Lecţia germană

Modelul german, fascinaţie şi respingere.
Un arhetip al dezvoltării

Germania fascinează, uneori creează în jurul ei dezbateri publice de genul: ce au nemţii și nu avem noi, suntem mai leneși decât nemţii? Eficienţa germană și dinamica economică a acestei ţări sau capacitatea de organizare în faţa crizelor sau a unor evenimente neașteptate, cum a fost unificarea ori valul de refugiaţi din acești ultimi doi ani, transformă uneori această ţară în obiect al admiraţiei.

De câteva decenii, multe naţiuni vecine cu Germania caută să convingă compatrioţii că, în pofida unei fascinaţii a intelectualilor sau prezentă la lideri politici, modelul german nu este perfect, că nu poate fi replicat sau chiar că nu este un model de termen lung. Nemţii însă nu vorbesc prea mult despre modelul german și nici nu îl laudă, ei se mulţumesc să-l perfecţioneze. Ba chiar, aș putea spune, că există multe voci din mediul universitar sau din zona presei care critică acest model, arătând limitele lui, și doar acestea îmi par a fi competente, restul este ideologie sau influenţare strategică.

De fapt, unul dintre cele mai importante elemente a ceea ce numim „modelul german” este modelul de gestiune german. Despre acesta, Geert Hofstede, cel mai important autor al analizei culturilor organizaţionale, a spus că este „o mașină bine unsă”, adică o distanţă ierarhică mică și o reducere puternică a incertitudinii. În locul unor ierarhii decizionale rigide, în modul de organizare german se preferă mai degrabă stilul orizontal, unde importante sunt competenţele tehnice, ele legitimează și conduc la decizii. În cadrul acestei „mașini”, procedurile joacă rolul cel mai important, nu personalitatea liderilor sau poziţiile lor, relaţiile sunt mai colegiale și sunt orientate nu spre competiţia între oameni sau echipe, ci pe căutarea consensului pentru a favoriza creșterea randamentului. De altfel, modelul de gestiune ar putea defini nucleul unui anumit tip de capitalism, capitalismul renan, cum îl numeşte Michel Albert, într-un volum din 1991, Capitalism contra capitalism: capitalismul fiind definit ca și controlul societal al pieţelor, printr-un reglaj al pieţei muncii prin convenţii colective sectoriale, prin cogestiune și codeterminare. Un element important este și capitalismul bancar, în expresia lui M. Albert, adică o interdependenţă între bănci și întreprinderi cu parteneriate încrucișate, element care creează stabilitate, solidaritate și mai puţină dependenţă sau vulnerabilitate pe pieţele financiare internaţionale. Până la urmă, un element important al echilibrului social este dat de faptul că, prin multiple mecanisme, unele menţionate mai sus, societatea germană are cel mai bun sistem de reprezentare a intereselor colective.

Chiar dacă unii economiști sau sociologi spun că la baza miracolului german din ultimele decenii nu se află neapărat ordoliberalismul, acesta nefiind aplicat consecvent, se poate lesne observa că ordoliberalismul a creat o componentă importantă a mentalităţii și culturii germane, diferită de neoliberalismul anglo-saxon clasic. Neoliberalismul de tip german consideră că statul trebuie să stabilească reguli clare și trebuie să fie în stare să le verifice. Spre deosebire de neoliberalismul anglo-saxon, cel german nu crede că pieţele au posibilitatea de a se autoregla, de aceea, atunci când monopolurile perturbează competiţia, statul poate interveni. Pentru că statul nu trebuie să se insereze în determinarea producţiei sau a influenţei schimburilor, ci doar în supraveghere, pentru a face  posibilă concurenţa. Această filosofie politică vede societatea ca un ansamblu de întreprinderi, unde întreprinderea este un loc social care educă, creează identitate și educaţie, întreprinderea nu este doar un loc al producţiei și al schimbului. Întreprinderea este locul principal al integrării sociale și al socializării. În fine, arbitrajul este cea mai importantă funcţie a statului pe care guvernele trebuie să o pună în operă, principalul său obiectiv fiind prezervarea unei competiţii echitabile și organizate. Scopul fundamental al societăţii germane, urmărit emergent, nu este doar performanţa economică cu orice preţ, ci eficienţa economică maximă, în condiţii de menţinere a echilibrului social, mai ales prin păstrarea unui raport echilibrat între muncă și capital. În sistemul german de gestiune socială nu este importantă fabrica de legislaţie, ci producerea de norme comune, care se oglindesc sau nu în legislaţie. Nemţii nu se plâng că le lipsesc legile, când nu funcţionează ceva, mai degrabă negociază și caută norme de reglare a oricărei disfuncţionalităţi.

