe care, de cele mai multe ori, nu-i au. La noi, de multe ori lipsa de curaj sau de gândire se ascunde după sondaje. Vom face sondaje şi vom vedea. Să aşteptăm sondajele!

Uitându-se în sondaje probabil, liderii celor două partide au eliminat o parte a dreptei, adică pe Traian Băsescu și pe băsiști.  E adevărat că Preşedintele Traian Băsescu nu ar mai câştiga alegerile dacă ar candida, dar este o parte a dreptei, a articulat un discurs și a exagerat chiar cu măsuri de dreapta. Asta i-a creat un public care acum este undeva în jur de o cincime din electorat. Nu este mult, dar poate fi activată măcar o parte din el, iar dreapta are nevoie de tot electoratul ei şi de ceva în plus.  Stânga nu poate decât să fie fericită de acest lucru, deoarece o ajută chiar şi simplul proces de marginalizare a acestui electorat. Uneori, în sondaje, politicienii trebuie să se uite şi la tendinţele minore, la procentele teoretic nesemnificative. Acestea nu înflăcărează imaginația, dar  sunt esenţiale în anumite momente electorale, iar Adrian Năstase şi Mircea Geoană pot depune mărturie pentru asta. Dacă lucrurile ar ramâne aşa, deşi e puţin probabil, atunci candidatul dreptei ar trebui să adune în turul doi undeva în jur de 20 de procente în plus și nu va fi ușor.

Iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta

Politicienii români aflaţi la ananghie sunt prizonierii unor soluţii utopice și iluzii, impresii şi speranţe deșarte, aspirații rupte de realitate și dorințe fără suport. Una dintre acestea este iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta care să spulbere regimul de stânga al lui Victor Ponta. Cei care cred asta să se uite în sondajele în care nostalgia după comunism trece de 50% sau Ceauşescu ar fi votat de aproape 40% din respondenţi, ori este primul în clasamentul preşedinților Romaniei.  Ca unul care măsor zilnic, care fac peste 2 milioane de interviuri pe an, pot să spun cu sinceritate: electoratul nu mai aşteaptă mare lucru de la politicieni. Electoratul a fost dezamăgit de toate partidele şi de toate coaliţiile sau soluţiile. Doar vreo treime din electorat are cultură politică sau pasiuni de dreapta sau de stânga, ceilalţi nu votează cum visează politicienii. Uneori, îşi vând votul, altădată votează cum le spune popa sau primarul, nu merg la vot sau votează în ciuda unora sau a altora. Sondajele elimină non-răspunsuri, răspunsuri aiurea, sociologii prezintă statistici de regulă doar pentru cei care răspund, sau pentru cei care se raliază unor scenarii prefabricate.

De multe ori electoratul spune că vrea politicieni cinstiţi, dar votează pe unii corupţi pe principiul răului mai mic sau pentru că sunt corupții din regiunea sau localitatea lor. Mă emoționează politicienii care cred că trebuie să ai doar un candidat cu ceva încredere, iar victoria în turul doi este asigurată pentru dreapta.  Unii spun deja că electoratul s-a săturat de vorbe şi vrea un candidat care vorbeşte puțin, un neamț, un occidental. În lecturile mele nătânge despre Japonia medievală sau filosofia samurailor, un asemenea candidat poate ar avea succes. Ar primi numele de ”Samuraiul care tace” sau mai simplu ”Cel care tace”și ar fi respectat pentru abilitățile de a mânui spada și a caligrafia versuri despre floarea de cireș. Dar în România un challenger trebuie să adune multe tipuri de electorat prin vorbe, proiecte, vise promisiuni, dansuri la televizor, chermeze pe la Ziua Recoltei sau alte forme de prosteală colectivă și maimuțăreală publică. Uneori electoratul minte, nu se ţine de promisiuni, se entuziasmează de moment şi apoi acţionează altfel. Dar dacă ai sociologi pe lângă tine, cauți să-i întrebi continuu, despre tot felul de lucruri, nu doar despre vot și atunci poate ai o șansă să scapi de unele iluzii.

Deocamdată, Ponta a câştigat o bătălie fără să facă nimic. Nu este bătălia decisivă, vor fi multe până în toamnă.  Putea să fie mai elegant cu alianța nouă realizată împotriva lui, nu să le spună mișei și trădători. Sunt nişte parteneri politici care cred că au luat o măsură fundamentală, că au dat o mare bătălie și că sunt mari câștigători. Putea și Victor Ponta să le mulţumească , chiar și cu un pic de ironie.  Pe scurt, sunt nişte oameni care i-au dat o mână de ajutor, mai ales dacă vor rămâne cu iluzia că în comasarea celor trei partide stă cheia succesului.

Pentru cei care visează la o bătălie curată, adevărată,  între dreapta și stânga, una cu programe, nu cu înjurături şi trimiteri la puşcărie, cu respectarea celuilalt şi recunoaşterea legitimității adversarului în spațiul politic, încă nu cred că a venit timpul. Chiar dacă nimic nu e jucat, corabia dreptei se chinuie să acosteze la portul politicii. Să vedem cum se va mişca atunci când va trebui să întindă pânzele și să iasă în larg pentru a da bătălia decisivă.

