Motto: „Înţelegeţi şi îmbrăţişaţi capitalismul!
Este calea naturală spre o viaţă mai bună. Nu vorbim de o construcţie artificială,
ci de modul întipărit în oameni de a-şi construi viitorul.”
Cineva, pe Internet
Capitalismul este
astăzi o realitate şi în acelaşi timp o utopie. Realitate presantă în lume, un fel
de tabu în România. Cum spunea un american, este mai uşor să vorbim despre sfârşitul
lumii decât despre sfârşitul capitalismului. Pare un fel de stadiu ultim al evoluţiei
sociale şi politice, un fel de împărăţie a Domnului pe pământ. În orice caz, un
fel de societate ideală, cu toate crizele care se înmulţesc. În România, în ultimii
ani, echipa de la Critic Atac a început să furnizeze analize interesante şi demne
de luat în seamă, dacă ar exista o piaţă a ideilor la noi, dar fiind declaraţi intelectuali
de stânga, intelectualii dreptei nu intră în dialog cu aceştia. De altfel, a existat
şi încă există în societatea noastră forţe de descurajare care taxează orice încercare
de a pune sub semnul întrebării şi dezbaterii unele aspecte ale capitalismului cu
formule standard: comunişti, totalitari, colectivişti sau simpatizanţi ai Rusiei
roşii.
Nu voi dezvolta
în acest spaţiu o polemică în acest sens şi nu din motive care ţin de lipsa de rezonanţă
sau de lipsa pieţei ideilor, dar mă limitez să semnalez apariţia unor lucrări ale
unor tineri analişti, lucrări de reflecţie critică asupra capitalismului sau reflecţiile
lor în mişcarea ideilor ori în practica socială din România. Mă refer aici la lucrări
ale lui Corneliu Ban[i], Alexandru
Racu[ii],
Florin Poenaru[iii], Alexandru
Cistelecan şi Andrei State (coordonatori)[iv].
Un capitalism ciudat
Nicolae Ceauşescu
declara, în 15 iulie 1989: „Capitalismul în
România a apus pentru totdeauna”. Cum argumenta dictatorul cu doar şase luni
înainte de prăbuşirea sistemului şi orânduirii pe care o credea veşnică: „Am acordat la această consfătuire o atenţie
şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare.
Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit
de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu
situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea,
desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari
din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai
departe! Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii,
a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism,
aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale!
Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere
sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă
a făcut progrese uriaşe (aplauze). şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchite
care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite
întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este
adevăratul stăpân şi va rămâne veşnic stăpân al destinelor sale, al bogăţiilor ţării!
(aplauze, urale)”[v].
De fapt, poate
că Ceauşescu avea ceva dreptate. Nu era capitalism în România şi, dacă ar fi să
fim riguroşi, poate că nici măcar nu a existat vreodată cu adevărat, în condiţiile
în care o ţară preponderent agrară după doar câteva decenii de dezvoltare a
ajuns să fie dată de către marile democraţii pradă de război sovieticilor. Cert
este că, după 1989, s-a născut în România un capitalism ciudat, o copie imperfectă
a sistemului capitalist occidental. S-a născut cu forcepsul, prin presiunile Occidentului,
ale Băncii Mondiale sau FMI, în procesul de integrare în UE şi NATO. Este adevărat,
capitalismul nostru are certificat de naştere semnat de Uniunea Europeană şi se
numeşte „economie funcţională de piaţă”.
