Akedia rimează cu România

Am lipsit o vreme de pe blog  pentru că am fost copleși de unele munci, dar adevărul curat este nici nu am putut să aștern ceva pe hârtie. Ca să fiu sincer,  am căutat tonul de a scrie, sufletul care înalță ideea și cuvintele care pot aduce comunicarea instantanee. Nu am reușit, am început zeci de subiecte (am umplut aproape un caiet întreg), dar nu am avut tăria de a duce vreunul la capăt.  Am hoinărit prin și printre cărți, dar am simțit ceea ce teologii creștini numesc  akedia, un sentiment al lehamite și descurajare față de scris, o stingere a luminii interioare. Pentru teologii creștini akedia este boala sufletească, cea mai grea si cel mai mare pericol pentru creștini, călugări, pentru preoți și ceilalti oameni care fac asceză extramundană.  Cuvânt greu de tradus, dar care cuprinde părți din lâncezeală, amorțeală, lehamite, silă și urât, akedia este o boală a sufletului în care mintea nu se poate opri la un lucru, ci hoinărește oarbă peste lucruri, oameni și idei. Cum scriau Sfinții Părinți, akedia îl împinge pe om spre întâlnirea cu ceilalti, într-o fugă de sine, dar este o întâlnire stearpă, deșartă și fără de rost.

Demonul akediei, numit și ”demonul de amiază”, este o lâncezeală care se face stăpână peste toate puterile sufletului, cum spunea Maxim Mărturisitorul, un fel de moarte a tuturor virtuților.  Nu se știe cauza, ea vine de niciunde, dar poate că în cazul meu a fost un rezultat al modului în care visele noastre se lovesc de geamul de sticlă prin care ne uităm la viitorul României. În fiecare an întâlnesc generații tot mai slabe de studenți sau de tineri care nu mai visează la viitor și se multumesc să mestece iluzia că vor putea trăi mai bine in străinătate, fără să știe ce vor putea face acolo. Copiii mor în spitale după ce și-au luxat un picior și nepăsarea față de oameni atinge niște culmi ale indolenței în cele mai multe profesii. Politicienii împart, împart și iar împart bucăți din cadavrul unei țari care odată avea vise și locuitorii ei chiar putea să iasă în stradă sfidând moartea. Occidentul ne umilește și toți ne uităm pasivi sau satisfăcuți, cu toate că este vorba aici de noi toți. Lumea noastră a devenit inertă, o mlaștină puturoasă și verde. Mergem înainte doar datorită iluziei optice, pentru că totul curge invers. Istoria asta,”nenorocită și perversă”, cum spunea Părintele Bartolomeu înainte de a muri, ne-a abandonat așa cum o cățea turbată își abandonează puii. Noi, copii bastarzi ai comunismului, am crescut mari și umblăm hăbăuci prin lume căutând sensuri, poate urme ale unei direcției, urme ale unei treceri pe acolo, dar le găsim doar pe cele ale mersului în cerc. O meserie altădată dătătoare de sens și conștiință, cea de jurnalist, a ajuns într-un grad de descompunere cum nu mi-aș fi putut vreodată închipui. Manelisme, curve și șmenari, anomalii ale starizării și politicieni amestecati cu balele, voma și scârba acestei lumi defilează prin lumea de cuvinte și imagini. Tabloidizare și violența, atacul golănesc și în haită, nimic nu mai păstrează urmele vreunei civilizații. Totul amestecat cu lacrimi pentru scumpa noastră țărișoară. De fapt simti cum deșertul se întinde, ocupă tot mai mult spațiul dintre noi. Dacă nu ar divorța vreo divă de carton și latex, dacă nu ar muri vreun actor ai nostalgiei trecutului, ar înnebuni realizatorii de talk-showuri de seara și noapte tarzie.