Vă propun să vedem de unde vine această eficienţă germană și faptul că Germania a devenit cel mai mare exportator, deci care ar fi elementele de excepţionalitate, elementele structurale ale acestui model.

Germania nu concentrează dezvoltare doar în jurul unei capitale. Așa cum nu concentrează nici decizia într-un singur loc în cazul organizării întreprinderilor. Ţara a dezvoltat mai mulţi poli de dezvoltare: München, Wolfsburg, Stuttgart, Berlin, Frankfurt pe Main, Leipzig (singurul oraș din vechiul RDG intrat în topul dezvoltării și nivelului de trai ridicat). Este mult mai bine folosită populaţia, resursele și teritoriul.

Este ţara cu cele mai puternice organizaţii profesionale. Negociază tot timpul și destul de rar se deschid conflicte sociale și conflicte de muncă. Gradul de sindicalizare este de peste 40%, pentru a trece la grevă trebuie să voteze minimum 75% dintre sindicaliști, iar când acest lucru se întâmplă, la fiecare conflict soldat cu grevă există organizaţii independente care evaluează pagubele produse. În timpul grevelor, muncitorii sunt plătiţi din cotizaţiile de sindicat. În întreprinderi cu mai mult de 2.000 de angajaţi, alături de acţionari din Germania apare o valorizare specială a posturilor din industrie. În consiliile de conducere sunt reprezentate și  organizaţiile sindicatele și angajaţii nesindicalizaţi.

Rolul băncilor în capitalismul renan este diferit faţă de cel pe care îl au în varianta clasică, deoarece capitalismul renan a câștigat și eticheta de capitalism bancar. Între întreprinderi și bănci există interdependenţă și participare încrucișată. Băncile intră adesea în acţionariat și, de multe ori, în consiliile de conducere. Între întreprinderi și bănci există încredere și relaţii de decenii, mai ales între cele la nivel de land sau localitate.

În Germania, economia se bazează pe industrie, iar locurile de muncă din industrie sunt valorizate la maximum de către populaţie. A produce bunuri de larg consum, a inova continuu în domeniile: automobile, mașini unelte, industrie chimică sau aparatură de uz casnic, reprezintă aproape o vocaţie. Cultura industrială germană creează continuu antreprenoriat, fără ca oamenii să se bazeze pe stat, există peste 90% dintre întreprinderi sub 500 de muncitori, multe dintre acestea fiind întreprinderi de familie.

În acest sens,  formarea și educaţia din Germania sunt centrate nu doar pe calea academică, ci și pe sistemul dual de învăţământ. Formarea profesională duală este sistemul cel mai răspândit, fiind constituit dintr-o formare în școala profesională și formarea în întreprindere. Finanţarea este făcută în parteneriat de stat și întreprindere, iar elevii stau mai mult în întreprindere decât în centrele de formare teoretică, trei, patru zile în întreprinderi și între opt și douăsprezece ore de formare teoretică pe săptămână. Tinerii se specializează în peste 350 de meserii și cea mai mare parte a unei generaţii merge pe această rută, doar puţin peste o treime din generaţie termină un bacalaureat, urmând calea academică. Există și posibilitatea de a avea și brevet profesional, dar și bacalaureat. Anual, în sistemul de trei ani, întreprinderile formează în jur de 1.500.000 de tineri, repartizaţi pe trei ani de formare, una din patru întreprinderi fiind loc de educaţie profesională. Această formare de care au beneficiat peste 60% dintre angajaţii germani din toate activităţile creează condiţii pentru cea mai bună politică de gestiune a resurselor umane și produce cea mai scăzută rată a șomajului la tineri din toată Uniunea Europeană. O ultimă remarcă: societatea din această ţară valorizează mai mult specializarea decât simpla obţinere a unei diplome.

Stabilitatea monetară este un alt atu important, un element al modelului. Vorbim și la nivelul concepţiei generale despre un primat al instanţelor economice asupra celor culturale, ideologice sau politice. Rigoarea bugetară germană este binecunoscută și, anul aceasta, guvernul german a raportat pe 2016 un excedent de 23,7 miliarde de euro, cu 7,7 miliarde de euro doar la bugetul federal, cu toate că bugetul de integrare a emigranţilor a fost în jur de 20 de miliarde de euro. Cu cea mai mare impozitare a profitului din UE, germanii au însă și cel mai mare grad de conformare voluntară.