Alianţe. C-aşa-i în tenis!

Ca o necesitate istorică? O solutie morală?
Aranjamentul dintre PC si PNL a fost prezentat ca o necesitate aproape istorică. Desi s-a făcut peste noapte, alianţa a fost prezentată de cei doi actori ca şi un mare pas înainte pentru succesul opoziţiei şi ca o deschidere pentru Alianta cu PSD. Sigur, explicaţia este bună pentru jurnaliştii începători, deoarece această Mică Antantă mai degrabă îndepărtează necesitatea istorică, mulţi pesedisti o vor putea interpreta ca şi o încercare a PNL de a negocia de pe poziţii de egalitate cu PSD, ponderea lor electoral fiind diferită. Şi nu ar greşi foarte tare mai ales că pesediştii pot avea destule frustrări şi faţă de partidul lui Voiculescu pe care l-au dus spre parlament de aproape un deceniu.
Pesediştii nu pot uita uşor că Voiculescu i-a trimis in opozitie în 2004. Unde au rămas déjà de aproape şapte ani iar acel gest nu are altă denumire decat ”Trădare”. Cu timpul sefii lor au uitat (sau se prefac!) dar conceptul băsescian de “solutie imorală” a făcut carieră de atunci. In multe judete pesediştii au pierdut locuri importante pe liste de consilieri sau in Parlamentul României. Antenele au fost un motiv destul de bun pentru a închide gura celor nervoşi. Însă în ultima vreme parcă tot mai putini pesedisti din conducere ies la televizor iar cei care fac monitorizările de presă de la Kiseleff arată tot mai mult că Antenele îl împachetau în sclipici mai mult pe Crin, decât pe Ponta. Nu stiu dacă este aşa, eu nu am studiat, dar asta este senzaţia unei părţi din “poporul pesedist”.


PNL se zbate, în mod legitim, să devină un actor major al opoziţiei.

Ar putea însă doar cu “ajutorul” unor mari greşeli de strategie şi tactică din partea PSD. Nu este chiar o supozitie fantezistă: presiunea media îi face uneori pe politicienii români să abandoneze proiecte bune sau s-o ia pe piste greşite. Deci, nu este chiar o utopia acest posibil scenariu.
Justificarea lui Crin Antonescu pentru alianta cu PC, la care a renunţat doar după cateva ore, a fost una improvizată: partide de dreapta cu program compatibil, apropieri ideologice. Cu toate că suntem o societate fără memorie câţiva jurnalişti si-au adus aminte de programul lui Voiculescu: Casele nationalizate pentru chiriaşi (curat compatibilitate cu garantarea proprietatii) sau eliminarea cotei unice, fetiş liberal şi baza identificarii ideologice de dreapta la noi.

PSD este încă dezavantajat de faptul că Ponta nu este susţinut destul de consistent de catre echipa de la vârf. Daca se continuă acest trend, PNL poate afecta potentialul electoral al PSD chiar inainte de a face algoritmul unei aliante.

Pierde cineva? Deocamdată toţi cred că au făcut un târg bun

In mod normal trebuie oficializat un fel de divort al PC de PSD. Deocamdată suntem într-o bigamie politică. Primul care pierde pe termen scurt este PSD, dar pe termen mediu şi lung cred că schimbul este echitabil şi cred că o să aibă cu toţii sentimentul că au câştigat. Şi PNL, şi PSD. Şi, evident, şi PC, că deja şi-a găsit un alt client care să-i ducă spre Parlament. Până la urmă PDL nu are de ce să se plângă pentru că nu le afectează, deocamdată, capitalul de supravieţuire guvernamentală.
Cred că, în perspectiva viitoarelor alegeri, PSD scapă şi de o povară. Într-un fel, PNL a luat '+'-ul, a luat crucea de la PSD+PC şi şi-au mutat-o lor. Am câtiva prieteni politicieni liberali care râdeau de noi în campania trecută spunând că suntem de la alinţa “PSD CRUCE PC” dar acum au adus crucea la ei. Noroc că sunt mai inspirati decât noi şi au dat un nume curajos si inspirit: Alianta de Centru Dreapta (ACD). Liberalii şi-au luat însă şi o problemă. Vor trebui să dea locuri în judeţe, să negocieze cu PC, care ştim că este un partid foarte dinamic în Parlament şi cu o televiziune puternică, dar, pe de altă parte nu reuşeste să performeze electoral. Acest lucru este o enigmă pentru mine pentru că prezenta public şi proiectele PC ar fi trebuit, în mod normal, să-l ducă mai demult la un scor de peste 6-7%.
Cred că alianţa este un lucru bun pentru că este binevenită o clarificare ideologică pe partea dreaptă, deşi foarte multe forţe politice se înghesuie acum pe partea dreaptă. Nici această mică alianţă nu se va face uşor, chiar dacă a fost aprobată în unanimitate de un for central, dar cu vot consultativ, al PNL. Acum se încearcă ascunderea discutiei după tabloul aliantei de trei partide, iar aceasta Mare Alianţă are déjà potential de guvernare şi ar face ca să se elimine asperităţile. Ciolanul este peste tot cel mai bun lubrefiant pentru sacrificii si cedări ideologice sau de altă natură.