OTV a fost închis și, culmea ipocriziei, cei mai mulți români au declarat la un sondaj național că se bucură. Nu-ți vine să crezi, doar ei, adică cei mulți, erau personajele acelei lumi grotești, arătată de Dan Diaconescu. OTV era măcar o televiziune sinceră, nu încerca să pară ”quality”, era o voce a mahalalei și nu poza în doamnă parfumată cu Chanel 5. Era o curvă de centură care se farda mai strindent pentru a se deosebi de suratele ei neautentice. In starea asta, simt cateodată absenta OTV, nu doar pentru ca era un obiect de studiu pentru mine, dar mai ales pentrucă noaptea, târziu, dupa ce treceam peste talk-showrile politicienilor penibili și poposeam cateva minute în bordelul roz al lui Dan Capatos, mă opream pe OTV pentru a vedea cât de jos se mai poate coborî. Vedeam acolo mahalaua care își exhiba fără nici un fel de jenă chiloții murdari și găuriți. Era o naivitate a mesajelor care mă ajuta să înțeleg, îndepărtând jegul, tulburările iluzionale ale mulțimilor noastre. Cred că am învătat câte ceva despre noi și societatea noastră de la acesti actori improvizati și reality-showurile lor de noapte duhnind a  miasmele bombelor de la margine de București. Acum le-am închis televiziunea, este bine, nu o mai suportam, eram, nu-i așa, o societate de doamne fine, ce pana mea, vorba bancului.

Avem însă vreun proiect comun, un telos, cum spuneau grecii? Un proiect pe care să-l putem povesti copiilor la școală sau studentilor la cursuri. O minciună frumoasă care să poată deveni realitate, doar pentru că niște nebuni sau o cohorte de naivi au putut crede în ea. Da, Profesore Lucian Boia, la baza istoriei stau mituri eroice și minciuni, dar ce să punem în locul lăsat gol. Scoatem miturile și în locul memoriei noastre comune rămâne un mormânt …gol. Adevarul? L-am pune dar care este adevarul acela ce poate străluci și care poate să dea un sens, o emoție sau măcar o cutremurare. Poate adevărul să fie o reprezentare a scopului, un telos pentru cei mulți și obișnuiți să mergă ca și oile după măgar? Oamenii se uită după liderii de la televizor și vor să devină ca ei, ei sunt reușita, ei ar trebui să încarneze visul lor de a scăpa de mahala și sărăcie. Ei nu știu că televizorul este un acvariu cu cobai urât mirositori sau un cort de circ în care iluzia apare doar după ce se stinge lumina. Ei nu știu că totul este șoc, șocant, breaking news, news alert, din cauză că este de fapt vorba de un nimic parfumat și gol ca o tobă de tinichea.

Nu pledez pentru minciună, dar aș vrea ca adevărul să fie un tras de inainte de locomotiva unui telos. Adică aș vrea ca să punem adevărul în slujba unui vis comun, a unui proiect de viitor. El trebuie să fie o construcție intelectuală, nu-l putem lăsa pe mâna politicienilor. De fapt, nici România nu trebuie lăsată doar la mâna lor. Ei vor face încă 1000 de ani a politică pavloviană care caută să aprindă doar becul care va face ca masele să saliveze.

România se depopulează și doar un proiect colectiv ar putea revrăji lumea noastră. Pentru cei mai mulți dintre noi patria este o iluzie pe care o locuim cu o mai mică sau mare inconștientă, o iluzie pe care o hrănim cu disperarea statului de părinți sau bunici. Dacă spui, dacă strigi, dacă scrii, simți că strigătul tău disperat se lovește  de pereți și cade pe podea ca o pasăre bleagă, care se zdrobește de plasa coliviei.

Dar marea disperare este că nu mai ști ce să faci cu amintirea (să fi fost doar iluzie?) unei Românii cenușii pe dinafară, sufocate de dictatură, dar unde, dincolo de ușa caselor ferecate, sărăcăcioase sau friguroase, oamenii visau la o altă lume, erau vii și întregi. Citeau cărți, ascultau ecourile Occidentului și se concentrau pe trăire și pe rezonanțele fine ale sufletului la bucurie sau la tristețe. Se adunau împreună când era frig, să se încălzească unii de la altii și aduceau fiecare ce găseau acasă ca să organizeze o mică sarbătoare. Așteptau și credeau într-o minune care va veni într-o zi, dar pe care o așteptau fără să fie credibil că va veni vreodată. Politicienii de atunci erau zeii unei lumi pe care nici nu o mai băgau in seamă, era prea departe de ei, prea nelumească. Era un singur dușman și acesta era undeva sus, departa, ca o soartă de care nu ai cum să te ascunzi. Acum lumile s-au amestecat și oamenilor le-a dispărut speranța poate pentrucă, după cum scrie Lucian Blaga, prin împlinire s-a pierdut ceva din minunea posibilă.

Akedia, vedeți, rimează cu România!