Un important element al excepţionalismului german este susţinerea inovaţiei sociale. Este fără precedent modalitatea de cooperare între actorii publici şi privaţi în promovarea inovaţiei sociale, ministerele federale sau executivul de land finanţează și depun eforturi pentru a obţine răspunsurile cele mai creative la oferirea de noi servicii sociale la noi nevoi, soluţii la probleme de interes social. De la servicii sociale perfect adaptate unor nevoi emergente sau la ateliere de inovaţie tehnologică, resursele de creativitate socială sunt folosite la maximum.

Nu în ultimul rând, în Germania, responsabilitatea socială a întreprinderii nu este doar o etichetă care să mascheze promovarea sau care să ascundă derive de la sustenabilitatea folosirii resurselor sau defecte legate de poluare sau nerespectarea unor valori sociale. Patronul întreprinderii este, în multe localităţi, o importantă personalitate, ca și primarul, fiind implicat în comunitate și consultat de aceasta.

Contează toate acestea pentru Europa, pentru cei care nu trăiesc în Germania? Contează. Germania este locomotiva Europei și motorul ei de dezvoltare. Este un model pentru zona euro, în mod evident, și pentru România. Unii spun că, pentru a aplica modelul german, îţi trebuie nemţi, alţii că nu este sustenabil pe termen lung, dependent fiind de conjunctură, mai ales datorită contribuţiei exportului la PIB ori pentru că produce anumite injustiţii sociale.

România - fond fără forme  sau forme fără fond?

Se poate învăţa din istorie, pot oare naţiunile învăţa unele de la altele? Este o problemă pe care elita românească și-a pus-o încă din secolul al XIX-lea, pornind de la constatarea decalajului imens faţă de Apusul civilizat. În teoria formelor fără fond, intelectualii noștri au gândit că este posibil importul cultural, pentru că formele (organizare, legi, instituţii) vor putea să genereze până la urmă un fond nou (mentalitate modernă, civilizaţie și cultură occidentală).  Maiorescu vorbea despre faptul că am construit Societatea Academică Română într-un moment în care nu se putea vorbi la noi de cercetare știinţifică. Am mizat multe decenii pe modernizarea prin imitaţie. Ceea ce azi sociologi cum este Constantin Schifirneţ numesc modernitate tendenţială, adică un fel de coexistenţă între vechi și nou, o modernizare mozaicată, un fel de hibrid social-politic care se naște fără să fie împinsă de factorul economic, pare a fi valabil și pentru această tranziţie de la socialism la capitalism. Chiar Eugen Lovinescu explica civilizaţia noastră ca fiind un rezultat al sincronizării cu Occidentul, iar Sorin Alexandrescu ca fiind o intersecţie  a două paradoxuri: paradoxul apartenenţei la Europa de Est și Balcani, combinat cu paradoxul sincronizării cu modernitatea occidentală ca nevoie și tendinţă.

În fond, cel puţin de zece ani, de la semnarea oficială a aderării la UE, traseul României a fost o construcţie socială fără un model propriu, fără un proiect de societate. S-a mizat pe supunerea la un aquis comunitar, o schemă realizată la Bruxelles, la care românii au contribuit foarte puţin. Integrarea europeană este un parcurs de multe ori respins de români și punctat cu diferite tipuri de infrigement și alte sancţiuni prin care Consiliul Europei pedepseşte anumite întârzieri sau derapaje. Dar cei mai mulţi dintre români cred în cu totul altă teorie, născută underground și prin discursuri naţionaliste și demagogice: cea a fondului fără forme. Adică, noi credem că suntem o societate talentată, muncitoare și creativă, doar că lumea nu ne înţelege, deoarece stăm prost la formă, adică nu știm să ne vindem, să ne organizăm, să ne punem în valoare adică. De douăzeci de ani stăm în polemici inutile despre brandul de ţară și credem cu tărie că imaginea noastră externă suferă doar din cauză că nu am găsit o reprezentare grafică, un logo și o strategie prin care să arătăm lumii splendida noastră unicitate.

Lecţia germană

Poate că nu putem traduce sistemul de gestiune german în legislaţia, dar mai ales în ethosul românesc. Guvernele noastre din ultimele decenii au anunţat atașarea la acest model. La un moment dat, prin 2008, un guvern a anunţat că este gata strategia de salarizare unică după sistem german. Nu s-a întâmplat însă nimic.

