Câteva rânduri pentru și despre oamenii de la Oltchim
Copiii politici ai lumii de azi.
Filosoful de origine croată, Boris Buden, scrie într-o carte de o mare
profunzime că, după 1989, est europenii au fost transformați în copiii politici
ai istoriei. Românii, precum alții din Est, „niște oameni care ieșiseră victorioși
din lupta pentru libertate, au fost făcuți peste noapte învinșii istoriei”[i].
Procesul prin care Occidentul și-a întins aripa hegemonică asupra noastră a
primit și un nume, aparent tehnic și precis: tranziție. Cum spune Buden, tranziția este procesul cinic prin care
„oamenii care și-au câștigat singuri libertatea trebuie să învețe mai întâi cum
să se bucure de ea”[ii]
.
Introduși într-un proces de tutoriat, ei sunt considerați adevărați copii
necopți pentru democrație și pentru primirea în sistemul capitalist; ei sunt
supuși unor tutori care nu au participat la nici o revoluție - spectatorii
occidentali. Procesul de învățare nici nu este unul foarte elaborat, ci este un
proces de imitație oarbă, iar românii au fost și rămân niste marionete într-un
proces istoric care nu a depins și nu depinde de voința lor. Mai spune
filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat
în prostănac politic.
Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de
politicienii acestor societăți, în mare măsură ghidonați de organisme
internaționale, notați cu calificative din când în când, controlați de FMI sau de
Banca Mondială, este de la sine înțeles că aceștia nu pot fi decât tot niște
copii care au învățat mai bine lecția, au acceptat condițiile, deci au atins poate
mai repede stadiul de prostănac politic, de aceeea au ajuns șefi de clasă
politică. Dar nu vreau să discutăm aici despre politicieni, poate altădată,
acum interesul meu este legat de mentalitatea pe care o generează această
tranziție.
Fără viitor, fără proiect
Românii, precum alți copii orfani ai comunismului, au rămas la ușa
istoriei. A venit libertatea și a dispărut societatea. A dispărut proiectul
colectiv și utopia comună. Un vis al progresului înțeles de fiecare la nivelul
vieții lui nu își mai are sensul. Înainte de 1989, fiul își compara propria
condiție cu cea a tatălui și stătea bine la comparație. Tatăl și mama, cu
mânile crăpate de munca la CAP, se bucurau că fiul lor a mers „mai departe”,
adică la școală. Era muncitor sau chiar maistru, dar are un apartament, apă
caldă și lucrează în schimburi, doar 8 ore, nu zi-lumină, cum se spetesc ei.
Alții își vedeau fiul sau fiica profesor sau inginer și în familia lor acesta
era un vârf. Participau și ei la simularea ideologică cu epoca de aur sau
utopia comunismului deplin, dar ceea ce știau ei era altceva: vedeau că munca
lor primește sens, că viitorul este mai previzibil și că poți intui proceduri prin
care poți să planifici viitorul.
Oltchim – o felie de Românie
Românii sunt cel mai bine reprezentați de către cei de la Oltchim. Ei s-au
conservat mult mai bine în utopia cum că există o societate pe care o construim
în fiecare zi, cum că totul ar merge bine dacă nu ar fi politicieni care nu
înțeleg. Nu au de unde să știe că sunt condamnați încă din 1989 la infantilism,
că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Boris Buden.
În cazul Oltchim, ei au ținut aproape de niște oligarhi locali, au votat cum
le-au spus, s-au speriat de moartea industriei românești și au devenit copii
cuminți. Nu au cerut prea multă libertate sau democrație, pentru că baronii
locali le dădeau o pâine. Într-o seară, un lider mai mic de sindicat spunea la
televizor un lucru mai profund decât își dădea seama. Protestez, zicea omul, pentru
păstrarea locurilor de muncă. Dincolo de greșeala de expresie, bietul
muncitor simțea ceva, adică simțea faptul că locul lui de muncă nu mai face
parte din vreun proiect general. Protesta, de fapt, pentru că lumea lui nu mai
era pe tabla de șah, părea scoasă din uz, iar el devenea invizibil și trebuia
să iasă din cumințenie și din convenția calduță. Drept copil al comunismului
protesta, nu mai era cuminte, vroia înapoi locul de muncă pentru a se putea întoarce
în calda lui utopie. Nu mai avea însă nici o răutate, protestul lui părea
simulat, precum plânsul copilului care vrea doar să atragă atenția. Protestul
celor de la Oltchim nu mai era un protest adevărat, cu furie și scandal, era
mai mult un scâncet de copil. Nu mai știau de fapt cine e mama, nu mai aveau
cui să se plângă și nu mai știau nici cine le poate rezolva situația. Observau
abia acum că acela care le fusese tătuc a devalizat cu rudele și prietenii lui
banii lor, iar statul asculta cuminte de FMI și era la fel de victimă cum erau
și ei. Statul se plângea că nu poate face nimic, regulile stabilite chiar de el
însuși ținându-i mâinile legate. Din când în când venea câte un ministru care
spunea, când nu erau camere de filmat, că statul nu are nici o vină, că doar
cei de la FMI țin morțis ca totul să se privatizeze.
