Societatea lichidă şi fuga spre casă

Un prieten îmi spunea, din când în când, că România este o mare neînțelegere, un fel de pata albă pe câmpul cunoaşterii lui. Găsindu-ne acasă, în biblioteca mea, a văzut una dintre cărţile lui Zygmunt Bauman[i] despre ”lichefierea” societății și a lumii contemporane. A împrumutat una, apoi şi pe celelalte si de atunci nu mai este nedumerit. A reușit, spune el,  să înțeleagă cea de a doua modernitate după explicațiile marelui sociolog polonez, autoexilat în Marea Britanie.

Este adevărat, Bauman constată că trăim o perioadă de dramatică schimbare, care se caracterizează printr-o criză a statului, dar şi una a sfârşitului ”marilor naraţiuni” despre lume și existenţă. Statul se retrage de pe scena publică, forţele supranaţionale devin dominante, statul nu mai este păstrătorul unui ethos colectiv și al unei zone de consens axiologic. În locul gol, apare un individualism galopant, care distruge repere și punctele de referinţă ale eticii si moralei. Lumea se lichefiază, se pierde consistenţa dreptului sau a regulilor, totul devine vizibilitate, prezență mediatică, emoție a participării la un moment sau altul al vieții.

Cum spune Giovanni Sartori[ii]  apare o modificare esenţială în chiar natura umană, sub impactul jocului hipnotic al imaginii, homo sapiens devine homo videns: omul devine un video-copil sau animal multimedial ajungând într-o fază de regres postgândire în care ochiul, nu creierul, este organul principal, ,,o fiinţă disociată al cărei eu se caracterizează prin mecanisme asociative arbitrare, printr-o gândire devenită labilă din cauza absenţei de direcţie, prin recurgerea la simboluri de tip oniric ‹‹fără sens›› şi printr-un eu care este şi el caracterizat, în sfera sentimentelor, de reacţii emoţionale lipsite de un raport inteligibil cu stimulii care le generează” (p. 154). Marile naraţiuni, poveştile pilduitoare, operele profetice sunt înlocuite de poveşti vulgare despre vedete şi momente care excelează prin prezenţă vizuală, nu prin consistenţă discursivă sau semnificaţie profundă.

În L’amour liquide,  Bauman vorbeste despre dificultatea de a iubi sau de a avea un copil în condițiile în care în locul copilulului poţi câştiga în libertate, poţi face croaziere, poţi să vezi cele şapte minuni ale lumii.  Relaţiile dintre oameni sunt similare cu modul în care indivizii consumă, astfel că legăturile permanente dintre bărbați și femei au devenit imposibile. De fapt, dorinţa de a consuma obiecte sau servicii poate să semene cu modul în care sunt preferaţi ”partenerii ocazionali” sau căutarea a acelui mereu ”altceva” în relațiile amoroase, mai ales prin intermediul site-urilor de matrimoniale unde marfa se expune şi se poate şi abandona foarte uşor şi fără obligaţii, dacă nu este conform asteptărilor. Cultura[1] de azi nu mai este o cultură a acumulării sau a eruditiei, ci este mai mult o cultură a lipsei de apartenență, a discontinuității și a uitării[iii], este una a seducției şi a consumului imediat. Recunoaştem România care a plonjat decisiv şi rapid în noul ocean, în noua formă de lichefiere a lumii și societății.

Viaţa este accelerată, relațiile sociale sunt instabile, iar insecuritatea este cuvântul de ordine. Statul nu mai se simte responsabil pentru educaţie, promisiunile sunt revocabile. Odată cu postmodernitatea, asistăm la o moarte a eticii, esteticul se substituie eticului. Morala devine ambiguă, iar diviziunea şi fragmentarea sarcinilor creează o pulverizare a responsabilității individuale. Suntem încurajați să dezvoltăm individualitatea, dar paradoxal, în funcţie de rețete, deci avem mai degrabă societăți de indivizi unde individualitatea se transformă în contrariul său, adică într-un conformism de masă, stimulat de ideea de îndepărtare de ceilalți. Iubirea este un împrumut ipotecar asupra unui viitor nesigur şi enigmatic, spune o fraza a lui Zygmunt Bauman în cartea sa care tratează fragilitatea legăturilor afective. Lichiditatea nu are forma, ea se modifică în funcţie de contexte care funcţionează ca adevărate recipiente, de aceea, în aceste contexte schimbătoare, oamenii simt nevoia unor relaţii puternice, de prietenie și de încredere reciprocă, prietenii fiind persoane pe care ne bazăm şi care ne pot sprijini atunci când suntem în dificultate.

