Românii - Copiii orfani ai comunismului

Câteva rânduri pentru și despre oamenii de la Oltchim

Am privit zilele acestea cu tristețe indignarea și disperarea celor trei mii de angajați de la Oltchim. Păreau veniți de pe altă lume, cu salopetele lor albastre și cu cozile de la bancomate, cu discursul lor despre salarii care nu au intrat și caiete care trebuie cumpărate copiilor. Aproape uitasem că există muncitori, că se mai duc oamenii la schimburi, ca sunt mulți care fac naveta și trăiesc de la chenzină la salariu. Televiziunile ne arată mereu altceva, clasa muncitoare era parcă evaporată în ultimul deceniu. Personajele din cluburi și starletele de doi lei, curvele pe post de animatoare sau baronii excentrici ai politicii sunt azi personajele-eroi care fac agenda publică. Dan Diaconescu a venit în această lume, iar televiziunile l-au urmărit flămânde de vulgaritate și senzațional, dar fără să vrea, ne-au arătat fundalul cu muncitorii, ca niște salopete scoase la soare. Nimeni nu i-a intrebat nimic despre viața lor, nici un jurnalist nu a fost curios să se invite în casa vreunuia dintre ultimii supraviețuitori ai comunismului. Vor rămâne o enigmă sau vor popula doar discursurile de campanie electorală ale politicienilor sau statele de plată cu ajutoare sociale de urgență. Dincolo de asta, acești oameni deja și-au pierdut statutul social și locul acesta de muncă. Chiar dacă unii vor mai rămâne câțiva ani prin hale, mai puțini, făcând altceva, ei sunt trimiși deja la reciclarea istorică majoră prin care trece fostul lagăr socialist. Au fost fericiți pentru că, într-un fel, acești oameni au reușit să mai trăiască două decenii în plus de utopie socială. Două decenii în care au simțit tranziția mai puțin decât ceilalți, în care au construit un oraș cu presa cea mai vie din provincie, au umplut până la refuz cu steaguri tricolore sala de sport unde Oltchim, ca pe vremuri, lupta pentru onoarea României și reușea să ducă mai departe utopia unui excepționalism românesc bazat pe sport, cultivat și de Ceausescu în ultimele decenii. Sunt alegeri în această toamană și vor mai fi amăgiți încă o vreme, dar va trebui să-și caute proiecte alternative care să le schimbe viețile. Sper să înțeleagă la timp că nu mai este nici o speranță. Clasa muncitoare, este clar, nu mai  ajunge în paradis.

Copiii politici ai lumii de azi.

Filosoful de origine croată, Boris Buden, scrie într-o carte de o mare profunzime că, după 1989, est europenii au fost transformați în copiii politici ai istoriei. Românii, precum alții din Est, „niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru libertate, au fost făcuți peste noapte învinșii istoriei”[i]. Procesul prin care Occidentul și-a întins aripa hegemonică asupra noastră a primit și un nume, aparent tehnic și precis: tranziție. Cum spune Buden, tranziția este procesul cinic prin care „oamenii care și-au câștigat singuri libertatea trebuie să învețe mai întâi cum să se bucure de ea”[ii] .

Introduși într-un proces de tutoriat, ei sunt considerați adevărați copii necopți pentru democrație și pentru primirea în sistemul capitalist; ei sunt supuși unor tutori care nu au participat la nici o revoluție - spectatorii occidentali. Procesul de învățare nici nu este unul foarte elaborat, ci este un proces de imitație oarbă, iar românii au fost și rămân niste marionete într-un proces istoric care nu a depins și nu depinde de voința lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat în prostănac politic.

Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de politicienii acestor societăți, în mare măsură ghidonați de organisme internaționale, notați cu calificative din când în când, controlați de FMI sau de Banca Mondială, este de la sine înțeles că aceștia nu pot fi decât tot niște copii care au învățat mai bine lecția, au acceptat condițiile, deci au atins poate mai repede stadiul de prostănac politic, de aceeea au ajuns șefi de clasă politică. Dar nu vreau să discutăm aici despre politicieni, poate altădată, acum interesul meu este legat de mentalitatea pe care o generează această tranziție.

Fără viitor, fără proiect

Românii, precum alți copii orfani ai comunismului, au rămas la ușa istoriei. A venit libertatea și a dispărut societatea. A dispărut proiectul colectiv și utopia comună. Un vis al progresului înțeles de fiecare la nivelul vieții lui nu își mai are sensul. Înainte de 1989, fiul își compara propria condiție cu cea a tatălui și stătea bine la comparație. Tatăl și mama, cu mânile crăpate de munca la CAP, se bucurau că fiul lor a mers „mai departe”, adică la școală. Era muncitor sau chiar maistru, dar are un apartament, apă caldă și lucrează în schimburi, doar 8 ore, nu zi-lumină, cum se spetesc ei. Alții își vedeau fiul sau fiica profesor sau inginer și în familia lor acesta era un vârf. Participau și ei la simularea ideologică cu epoca de aur sau utopia comunismului deplin, dar ceea ce știau ei era altceva: vedeau că munca lor primește sens, că viitorul este mai previzibil și că poți intui proceduri prin care poți să planifici viitorul.