Copiii politici nu au experiență relevantă și nici
memorie
Nici o lume nu-i mai acceptă, nici un vis nu-i mai cuprinde și pe ei. Peste
noapte s-au trezit că viața lor nu mai are relevanță pentru ceilalți, dar nici
măcar pentru ei și nici măcar pentru propriii lor copii. Fiul nu mai are ce să
învețe de la tată, pentru că a auzit el la televizor că înainte era o viață de
rahat și astăzi lumea este diferit
construită. Nepotul îl întreabă adesea „Cum puteați trăi voi fără de
calculatoare?”. „Nu-mi pot închipui copilăria fără Playstation!”, îmi zice fiul
meu într-o zi și chiar mă gândesc ce goală ar fi viața lui fără astea. „Trebuie
să fi avut o copilărie foarte tristă și plictisitoare tatăl meu, fără jocuri și
calculatoare” îi spune copilul mamei lui, în timp ce își face lecțiile în
bucătărie. Românul–copil se uită tot mai mult la televizor, pentru că totul s-a
concentrat deja acolo. În fiecare seară îi vede acolo pe toți miniștrii, pe Președinte
sau pe Premier. Acolo, jurnaliștii le dau indicații politicienilor și ei
ascultă cuminți sau dau din colț în colt, dând vina pe alții.
Uneori, când se uită la televizor, găsește și mesaje pentru el, dar nu
toate îi plac. La televizor, unii îi spun că este un nostalgic și înțelege că
asta este rău, dar ce să facă, este acolo, în trecut, viața lui. Uneori îi vine
să îi întrebe pe oamenii politici „Spre ce mergem domnilor, unde ne ducem?”. Știe
că va fi considerat ciudat și nu mai pune întrebarea. Altădată l-a întrebat pe
unul care venea de la București: noi ce construim azi? Cum ce construim, moșule,
nimic nu construim! Fiecare construiește ceva pentru sine. Și care „noi”, moșule,
ne-am câștigat libertatea de a fi singuri. Poate de a crăpa singuri, de a muri fiecare
în camăruța lui și de a ne găsi ceilalți după miros, i-a venit să spună, dar a
lăsat-o baltă. Nu înțelege de ce privatizarea este singura formă de a putea
face economie și nici de ce locurile de muncă sunt subiect de discuție doar în
scurtele campanii electorale. A văzut că toate fabricile privatizate din zonă
au dat faliment sau au fost vândute la fier vechi și se miră cum de nu vede
nimeni.
L-a întrebat pe fiul său, student la sociologie, cu ce se ocupă sociologia
și acesta, încurcat, i-a spus că studiază relațiile sociale, dar nu a înțeles
despre ce relații este vorba. Te ocupi de asistență socială, cu handicapați, cu
dosare de ajutor? Nu, bătrâne, i-a spus copiluul enervat, este altceva, cu asta
se ocupă o altă disciplină, asistența socială. E complicat, nu înțelegi tu, de
fapt nici eu nu prea înțeleg, a recunoscut copilul, sunt doar în anul III, mai
am de făcut un master și o să văd, poate voi ști mai bine.