Este greu de contrazis analiza realizată de către Bauman în cartea sa Teama lichidă unde susține că prăbușirea încrederii a ajuns într-un asemenea punct critic, încât toate relațiile au devenit locuri ale anxietății, nu ale liniștii. Am ajuns să compensăm prin cantitate lipsa de calitate a prieteniei.

Speriaţi şi ”turişti în propria viața”, căutăm să ne cufundăm în rețele din ce în ce mai vaste. Când vine vorba despre numărul de contacte de pe Facebook, o anchetă IRES arată[iv] că cei mai mulţi respondenţi de sex feminin (28%) şi cei mai mulţi de gen masculin (27,1%) afirmă că au sub 100 de prieteni, iar categoriile de vârstă ale celor care afirmă acest lucru se încadrează în proporţia cea mai mare între 36 şi 65 de ani sau peste. Cei mai mulţi dintre tinerii între 15-17 ani (32,7%) spun că au între 251 şi 500 de prieteni, iar cei cu vârste între 18 şi 35 ani afirmă acelaşi lucru în proporţie de 28%. Proporţia cea mai mare a celor care au sub 100 de prieteni pe Facebook aparţine celor cu studii medii (30,3%) şi celor din regiunea Sud-Bucureşti-Dobrogea (31,1%). Cei mai mulţi respondenţi care au între 201 şi 500 de prieteni pe Facebook au studii superioare, 27,7% şi provin din regiunea Transilvania, 27,6%. Un procent semnificativ al respondenţilor cu studii elementare, 26,3% afirmă că au peste 1.000 de prieteni pe Facebook, iar cei mai mulţi dintre aceştia provin din regiunea Moldova.

În locul unor prietenii veritabile, reale, în reţelele virtuale românii se ascund şi pentru a scăpa de stresul şi oboseala existenței. E adevărat, cu afirmația: „Facebook mă ajută să uit de lucrurile sau evenimentele stresante” sunt în dezacord 62,5% dintre respondenții de sex masculin, însă  36,7% dintre aceștia sunt în acord cu această afirmație, în timp ce 46,9% dintre femei recunosc că folosesc acest mijloc pentru a uita de situaţiile stresante. Dacă vorbim despre tinerii între 15 și 17 de ani, 52,9% dintre aceștia sunt în acord cu această afirmație, dintre cei cu vârste între 18-35 de ani sunt  în acord 41,8%.  Femeile afirmă într-o măsură mai mare decât bărbații (27,6% comparativ cu 14,7%) că intră pe Facebook atunci când sunt triste, situație care se întâmplă mai degrabă în cazul subiecților de 15-17 ani (38,5%), al celor care au studii elementare (35,3%) și care locuiesc în Moldova (29,6%). Stresul este o stare care determină 29,8% persoane de gen feminin și 22,6% persoane de gen masculin să acceseze rețeaua de socializare și îndeosebi respondenții de 15-17 ani (47,1%), cu studii elementare (57,1%) și care au rezidența în Moldova (35,3%). Cu afirmația: „Accesez Facebook atunci când mă simt singur” sunt de acord 29,9% bărbați și 43,4% femei, precum și 57,7% persoane de 15-17 ani, 35,9% cu vârsta între 18-35 ani sau 30,8% subiecți ce au peste 65 de ani. Totodată, starea de plictiseală este combătută prin socializare pe Facebook de către 76,1% femei și 67,2% bărbați, iar categoria de vârstă unde sunt cele mai multe persoane care spun că utilizează această rețea ca urmare a plictiselii este cea a persoanelor de 15-17 ani (80,4%)

De fapt, observă Bauman, dar şi Beck[v], oamenii caută soluții biografice la probleme sistemice şi visează mai puțin la libertate decât la securitate. Își construiesc identități biodegradabile şi aleg, nevrotic, principiul plăcerii în locul principiului existentei.  

Am aşteptat cu strângere de inimă rezultatele studiului IRES despre familie şi căsătorie, rezultate prezentate în acest număr din revista Sinteza. Ştiam din studiile demografice că profilul familiei româneşti contemporane se schimbă continuu, că a crescut divorțialitatea, iar natalitatea s-a prăbuşit spre o ”normalitate” europeană.