Oltchim – o felie de Românie

Românii sunt cel mai bine reprezentați de către cei de la Oltchim. Ei s-au conservat mult mai bine în utopia cum că există o societate pe care o construim în fiecare zi, cum că totul ar merge bine dacă nu ar fi politicieni care nu înțeleg. Nu au de unde să știe că sunt condamnați încă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Boris Buden. În cazul Oltchim, ei au ținut aproape de niște oligarhi locali, au votat cum le-au spus, s-au speriat de moartea industriei românești și au devenit copii cuminți. Nu au cerut prea multă libertate sau democrație, pentru că baronii locali le dădeau o pâine. Într-o seară, un lider mai mic de sindicat spunea la televizor un lucru mai profund decât își dădea seama. Protestez, zicea omul, pentru păstrarea locurilor de muncă. Dincolo de greșeala de expresie, bietul muncitor simțea ceva, adică simțea faptul că locul lui de muncă nu mai face parte din vreun proiect general. Protesta, de fapt, pentru că lumea lui nu mai era pe tabla de șah, părea scoasă din uz, iar el devenea invizibil și trebuia să iasă din cumințenie și din convenția calduță. Drept copil al comunismului protesta, nu mai era cuminte, vroia înapoi locul de muncă pentru a se putea întoarce în calda lui utopie. Nu mai avea însă nici o răutate, protestul lui părea simulat, precum plânsul copilului care vrea doar să atragă atenția. Protestul celor de la Oltchim nu mai era un protest adevărat, cu furie și scandal, era mai mult un scâncet de copil. Nu mai știau de fapt cine e mama, nu mai aveau cui să se plângă și nu mai știau nici cine le poate rezolva situația. Observau abia acum că acela care le fusese tătuc a devalizat cu rudele și prietenii lui banii lor, iar statul asculta cuminte de FMI și era la fel de victimă cum erau și ei. Statul se plângea că nu poate face nimic, regulile stabilite chiar de el însuși ținându-i mâinile legate. Din când în când venea câte un ministru care spunea, când nu erau camere de filmat, că statul nu are nici o vină, că doar cei de la FMI țin morțis ca totul să se privatizeze.

Copiii politici nu au experiență relevantă și nici memorie

Nici o lume nu-i mai acceptă, nici un vis nu-i mai cuprinde și pe ei. Peste noapte s-au trezit că viața lor nu mai are relevanță pentru ceilalți, dar nici măcar pentru ei și nici măcar pentru propriii lor copii. Fiul nu mai are ce să învețe de la tată, pentru că a auzit el la televizor că înainte era o viață de rahat și astăzi lumea este  diferit construită. Nepotul îl întreabă adesea „Cum puteați trăi voi fără de calculatoare?”. „Nu-mi pot închipui copilăria fără Playstation!”, îmi zice fiul meu într-o zi și chiar mă gândesc ce goală ar fi viața lui fără astea. „Trebuie să fi avut o copilărie foarte tristă și plictisitoare tatăl meu, fără jocuri și calculatoare” îi spune copilul mamei lui, în timp ce își face lecțiile în bucătărie. Românul–copil se uită tot mai mult la televizor, pentru că totul s-a concentrat deja acolo. În fiecare seară îi vede acolo pe toți miniștrii, pe Președinte sau pe Premier. Acolo, jurnaliștii le dau indicații politicienilor și ei ascultă cuminți sau dau din colț în colt, dând vina pe alții.

Uneori, când se uită la televizor, găsește și mesaje pentru el, dar nu toate îi plac. La televizor, unii îi spun că este un nostalgic și înțelege că asta este rău, dar ce să facă, este acolo, în trecut, viața lui. Uneori îi vine să îi întrebe pe oamenii politici „Spre ce mergem domnilor, unde ne ducem?”. Știe că va fi considerat ciudat și nu mai pune întrebarea. Altădată l-a întrebat pe unul care venea de la București: noi ce construim azi? Cum ce construim, moșule, nimic nu construim! Fiecare construiește ceva pentru sine. Și care „noi”, moșule, ne-am câștigat libertatea de a fi singuri. Poate de a crăpa singuri, de a muri fiecare în camăruța lui și de a ne găsi ceilalți după miros, i-a venit să spună, dar a lăsat-o baltă. Nu înțelege de ce privatizarea este singura formă de a putea face economie și nici de ce locurile de muncă sunt subiect de discuție doar în scurtele campanii electorale. A văzut că toate fabricile privatizate din zonă au dat faliment sau au fost vândute la fier vechi și se miră cum de nu vede nimeni.

