Campania electorală – așteptări, îngrijorări, speranțe

De Vasile Dâncu | 8.10.2012 .

Campania electorală ar trebui să fie, în zonele de normalitate democratică ale lumii, un moment de vârf ale comunicării și mobilizării politice. La noi, din nefericire, nu ne putem aștepta la acest lucru din mai multe motive. În primul rând, politica la noi este electoralistă pe tot parcursul unui mandat.

Puterea și opoziția se preocupă mai mult de imagine și de comunicare decât de administrație și proiectare de politici publice sau implementarea lor. Când ajung în campanie nu mai rămâne nimic de spus, cu atâtea televiziuni de stiri și puterea, dar și opozitia, apar în formație completă la posturile de televiziune, mai numeroase decât în orice țară din lume.

Sigur, anul electoral este bogat în forme de redistribuire aberante de bani publici (cazurile Tăriceanu sau chiar MRU, în scurta perioada de premier) sunt relevante. În al doilea rând, politica noastră nu face din campanie un ritual al democrației, fiind mai mult un iceberg cu partea cea mai mare ascunsă sub ape. Aici, în subteranele politicii, în campanie se cumpără alimente și se distribuie tigăi sau cizme de cauciuc. Bisericile și preoții participă la o campanie de influență și condiționare a votului pentru mare parte din populația săracă. Primarii și alți șefi din administrație se aruncă asupra adversarilor sau neutrilor cu toată forța legii și conving pe toată lumea să voteze. Din această perspectivă, nu va fi un festival al comunicării și dezbaterilor de proiecte publice, ci mai mult o perioadă de gherilă și înfruntare în termeni de putere și dominare.

Din experiența altor campanii și încercând să anticipăm pe baza datelor pe care le avem deja, putem desprinde câteva tendințe pe care le vom putea descoperi în viitoarea campanie.

1. Din punctul de vedere al tensiunii electorale, vom avea o campanie cum n-a mai fost. Ne aflăm la un nivel de tensiune și emoție politică pe care nu l-am simțit din 1990 până acum. Anul 2000 a fost unul mult mai liniștit decât a fost acest an. De la revoltele din decembrie, trecând prin schimbarea lui Emil Boc și prin moțiunea de cenzură care l-a adus pe Ponta la putere și terminând cu uriașul scandal (internațional) al suspendării, anul 2012 nu se poate termina decât tot cu scandal. Electoratul a fost împărțit în două grupuri antagonice, dar după scandalul privatizării Oltchim a mai apărut o fracțiune importantă, un electorat antisistem energizat de Dan Diaconescu.

Tensiunea va fi crescută de Dan Diaconescu, dar și de noii corifei, mai tineri, ai dreptei. Infuzia teologică din dreapta va multiplica partea de ritual exorcizant (usturoiul lui Neamțu va face, poate, minuni) dar și va îmbogăți tematica cu accente apocaliptice sau naționaliste, cu ușor parfum legionar.

2. Criza politică majoră din acest an și alegerile din primăvară au arătat că electoratul a început să nu mai fie sensibil la sloganele legate de corupție, legătura directă sau imaginară cu un politician fiind mai puternică decât scandalurile lui de corupție. Electoratul procedează simplu, folosindu-se de o scurtătură logică: dacă toți sunt corupți, eu îi prefer pe corupții care sunt apropiați de lumea mea, pe cei care ar putea să-mi aducă ceva, mie sau colectivității mele. Nici partidele nu vor mai face prea mari selecții după acest criteriu, deoarece acest sistem de vot uninominal îi privilegiază pe cei care aduc resurse pentru campanie sau pentru șefii din conducerea partidului respectiv. Poate că useliștii vor fi deranjați puțin de interimarul de la Parchetul General, dar nici acest lucru nu cred că va fi pregnant.

3. O caracteristică importantă care va reveni ca în anii 90 va fi parașutarea politicienior de la centru spre teritoriu. Vor fi două direcții contrare spre care vor migra cocorii politici, în căutare de bălți bogate în pește. ARD va fugi de capitală și de orașele mari, urmând să se înghesuie în puținele zone cu mulți primari PDL: Arad, Alba, Cluj, Brașov sau chiar unele zone din Moldova, în colegii preponderent rurale. Din nefericire, politica se va centraliza din nou excesiv, politicienii din București consolidându-și dominația asupra celor din provincie. Electoratul USL va fi mai puțin afectat de parașutarea bucureștenilor, deoarece majoritatea celor care migraseră în legislaturile trecute acum se pot reîntoarce acasă, Bucureștiul fiind acum zona de dominație opresco-uselistă.

4. Teme si povești. Este pentru prima dată când electoratul constată masiv că politicianul din colegiul lui nu și-a ținut promisiunile, dar electoratul este captiv, din păcate, partidelor, nu are ce face, nu poate vota independenți. Va accepta ceea ce îi bagă partidul simpatizat pe gât. În sondaje, primele patru teme ale îngrijorării publice nu s-au schimbat foarte mult în octombrie față de octombrie anul trecut, dar există totuși o deosebire. Anul trecut ierarhia era: lipsa locurilor de muncă, starea deficitară a economiei, conducerea defectuoasă și corupția. Acum, primele trei au rămas neschimbate, dar pe locul patru apare instabilitatea politică, corupția coborând pe locul cinci. Frica de instabilitate politică va putea probabil să potențeze mai mult votul util și mai puțin experimentele. S-ar putea ca Dan Diaconescu să nu fie foarte avantajat de această tendință.

(Click pe grafic pentru mărire)

Dacă privim comparativ situația din toamna lui 2011 și această toamnă, vom vedea că graficele din dreapta, reprezentând cercetarea IRES privind starea națiunii de anul acesta, este mult mai structurată și mai bogată tematic. Se adaugă îngrijorări legate de viitor, învățământ, justiție socială. Se vede că anul acesta a fost mult mai bogat în controverse politice.