Mă aşteptam ca lipsa de încredere în ceilalţi, egoismul crescut şi alţi indicatori care arată o deteriorare a capitalului social în Romania să se traducă într-o percepţie degradată a ideii de familie, a funcţiilor ei şi chiar a importanţei acesteia pentru viața individului. Nu a fost aşa, rezultatele studiului nostru arată că familia se luptă cel mai tare cu această postmodernitate lichidă și nu se predă: 92% dintre români cred că familia este foarte importantă și 80% au încredere mare şi foarte mare în instituția familiei.

Într-o disoluţie şi lichefiere a lumii, românii se agaţă disperați de singurul lucru care le-a mai rămas ca reper solid: familia. În noua dezordine amoroasă și marea curgere a lumii, pentru România familia este ultima Thule. Un popor speriat din estul Europei fuge îngrozit din spaţiul postmodernității reci și se ascunde în casă, ferecând uşile şi trăgând obloanele.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 23, decembrie 2015.

Referinţe bibliografice:

---

---

[i] Facem referire aici, în primul rând, la următoarele lucrări ale lui Zygmunt Bauman: L'Amour liquide, De la fragilité des liens entre les hommes (Liquid Love, 2003), Éditions du Rouergue, 2004; Le présent liquide, Seuil, 2007; La société assiégée (Society Under Siege, 2002), Le Rouergue/Chambon; Le présent liquide, Seuil, 2007. (1993); Postmodern Ethics (1993),Oxford: Blackwell; In Search of Politics (1999). Cambridge: Polity Press;  Liquid Modernity (2000), Cambridge: Polity Pres; Liquid Life (2005),Cambridge, Polity Press; Liquid Fear (2006), Cambridge, Polity Press

[ii] G. Sartori (2005), Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea, Humanitas

[iii] Bauman, Zygmunt (2011),  Culture in a Liquid Modern World. Polity, Cambridge and Malden

[iv] Sudiul ”Românii și Facebook – percepții și obiceiuri de utilizare”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, în perioada 24-28 septembrie 2015, pe un eșantion total de 1.582 de subiecți cu vârsta de peste 15 ani, marjă de eroare ±2,5%. Eșantionul de utilizatori Facebook a fost format din 707 indivizi cu vârsta de peste 15 ani, marjă de eroare ±3,7%. Studiul a fost realizat prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

[v] Ulrich Beck (1992), Risk Society, Sage publications

Lăsaţi şcoala în pace!

Preliminarii la modernizarea şcolii noastre

 1. Într-o societate aflată în criză profundă, şcoala va fi în criză cu necesitate.

Şcoala, singură, nu poate suporta degringolada socială şi nici repara toate stricăciunile pe care le facem în fiecare zi. Criza societăţii afectează şcoala în cel mai înalt grad. Dar cel mai vizibil aspect al crizei, adevărat criteriu de diagnostic, este pierderea încrederii în şcoală şi, odată cu aceasta, scoaterea şcolii din fruntea listei de priorităţi. Este o perioada tristă din viaţa unei societăţi, când politicienii consideră că nu sunt bani pentru şcoală sau îşi aduc aminte de această Instituţie doar în cele două ocazii de propagandă electorală, începutul şcolii şi festivităţile de încheiere a anului şcolar. De câţiva ani încoace, în ziua în care începe anul şcolar, Parlamentul ia pauză pentru ca deputaţii şi senatorii să poată merge să le ţină discursuri părinţilor şi profesorilor. Deci, să nu ne amăgim cu rezultatele de la olimpiade unde participă copiii dopaţi de părinţi sau profesori pasionaţi, să recunoaştem că lucrurile nu merg bine, că şcoala este în criză.