Institutul Naţional de Statistică a raportat, la nivelul anului 2015, în România, 73.663 de grupuri de întreprinderi din care 5.469 românești și 68.194 multinaţionale. În funcţie de ponderea numărului de salariaţi, pe primul loc se află investitori din Germania (18,0%), pe locul doi sunt cele controlate din Franţa (10,5%), iar pe locul trei sunt cele controlate din Italia (10,5%).

Pe de altă parte, există o utopie germană în România, iar sondajul IRES din acest număr SINTEZA o arată foarte clar. Germania, de vreo cinci ani încoace, este poziţionată de români pe locul întâi, ca model de admirat, peste două treimi știu cine este cancelarul Germaniei și 80% ar vrea ca sașii și şvabii să se întoarcă la casele lor. Opt din zece români cred că Germania ne este o ţară prietenă și aproape jumătate dintre subiecţii unui studiu naţional spun că au în familie sau în grupul de prieteni pe cineva care a învăţat sau învaţă germana.

Aici, la porţile Orientului, simulacrele și simulările sunt însă la ele acasă și pot coexista forme de modernitate cu ecouri de tradiţie sau utopii declarate, cu mijloace instrumentale care nu au nimic cu credinţele afișate și valorile. Uneori, valorile și atitudinile sunt rupte de comportamentul social și o minune ţine doar trei zile.

Lecţia germană rămâne însă acolo, așteaptă pe orice individ, societate sau sistem politic care vrea să-și depășească condiţia. Putem să luăm ce ne convine, dar nimic din modelul german nu poate rezulta decât în urma schimbării de atitudine, în valorizarea muncii, a responsabilităţii sociale și a construirii consensului de la cel mai mic nivel la cel mai înalt.

Lecţia germană este, în fond, una kantiană, despre morală și datorie. 

Vielen Dank, Deutschland!

În data de 10 noiembrie am avut onoarea să primesc din partea Președintelui Republicii Federale Germania, Excelența Sa Domnul Joachim Gauk, Crucea de Merit în rang de cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania. Dragi prieteni ai blogului, vă invit să citiți discursul pe care l-am rostit cu acest prilej la ceremonia de decernare a ordinului, un moment deosebit de emoționant pentru mine.

Excelența Voastră, Domnule Ambasador al Republici Federale Germania în România, Werner Hans Lauk

Domnilor Miniștri,

Domnilor Deputați,

Domnilor Ambasadori,

Dragi prieteni,

Sunt foarte onorat și mă simt emoționat pentru această festivitate pe care Excelența Sa, Domnul Ambasador, o organizează în cinstea mea. Mă simt copleșit pentru această ocazie pe care nu puteam să o visez vreodată, ocazie în care Președintele Germaniei, Excelența Sa, Domnul Joachim Gauck, îmi acordă Crucea de Merit în rang de cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania.  

Vă mărturisesc faptul că am fost surprins de acest lucru pentru că, de la 16 ani, am urmat unul dintre perceptele unui filosof pe care îl recitesc mereu din adolescență, Karl Jaspers, care ne îndemna să trăim și să acționăm sub exigența necondiționatului (în tripla ipostază: morală, etică și metafizică), adică,  așa cum mi-a tradus-o profesorul meu, trebuie să facem totul fără a cere nimic în schimb.

Consider această decizie ca un gest simbolic, nu doar pentru România;  un gest care ne permite să înțelegem că relațiile dintre România și Germania au ajuns la nivelul mai profund, depășind faza comunicării oficiale, diplomatice, chiar formale și este nevoie deja de o mai mare apropiere intre mediile intelectuale din cele două țări, de o comunicare mai intensă și crearea unor circuite de solidaritate și idei între societatea civilă din Germania și cea din România.