Suntem capitalişti
cu patalama, chiar dacă unii cârcotaşi observă că ponderea statului în PIB este
încă de 37%, că există vreo 40 de tipuri de ajutoare sociale şi, în multe judeţe
din România, cel mai mare angajator este statul, prin instituţiile sale. Capitalismul
nostru este încă dominat de marile companii, ceea ce nu pare a fi sănătos din perspectiva
dezvoltării echilibrate a societăţii şi a economiei, în timp ce s-a dispensat de
aproape 4 milioane de români, în deplinătatea forţei lor de muncă şi care rătăcesc
prin Europa sau prin lume
Capitalismul românesc
s-a născut nefiresc faţă de cel din alte societăţi. Micii întreprinzători din anii
de după revoluţie au fost comercianţii care au valorificat oportunitatea unei pieţe
puţin reglementate, puţin sau deloc impozitate şi au început comerţul cu Turcia
sau cu alte vecinătăţi. Prin căpuşarea unor întreprinderi de stat sau resurse comune,
acest capitalism de desfacere nu este cel care ar fi trebuit să fie, adică acel
sistem de piaţă care produce bunuri şi servicii. Pornind cu sfârşitul, este uşor
de observat că nici nu a crescut organic.
S-a născut astfel
un sistem economic şi social hibrid, dar şi o societate ciudată, tot hibridă, unde
foarte greu putem deosebi clar fenomenele de piaţă de trecutul socialist. Analizele
vremii arată destul de clar care sunt trăsăturile noului capitalism românesc. Lucrul
esenţial care se vede că lipseşte este chiar piaţa cu mecanismele ei economice.
Structurile politice nu sunt autonome şi nici separaţia puterilor în stat nu acţionează,
chiar dacă noua Constituţie de după revoluţie le trece pe acestea în textele, care
rămân încă o vreme literă moartă. Economia este încă subordonată politicului, iar
societatea civilă este cvasi-inexistentă. Societatea noastră a rămas blocată pentru
o anumită perioadă de timp între socialism şi capitalism. Acestei nebuloase i s-a
spus tranziţie, dar avea aspectul unei „treceri
de la nimic spre niciunde” cum am scris într-un articol, după vreo 15 ani de
la revoluţie.
Unii analişti vorbesc
despre faptul că acest capitalism de tip dâmboviţean s-a născut prin privatizări
frauduloase şi a continuat destul de mult timp ca un fel de rezervor pentru vechea
nomenclatură, reciclată după câţiva ani în noua clasă de întreprinzători. Există
şi argumentare pentru această analiză, dar nu este uşor de generalizat. Experienţa
mea în administraţia centrală mi-a relevat o caracteristică importantă: capitalismul
nostru este un „capitalism” al sindicaliştilor care continuă să aibă privilegii
impresionante (inclusiv posibilitatea de a cumpăra pe nimic active ale statului).
La „dure” negocieri cu guvernul, reprezentanţii patronilor sunt tot sindicalişti,
în niciun caz nu se luptă cu ceilalţi. În organismele comune nu poţi să-ţi dai seama,
după discursuri, care sunt cei din patronat şi cei din sindicate.
Capitalismul românesc este… străin
În ultima vreme,
o caracteristică a capitalismului autohton este cea după care capitalismul nostru
nu mai este chiar românesc. În 2017, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne
anunţa că, în economia naţională (a României) funcţionează 44.575 de „grupuri de
întreprinderi”. Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi
în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra
celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi,
de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital. Interesant este că din
cele 44.575 de grupuri de întreprinderi 5.308 sau 12% din total sunt rezidente sau
controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi
multinaţionale controlate din exterior.
La prima vedere,
aceasta pare a fi o veste bună, capitalismul nostru s-a integrat marilor fluxuri
de capital internaţional, chiar fără să vrea, prin dezvoltare naturală. Dacă privim
dintr-un alt unghi, vom observa că nu avem o clasă a marilor capitalişti români,
ceea ce poate crea disfuncţionalităţi majore, mai ales în situaţii de criză, când
capitalurile se retrag de pe pieţele conexe, spre zona de unde au plecat, adică
în ţările care sunt mari puteri economice.
Avem 70% capital
privat în economie dar, cum demonstrează o lucrare recentă, semnată de Iulian Stănescu[vi], după un studiu al primelor 130 de companii
româneşti în ordinea cifrei de afaceri, 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25
de statul român şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti
români. Un lucru este evident, dominaţia capitalului străin asupra celui autohton
este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai
multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul
românesc domină doar zonele periferice, zone instabile şi lovite frecvent de crize.