2. Un singur lucru trebuie să ghideze orice schimbare viitoare, orice strategie: necesitatea exigenţei. 

Recunoaştem sau nu, sistemul educaţional românesc este în derivă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a miniştrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbările prea dese şi fără orizont ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii sunt demotivaţi şi ar trebui să primească salarii decente, dar nu drept un cadou şi nici ca o reparaţie, ci sub formă de împrumut pentru declanşarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanţa este necesar să fie măsurată şi pentru că nu poate şi nici nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc în ţara şpăgii, a nepăsării şi a privilegiilor, măcar pe timpul când sunt în faţa copiilor. Sarcina lor este să sădească în mintea şi inimile copiilor noştri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul. Sistemul educaţional trebuie scos din chingile prezentului şi orientat spre viitor. Un lucru însă este evident, chiar înainte de a discuta despre conţinutul modernizării şcolii: exigenţa este cea mai importantă condiţie! A creşte egalitatea de şanse nu înseamnă diplome sau titluri obţinute lejer, cumpărate sau generate de masificarea învăţământului. Dacă nu vom creşte exigenţa, şcoala se va prăbuşi sub greutatea multiplicării compromisurilor. Populismul ucide şcoala, educaţia şi scade posibilitatea structurării elitelor, dezechilibrează societatea şi ucide profesia de dascăl. Diplomele trebuie să fie aspiraţii, nu hârtii fără valoare.

3. Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă. 

Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă. Este singura investiţie sigură pentru viitorul unei naţiuni într-o lume tot mai nesigură. Amărâtele de 6 procente din PIB pe care le cer miniştrii şi pe care nu le pot obţine niciodată nu înseamnă nimic în raport cu ţări cu PIB imens, care ajung la investiţii în educaţie de peste 25%, mai ales în aceşti ani de criză, când investiţiile în viitor sunt riscante, iar plasamentele banilor tot mai vulnerabile. Sărăcia şcolii nu este generată de sărăcia societăţii sau a bugetului, ci de sărăcia de spirit. Nu trebuie să fii profesor ca să înţelegi importanţa şcolii, ajunge să ai un pic de minte, responsabilitate şi, eventual, dar nu obligatoriu, să ai copii. Primul conducător al ţării care va înţelege cu adevărat rolul şcolii şi care va scoate din discursul său de priorităţi imbecilităţile legate de: investiţii străine, lupta împotriva corupţiei şi alte ţinte false sau efecte secundare, dar va pune pe unul din primele locuri prioritatea educaţiei, acela va fi cel care pune cea mai serioasă frână derivei societăţii noastre. Dacă ne-am opri pentru câteva zile din absurda bătaie cu lături din politică şi, în locul ei, am discuta despre şcoală cu seriozitate făcând o înţelegere că nu ne atingem de şcoală ori de câte ori se schimbă guvernul şi convenim să lăsam şcoala pe mâna specialiştilor nu a politrucilor, atunci ar fi primul pas spre schimbarea majoră a societăţii româneşti.

4. Supravieţuitori ai reformelor nesfârşite, copiii şi dascălii lor sunt, azi, obosiţi şi sătui.

Programele pe termen scurt ale clasei politice şi competiţia aberantă retează orice încercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-şi trimit copiii la studii în străinătate, aşa cum fac politicienii, ei stau legaţi de şcoala noastră, cu tot cu familiile lor, şi bucuria de a dărui îi ţine încă în clasă, chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc în copiii noştri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranţă sau dezgust, bucurie sau tristeţe, curaj sau frică de viaţă. Profesorii nu vor face manifestaţii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvernului şi nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-şi plătească talk-show-uri şi nici nu pot lăsa gunoiul neridicat pentru ca să ne convingă prin mirosuri pestilenţiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilinţa şi deja, în fiecare an, câteva zeci de mii de oameni ies din sistem. În timp ce toate ţările investesc în educaţie, investiţia cea mai profitabilă, în România, politicienii cu resentimente pentru şcoală trag covoare asfaltice unul peste altul, cumpără maşini la preţ de avioane şi nu se gândesc la viitor. Pentru mulţi dintre ei, investiţie înseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modalitate de a face demagogie electorală.

5. Nu mai reformaţi şcoala!

Şcoala aşteaptă cuminte schimbarea fiecărui ministru care vine să o reformeze. Nu are ce face, profesorii sunt prea săraci ca să mai aibă zvâcniri de orgoliu pentru a protesta. Au făcut-o de câteva ori, dar şi-au dat seama singuri că nu poţi pedepsi copiii pentru imbecilitatea managementului social. I-am cunoscut pe toţi miniştrii din ultimii 20 de ani, mulţi au avut idei inteligente, unii s-au aplecat serios asupra şcolii, dar, până la urmă, excesul de reformă a distrus şi orice efect bun. A rămas de la majoritatea dintre ei câte ceva, dar puţin ca efect global. De la prima modernizare de după Revoluţie, pusă în practică de ministrul Liviu Maior, care a stabilit liniile principale care rezistă şi azi, toate marile reforme s-au blocat undeva. Dar cel mai grav lucru este excesul de reformă şi schimbare. Şcoala trebuie lăsată să se odihnească puţin şi să se aşeze. Să n-o mai reformăm cu mânie proletară. Această Instituţie trebuie să se aşeze, să se privească pe sine după fiecare ciclu, iar dascălii să analizeze ce nu merge şi să facă ei înşişi schimbările. Să prindem pe timpul vieţii noastre sfârşitul reformei fără sfârşit! Schimbarea sistemului educaţional trebuie făcută, dar cu chibzuinţă, după multe analize, cu un dialog naţional şi după ce vom avea un proiect de societate. Fără asta, orice reformă este lipsită de sens şi consistenţă.