L-a întrebat pe fiul său, student la sociologie, cu ce se ocupă sociologia și acesta, încurcat, i-a spus că studiază relațiile sociale, dar nu a înțeles despre ce relații este vorba. Te ocupi de asistență socială, cu handicapați, cu dosare de ajutor? Nu, bătrâne, i-a spus copiluul enervat, este altceva, cu asta se ocupă o altă disciplină, asistența socială. E complicat, nu înțelegi tu, de fapt nici eu nu prea înțeleg, a recunoscut copilul, sunt doar în anul III, mai am de făcut un master și o să văd, poate voi ști mai bine.

O dată, un jurnalist l-a oprit și l-a întrebat cum este viața lui. A spus că este trist  că politicienii vorbesc despre ei, oamenii muncii, doar în campanie, doar treizeci de zile din patru în patru ani avem senzația că suntem cetățeni. A mai zis acolo, crezând ca are un partener intelectual, că societatea noastră se sprijinea pe un proiect, la baza societății era datoria și bucuria de a munci pentru ca să trăim mai bine, să facem fabrici și uzine, copiii noștri să facă tot mai multă școală și să trăiască mai bine ca noi. Era ceva greșit aici? a întrebat el. Jurnalistul nu i-a raspuns și nici nu și-a văzut vreodată interviul la postul local de televiziune, deși s-a uitat câteva săptămâni la rând, în toate serile.

Nimeni nu poate să-i spună de ce lumea merge în cu totul altă direcție decât așteptă oamenii, toți recunosc asta, dar nimeni nu face nimic pentru ca să fie îndreptată direcția. A înțeles că socialismul era un proiect greșit, dar de ce nu facem acum unul mai bun? Dacă tot există atâta înțelepciune venită din Vestul bogat, nouă de ce ne merge tot mai rău pe zi ce trece? A înțeles el că nu suntem competitivi noi în a face calculatoare sau avioane, e ușor de explicat, dar de ce nu putem face roșii, țelină sau cartofi? De ce nu putem crește vite? Se uită în supermarket și nu mai găsește produse românești și totul intră în ceață pentru copilul politic, aflat tot în tranziție.

Deși uneori îi trece prin cap că societatea lui nu mai există și nici România de care era mândru - din neștiință poate sau datorită tinereții - nu are curajul să o accepte și alungă acest gând. Când vin alegerile îi votează pe cei care ridică la un moment dat vocea și promit că aceste lucruri se vor schimba. Vine din când în când câte un politician care-l trezește din adormire și atunci începe să spere. Dintr-o dată, sondatorii de opinie observă că peste cinzeci la sută dintre intervievați declară că la anul vor trăi mai bine. Speră că se vor întoarce copiii plecați la lucru în Italia sau Spania.

Dar, de la an la an, aceste lucruri îl dor tot mai puțin. Se obișnuiește cu faptul că degeaba mai speră, degeaba mai așteaptă să i se schimbe viața în mai bine. I-a mai rămas o speranță, copiii lui să plece ”Afară”, acolo există încă o rază de lumină, o speranță de care se agață. Nu o să-și vadă nepoții, dar înțelege sacrificiul. Părinții lui s-au chinuit mult să-l dea la școală și tot singuri au murit. Dar atunci măcar lumea parcă se mișca înainte, filosofează omul, dar acum, parcă lumea lui a încremenit. Sau era doar o iluzie? Nu mai contează, pentru românii infantilizați din postcomunism viața a devenit o telenovelă în care deznodământul este amânat de noi și noi episoade, de noi și noi evenimente și mulți speră că Domnu’ Dan sau Nea Gigi vor veni într-o zi și pe strada lor cu cei șapte saci cu bani, cu bancnote violete de 500 de euro. 

Post scriptum.

Acum, muncitorii de la Oltchim, ultimii trăitori ai iluziei societății care se construiește pe sine, trăiesc șocul alinierii la lumea nouă. O doamnă bătrână și gureșă ce își zice ministru anunță la televizor cu mândrie că într-o singură zi s-au făcut la Oltchim peste 300 de anchete sociale. Deja moartea este aproape, oamenii au devenit niște numere. Acum dosare sociale, mâine dosare de șomaj... apoi cine știe? Copiii orfani ai Estului vor muri copii. Am scris această scrisoare pentru niste oameni care nu o vor citi niciodată, iar dacă ar citi-o nu au cum s-o înțeleagă, pentru că, în prima fază a copilăriei, copiii nu se recunosc pe sine când se uită în oglindă. Dar pentru tine, cititorule, o să atașez o piesă a lui Eddie Vedder, Society. Știu că am mai pus-o o dată, acum vreo doi ani, pe blogul meu, dar pentru niște oameni fără societate, copii fără memorie ai postcomunismului ca noi, cântecul ăsta poate aduce o comuniune a unei tristeți de 3 minute și 59 de secunde. Un surogat de comuniune, chiar de societate, care se disipează rapid și lasă loc știrilor și breaking news-urilor care ne așteaptă în jurnalul de seară.

 http://www.youtube.com/watch?v=bff-N09sQJ0

 

---

[i] Boris Buden, 2012, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, Trad.rom, Tact, Cluj Napoca, pag 49.

[ii] Idem,pag 41