Capitaliştii noştri au pierdut competiţia, dar mai ales nu sunt în zona înălţimilor
de comandă ale economiei: finanţe, bănci, resurse naturale, energie.
O copie?
Putem critica
realitatea ultimelor decenii şi prin intermediul faptului că am imitat mecanic,
cu mai multă sau mai puţină convingere un model de capitalism occidental, în
absenţa unor mecanisme economice şi sociale adecvate: lipsa unor generaţii de
antreprenori şi o cultură antreprenorială, lipsa pieţei, dar, mai ales, lipsa
capitalului. Capitalismul nostru s-a construit nu pe baza deţinerii de capital,
ci pe baza de status social, pe bază de influenţă sau de reconversie a unor poziţii
de putere în vechiul regim în capital economic. Nu cred că putem vorbi despre un
mecanism bazat complet pe corupţie sau relaţii, dar este clar că nu a existat o
concepţie de reconstrucţie a instituţiilor, în aşa fel încât să poată arbitra competiţia
corectă care să ducă la o construcţie sănătoasă a noilor componente productive,
dar care să ţină cont şi de nevoile de dezvoltare socială. Statul a fost
răstignit între agresivitatea neoliberală de limitare a acţiunii lui, dar mai
ales a deposedării de resurse, şi o rezistenţă socială a populaţiei la
schimbarea majoră a sistemului de proprietate şi de producţie, stimulate şi de
forţele conservatoare sau naţionaliste.
România nu a venit
în concertul statelor din UE cu un proiect propriu de dezvoltare; a fost mai degrabă
pasivă şi a ajuns să aplice politicile unui schematic aquis comunitar, uniformizator,
dar pentru care încă nu este nici astăzi pregătită. De fapt, reţetele promovate
de Banca Mondială sau de FMI au adus o oarecare disciplină fiscală, dar rezultatele
nu au condus spre dezvoltare, consideră destul de mulţi analişti. Unele terapii
de şoc sau politicile de austeritate au creat un capitalism contabil, care a scăzut
încrederea în proiectele politice sau în reţetele de dezvoltare.
Capitalismul fără capitalişti
O echipă de sociologi
americani care a studiat acest lucru în ţările din Est a numit acest tip de societate
„Capitalism fără capitalişti”. În fond, aceasta a fost cea mai importantă întrebare
a primului deceniu, la care însă nu i s-a dat un răspuns ferm: se poate construi
o societate capitalistă fără capitalişti? O lucrare colectivă semnată Cil Eyal,
Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley[vii]
a analizat modul în care societăţile din Estul Europei au fost obligate ca, după
prăbuşirea regimurilor comuniste, să construiască capitalismul în lipsa unei clase
de proprietari şi deţinători de capital care să fie un fel de burghezie, cum a fost
cea de la începuturile capitalismului european, când acumularea de capital a creat
o clasă nouă şi a schimbat, până la urmă, relaţiile sociale. Mecanismul a fost
altul în Est, capitalismul nu s-a născut pe baza unei confruntări cu puterea,
cu establishmentul, ci prin contribuţia establismentului care şi-a schimbat
direcţia de acţiune, de la păstrarea puterii, la construcţia unei noi relaţii
de putere în care şi-a conservat rolul. Într-o manieră diferită de fosta URSS,
unde Ivan Szelenyi spune că avem „capitalişti fără capitalism”, în România am
trăit paradoxul unei treceri planificate spre capitalism şi economie de piaţă,
unde cea mai mare parte a reţetei a fost realizată în afara sistemului politic
şi social românesc, prin organizaţii internaţionale, fundaţii, Banca Mondială,
UE sau NATO.
Gândire blocată în religia pieţei. Câteva mituri şi iluzii
colective
E adevărat, tranziţia
din ultimele decenii a fost şi este încă o perioadă înfloritoare pentru penetrarea
oricărei ideologii anticomuniste sau prodemocratice. O bună perioadă am confundat
capitalismul cu democraţia şi această confuzie încă se mai păstrează în cazul multor
discursuri apologetice ale dreptei.