6. În mijlocul întregii construcţii a şcolii este copilul.

Trebuie să scoatem şcoala din rândul argumentelor electorale, demagogice sau nu. Fiecare ministru cu partidul în spate a venit să se bată în reforma şcolii cu partidul care tocmai a fost dat jos de la putere. Dar am uitat un lucru, şcoala este a copiilor. Este despre copii şi trebuie construită în jurul copiilor. Nu elevul este beneficiarul, elevul este un concept pedagogic. Elevul este în primul rând copil, adică om, nu o maşină de memorat formule sau teorii. În jurul copilului trebuie să fie construită şcoala, nu să o construim cu ochii închişi având ca proiect un elev care va deveni olimpic la matematică sau limbi străine. Şcoala trebuie construită pe măsura copiilor, nu o şcoală la care să se transforme copilul pentru a se adapta. Nu trebuie să malformăm umanitatea din sufletul lui pentru a crea roboţi.

7. Trebuie recuperată şi reconstruită demnitatea unei profesii, a profesiei de dascăl.

Nu există mai mare investiţie de responsabilitate decât să dai copiii pe mâna unor oameni care trebuie să-i pregătească pentru viitor. Înseamnă, de fapt, a da viitorul unei ţări pe mâna profesorilor. Nu este o problemă de bani, dar un salariu de mizerie este prima barieră pentru a practica o profesie cu demnitate. Stiţi ce ne spun profesorii la sutele interviuri pe care le-am făcut despre problemele lor? Că nu au bani de haine şi că le este ruşine să meargă la şcoală prost îmbrăcaţi. Apoi, că nu au bani de cărţi şi resimt asta ca pe un handicap. Cum să devină modele nişte oameni ruşinaţi şi intimidaţi de condiţia lor socială?

Profesorii mei aveau distincţia unor aristocraţi, rafinamentul unei lumi apuse pe care o reproduceau doar în liceu şi răbdarea de a scoate sâmburele de lumină din dezordinea sufletelor noastre de adolescenţi agitaţi. Fiecare profesor era un labirint pe care căutai să-l parcurgi pentru a-l înţelege şi a-i găsi partea cu care te fascina. Unii dintre ei mi-au părut atunci adevăraţi zei şi mă chinui şi azi să mă apropii de performanţa lor. Dascălii mei m-au împovărat atunci cu sentimentul că trebuie să-i apăr pe cei slabi, pentru că vin dintre ei, că trebuie să fac orice ca ei să poată trece graniţa spre o viaţă mai bună. De aceea, nu renunţ niciodată la vocaţia de profesor, de aceea am acceptat să fac politică. Tot aici profesorii mi-au transmis, fără să-mi spună, că intelectualul trebuie în fiecare zi să facă lumină şi, dacă se poate, să salveze un om de la necunoaştere şi prostie, să-l treacă, cu sau fără voia lui, graniţa spre poieniţa de lumină a cunoaşterii sau credinţei. Din contră, în zilele noastre, tot mai des, dascălul devine inamicul public numărul unu. Din cauza unor cazuri singulare, profesorii sunt terfeliţi săptămâni întregi pe toate televiziunile flămânde de audienţă şi senzaţional lugubru pentru vreo învăţătoare şpăgară sau pentru vreun profesor care a făcut vreo prostie. Şi dascălii trebuie să se schimbe, dar ei înţeleg asta, trebuie s-o facă odată cu fiecare generaţie.