O dată, un jurnalist l-a oprit și l-a întrebat cum este viața lui. A spus
că este trist că politicienii vorbesc
despre ei, oamenii muncii, doar în campanie, doar treizeci de zile din patru în
patru ani avem senzația că suntem cetățeni. A mai zis acolo, crezând ca are un
partener intelectual, că societatea noastră se sprijinea pe un proiect, la baza
societății era datoria și bucuria de a munci pentru ca să trăim mai bine, să facem
fabrici și uzine, copiii noștri să facă tot mai multă școală și să trăiască mai
bine ca noi. Era ceva greșit aici? a întrebat el. Jurnalistul nu i-a raspuns și
nici nu și-a văzut vreodată interviul la postul local de televiziune, deși s-a
uitat câteva săptămâni la rând, în toate serile.
Nimeni nu poate să-i spună de ce lumea merge în cu totul altă direcție decât
așteptă oamenii, toți recunosc asta, dar nimeni nu face nimic pentru ca să fie
îndreptată direcția. A înțeles că socialismul era un proiect greșit, dar de ce
nu facem acum unul mai bun? Dacă tot există atâta înțelepciune venită din
Vestul bogat, nouă de ce ne merge tot mai rău pe zi ce trece? A înțeles el că
nu suntem competitivi noi în a face calculatoare sau avioane, e ușor de
explicat, dar de ce nu putem face roșii, țelină sau cartofi? De ce nu putem
crește vite? Se uită în supermarket și nu mai găsește produse românești și
totul intră în ceață pentru copilul politic, aflat tot în tranziție.
Deși uneori îi trece prin cap că societatea lui nu mai există și nici România
de care era mândru - din neștiință poate sau datorită tinereții - nu are
curajul să o accepte și alungă acest gând. Când vin alegerile îi votează pe cei
care ridică la un moment dat vocea și promit că aceste lucruri se vor schimba.
Vine din când în când câte un politician care-l trezește din adormire și atunci
începe să spere. Dintr-o dată, sondatorii de opinie observă că peste cinzeci la
sută dintre intervievați declară că la anul vor trăi mai bine. Speră că se vor
întoarce copiii plecați la lucru în Italia sau Spania.
Dar, de la an la an, aceste lucruri îl dor tot mai puțin. Se obișnuiește cu
faptul că degeaba mai speră, degeaba mai așteaptă să i se schimbe viața în mai
bine. I-a mai rămas o speranță, copiii lui să plece ”Afară”, acolo există încă
o rază de lumină, o speranță de care se agață. Nu o să-și vadă nepoții, dar înțelege
sacrificiul. Părinții lui s-au chinuit mult să-l dea la școală și tot singuri
au murit. Dar atunci măcar lumea parcă se mișca înainte, filosofează omul, dar acum,
parcă lumea lui a încremenit. Sau era doar o iluzie? Nu mai contează, pentru
românii infantilizați din postcomunism viața a devenit o telenovelă în care
deznodământul este amânat de noi și noi episoade, de noi și noi evenimente și
mulți speră că Domnu’ Dan sau Nea Gigi vor veni într-o zi și pe strada lor cu
cei șapte saci cu bani, cu bancnote violete de 500 de euro.
Post scriptum.
Acum, muncitorii de la Oltchim, ultimii trăitori ai iluziei societății care
se construiește pe sine, trăiesc șocul alinierii la lumea nouă. O doamnă
bătrână și gureșă ce își zice ministru anunță la televizor cu mândrie că într-o
singură zi s-au făcut la Oltchim peste 300 de anchete sociale. Deja moartea
este aproape, oamenii au devenit niște numere. Acum dosare sociale, mâine
dosare de șomaj... apoi cine știe? Copiii orfani ai Estului vor muri copii. Am
scris această scrisoare pentru niste oameni care nu o vor citi niciodată, iar dacă
ar citi-o nu au cum s-o înțeleagă, pentru că, în prima fază a copilăriei, copiii
nu se recunosc pe sine când se uită în oglindă. Dar pentru tine, cititorule, o
să atașez o piesă a lui Eddie Vedder, Society.
Știu că am mai pus-o o dată, acum vreo doi ani, pe blogul meu, dar pentru niște
oameni fără societate, copii fără memorie ai postcomunismului ca noi, cântecul ăsta
poate aduce o comuniune a unei tristeți de 3 minute și 59 de secunde. Un
surogat de comuniune, chiar de societate, care se disipează rapid și lasă loc știrilor
și breaking news-urilor care ne așteaptă în jurnalul de seară.