A fost perioada
în care s-a produs o reconversie a capitalului social şi politic, materializat
în poziţia în ierarhia socială, în capital economic. Acest lucru s-a păstrat chiar
şi astăzi, după aproape trei decenii, deoarece în cea mai mare parte, liberalii
români lucrează, în marea lor majoritate, la stat, iar capitalişti şi întreprinzători
sunt mulţi dintre cei pe care presa îi numeşte baroni locali, adică clienţi sau
membri ai Partidului Social Democrat. Avem în acest prim deceniu experienţa socială
a unei transformări utopice, un fel de inginerie socială de construcţie a capitalismului
şi economiei de piaţă[viii].
Religia pieţei
a funcţionat şi încă funcţionează în promovarea capitalismului nostru. Dreapta noastră
şi reprezentanţii ei au avut doar două soluţii politice la această tranziţie: privatizarea
şi reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producţie, dar fără
asumarea costurilor sociale de funcţionare a societăţii. Stânga s-a mulţumit să
facă acompaniamente sociale pentru capitalism. S-a limitat la a cere salariu minim,
pensii mai mari, garanţii sociale pentru angajaţi. Am avut omniprezenţa religiei
pieţei. Astăzi, religiile tradiţionale au fost înlocuite cu alte sisteme de credinţe
şi valori. Cum spunea acum câteva decenii Karl Polanyi, economia a fost extrasă
din societate, din ansamblul relaţiilor sociale. Consecinţele sociale ale economiei
sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pieţei sunt prezentate
ca „naturale”; intervenţia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face
ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piaţa este corectă,
iar valoarea este corect şi întotdeauna reflectată în preţ. Stânga, dacă critică
piaţa, devine eretică şi poate să fie pedepsită ca atare. Dumnezeul sau Alahul acestei
religii a pieţei este piaţa financiară, iar bursele sunt templele sau bisericile
unde se produce ritualul şi unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piaţa
de capital sunt interpretate şamanic (pieţele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu
ne-a dat un semn.
Confuzia dintre piaţă şi capitalism
Piaţa şi capitalismul
sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca sinonime, deşi
nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parţiale. Chiar şi Ion Iliescu, ayatolahul
stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment
în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greşeală „ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective
şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. În
general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoaşte piaţa
ca fiind un criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici
pleacă şi confuzia dintre piaţă şi capitalism. Dar să vedem diferenţele.
Piaţa este, într-adevăr,
un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă şi atomicitatea actorilor. Capitalismul
este un mod de proprietate şi un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea
mijloacelor de producţie de actori privaţi care caută să acumuleze şi să concentreze
capital pentru a se pune la adăpost de concurenţă.
În 2007, premiul
Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric
Maskin şi Roger Myerson, pentru lucrările legate de teoria jocurilor aplicată la
analiza mecanismelor pieţei. „Această
teorie ne permite să distingem situaţiile în care pieţele funcţionează bine de
cele în care pieţele funcţionează prost”, a afirmat Comitetul Nobel. Deci piaţa
este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor şi nici aplicarea
unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi aşa, nu ar trebui să ne chinuim
cu consilii ale concurenţei care, însă, oriunde în lume, nu fac faţă imaginaţiei
şi presiunii celor care creează mecanisme imperfecte de competiţie.
Capitalismul conţine
elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea şi concentrarea capitalului,
care contrazic atomicitatea actorilor şi deci concurenţa perfectă. Piaţa şi capitalismul
pot să intre în contradicţie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovaţia,
competiţia, în beneficiul consumatorilor, capitalismul, prin logica concentrării,
distruge concurenţa şi creează dezechilibre şi raporturi de dominare. Pervertirea
economiei de piaţă este o realitate astăzi, în epoca globalizării şi multinaţionalelor
care au PIB-uri mai mari decât statele.