Alianţa stanga –dreapta nu este chiar o formalitate, chiar dacă este necesară

Pare evident că următoarele alegeri vor fi o înfruntare dintre blocuri electorale. Cred că nu greşesc cei care spun că este nevoie de alianţe pentru a bate actuala aliantă aflată la guvernare, deşi multe se mai pot întâmpla până la alegerile următoare.
Si Crin Antonescu si Victor Ponta prezintă viitoarea alianţă ca şi un lucru foarte simplu, care ai senzaţia că se poate face la un spriţ. Nu este chiar aşa, amândoi ştiu acest lucru. Ar trebui să nu se justifice această mică alianţă ca un preludiu la o mare alianţă în care vine în mod necesar şi PSD. Marea alianţă între stânga şi dreapta nu va fi foarte uşor de făcut, deşi este necesară. Eu sunt de acord că trebuie să depăşim obtuzităţile ideologice, este necesar să găsim soluţii pragmatice la situaţia de criză. Germania a făcut acest experiment, l-a făcut Austria.
Dacă sunt adevăratele zvonurile despre secretarul general al PSD care, cu stirea sau fără stirea lui Victor Ponta, face târguri cu liberalii pe spinarea organizatiilor PSD din Ardeal, atunci proiectul este ratat din start, chiar dacă nu se vor mai găsi foarte multi să protesteze consistent la adresa unor asemenea smecherii. Sper ca PSD să nu mai facă negocieri pe interese private, pe interese de grup mic, neglijand viitorul social democratiei.

Dacă PC a făcut o alianţă cu PNL nu înseamnă automat că şi PSD se va duce fără niciun fel de discuţii, pentru că PSD va fi pus să facă o analiză foarte serioasă pentru a se alatura unei coalitii de dreapta. De exemplu se pune intrebarea: cât din cuantumul situaţiei de criză de la noi vine din politica de dreapta, să vadă cât vine din efectul mondial al crizei şi cât vine pur şi simplu din nepriceperea guvernanţilor? Sau altă întrebare: Cât din actuala criză este datorată si lipsei de prevedere si anticipare a guvernului Tariceanu, sustinut de PSD, teza dragă actualei guvernări şi prizată de o parte din public?

Nu mai putem flutura lozinca necesităţii istorice sau cea a interesului national, neglijand interesele ideologice, pozitionarea partidului sau potentialul lui de viitor chiar dacă întotdeauna sunt oameni care spun că aceasta este ultima şansă, că trebuie intrat in aliante sau la guvernare în orice condiţii pentru că vedem noi mai pe urmă. Doar dorinta de a face ceva pentru Romania, fara un proiect rational si oameni seriosi, poate mai mult sa strice decat să ajute.
Acestea sunt lucruri pe care PSD trebuie să le gândească clar când vor negocia cu liberalii. Pe de altă parte, e necesar ca şi PNL, şi PSD să se lase deoparte aroganţele şi să găsească o soluţie pentru a face un alt fel de alianţă decât cele de până acum. Nici o alianţă dintre partide mari nu a funcţionat în România şi nici măcar Germania nu a mai continuat experimental în noua legislatură.

Respectiva alianţă stânga-dreapta ar trebui să aibă alt scop decât schimbarea guvernării şi preluarea puterii.
Prin această alianţă stânga-dreapta care se prefigurează sper să se facă o strategie inteligentă, care să poată, pentru prima dată în istoria României, să combine ceea ce aduc liberalii - ideea de libertate individuală- cu necesităţile solidarităţii colective. Nu cred că este nevoie de unitatea opoziţiei numai ca să schimbăm guvernul. Cred că este nevoie de un proiect nou de societate şi de un nou program de guvernare. Dacă mergem numai pe ideea de a lua puterea, nu vom face nici de această dată nimic.

Pe de altă parte cred că PSD trebuie să inceapă să joace pe tot terenul. Dacă rămâne la centru şi doar la televizor nu-şi poate valorifica toate atuurile şi nici toti jucătorii. Trebuie să treacă la preluarea iniţiativei politice. Crin Antonescu nu trebuie subestimat, cum există tendinţa, în coltul lui s-au adunat déjà destui oameni cu experienţă şi interese.

Deocamdată fiecare dintre partidele din opoziţie caută mai mult să facă prima miscare pentru a arăta că celălalt nu vrea să facă ceea ce trebuie pentru ţară, nu accept conditiile impuse. Această prima alianta fără relevantă politică este bună mai ales să forţeze PSD ca să se grăbească. PNL a făcut o miscare organizatorică, tactica, de a-l aduce pe Ponta pe terenul lui. Ponta poate că a pregătit déjà un proiect de guvernare care să-i pună pe liberali şi pecisti să rezolve serioase exercitii de logică.

Nu de alta, dar aşa-i în tenis!



...