Da, probabil multe dintre lucrurile pe care le-am auzit în laudatio corespund faptelor, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a dezvolta relațiile româno-germane, dar vă mărturisesc un lucru: niciodată nu m-am gândit să fac asta. M-am născut într-o familie de grăniceri năsăudeni, un fost spațiu istoric de cultură germană, iar liceul absolvit de mine a fost una dintre primele școli în limba română din Transilvania. Deși, în acea perioadă istorică, românii nu aveau statutul de națiune majoritară, ei au fost sprijiniți pentru a învăța in limba maternă și acest liceu a dat până acum 21 de membri ai Academiei României. Am crescut într-un mediu multicultural și am putut învăța de mic respectul celuilalt și mai ales toleranta și fascinația diferenței. Meseria de sociolog m-a dus în comunitățile, din păcate goale, ale sașilor și șvabilor transilvăneni și asta m-a făcut să înțeleg că unul dintre cele mai mari dezastre din istoria României au fost pustiirea comunităților germane din Transilvania. Odată cu exilul germanilor a plecat spre Occident o bună parte a istoriei României și o parte din inima Transilvaniei. Sașii, șvabii și ale subgrupuri etnice germane au creat un model economic și cultural, bazat pe muncă și responsabilitate, dar și o organizare comunitară care a constituit un model și pentru celelalte etnii din Transilvania. Sunt fascinat de aceste comunități rămase și militez cu fiecare ocazie pentru a găsi resurse pentru conservarea lor sau pentru a le reda viață. Ca ministru sau senator am considerat normal să răspund unei generozități superbe din zona guvernamentală germană care ne-a sprijinit în foarte multe acțiuni de promovare a României în Europa, mai ales în perioada în care România avea nevoie de o decizie pozitivă privind integrarea în UE și aderarea la NATO sau în favoarea acceptării liberei circulații pentru români. Atunci, în clipe în care multe uși ni se închideau în nas, am simțit cu adevărat prietenia și solidaritatea Germaniei, lucru pe care, noi,  românii, nu-l vom uita niciodată. Am învățat multe de la prietenii noștri germani privind promovarea afacerilor, construcția unei societăți transparente, implementarea liberului acces la informații. Am lucrat în echipe mixte pentru dezvoltarea învățământului în limbile minorităților, a contactului între comunități și pentru organizarea relațiilor cu  organizațiile germanilor plecați din România.Am căutat să sprijin, în orice situație, cu puținătatea forțelor mele, orice inițiativă de colaborare dintre Germania și România care se bloca în birocrație sau nepăsarea unor funcționari.  Dar, mai presus de toate, m-am simțit mereu iubit și respectat de oamenii care compun comunitatea etnicilor germani din România, o minoritate care a sprijinit, în toate situațiile, crearea spațiului democratic și efortul nostru de integrare în Europa.

Excelența Voastră,

Permiteți-mi să spun măcar câteva cuvinte despre un lucru care cred că este foarte important în dezvoltarea acțiunii umane, dar și sociale, dar care însă, din păcate, nu beneficiază de niciun capitol în manualele de sociologie: este vorba despre prietenie. Nu vorbesc despre prietenia între popoare care, de regulă, este invocată în asemenea momente, ci despre prietenia între oameni. Nimic din ceea ce am înfăptuit în realizarea unor punți de legătură între România și Germania sau în sprijinirea minorității germane nu ar fi fost posibil fără prietenia mea cu Domnul Deputat Ovidiu Ganț. Tenacitatea, forța, buna credință și activismul bunului meu prieten au făcut pentru dialogul și colaborarea româno – germană lucruri excepționale, dar, mai ales, au reușit să ne însuflețească pe cei din jurul lui. Dragă Ovidiu, îți mulțumesc pentru prietenia ta, îți mulțumesc că mi-ai deschis porțile unei comunități etnice și culturale unde mă simt adoptat, unde mă simt acasă.  Fără prezența ta nu așa avea astăzi atâția prieteni germani, aș fi rămas doar cu prietenii mei sași din copilărie, liceu sau facultate, entuziasmul pe care-l naști în jurul tău ne transformă pe toți în bine.

Stimate Doamne și Stimați Domni,

Excelența Voastră, Domnule Ambasador,

Ca și cetățean român, dar și în calitate de cetățean european, consider că, astăzi, când Europa este criticată entru unele slăbiciuni de organizare sau de proiect, este important mai mult ca oricând să contribuim cu mai mare tenacitate la înfăptuirea celui mai îndrăzneț proiect din istoria omenirii, un proiect care pune în centrul său civilizația superioară, armonia socială și înfăptuirea unor țeluri umaniste la care omenirea visează de milenii. Atunci când creăm legături puternice între țări, ne aducem o importantă contribuție și la întărirea proiectului Europei unite și prospere.. Am speranța că politicienii români vor înțelege că Germania este căpitanul de echipă al acestui proiect, iar națiunea română va fi un bun coechipier.

Vă rog, Domnule Ambasador Werner Hans Lauk, să transmiteți Excelenței Sale, Președintele Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, mulțumirile mele pentru onoranta distincție primită și vă asigur că o voi purta cu mândrie și demnitate la marile ocazii festive, iar în celelalte zile voi fi același prieten al comunității germane din România și un promotor al dialogului și construcției de punți între culturile și națiunile noastre.

Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania

În drumul spre Belo Horizonte și, mai ales, în zilele care au precedat partida despre care scriu, îmi revenea obsesiv în  minte o imagine pe care o descria marele Ioan Chirilă, după o finală pe care Brazilia o pierduse acasă, cu Uruguay, în 1950. Spunea Ioan Chirilă că mii de chitare au fost sparte și pluteau pe râu. O imagine puternică pentru sufletul unui copil îndrăgostit de fotbal. Crescând, am înțeles că este doar o metaforă frumoasă, o deturnare semiotică a ideii de victorie refuzată, dar nu credeam niciodată că o să văd suferința unui popor în forma ei cea mai pură.

Am ajuns pe aeroport când se amesteca ziua cu noaptea, iar orizontul era înroșit de răsăritul soarelui. Văzusem pe un site de meteo că ziua de 8 iulie urma să fie singura zi fără niciun nor dintr-o serie de două săptămâni. Orașul minerilor părea să aibă norocul unei zile istorice. Și chiar a fost, doar că nu în sensul în care se așteptau brazilienii. Orașul era invadat de brazilieni din toată țara, sute de oameni îmbrăcați în tricoul galben rătăceau prin oraș, năuci, în căutarea unui bilet norocos. Aveam două bilete în plus și le-am oferit gratis unui cuplu de vreo 40 de ani, nebuni după fotbal, veniți din Sao Paulo. Când le-am spus că le ofer cele două bilete, Leandro era să îngenuncheze la picioarele mele, noroc că m-am prins la timp. Era un om care trăia pentru fotbal, dar soția sa era mult mai pasionată decât el. Orașul cu peste două milioane și jumătate de oameni era îmbrăcat în tricoul național, de la vânzătoare, la șoferii de taxi. La plecare, într-o lungă discuție, un șofer brazilian mi-a spus că poporul acesta are parte doar de tristeți și de o singură bucurie, fotbalul. Cu trei sau patru ore înainte de începerea meciului, puhoaie galbene de suporteri se revărsau spre Stadio Mineirao, dansând după un cântec din care nu am înțeles decât că este o polemică cu Maradona sau pur și simplu legănându-se după o muzică interioară. De fapt, vedeam cum bucuria se revărsa pe străzi, dar nu bucuria victoriei, ci bucuria pentru fotbal. La începutul meciului, când s-a intonat imnul, toți brazilienii au început să cânte cu mâna la inimă, iar unii dintre spectatori aveau ochii umezi de lacrimi.

Ce s-a întâmplat în cele 90 de minute ale jocului nu mai are decât relevanță istorică. Brazilienii au luat șapte goluri într-o bătălie total inegală. Păreau o echipă de divizie secundă jucând cu naționala Germaniei. Nu am văzut chitare sparte, poate că nici în 1950 nu erau, dar am văzut un stadion prăbușit. Meciul se terminase și oamenii continuau să rămână pe locurile lor. Nu le venea să creadă că acest lucru s-a putut întâmpla. Parcă așteptau să se trezească dintr-un vis urât, parcă așteptau să audă de la crainicul stadionului că a fost doar o glumă, iar Meciul, Marele Meci, va începe peste câteva minute. Întreg carnavalul pregătit se ruinase. Măștile cu Neymar pe care le purtau mii de oameni zăceau aruncate peste tot, iar machiajele în culorile Braziliei erau brăzdate de albiile lacrimilor. Au avut totuși puterea să-i aplaude pe nemți, dar parcă nu mai aveau energie să pornească spre casă. Au început să se urnească din loc doar după vreun sfert de oră, după ce toată lumea mergea deja spre vestiare.

Fiul meu mi-a adus aminte imediat de o alta dramă colectivă la care participasem, la Munchen, după ce bavarezii pierduseră finala Champions League. Am primit acolo o lecție despre înfrângere și cum se trăiește ea. Fără să te minți, fără să-i minți pe ceilalți. Nemții plecau cu capul plecat spre casă, nimeni nu vorbea cu nimeni, nu i-au aplaudat la final pe învinși, așa cum facem noi. Nu spuneau că nu au avut noroc. Pur și simplu, pentru ei important era ca la înfrângere să bei cupa amară până la capăt, să cunoști gustul amar și să faci totul apoi pentru a nu mai pierde.