Intrăm prea uşor
în această capcană de acceptare a capitalismului ca sinonim pentru piaţa perfectă.
Piaţa este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieţei
de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici,
eventual în parteneriat cu operatori privaţi, este necesară.
Sectoarele educaţiei
şi culturii, oricât se deschide piaţa, au funcţii publice pe care le poate îndeplini
doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio şi televiziune
au raţiunea de a exista indiferent cât de mult se diversifică oferta.
Fără ideologii. Alte mituri
Capitalismului
nostru fără capitalişti şi fără producţie sau piaţă i se adaugă şi o altă lipsă.
Este un capitalism fără ideologie, fără substanţă. Intelectualii români au difuzat
până la refuz stereotipuri simpliste, iar dinspre universităţi nu a venit vreo ofensivă
academică de natură să nască o dezbatere critică şi măcar o sofisticare a argumentărilor
dreptei. Neocomunismul sau corupţia au fost singurele elemente care erau luate în
calcul pentru a justifica capitalismul şi economia de piaţă. În fond, cel mai tare
mit care a funcţionat a fost mitul echivalenţei dintre capitalism şi democraţie,
o naştere a condiţiilor pentru individualism prin limitarea sau chiar aneantizarea
puterilor publice. Singura datorie socială pentru individul cetăţean liber este
consumul. Capitalismul este sinonim cu democraţia, pentru că alegerile sunt libere
şi aceasta este generată de sistemul capitalist. Dacă ne uităm mai atenţi, putem
observa că democraţia nu se reduce la alegeri libere, că sunt multe alte elemente
constitutive ale unui spaţiu de libertate sau democraţie, dar confuzia funcţionează
perfect azi.
A apărut şi un
alt mit important: mitul regenerării capitalului. Cea mai importantă poziţie a fost
cea conform căreia, dacă redistribuim resursele spre marii capitalişti, aceştia
creează locuri de muncă şi astfel reîncepe mereu un ciclu al producerii de valoare
care înseamnă dezvoltarea necontenită a societăţii. E adevărat că se acumulează
valoare în mâinile unei minorităţi, dar mai devreme sau mai târziu valoarea se redistribuie
la nivelul întregii societăţi. Cheltuielile pentru educaţie sau pentru sănătate
sunt considerate costuri, nu investiţii, astfel este imposibil a se vorbi despre
o regenerare socială, care se poate realiza prin acest tip de investiţii.
După o concepţie
oarecum feudală, capitalismul nostru s-a bazat pe o pseudoideologie a societăţii
de proprietari. Ocrotirea proprietăţii a devenit principala dimensiune şi mai puţin
crearea condiţiilor pentru naşterea unui capital românesc. Cea mai mare eroare a
dreptei româneşti este faptul că nu a înţeles importanţa marelui capital ca bază
a naşterii producţiei. Într-o perioadă de maximă concentrate a capitalului şi de
expansiune globală, la noi dreapta încă se luptă pentru naşterea întreprinderilor
mici şi mijlocii, ca bază a economiei naţionale. Astfel, capitaliştii români nu
au avut şi nu au nici acum o ideologie proprie, nici capital şi astfel nu avem un
capitalism românesc racordat la circulaţia mondială a capitalului. Cu toate că vorbim
mereu despre idealul unirii cu Republica Moldova, capitalul românesc nu a reuşit
nicio expansiune cât de cât mai importantă spre teritoriul pe care-l revendică.
Mentalitatea capitalistă, în socialism prost mascat
Ceaţa din mintea
oamenilor simpli, a opiniei publice, când este vorba de atitudini şi credinţe capitaliste
este la fel de mare cum este cea din mintea capitaliştilor sau intelectualilor.
Sondajul IRES[ix], cu privire
la percepţia unor aspect legate de capitalism ne arată exact lipsa unei coerenţe
de gândire şi proiect capitalist.
Şi acum cea mai
mare parte dintre români (82%) cred că „statul
ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, iar 62% dintre ei
sunt de părere că „marile companii de stat
nu ar fi trebuit privatizate în anii 90”. Alte întrebări arată lipsa de evoluţie
a mentalităţilor după 30 de ani de capitalism şi economie de piaţă. O proporţie
covârşitoare dintre români (90%) cred că „primul
responsabil cu crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat”,
85% cred că „primul responsabil de bunăstarea
oamenilor ar trebui să fie guvernul / statul şi apoi indivizii”. Cel mai
bine se vede acest decalaj de mentalitate între capitalismul trăit şi cel de reţetă
în faptul că 81% dintre respondenţi la sondajul realizat de IRES cred că „cele mai mari întreprinderi ale ţării ar
trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”.
Despre câştigătorii
tranziţiei, cei care au reuşit să se îmbogăţească, 63% dintre români au o părere
proastă şi foarte proastă. O atitudine care a evoluat negativ în ultimii 30 de ani
a fost părerea despre modul în care au reuşit cei care au făcut averi în România:
60% cred că au făcut avere prin încălcarea legii, 17% prin relaţii şi 7% prin noroc.
Doar 11% dintre români cred că au făcut avere prin muncă şi merit social.
Observăm aici că-i
lipseşte capitalismului românesc un ingredient principal: încrederea în instituţii,
în conducători, în ceilalţi oameni sau în viitor.
Într-o ţară în
care cota unică a fost descrisă de partidele de dreapta aflate la conducere aproape
un deceniu ca fiind singura formulă viabilă, deşi este puţin răspândită în economia
de piaţă normală, 57% dintre români cred că „bogaţii ar trebui taxaţi suplimentar”. Chiar dacă în jur de 80%
dintre oameni recunosc că firmele private asigură locuri de muncă şi contribuie
la dezvoltarea economiei sau că servesc societăţii în general (76%), totuşi 73%
cred că oamenii de afaceri exploatează angajaţii, găsesc lacune ale legilor
(71%), câştigă prea mult faţă de munca pe care o fac (68%), nu sunt sinceri şi
cinstiţi (48%), nu respectă legea (48%).
Doar 15% dintre
români spun că se gândesc ca, în viitor, să deschidă o afacere proprie, această
descurajare fiind efectul lipsei de încredere în mediul economic social şi politic
din România, dar motivaţia principală expusă ca justificare fiind „nu am bani pentru asta”. Lipsa capacităţii
de gestionare a riscului, specifică pentru societăţile de tip paternalist, şi
mentalitatea asociată sunt prezente: 63% dintre respondenţi spun că este mai
bine să ai un salariu mic şi sigur decât unul mai mare, dar nesigur, iar 55%
cred că este mai bine să ai mai puţini bani decât să-i rişti într-o afacere.
Utopiile socialismului rezistă
La întrebarea devenită
clasică la noi: ce părere aveţi despre afirmaţia : „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit?”, 67% dintre
români sunt de acord, un decalaj semnificativ de mentalitate sau o supravalorizare
a socialismului ca ideologie, în comparaţie cu practica socială pe care o cunosc
nemijlocit sau nu.
Atunci când întrebăm
eşantionul format dintre cei care au trăit ca adulţi în perioada comunistă „Dacă era mai bine sau mai rău înainte de 1989,”
comparând cele două epoci, 66% spun că, înainte de 1989, era mai bine. Dacă întrebăm
subiecţii care sunt aspectele care s-au îmbunătăţit după 1989, observăm că avem
doar trei aspecte care depăşesc 75% ca procent de favorabilitate: condiţiile de
călătorie în străinătate, consumul de produse şi servicii şi dreptul de a alege.
În fine, condiţiile de locuire sunt îmbunătăţite, spun 52% dintre români. La polul
celălalt, al majorităţilor privind aspectele care s-au înrăutăţit, avem: industria
(81%), situaţia politică (74%), infrastructura (65%), învăţământul 69%), fericirea
românilor (68%), sănătatea 65%), piaţa muncii (61%), nivelul de trai (59%).
Puşi direct în
faţa unei alegeri, între capitalism şi socialism, cei care au trăit şi înainte de
1989 au ales 50% socialismul şi 44% capitalismul. Cei care au ales capitalismul
au avut ca principale justificări libertatea şi pentru că oferă un trai mai bun
şi respect pentru oameni. Nostalgicii socialismului argumentează prin traiul mai
bun şi lipsa grijilor, prin faptul că toată lumea avea un loc de muncă, prin existenţa
siguranţei vieţii, a egalităţii dintre oameni, iar unii (35%) chiar cred că era
mai multă libertate.
Doar 31% din eşantionul
de adulţi care au trăit în comunism cred că generaţiile de azi sunt mai fericite,
59% cred că sunt mai nefericite. Despre nivelul de educaţie, 69% dintre români cred
că generaţiile de acum sunt mai needucate, 52% că au mai puţine şanse de a se realiza.
Liberalii şi capitalismul
Daca analizăm
votanţii PNL, partidul care are marca şi ideologia centrală a capitalismului,
comparându-i cu cei ai PSD, despre care bănuim ca vor fi de stânga, deci
adversari, observăm acelaşi paradox, o surprinzătoare harababură şi dezordine a
credinţelor şi ideologiilor. Să analizăm câteva caracteristici ale mentalităţii
de dreapta, capitaliste, prin intermediul răspunsurilor celor două categorii de
subiecţi menţionate anterior. Vom observa că, după aproape trei decenii de
politică şi bătălii între stânga şi dreapta, de presiune pentru adoptarea
ideologiilor liberale, între votanţii de stânga ai PSD şi votanţii PNL sunt
foarte mici diferenţe în ceea ce priveşte crearea unei mentalităţi capitaliste.
La afirmaţia de esenţă stângistă „Statul ar
trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, votanţii penelişti
sunt mult mai intervenţionişti decât cei de stânga (78% vs. 64%). O afirmaţie
de aceeaşi factură, dar mai tare ca atitudine de stânga „Cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea
statului şi nu în sectorul privat”, votanţii PSD au o pondere de
favorabilitate de 87%, în timp ce votanţii PNL de 81%. La afirmaţia „Primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar
trebui să fie guvernul /statul şi apoi indivizii” acordul pentru această linie
ideologică este la fel la pesedişti şi la liberali... 86%. Am fost surprins şi de
răspunsurile la afirmaţia „Primul
responsabil cu crearea locurilor de muncă ar trebui să fie statul şi abia apoi
sectorul privat”, unde votanţii PSD au răspuns afirmativ în proporţie de
96%, dar nici fanii penelişti nu au fost departe: 81%.
Părerea proastă
şi foarte proastă despre cei care s-au îmbogăţit în România în această perioadă
este răspândită în proporţie de 55% între pesedişti şi 50% în cazul peneliştilor.
La o întrebare privind modalitatea în care au făcut avere patronii români, 82% dintre
votanţii de stânga şi 77% dintre cei de dreapta cred că acumularea de capital s-a
făcut prin încălcarea legii, prin relaţii sau noroc. Cu afirmaţia „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare
greşit” sunt de acord 69% dintre cei de stânga şi 61% dintre cei de dreapta.
Iar ideea că „înainte de 1989 era mai bine”
este împărtăşită de 75% dintre votanţii PSD şi de 62% dintre cei ai PNL.
Apare o
singură diferenţă semnificativă între cele două ipotetice „câmpuri ideologice”:
la întrebarea ce ar alege între capitalism şi socialism, social-democraţii aleg
în proporţie de 66% socialismul (32% ar fi pentru capitalism), iar cei de
dreapta ar alege în proporţie de 77% capitalismul (22% fiind fani ai
socialismului).
Putem explica această
inconsistenţă prin lipsa culturii politice, prin slaba instituţionalizare a partidelor
sau prin eşecurile majorităţii guvernelor care s-au succedat la putere ori printr-un
populism care a şters diferenţele între câmpurile ideologice născute prematur şi
prea fragile. În fond este vorba despre o mentalitate mai degrabă anticapitalistă
în întreg spectrul politic din România. Deşi este aplicat de aproape trei decenii,
capitalismul are rădăcini slabe în mentalitatea românilor şi aceste eşecuri de socializare
produc în continuare anxietate şi depresie.
Văzut din multiple unghiuri, capitalismul românesc este un
sistem hibrid, dar mai ales o copie, un împrumut neconvingător. Este raţional să
credem că este un produs al unei etape istorice peste tot în lume. Faptul că nu
ne putem închipui nimic dincolo de el sau suntem inhibaţi să facem asta este o altă
problemă. În fond, dincolo de critici, capitalismul a adus nivelul de trai cel mai
înalt şi chiar nivelul de libertate individuală necunoscut până acum de societatea
umană: nu ştim dacă se va putea adapta la unele cerinţe şi provocări: nevoia de
comportamente economice responsabile, economie partenerială, fragmentarea puterii
şi desacralizarea instituţiilor, globalizarea, pesimismul social şi refuzul politicii
partinice, aşa cum le cunoaştem azi. La început a adus emanciparea naţiunilor, dar
azi migraţiile şi dominaţia marelui capital fac tot mai multe naţiuni să se închidă
după graniţe şi să respingă noile formule ale globalizării. Încrederea în progres
a furnizat energie câteva secole, acum atomizarea şi pesimismul, birocratizarea
şi limitarea meritocraţiei devin probleme majore, care îi fac pe tot mai mulţi să
respingă contractul social. Egalitatea de şanse constată mulţi că este în agonie,
iar ascensorul social este blocat în multe ţări. Partidele politice care promiteau
cea mai bună selecţie a elitelor astăzi par că nu mai pot realiza această aspiraţie.
Capitalismul global are aceste provocări, nu ştim dacă va reuşi să le treacă conservându-şi
esenţa. Capitalismul românesc este senin, crede în miturile începuturilor, încă
este într-o adolescenţă tâmpă. Un antreprenoriat de familie, autohton, se chinuieşte
să schimbe câte ceva, să atragă atenţia la dezvoltare. Dar nu este auzit, pentru
că în spaţiul public o hărmălaie imensă şi o bulibăşeală sinistră ocupă agenda:
este competiţia dintre grupuri care vor să împartă o parte din golul care are aparenţa
puterii politice. Între timp, resursele se pierd şi un viitor în care nimeni nu
mai are încredere se iveşte timid. Capitalismul românesc se naşte prin cezariană
şi este încă la incubator. Este un mutant, un corp străin, dar mai ales o mare neînţelegere.
[i] Ban, Cornel, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc,
editura TACT, Cluj-Napoca, 2014
[ii]
Racu, Alexandru, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România
postcomunistă, editura TACT,
Cluj Napoca, 2017
[iii] Poenaru, Florin, Epoca Traian Băsescu. România în
2004‑2014, editura TACT, Cluj Napoca, 2014
[iv] Cistelecan, Alexandru, State, Andrei
(coord.), Plante exotice. Teoria şi
practica marxiştilor români,
editura TACT, Cluj Napoca, 2014
[v]
https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/03/nicolae-ceausescu-in-1989-capitalismul-in-romania-a-apus-pentru-totdeauna-video/
[vi] Stănescu,
Iulian, Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism
(1989-2014), editura Pro Universitaria, Bucureşti,
2014
[vii] Eyal, G., Szelenyi, I. şi Townsley, E.R., Capitalism fără capitalişti. Noua elita
conducătoare în Europa de Est, editura Ziua,
Bucureşti, 2001.
[viii] Vasile Sebastian Dâncu, 2010, Gândirea blocată în religia pieţei,
Revista Cultura, nr. 291 din 16
septembrie 2010
[ix] Studiul Capitalismul
şi societatea: percepţiile românilor cu privire la capitalism, realizat de
IRES, în perioada 4 - 16 iunie 2018, pe un eşantion de 866 de persoane,
reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: eşantion total:
±3,4.