8. Comitetele agresive de părinţi nu sunt asociaţii de proprietari! 

Părinţii nu pot spune cum trebuie să arate şcoala. Ei pot participa la acest parteneriat, pot fi parteneri de încredere. Doar atât! Ei au partea lor de educaţie, cea de acasă. Acolo trebuie să nu lase copiii singuri. S-au obişnuit să dea vina pe educatori sau pe stat, am ajuns să avem un impuls social aproape firesc de a se da vina spontan pe şcoală sau politicieni pentru insuccesele educaţionale, dar, din păcate, acest reproş este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condiţiilor concrete în care se desfăşoară actul de educare a tinerilor noştri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie şi pe părinţii care sunt vinovaţi semnificativ, nu doar pentru că lasă totul în grija şcolii, dar mai ales pentru că mulţi îi cresc pe copii în dispreţul educaţiei sau civilizaţiei. Am găsit pe reţelele virtuale zeci de filmuleţe în care părinţii şi-au filmat propriii copii înjurând, fumând sau mimând mişcări sexuale. Dezgustător, terifiant! Tristeţea de a vedea cum sunt maltrataţi aceşti copii se transformă în revoltă şi nu mă mai mir de rezultatele de la bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educaţiei, dragii mei prieteni. Când copilul scapă din mâinile profesoarei de matematică sau chimie sau de la orele candidului profesor de română sau filosofie, ajunge acasă unde este preluat de părinţi inconştienţi, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care s-au maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială şi culturală au rămas în nedezvoltare. Aceşti copii nu vor avea nicio şansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect şi vulgar!

9. Elevul nu este egalul nostru.

Să ne ferim si de populismul politicilor cu iz liberalist, care consideră că elevul este egalul nostru şi poate stabili singur o serie de lucruri pe care şi le doreşte. El doreşte să fie adult, iar reuşita şcolară nu poate fi disociată de dezvoltarea personală. Şcoala este un loc de transmitere, un loc al comunicării şi medierii, iar aici, cum scrie Regis Debray, transmiterea nu se poate face fără o minimă „identificare imaginară”. A respecta elevul nu înseamnă a-l pune în relaţie doar cu sine însuşi, a-l lăsa sa se izoleze de adulţi, a-l condamna la autocultivare. Mulţi elevi se simt singuri la şcoală arată studiile sociologice şi noi trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă acolo, ce trebuie făcut.

10. În fine, lăsaţi copiii în pace! Să-i ajutăm să scape de hiper-parentalitate.

Să-i protejăm de obsesia mamelor care vor să-i facă superperformanţi pentru a-şi împlini toate obsesiile şi a se răzbuna pentru propriile ratări. Nu-i putem scăpa pe copii de toate riscurile, dezvoltarea umană normală înseamnă a gusta din excese, a stinge tentaţii, a depăşi stupizenii, greşeli, înfrângeri. De multe ori, îi împingem pe copii spre lucrurile pe care ni le dorim noi, dar ei nu şi le doresc. Eşti un părinte foarte bun dacă copilul tău e fericit fără să ştie de ce şi nici tu nu cauţi să-i explici. Am citit, la un moment dat, o metaforă pentru educaţie scrisă de un jurnalist american ce mi-a rămas în gând. Spunea că trebui să gândim copilăria ca un pachet cu seminţe de flori de câmp neetichetat. Seminţele trebuie puse în pământ, să le dăm apă şi să le expunem la soare. Vor înflori apoi în nişte culori frumoase şi surprinzătoare, iar noi, grădinarii, trebuie să tratăm asta cu răbdare şi să le acordăm sprijin. Obsesia superprotecţiei va putea să nască cel mult generaţii de asistaţi pe care va trebui să le asistăm pe tot parcursul vieţii.

După ce vom înţelege aceste lucruri, vom putea să mergem apoi la curriculă sau la organizarea pe cicluri, la supraîncărcarea elevului, la aplicarea cunoştinţelor versus memorare, la cultivarea creativităţii sau vocaţiei. Vom putea organiza un dialog naţional şi consensul de a nu reface ceea ce încă nici măcar nu a putut da roade pentru a vedea efectul. Vom putea scoate şcoala din domeniul propagandei politice şi s-o lăsam pe mâna profesorilor.

***
Şi pentru că trebuie să începem de undeva, să facem ceea ce spunea o distinsă doamnă profesor, într-un viral de internet: pentru educaţie şi multe altele, să cerem iertare copiilor noştri!

Editorial pentru SINTEZA # 6, Revistă de cultură şi gândire strategică