Aici, la Belo Horizonte, dezastrul era atât de mare încât oamenii au rămas uluiți. Au început să se dezmorțească abia după ce au ieșit de pe stadion. Atunci au început să disece acest dezastru petrecut în timpul vieții lor. Ca orice latini, înjurau tot ce se putea înjura, de la politicieni, la antrenori sau fotbaliști. Niște mercenari sunt toți, ei nu iubesc Brazilia!

Am discutat îndelung cu fiul meu la întoarcerea de la stadion despre acest meci bun de povestit nepoților, cum l-a catalogat el. Într-adevăr, nu am asistat doar la un dezastru pentru artiștii cei mai mari ai fotbalului, ci la o lecție bună și pentru noi, românii.

Talentul este o resursă, nu o garanție a biruinței. Nu ajunge talentul pentru a reuși în istorie. Este nevoie de multă muncă și organizare, de strategie și planificare. Nemții nu au fost acolo un tanc care a trecut cu șenilele peste marii artiști brazilieni. Nu, nici vorbă, au fost mai tehnici, mai spectaculoși, mai organizați și nu au fost siguri de victorie. Au fost mai creativi și au jucat cu plăcere, nu s-au năpustit spre poartă ca orbeții. Ca și în parabola biblică cu talanții care ne-au fost dat să-i înmulțim, la fel se întâmplă și cu resursele unei țări, ele trebuie dublate de muncă. Brazilienii, ca și noi, românii, trăiesc într-o exaltare a talentului, nu a muncii. Vor spectacol, eroi, nu cred în organizare și nici în muncă. Ei cred în minuni, ba chiar în minuni care vor veni cu necesitate, fără efort, fără sacrificii.

Șmecheriile și populismele ucid orice rezultat. O alta lecție este cea legată de organizare și concentrarea pe problemă fără șmecherii și căutarea de golănii  politice sau populism. Brazilienii au avut cerința de la FIFA să construiască 8 stadioane, dar au construit 12, cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari. Pe multe dintre ele nu se va mai juca după acest campionat decât foarte rar, deoarece au fost făcute în zone ”politice”, fără acoperire fotbalistică. Au construit, cu corupția de rigoare, un stadion de 900 de milioane de dolari și au făcut și alte cheltuieli fără rost. Brazilia trebuie să câștige pentru ca politicienii să dea oamenilor o gură de oxigen, în timp ce nu au drumuri, nu au asistență socială și le lipsesc multe echipamente publice necesare ca aerul: școli, spitale, așezăminte sociale. Nemții au vizitat niște hoteluri și nu le-a plăcut nimic, apoi s-au hotărât să cumpere un teren unde au făcut 14 vile. Nu au venit aici să se distreze, nu au făcut excursii cu nevestele și soacrele fotbaliștilor, au venit aici pentru a câștiga și punct. Jucătorii stăteau împreună, erau o familie. Mai ales în finală s-a văzut asta, în meciurile grele au reușit să câștige prin efortul de grup. Politicul nu are dreptul să se insereze acolo unde nu îi este locul, cea mai mică intervenție poate denatura lucrurile. Când vrei să câștigi un titlu mondial la fotbal este bine să nu te concentrezi mai mult pe comunicare sau politică.

Vedeta este pentru televiziune, la fotbal echipa câștigă. Brazilienii au făcut o sărbătoare din celebrarea lui Neymar. Nu am văzut niciodată așa ceva, figura tânărului jucător era pe toate gardurile, la toate televiziunile, în toate reclamele. Ca și cum fotbalul ar fi fost o luptă în care echipele se aliniază față în față și apoi fiecare scoate un jucător în fața care se lupta cu reprezentantul echipei adverse. Nimeni nu se preocupa de echipă, toată lumea aștepta totul de la Zeul cu figură de copil. Era parcă totul pregătit ca la final, pe Maracana, să ridice bulgarele de aur în sus, ținând-o de mână pe grăsana Dilma, președintele Braziliei, îmbrăcată în rochie verde, spre un nou mandat numai bun de câștigat în toamnă. S-a întâmplat invers, Angela Merkel, îmbrăcată în roșu teuton, a pozat stângace, în mijlocul unei echipe de băieți zdraveni din Germania. Într-un sport de echipă, subiectul este echipa, individualitățile pot aduce doar plusuri, dar nu pot suplini forța organizării legăturii dintre cei 11 jucători aflați pe teren.