În plus, situația economică este considerată mai proastă, cu o medie de cinci procente, iar 44% dintre români cred că situația economică a țării este mult mai proastă decat cea de dinainte de 1989, în creștere cu 5% față de anul trecut. Tot cu 5% este mai mare procentul celor care anul trecut credeau că situația economică se va agrava în următorii cinci ani.

Există și o tendință pozitivă, scade cu 5% procentul celor care cred că România nu mai are nici o șansă și lucrurile vor merge din rău în mai rău. Este o tendință normală, în campanie și mai ales după alegeri, crește optimismul social.

5. Diversitatea temelor posibile și tensiunea amorsată anul acesta vor face să nu avem o campanie – noncombat. Asta nu va aduce în mod automat o campanie dialogică, nu ar fi exclus să nu existe nici un dialog politic. Am mai avut situații trecute când fiecare partid s-a mulțumit să-și exprime propriile teme; puțină polemică politică a fost generată doar de situații de agendă politică cu caracter cotidian.

Partidele vor fi obligate la activism, chiar dacă în ultima vreme doar USL, încurajată de sondaje, a ieșit în sfera publică pentru a comunica. Dar miniștrii lui Ponta au susținut doar teme executive, prin faptul că doar foarte rar au apărut la dezbatere „greii” PDL, nu am avut un dialog politic ci mai degrabă monoloage. Enclavizarea televizuală a făcut ca drepta să comunice doar la B1TV, iar USL în special la Antena 3. Presupunem că această tendință va continua, decisive fiind Realitatea TV și România TV, posturi care au un comportament politic atipic, dar din motive diferite, deocamdată.

ARD trebuie să-și alinieze trupele cu generalii în fața, nu în spatele frontului, pentru că în acest moment este o armată structurată greșit. Pe lângă alianța cu niște forțe minuscule, lucru care va fi mai degrabă un handicap electoral, acest partid a pierdut și ocazia să se implice în bătălia politică generată de afacerea privatizării Oltchim. A pierdut câteva procente, comparabile cu cele pierdute de USL. În plus, ARD are nevoie de mesaj structurat, de program, pentru a nu rămâne drept singur mesaj declarațiile lui MRU, Neamțu sau Papahagi, declarații care vor motiva destul de greu electoratul PDL. Tabăra dreptei politice trebuie să furnize explicații la un decont pentru 4 ani de guvernare, este premisa pentru a putea spune că sunt consecvenți sau că s-au schimbat sau, pur și simplu, pentru a crea o premisă de iertare pentru electoratul de dreapta sau pentru cei nehotărâți. Acum, de peste un an, practică tehnica camuflării sau a tăcerii vinovate, iar plata electorală va fi mult mai mare.

În politică, penitența se face comunicând, nu prin ascundere în culise sau prin schimbarea numelor și culorilor. Cred că USL va începe să-și comunice mai bine programul și îi va acorda un spațiu mai mic lui Traian Băsescu. Sigur, campania se va desfășura pe fundalul ideii că Băsescu și-a pierdut legitimitatea cu 7,4 milioane de români împotrivă, dar este nevoie de mai mult, adică de a comunica simplu programul pe care Ponta l-a anunțat acum câteva luni. Va fi mai greu să se poziționeze puternic pe stânga, datorită componenței liberale, dar oricum liberalii sunt mai puțin activi. Această disjuncție care se va întâmpla între un mesaj de stânga și un mesaj liberal, poate ostentativ de dreapta, nu cred că va afecta prea mult performanța electorală. Din păcate pentru USL, care putea să aibă o toamnă mai liniștită dacă gestiona mai bine suspendarea lui Băsescu și privatizarea Oltchim, va trebui să răspundă pentru cum a guvernat în ultimele șase luni. Dan Diaconescu va încolți continuu USL cu această temă și, probabil, și ARD va prinde curaj să se asocieze atacului. Este pentru prima dată într-o campanie când și USL, și ARD vor avea de răspuns cu un bilanț de guvernare, „imaculat” rămânând doar Dan Diaconescu cu poveștile lui cu sapte saci de galbeni și redarea fabricilor poporului.

6. Factorul DD. Este factorul disturbator, cel care poate influența decisiv rezultatul final, chiar dacă Diaconescu și partidul lui nu vor reuși o performanță grozavă. Există posibilitatea ca Dan Diaconescu să nu reușească să mai obțină atenția televiziunilor și să nu ajungă spre 20%, pentru că televiziunile de știri care l-au folosit pentru rating vor fi ocupate cu cele doua blocuri electorale, USL si ARD, deja plătitoare pentru spațiu publicitar. Dacă Diaconescu va reuși să lanseze evenimente politice majore, a se citi scandaluri, atunci ar avea și șansa de a conserva un anumit trend ascendent. Contează însă foarte mult actiunea celorlalți actori politici. Dacă vor face o campanie letargică, fragmentată, fără un mesaj puternic transmis de la centru, fără simboluri unificatoare, lăsandu-se totul pe seama competițiilor locale, atunci scena va rămâne pentru Dan Diaconescu care va evolua cu grație. Probabil că el va fi sabotat în ceea ce priveste mediatizarea de partidele importante și atunci îi va fi redusă influența. O idee proastă ar fi să-l promoveze ceilalți în speranța unei viitoare alianțe, atunci ne putem trezi cu un PP DD de peste 20% cu toate problemele ce derivă din asta, mai ales pentru USL.

(Click pe grafic pentru mărire)

Dacă ne uitam în graficul alăturat, realizat în urma a trei sondaje IRES, între 27 septembrie și trei cotombrie 2012, vom observa că pe parcursul scandalului Dan Diaconescu a câstigat câte ceva, consolidându-și pozitia de investitor în percepția publică. Chiar dacă la finalul și eșecul constatat al privatizării 60% dintre romani credeau că Dan Diaconescu nu avea suma de bani avansată, totuși 52% credeau că ar fi bine ca Diaconescu să fi primit combinatul Oltchim. Ne putem explica această opțiune nefondată doar pe seama greșelilor de comunicare ale actorilor guvernamentali care au fost considerați nesinceri și ineficienti, ba chiar iresponsabili. Chiar și fără bani, Dan Diaconescu este convingător, fapt generat și de slaba cultură politică de care dă dovadă publicul românesc.

(Click pe grafic pentru mărire)

In același context, 55% dintre români au exprimat o părere proastă si foarte proastă față de modul în care Ministerul Economiei a gestionat privatizarea Oltchim, dar nu se refereau la eliminarea lui Dan Diaconescu, aproape 70% spunând că nu era bine ca Diaconescu să fie impiedicat să participe. Cu siguranță, emoția publică se va risipi odată cu dezlăntuirea altor pasiuni politice, dar ceva din asta tot va rămâne.

Factorul DD, cum l-am numit simplificând, poate fi un catalizator pentru mișcări politice neașteptate. Una din ele poate fi plafonarea creșterii lui Mihai Razvan Ungureanu spre postura de prezidentiabil iar o alta ar putea fi afectarea dură a pozitiei de candidat la prezidentiale a lui Crin Antonescu. Un alt efect poate fi potențarea gustului public pentru candidați cu mesaj popular (chiar populist), unde am putea să ne trezim, după alegeri, cu o competitie directă între Sorin Oprescu și Dan Diaconescu. Un alt efect poate fi trimiterea la morga istoriei a PRM, dar si a altor partide care nu se aliniază celor două blocuri politice. Cred că acesta spaimă de DD explică și mișcarile lui Gigi Becali spre PNL sau a ecologiștilor spre USL.

7. Cred că se va miza pe lideri, nu pe mesaj. De la alcătuirea listelor si continuând cu programarea la dezbateri de televiziune, se va încerca o personalizare excesivă a campaniei, deși lungile liste de partid contrazic acestă tactică si arată necesitatea de a asocial oamenii cu mesaje. Monopolitzarea atenției de către liderii centrali este un impediment în receptarea mesajelor, dar acest defect nu a fost corectat până acum datorită lipsei democratiei interne din partide. In plus, orgoliul liderilor și o nefericită teorie a locomotivelor electorale dau campaniilor noastre o nefirească respectare a ierarhiei în schemele de programarea aparitiilor publice;

8. In fine,cred ca organizarea campaniei va suferi unele modificări în zona Moldovei sau în Sud, dar nu numai. Anchetele procurorilor din vara asta, incriminate de USL, vor reduce rolul mobilizării forțate sau conditionate de bani sau bunuri. Primarii de la toate partidele, căci nu există diferente mari de metodă, vor fi mai atenți pentrucă și supravegherea va fi mai bună. Singurul câștig cert pentru democrație pe care-l aștept de la această campanile electorală.

 

 

Comntariu pe http://cursdeguvernare.ro/vasile-dancu-campania-electorala-asteptari-ingrijorari-sperante.html

Românii - Copiii orfani ai comunismului

Câteva rânduri pentru și despre oamenii de la Oltchim

Am privit zilele acestea cu tristețe indignarea și disperarea celor trei mii de angajați de la Oltchim. Păreau veniți de pe altă lume, cu salopetele lor albastre și cu cozile de la bancomate, cu discursul lor despre salarii care nu au intrat și caiete care trebuie cumpărate copiilor. Aproape uitasem că există muncitori, că se mai duc oamenii la schimburi, ca sunt mulți care fac naveta și trăiesc de la chenzină la salariu. Televiziunile ne arată mereu altceva, clasa muncitoare era parcă evaporată în ultimul deceniu. Personajele din cluburi și starletele de doi lei, curvele pe post de animatoare sau baronii excentrici ai politicii sunt azi personajele-eroi care fac agenda publică. Dan Diaconescu a venit în această lume, iar televiziunile l-au urmărit flămânde de vulgaritate și senzațional, dar fără să vrea, ne-au arătat fundalul cu muncitorii, ca niște salopete scoase la soare. Nimeni nu i-a intrebat nimic despre viața lor, nici un jurnalist nu a fost curios să se invite în casa vreunuia dintre ultimii supraviețuitori ai comunismului. Vor rămâne o enigmă sau vor popula doar discursurile de campanie electorală ale politicienilor sau statele de plată cu ajutoare sociale de urgență. Dincolo de asta, acești oameni deja și-au pierdut statutul social și locul acesta de muncă. Chiar dacă unii vor mai rămâne câțiva ani prin hale, mai puțini, făcând altceva, ei sunt trimiși deja la reciclarea istorică majoră prin care trece fostul lagăr socialist. Au fost fericiți pentru că, într-un fel, acești oameni au reușit să mai trăiască două decenii în plus de utopie socială. Două decenii în care au simțit tranziția mai puțin decât ceilalți, în care au construit un oraș cu presa cea mai vie din provincie, au umplut până la refuz cu steaguri tricolore sala de sport unde Oltchim, ca pe vremuri, lupta pentru onoarea României și reușea să ducă mai departe utopia unui excepționalism românesc bazat pe sport, cultivat și de Ceausescu în ultimele decenii. Sunt alegeri în această toamană și vor mai fi amăgiți încă o vreme, dar va trebui să-și caute proiecte alternative care să le schimbe viețile. Sper să înțeleagă la timp că nu mai este nici o speranță. Clasa muncitoare, este clar, nu mai  ajunge în paradis.

Copiii politici ai lumii de azi.

Filosoful de origine croată, Boris Buden, scrie într-o carte de o mare profunzime că, după 1989, est europenii au fost transformați în copiii politici ai istoriei. Românii, precum alții din Est, „niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru libertate, au fost făcuți peste noapte învinșii istoriei”[i]. Procesul prin care Occidentul și-a întins aripa hegemonică asupra noastră a primit și un nume, aparent tehnic și precis: tranziție. Cum spune Buden, tranziția este procesul cinic prin care „oamenii care și-au câștigat singuri libertatea trebuie să învețe mai întâi cum să se bucure de ea”[ii] .

Introduși într-un proces de tutoriat, ei sunt considerați adevărați copii necopți pentru democrație și pentru primirea în sistemul capitalist; ei sunt supuși unor tutori care nu au participat la nici o revoluție - spectatorii occidentali. Procesul de învățare nici nu este unul foarte elaborat, ci este un proces de imitație oarbă, iar românii au fost și rămân niste marionete într-un proces istoric care nu a depins și nu depinde de voința lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat în prostănac politic.

Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de politicienii acestor societăți, în mare măsură ghidonați de organisme internaționale, notați cu calificative din când în când, controlați de FMI sau de Banca Mondială, este de la sine înțeles că aceștia nu pot fi decât tot niște copii care au învățat mai bine lecția, au acceptat condițiile, deci au atins poate mai repede stadiul de prostănac politic, de aceeea au ajuns șefi de clasă politică. Dar nu vreau să discutăm aici despre politicieni, poate altădată, acum interesul meu este legat de mentalitatea pe care o generează această tranziție.

Fără viitor, fără proiect

Românii, precum alți copii orfani ai comunismului, au rămas la ușa istoriei. A venit libertatea și a dispărut societatea. A dispărut proiectul colectiv și utopia comună. Un vis al progresului înțeles de fiecare la nivelul vieții lui nu își mai are sensul. Înainte de 1989, fiul își compara propria condiție cu cea a tatălui și stătea bine la comparație. Tatăl și mama, cu mânile crăpate de munca la CAP, se bucurau că fiul lor a mers „mai departe”, adică la școală. Era muncitor sau chiar maistru, dar are un apartament, apă caldă și lucrează în schimburi, doar 8 ore, nu zi-lumină, cum se spetesc ei. Alții își vedeau fiul sau fiica profesor sau inginer și în familia lor acesta era un vârf. Participau și ei la simularea ideologică cu epoca de aur sau utopia comunismului deplin, dar ceea ce știau ei era altceva: vedeau că munca lor primește sens, că viitorul este mai previzibil și că poți intui proceduri prin care poți să planifici viitorul.

Oltchim – o felie de Românie

Românii sunt cel mai bine reprezentați de către cei de la Oltchim. Ei s-au conservat mult mai bine în utopia cum că există o societate pe care o construim în fiecare zi, cum că totul ar merge bine dacă nu ar fi politicieni care nu înțeleg. Nu au de unde să știe că sunt condamnați încă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Boris Buden. În cazul Oltchim, ei au ținut aproape de niște oligarhi locali, au votat cum le-au spus, s-au speriat de moartea industriei românești și au devenit copii cuminți. Nu au cerut prea multă libertate sau democrație, pentru că baronii locali le dădeau o pâine. Într-o seară, un lider mai mic de sindicat spunea la televizor un lucru mai profund decât își dădea seama. Protestez, zicea omul, pentru păstrarea locurilor de muncă. Dincolo de greșeala de expresie, bietul muncitor simțea ceva, adică simțea faptul că locul lui de muncă nu mai face parte din vreun proiect general. Protesta, de fapt, pentru că lumea lui nu mai era pe tabla de șah, părea scoasă din uz, iar el devenea invizibil și trebuia să iasă din cumințenie și din convenția calduță. Drept copil al comunismului protesta, nu mai era cuminte, vroia înapoi locul de muncă pentru a se putea întoarce în calda lui utopie. Nu mai avea însă nici o răutate, protestul lui părea simulat, precum plânsul copilului care vrea doar să atragă atenția. Protestul celor de la Oltchim nu mai era un protest adevărat, cu furie și scandal, era mai mult un scâncet de copil. Nu mai știau de fapt cine e mama, nu mai aveau cui să se plângă și nu mai știau nici cine le poate rezolva situația. Observau abia acum că acela care le fusese tătuc a devalizat cu rudele și prietenii lui banii lor, iar statul asculta cuminte de FMI și era la fel de victimă cum erau și ei. Statul se plângea că nu poate face nimic, regulile stabilite chiar de el însuși ținându-i mâinile legate. Din când în când venea câte un ministru care spunea, când nu erau camere de filmat, că statul nu are nici o vină, că doar cei de la FMI țin morțis ca totul să se privatizeze.

Copiii politici nu au experiență relevantă și nici memorie

Nici o lume nu-i mai acceptă, nici un vis nu-i mai cuprinde și pe ei. Peste noapte s-au trezit că viața lor nu mai are relevanță pentru ceilalți, dar nici măcar pentru ei și nici măcar pentru propriii lor copii. Fiul nu mai are ce să învețe de la tată, pentru că a auzit el la televizor că înainte era o viață de rahat și astăzi lumea este  diferit construită. Nepotul îl întreabă adesea „Cum puteați trăi voi fără de calculatoare?”. „Nu-mi pot închipui copilăria fără Playstation!”, îmi zice fiul meu într-o zi și chiar mă gândesc ce goală ar fi viața lui fără astea. „Trebuie să fi avut o copilărie foarte tristă și plictisitoare tatăl meu, fără jocuri și calculatoare” îi spune copilul mamei lui, în timp ce își face lecțiile în bucătărie. Românul–copil se uită tot mai mult la televizor, pentru că totul s-a concentrat deja acolo. În fiecare seară îi vede acolo pe toți miniștrii, pe Președinte sau pe Premier. Acolo, jurnaliștii le dau indicații politicienilor și ei ascultă cuminți sau dau din colț în colt, dând vina pe alții.

Uneori, când se uită la televizor, găsește și mesaje pentru el, dar nu toate îi plac. La televizor, unii îi spun că este un nostalgic și înțelege că asta este rău, dar ce să facă, este acolo, în trecut, viața lui. Uneori îi vine să îi întrebe pe oamenii politici „Spre ce mergem domnilor, unde ne ducem?”. Știe că va fi considerat ciudat și nu mai pune întrebarea. Altădată l-a întrebat pe unul care venea de la București: noi ce construim azi? Cum ce construim, moșule, nimic nu construim! Fiecare construiește ceva pentru sine. Și care „noi”, moșule, ne-am câștigat libertatea de a fi singuri. Poate de a crăpa singuri, de a muri fiecare în camăruța lui și de a ne găsi ceilalți după miros, i-a venit să spună, dar a lăsat-o baltă. Nu înțelege de ce privatizarea este singura formă de a putea face economie și nici de ce locurile de muncă sunt subiect de discuție doar în scurtele campanii electorale. A văzut că toate fabricile privatizate din zonă au dat faliment sau au fost vândute la fier vechi și se miră cum de nu vede nimeni.

L-a întrebat pe fiul său, student la sociologie, cu ce se ocupă sociologia și acesta, încurcat, i-a spus că studiază relațiile sociale, dar nu a înțeles despre ce relații este vorba. Te ocupi de asistență socială, cu handicapați, cu dosare de ajutor? Nu, bătrâne, i-a spus copiluul enervat, este altceva, cu asta se ocupă o altă disciplină, asistența socială. E complicat, nu înțelegi tu, de fapt nici eu nu prea înțeleg, a recunoscut copilul, sunt doar în anul III, mai am de făcut un master și o să văd, poate voi ști mai bine.

O dată, un jurnalist l-a oprit și l-a întrebat cum este viața lui. A spus că este trist  că politicienii vorbesc despre ei, oamenii muncii, doar în campanie, doar treizeci de zile din patru în patru ani avem senzația că suntem cetățeni. A mai zis acolo, crezând ca are un partener intelectual, că societatea noastră se sprijinea pe un proiect, la baza societății era datoria și bucuria de a munci pentru ca să trăim mai bine, să facem fabrici și uzine, copiii noștri să facă tot mai multă școală și să trăiască mai bine ca noi. Era ceva greșit aici? a întrebat el. Jurnalistul nu i-a raspuns și nici nu și-a văzut vreodată interviul la postul local de televiziune, deși s-a uitat câteva săptămâni la rând, în toate serile.

Nimeni nu poate să-i spună de ce lumea merge în cu totul altă direcție decât așteptă oamenii, toți recunosc asta, dar nimeni nu face nimic pentru ca să fie îndreptată direcția. A înțeles că socialismul era un proiect greșit, dar de ce nu facem acum unul mai bun? Dacă tot există atâta înțelepciune venită din Vestul bogat, nouă de ce ne merge tot mai rău pe zi ce trece? A înțeles el că nu suntem competitivi noi în a face calculatoare sau avioane, e ușor de explicat, dar de ce nu putem face roșii, țelină sau cartofi? De ce nu putem crește vite? Se uită în supermarket și nu mai găsește produse românești și totul intră în ceață pentru copilul politic, aflat tot în tranziție.

Deși uneori îi trece prin cap că societatea lui nu mai există și nici România de care era mândru - din neștiință poate sau datorită tinereții - nu are curajul să o accepte și alungă acest gând. Când vin alegerile îi votează pe cei care ridică la un moment dat vocea și promit că aceste lucruri se vor schimba. Vine din când în când câte un politician care-l trezește din adormire și atunci începe să spere. Dintr-o dată, sondatorii de opinie observă că peste cinzeci la sută dintre intervievați declară că la anul vor trăi mai bine. Speră că se vor întoarce copiii plecați la lucru în Italia sau Spania.

Dar, de la an la an, aceste lucruri îl dor tot mai puțin. Se obișnuiește cu faptul că degeaba mai speră, degeaba mai așteaptă să i se schimbe viața în mai bine. I-a mai rămas o speranță, copiii lui să plece ”Afară”, acolo există încă o rază de lumină, o speranță de care se agață. Nu o să-și vadă nepoții, dar înțelege sacrificiul. Părinții lui s-au chinuit mult să-l dea la școală și tot singuri au murit. Dar atunci măcar lumea parcă se mișca înainte, filosofează omul, dar acum, parcă lumea lui a încremenit. Sau era doar o iluzie? Nu mai contează, pentru românii infantilizați din postcomunism viața a devenit o telenovelă în care deznodământul este amânat de noi și noi episoade, de noi și noi evenimente și mulți speră că Domnu’ Dan sau Nea Gigi vor veni într-o zi și pe strada lor cu cei șapte saci cu bani, cu bancnote violete de 500 de euro. 

Post scriptum.

Acum, muncitorii de la Oltchim, ultimii trăitori ai iluziei societății care se construiește pe sine, trăiesc șocul alinierii la lumea nouă. O doamnă bătrână și gureșă ce își zice ministru anunță la televizor cu mândrie că într-o singură zi s-au făcut la Oltchim peste 300 de anchete sociale. Deja moartea este aproape, oamenii au devenit niște numere. Acum dosare sociale, mâine dosare de șomaj... apoi cine știe? Copiii orfani ai Estului vor muri copii. Am scris această scrisoare pentru niste oameni care nu o vor citi niciodată, iar dacă ar citi-o nu au cum s-o înțeleagă, pentru că, în prima fază a copilăriei, copiii nu se recunosc pe sine când se uită în oglindă. Dar pentru tine, cititorule, o să atașez o piesă a lui Eddie Vedder, Society. Știu că am mai pus-o o dată, acum vreo doi ani, pe blogul meu, dar pentru niște oameni fără societate, copii fără memorie ai postcomunismului ca noi, cântecul ăsta poate aduce o comuniune a unei tristeți de 3 minute și 59 de secunde. Un surogat de comuniune, chiar de societate, care se disipează rapid și lasă loc știrilor și breaking news-urilor care ne așteaptă în jurnalul de seară.

 http://www.youtube.com/watch?v=bff-N09sQJ0

 

---

[i] Boris Buden, 2012, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, Trad.rom, Tact, Cluj Napoca, pag 49.

[ii] Idem,pag 41

Dan Diaconescu, un Păcală în satul cu miniștri

Îi dedic acest text lui Octăvel cel blond

 pentru a-l citi când va fi

mare și se va întreba ce s-a întîmplat cu țara

și unde sunt bărbații din satul cu miniștri

Îl urmăresc de vreo 6 sau 7 ani pe Dan Diaconescu, cu o curiozitate bolnavă. Nopțile când scriu și citesc, iar Adrian Sebastian butonează la Playstation sau la laptopul lui de jocuri lângă mine dăm drumul, de comun accord, la Dan Diaconescu „ca să ne râdem”, în timp ce se ocupă fiecare cu treaba lui. E convenția noastră de câțiva ani și e bucuria mea secretă că fiul meu, deși are doar 11 ani, înțelege că realitatea care curge la OTV este un fenomen al absurdității existenței din lumea celor mari. De fapt, las adesea să curgă ore întregi lumea lui Dan Diaconescu cu televizorul dat pe mute, ca un memento că viața poate fi și altfel și această parte din penumbra societății își cere drepturile când votează sau când consumă, chiar dacă nouă ne place să credem că am scapat de vulgaritate, sărăcie spiritual și prostie. Paradigma discursivă a ciocoilor și șmecheriile retorice ale caracaleanului mă fac să fiu un telespectator care, din când în cand, notează unele lucruri într-un caiet pe care scrie deja ”Domnu’ Dan și partidul lui”. În ultimul timp, Domnul Dan s-a întrecut pe sine, poate din momentul în care a simțit răcoarea cătușelor pe la încheieturi. A transformat niște acuzații de șantaj în motiv de revoltă, a transmis asta poporului și, în consecință, și-a făcut partid. Și nu orice partid, ci un partid bine orientat, care va deveni partid parlamentar aproape sigur în această toamnă.

Referendumul de suspendare a președintelui i-a dat măsura importanței sale, el care se proclamă în fiecare seară președinte de operetă, a avut ocazia să fie curtat de Președintele suspendat și de Președintele interimar, care i-au fost oaspeți în studioul lui cel nou, unde cu vicleșuguri și șmecherie oltenească i-a ciufulit, a mai șters cu ei pe jos, i-a pus în situația de a accepta (în glumă, dar nu cred că telespectatorii lui Diaconescu au înțeles asta), să-l proclame viitor președinte al României. Le-a promis că nu o să-i aresteze cum a făcut unul dintre ei și și-a suflat nasul discret pe costumele lor prezidențiale. Cred că atunci și-a dat seama că nu mai este un tip de liga a doua și că poate să joace în piese mai serioase și să se urce pe marea scenă a festivalului național „Prostirea României”, acolo unde evoluează doar adevărații rechini. A devenit astfel marele salvator al Oltchim, poate și al TAROM sau CFR, într-o comedie care mi-a adus aminte că dadaismul, cu teatrul lui absurd, își are radăcinile puternice în România. Numai la noi absurdul și iraționalul se pot împleti atât de bine cu existența.

Domnul Dan a devenit marele investitor strategic și m-a lovit o undă de perplexitate. Dacă nu erau câțiva jurnaliști și comentatori (Cătălin Tolontan exprimând cel mai sugestiv deruta rațiunii în fața absurdului) care să exprime și ei șocul la anunțul de pe toate ecranele „Dan Diaconescu câștigă Oltchim!” aș fi crezut că eu am luat-o razna și că nu mai înțeleg nimic, atât de firesc percepeau autoritățile această formă a libertății investiționale și a marilor strategii (girate de maestrul FMI) pentru transformarea proprietății colective supraviețuitoare în praf și pulbere.

Am scris câteva lucruri fără sens în caietul meu dedicat lui D.D., mai mult cuvinte, expresii ale mirării. Aș fi scris ceva pe blog, dar îmi părea că este inutil să exprim evidențe pe care cei care păstoresc statul și bugetul este imposibil să nu le vadă, indiferent cât de proști i-am crede.

Salvarea mi-a venit de la un prieten care, într-o duminică, a citit pentru puștiul o poveste pe care, noi ceilalți, am uitat-o deja. Mi-a sugerat să văd similitudinile dintre poveste și privatizarea Olchim, el fiind un om care se pricepe bine la economie. Această poveste este povestea care explică cel mai bine, face mai transparent procesul, dar și anticipează într-o anumită măsură ceea ce se va întâmpla în viitor, îmi spune prietenul meu. Povestea este un fel de final al seriilor cu Păcală și este scrisă de Ioan Slavici, ”Păcală în satul lui”.

E adevărat, poveștile au fost repuse în ultimii ani în drepturile lor. Ele nu sunt inutile narațiuni pentru copii, nu sunt înșiruiri năroade pentru infantilii de 7 ani, ci sunt adevărate depozite sapiențiale. Spun foarte multe lucruri despre vremea în care s-au creat, despre oameni, năravuri sau morala lor. Au devenit discipline jurnalistice sau domenii de comunicare (storytelling este deja un domeniu și o disciplină care se învață la multe facultăți).

Dar pentru că Dvs., cititorii mei, sunteți oameni mari și poate ați uitat povestea (o găsiți pe You Tube) haideți să luăm principalele momente ale poveștii lui Slavici și să vedem dacă se poate citi realitatea după acest tipar.

Scena I. Păcală se întoarce după ce mult timp a umblat vagabond din sat în sat. Vine acasă și își cumpără o vițică, pe care o hrănește din ce au mai bun holdele și pășunile celorlalți și o face cea mai frumoasă și cea mai grasă vacă din sat. Sătenii se prind cu greu, dar când se prind de hoția lui, nu îl pedepsesc pentru fapta în sine, ci îi taie vaca, lăsându-i doar pielea, pe care i-o aruncă peste gard.

Domnul Dan își face o televiziune de garsonieră cu care, prin toate mijloacele, reușește să-și tragă o avere de multe milioane de euro. Statul (nu satul) nu vede impozite din partea lui, deși ceilalți cetățeni sunt spoliați lunar. Adrian Năstase face o încercare să-i taie vaca lui Diaconescu, dar nu pentru asta, ci pentru atacurile lui Vadim de la OTV în momentul în care nu-și primea tainul. Diaconescu își revine, începe să vândă pielea rămasă. Face din ea un studio nou și mare, devine arbitru al luptei politice în momente importante.

Scena a II-a.

În poveste, Păcală pleacă cu pielea la târg, dar se oprește la o casă unde reușește să vândă pielea pe multe pungi de galbeni. El exploatează ticăloșia unei femei care își înșela bărbatul cu judele și prostia sau ticăloșia soțului, care crede că pielea este un proroc care te ajută să câștigi tot felul de avantaje, inclusiv să îți monitorizezi familia. Păcală se întoarce cu o gramadă de bani escrocați de la cei înstăriți, un fel de ciocoi (cum i-ar numi azi Domnu’ Dan), își cumpără cirezi de vite, își face o casă mare, spre ciuda sătenilor cărora le vinde explicația: a vândut pielea de vacă pentru că era de prăsilă și putea face cohorte multe de vaci care se vor înmulți la nesfârșit. În prostia lor, oamenii își taie vitele toate, se duc la târg, dar nu-și explică ce s-a întâmplat. Se tem doar de influența lui nefastă, nu de prostia lor. Aici este un fragment genial, în care sătenii cei proști fac analiza influenței nefericite a lui Păcală asupra lor: „O să-și deie foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători. O să-și frângă vreun picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre, grăi altul. O să sară în fântână, ca să sărim cu toții după el! strigară cu toții”.

Acest fragment îmi aduce aminte de statul care se teme de propria lui prostie și acceptă să pună manageri privați care să privatizeze, la alți privați, economia, ca și cum el nu este în stare să organizeze singur competiția și să caute să obțină cât mai mulți bani pentru interesul colectiv. În fine povestea spune că îl leagă să-l înece, caută prăjina și locul, dar Păcală îl găsește pe un paznic de cireadă de vite care să intre în locul lui, pentru că satenii vor să-l facă vornic, dar el nu vrea. În timp ce sătenii îl bagă la fund pe cel fraierit, Păcală se întoarce acasă, iar sătenii îl găsesc cu o cireadă mare de vite. Le explică din nou că a găsit cireada pe fundul Dunării, iar toți bărbații din sat, împinși de lăcomie, merg și se îneacă.

Acum să vedem ce se întâmplă cu personajul nostru cu adevărat, cu fascinantul, senzaționalul Dan Diaconescu! După ce vede că se întoarce cu success electoral de la locale și după luna de pușcărie, își schimbă cravatele și costumul și se gândește să devină investitor. Într-un fel de haiducie modernă, le spune tuturor că vine din partea poporului și că asta e cheia de boltă. Toți politicienii iau o demagogică și instinctuală poziție de drepți când aud cuvântul magic: popor. De pe urma lui, toți au băut apă și chiar șampanie. A văzut că mai marii țării au câștigat atunci când au făcut apel la popor și s-a gândit că dacă se înfrățește cu poporul este mai greu de arestat. Cum să-l arestăm pe Președintele Poporului? În satul cu miniștri, Dan Diaconescu are deja experiență solidă, a făcute multe târguri cu politicienii, simte că băieții vor să facă ceva șmecherie și atunci se bagă și el în vorbă, pentru că e convins că cineva urmează să ia Oltchimul, tot pe nimic, așa că ar putea câștiga și el ceva din asta. Măcar ceva capital electoral, dacă nu ceva bani. Poate că nici nu se gândește să ajungă prea departe, deci întârzie la licitație zece minute pentru ca să fie descalificat și să poată să se vaite toată campania electorală că ciocoii nu l-au lăsat să facă un bine poporului. Face spectacol, dar satul cu miniștri are mulți oameni proști; îi acceptă circul și nu-l descalifică. Cum spectacolul este național, proștii întră în spectacolul lui pentru că important este să te vezi la televizor; mâine poți face poate o mare carieră politică, precum Teo, Socaciu sau chiar Firea. Exponenții acestui stat, care pare prostul perfect, sunt doi băieți care vor mai apărea pe la finalul poveștii: Chițoiu și Vulpescu. Cea spusă de mine sau una pe care o s-o auzim mai târziu, spusă de alții, despre niște șmecheri care au azi niște cătușe XXL pe la încheieturi.

Probabil că și cei din satul cu miniștri se gândesc la o șmecherie, văzându-l pe Dan Diaconescu că își bagă nasul în ciorba lor. Nu este ușor de subtilizat Oltchimul, fiind vorba de mii de locuri de muncă care înseamnă voturi multe și dominația într-o întreagă regiune. Trebuie găsit unul care să fie vinovat pentru asta, care să poată plăti electoral. Așa că le convine Dan Diaconescu, care va câștiga ceva la alegeri, puțin speră ei, dar după aia, mamutul poate fi lichidat, iar prada împărțită între grupurile de interese.

Astfel că nimeni nu verifică bonitatea lui Dan Diaconescu, ajunge o scrisoare de confort, care nu garantează nimic. Se trece cu vederea că Diaconescu are firma principală în insolvență, datorii la stat de 2,3 milioane de euro, zice ziarul Gândul, și este urmărit penal; Vernescu repetă aberația lui Diaconescu și îl încurajează: banii care vor veni de pe acțiuni vor ajunge iar la Oltchim. Este clar că ar fi un ajutor de stat nepermis de UE și anormal chiar și pentru noi, dar totul rămâne așa. Statul nu se interesează despre modul în care s-a ajuns în scurt timp la datorii de o jumătate de milliard de lei.

Explicația lui Dan Diaconescu, cu banii pe care ba îi are, ba nu-i are, ba o să-i adune de la oamenii care se uită la OTV, este similară celei spuse sătenilor cu pielea de vacă de prăsilă care va produce în viitor cirezi nesfârșite. Cum să convingi o administrație cu asemenea prostii, administrație care este, zice ea, foarte îngrijorată de soarta oamenilor, dacă nu are ea un interes sa facă pe imbecila? Dan Diaconescu a licitat o sumă care nu are legatură cu vreo evaluare a acțiunilor, mult mai mare decât ceilalți, pentru că oricum știe că nu are de unde s-o dea și contează efectul de scenă. Și, ca orice cacealmist, dacă tot nu are cele 46 de milioane de euro, vorbește despre 2 miliarde pe care o să-i aducă, va lua TAROM, CFR și orice altceva, bani mulți pentru a ajunge pentru imaginația tuturor fraierilor.

Contractul nu cred că se va semna vreodată, Dan Diaconescu va demonstra că i s-au pus bețe în roate și va face un scandal lung cât campania electorală de toamnă. Va pune condiții la contract, va țipa ca din gură de șarpe că investitorii români sunt umiliți și respinși (cel puțin aici ar avea dreptate). Carnavalul va continua, iar statul a scăpat de FMI pentru moment, inventând un câștigător, deși putea să prelungească procedura dacă nu le convenea oferta. Dacă șeful privatizării din România este de meserie lichidator, liberalii care l-au pus acolo vor continua privatizarea prin metoda la care este specialist Vulpescu, adică lichidarea.

Probabil statul, dacă nu este chiar prost, a mizat pe acoperirea mediatică cu sute de analiști care vor vorbi la televizor fără să caute a înțelege și fără ca măcar să fi citit legea 137, cea care stipulează condițiile de privatizare și, în acest cor al televiziunilor, nu se va vedea escrocheria. Nimic din toate astea nu ar fi fost posibil fără imensa prostie generală din satul cu miniștri, fără mass media care și-au pierdut orice facultate critică și fără căutarea unei audiențe cu orice preț - comparabile cu o sinucidere colectivă din satul lui Păcală.

Șmecherii de la stat au încercat, poate, să facă o perdea de fum, folosindu-se de Dan Diaconescu pentru a distrage atenția de la adevăratul mecanism de lichidare al Oltchim. Dar îmi pare tot mai mult că ar putea cădea în propria capcană.

Dacă lui Diaconescu îi reușește foarte bine scandalul, pe fondul dezamăgirii față de privatizările falimentare din ultimii 20 de ani, iar oamenii chiar încep să creadă că el ar fi fost o soluție? Dacă procentul lui de la alegerile din toamnă trece de 20 la sută? S-a întâmplat cu PRM în 2000 și nu a fost un asemenea carnaval. Voturile acestea ar putea să lipsească tocmai celor care au acceptat această cacealma și ar putea chiar pierde puterea sau, în cel mai bun caz, să devină dependenți de un tip imprevizibil, care va avea pachetul de control în mandatele parlamentare.

Nu-i așa că pare că în satul cu miniștri sunt o gramadă care au pornit deja spre Dunăre și s-ar putea să nu se mai întoarcă? Sigur, deocamdată este doar faptul că sunt cele mai multe șanse ca oamenii aceia din Vâlcea să își piardă locurile de muncă și să trebuiască să-și reorganizeze viețile, indiferent ce le spun politicienii. Celelalte consecințe s-ar putea să le vedem în scurtă vreme.

Epilog

În povestea originală, Slavici nici nu a mai știut ce să facă cu finalul. Cred că s-a speriat și el de prostia propriului popor, așa că ne spune că minciuna învinge într-un hapy end tipic românesc (nu era inventat happy end-ul american). Finalul nu are nici pildă și nici un sfârșit cert. „Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele. Cine o știe mai departe, mai departe are s-o spună”. Ironia amară a lui Slavici nu salvează nimic, era cel mai vrednic, pentru că era singur. Autorul lasă finalul și morala în grija cuiva imprecis care poate o să vină, dar nu e sigur, și nici speranțe de îndreptare a lucrurile nu sunt, dacă autorul se ferește măcar să le sugereze.

Nu știu care este morala acestei povești din programa școlară. Va trebui să întreb un educator sau vreo învățătoare. Poate că Păcală este considerat simpatic pentru că taxează prostia extremă. Nu doar prostia omenească, ca în alte povești, ci prostia colectivă. Nu ar fi exclus ca morala să vrea să ne spună că există escroci și mincinoși peste tot și asta dăunează grav societății.

Dar cum o să înțeleagă copiii morala dacă Păcală totuși nu este pedepsit în nici un fel pentru minciunile, manipulările si hoțiile lui? Povestea are un happy end pentru eroul principal, dar este o tragedie colectivă. Cred că suntem în prezența unei dileme morale în cazul acestui final, pe care sensibilitatea extremă a lui Slavici îl lasă deschis; autorul nu se încarcă cu misiunea de a crea speranțe false.

Rămâne să ne întrebăm și noi despre finalul carnavalesc al privatizării Oltchim. Încă nu-l știm, dar parcă aș fi de acord cu Slavici și cu Mircea Badea: Păcală și Domnu’ Dan nu sunt vinovați și, în consecință, nu vor plăti. Nici povestea lui Slavici, nici acest remake cu Dan Diaconescu, nu sunt chiar povești pentru copii, sunt povești pentru oameni mari, care parcă nu mai înțeleg nimic în România noastră. Imbecilizarea colectivă și amestecul ei cu șmecheria, hoția și manipularea dau fiecărei situații un final deschis. În satul cu miniștri cei mulți pierd tot timpul, dar de fiecare dată pe mâna lor.