 Fără nostalgii și nomenclaturisme. După marele eșec, antrenorul echipei Braziliei a fost arogant, de parcă era Pițurcă al nostru. Jucătorii plângeau ca niște copii, iar antrenorul lor arăta o lipsă de demnitate ieșită din comun. A spune că nu demisionează, că va hotărî Federația. Un antrenor bătrân care a făcut o echipă fără nicio strategie. O generație care nu mai înțelege în ce fel s-a schimbat fotbalul.  Un fel de nostalgici ai fotbalului care mai cred că numele unor jucători fac treabă în locul lor și care nu acceptă că lumea s-a schimbat și ei au rămas în urma ei. "Scolari şi întregul său staff tehnic merită respectul nostru şi gratitudinea noastră", a precizat Marinto, șeful Federației braziliene, citat în media. Absolut halucinant! Dacă Brazilia nu înțelege să-i măture cu totul, absolut pe toți, Brazilia va rămâne în fotbal ceea ce suntem noi în handbalul masculin, adică niște găini plouate. Nemții nu au senatori de drept în fotbal, ei nu-l pun pe Uli Hoeneß, Beckenbauer au pe alte glorii trecute, antrenori la națională, doar pentru asta. Ei aduc specialiști, caută soluții noi și se pregătesc pentru viitor. Antrenorul lor este șeful acestui proiect, face doar asta și face asta cel mai bine. Nu stă pe la televiziuni și nici nu ascultă de jurnaliști când face lotul. Am văzut rezervele Germaniei (inclusiv Goetze) încălzindu-se, la doar câțiva metri de mine. Parcă era o echipă de liceeni plini de coșuri. Era acolo o viitoare campioană mondială, peste 4 sau 8 ani.

Cea mai mare înfrângere este să nu înțelegi ce s-a întâmplat. Președintele Braziliei, candidat în toamnă la un nou mandat,  a declarat: ”Ţara noastră se poate considera drept victorioasă în ceea ce priveşte organizarea Cupei Mondiale. Sunt sigură că a fost una dintre cele mai frumoase ediţii din istorie. Am avut Cupa Cupelor”. ”Am pierdut trofeul, dar Brazilia a câştigat Cupa, un eveniment pe pe care întreaga lume l-a admirat", a mai declarat un ministru. M-am cutremurat când am văzut evenimentul la televizor. Îmi venea să le strig: Imbecililor, ați ucis un mit, ați dărâmat chiar templul Zeului Fotbal și voi vă bucurați de un milion de turiști și de faptul că nu a fost nicio pană de curent pe durata Mondialului! Ce stupizi, ce tristă politică, ce criminali care au ucis singura bucurie a unui popor care nu le cerea prea mult.

Mi-a părut rău că brazilienii au avut această mare dezamăgire națională, un adevărat cutremur național. Nu-mi ies nici acum din minte strigătele disperate ale femeilor și fețele disperate ale bărbaților care invocau cerul. Am lăsat însă intenționat să treacă mai multe zile pentru a nu scrie la cald acest text. Aveam speranța că această țară frumoasă și veselă, care uită de sărăcie dansând samba și jucând fotbal, va înțelege această lecție pe care le-au dat-o nemții. Aș fi vrut să văd că iese ceva din acest dezastru și speram să pot încheia optimist rândurile mele, să pot scrie că văd zorii unei noi mentalități pentru Brazilia. Din păcate, nu cred că prietenii noștri au înțeles ceva. Finalmente, antrenorul și-a dat demisia, dar totul a rămas așa. Staff-ul s-a felicitat și cred că și-au dat premii și prime. Unii s-au plâns de lipsa lui Neymar care, se iluzionează ei, ar fi schimbat soarta acelui meci. I-am spus unui prieten brazilian să mulțumească cerului că pe noul lor zeu al fotbalului Dumnezeu l-a salvat de la o umilință monumentală, care poate l-ar fi marcat pentru toată viața. Fiul meu, la cei 13 ani ai săi, mi-a spus la finalul partidei: acum înțeleg de ce se spune că fotbalul e un joc în care 22 de jucători aleargă după minge și întotdeauna câștigă nemții. Este așa pentru că ei sunt singurii care iau fotbalul în serios, ei nu se joacă, ei joacă, muncesc, suferă și câștigă. Părăsind această țara mă gândesc la România mea și la marile ei eșecuri, asemănătoare cu cele ale gazdelor noastre din îndepărtata Americă de Sud. Înainte de a pleca de aici, îi scriu unui prieten iubitor de fotbal și îngrijorat de țara noastră o singură propoziție la întrebarea lui despre ce s-a întâmplat la Belo Horizonte: Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania.