UNEXERCITIU DE ADMIRATIE

Prietenului meu Ovidiu Ganţ
(un fel de prefaţă la o carte de texte politice)

Când intri în politică brusc, fără carieră la spălat de vase în bucătăria partidului sau lipit afişe, esti expus pericolului de a schimba o lume mai bună, cu una mai proastă. Adică ai mari şanse să întâneşti acolo parteneri de drum, asociaţi unei cauze, admiratori de circumstanţă, fani conjuncturali, dar foarte rar poţi să găseşti acolo prieteni. Marele succes la ieşirea dintr-o funcție publică sau politică este să-ţi fi păstrat intact portofoliul de prieteni pe care-i aveai înainte. Dacă însă, reuşesti să şi aduci măcar un singur om în grupul tău de prieteni, atunci ești un mare norocos. Din acest punct de vedere eu am fost un norocos, chiar dăcă aş fi luat în calcul un singur câştig: l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Ovidiu Ganț.

Despre nevoia de nemţi în cultura şi civilizaţia noastră vorbesc multe bancuri româneşti. Unul dintre acestea spune ca am fi putut câștiga toate războaiele, dar ne-au lipsit...nemţii. De aceea, cred că noi cele mai serioase lucruri le spunem prin intermediul glumelor sau a băşcăliei. Sunt lucruri pe care le simţim ca handicapuri irecuperabile şi atunci le punem în cheie glumeaţă, expediindu-le în afara agendei schimbării de care suntem constienţi că am avea nevoie. Pe „neamţul” Ovidiu Ganț, eu l-am ajutat sa intre în Guvern, mai precis în clădirea Guvernului României. Il țineau la poartă secretarele şi sepepiştii, deşi avea numirea de secretar de stat în buzunar, pentru că nu erau obişnuiţi ca să vină cineva fără cohortă sau telefon politic. Venise, fără fasoane, fără escortă, direct la poarta Guvernului. M-a sunat că nu este lăsat să intre şi l-am rugat să nu plece de acolo până ajung eu.

Când mă gândesc la cel mai serios politician român pe care l-am cunoscut, primul care îmi vine în minte este Ovidiu Ganț. Am mai cunoscut şi alţi politicieni serioşi, dar Ovidiu este unul care m-a şocat, poate pentru că nu venea din interiorul cercului de politiceni obișnuiți. De fapt, nici măcar nu venea din interiorul politicii, era matematician, şahist, bănăţean ... și, credeam atunci, minoritar etnic german. Este unul din puţinii politicieni români care cred cu adevărat în strategie ca singură modalitate de a aborda dezvoltarea socială şi alocarea de resurse. Am discutat de multe ori cu el despre cea mai mare greşeală a liderilor români, chiar oneşti: credinţa şi orgoliul că pot conduce singuri, că pot planifica sisteme sociale şi politice. În sutele de ore pe care le-am petrecut timp de un deceniu discutând împreună despre ceea ce ar trebui făcut pentru România, tema care revenea cel mai des în tristeţea lui Ovidiu este cea a managementului haotic, „pe dibuite”, acțiunea politică sau publică în care „vom vedea noi ce iese până la urmă”. Adept al guvernării sistemice și al managementului orientat spre cetăţeni, Ovidiu Ganț urmăreşte în toată activitatea sa politică să forţeze mersul spre o abordare raţională a politicilor publice și descentralizarea deciziei şi resurselor. Face un parteneriat de excepţie cu primarul Sibiului, Klaus Johannis, iar lupta lui pentru dezvoltarea județului Sibiu, consolidării și modernizării fostei capitale culturale europene este una de proiect personal urmărit cu mare acribie.

Se luptă de peste un deceniu ani pentru conservarea vestigiilor culturii și civilizației săsești sau șvăbești din Transilvania şi recent a reuşit un proiect mare, să aducă fonduri europene pentru consolidarea a 18 biserici fortificate săseşti din Transilvania. Niciodată nu a practicat strategia disolutivă pe care mulți lideri ai organizațiilor minorităților etnice din România o practică, uneori motivat, ca și componentă a lărgirii sau conservării drepturilor și libertăţilor, dar de multe ori doar ca antreprenoriat etnic. Dimpotrivă, reprezentatntul minorităţii germane din Parlamentul României este adeptul unor strategii de colaborare şi este totodată politicianul care face cel mai activ lobby pe lângă autorităţile germane, de la nivel de land sau nivel federal.

Când mă gândesc la cel mai serios politician neamţ, tot Ovidiu Ganț îmi vine în minte. Prin ce este el neamţ? Prin ascendenţa maternă, dar mai ales prin dăruirea şi exactitatea cu care îşi face datoria. Este neamţ prin planificare, strategie şi raţionalitatea implicată în tot ceea ce face. Dacă cineva se uită în rapoartele privind activitatea parlamentară ar vedea că Ovidiu Ganț este cel mai prezent deputat, campion absolut, nu lipseşte niciodată de la locul de muncă. El cu siguranţă că nu a observat acest lucru, iar când va citi aceste rânduri o sa se mire: ce i-o fi venit profesorului să scrie despre asta, asta nu reprezintă un merit. Prezența elevilor la școală nu este un criteriu pentru notă bună, responsabilitatea prezenţei este obligație minimală.

Raportul lui de activități face cât a unui întreg grup parlamentar, iar eu mă gândesc adesea că dacă nu ne-am fi vândut nemţii am fi putut avea un grup parlamentar german întreg astăzi într-o Românie unde ungurii au devenit cei mai serioşi români. Ovidiu a rămas aici, alături de Johannis, să țină locul unei jumătăţi de milion de germani care au trăit secole alături şi împreună cu noi şi pe care un nebun i-a alungat în câţiva ani. O pierdere incalculabilă pentru aceste teritorii bătute de soartă, de la graniţa cu Orientul. Dacă puneţi cap la cap activitatea lui Ovidiu Ganț o să vedeţi că el nu este un politician doar al revendicării minoritare, este un politician român responsabil care luptă pentru cetăţenii români care nu au acces la putere. Ovidiu este politicianul cel mai activ care militează pentru politici publice responsabile, fără birocraţie şi neatinse de corupţia funcționarilor, individualismul privilegierii centrului sau a unor comunităţi privilegiate, asociate centrului. Sensibilitatea lui pentru suferinţa umană şi solidaritatea faţă de cei fără de apărare reprezintă semnul unei profunzimi de spirit, dar şi o marcă de mare nobleţe sufletească.

Deseori, când trec prin satele săseşti dintre Sighișoara şi Rupea, prin cele din zona Sibiului sau a Banatului, îmi aduc aminte de Ovidiu şi luptele lui. Uneori au fost luptele noastre şi când îmi amintesc de acestea nu-mi este ruşine că am făcut politică o vreme. Ne-am luptat împreună pentru o cameră de comerţ româno-germană, amânată continuu de şmecherii de la București și, ajutați de Premierul Năstase, acest lucru s-a realizat. Ne-am luptat împreună pentru ca birocraţia noastră să nu ucidă învațământul în limba germană şi munca lui Ovidiu este astăzi foarte vizibilă: sunt tot mai mulți studenți și elevi români care învață limba şi cultura germană. Împreună cu Ovidiu ne-am luptat pentru manuale în limba germană şi pentru ca fondurile pe care minorităţile le primesc din partea statului să nu fie luate doar de o minoritate-vedetă. Ovidiu a fost şi este avocatul României pentru relaţii bune cu Germania, sprijinitorul nostru pentru libertatea circulaţiei şi integrare. A făcut mai mult pentru relațiile noastre cu cel mai puternic actor de politica europeană, Germania, decât toţi miniștrii postdecembrişti de Externe la un loc.

În spatele acestor pagini o să încercaţi să încercaţi să vi-l închipuiţi pe autor. Poate ca un suflet pur de Don Quijote, ferm în principii şi dur ca armură de cavaler teuton, cu umorul fin, simţul ironiei şi revolta moştenite de la ascendenţa lui paternă de beiuşan. Dar prietenul meu nu a scris aceste rânduri pentru un public care îl aşteaptă în fotoliu, la gura sobei. Aceatea sunt fragmente din viaţa lui, din lupta lui de politician, nu sunt figuri de stil, parabole sau metafore pentru un lector imaginat sau imaginar. Sunt exemple de gesturi responsabile într-o viaţă politică românească marcată de demagogie, individualism, prostie şi dezgust colectiv. Este un exemplu de politician care are curajul să meargă împotriva curentului și mai ales un exemplu de politician cu proiect. Unul dintre cei puţini ...

Am încercat mulţi ani să circumscriu personalitatea lui Ovidiu și relaţia noastră de prietenie şi consonanţă unui tip de factură culturală şi de fiecare dată gândul pribeag mi se oprea la Herman Hesse şi Jocul cu mărgelele de sticlă. De câte ori lupul de stepă neliniştit din mine se îndoia de utilitatea de a mai face ceva pentru vreo nouă luptă sau vreo nouă cauză pe care o credeam pierdută, mă trezea din descurajare vocea lui Ovidiu și proiectele lui neatinse de lehamitea socială generală. Deşi mai tânăr ca mine cu mult, a înteles ca şi Joseph Knecht că retragerea din lume este un moft, Castalia o colivie de aur, iar lumea noastră are nevoie de bărbaţi şi femei care să lupte pentru cauze ale vieţii. Părăsind jocul cu margelele de sticlă, intrând în jocul cu bâte și împroşcături cu noroi al politicii, Ovidiu a acceptat o misiune şi a construit un destin de intelectual implicat. A înţeles că suntem doar o verigă dintr-un lanţ, că nu vom vedea niciodată victoria finală, dar nu trebuie să acceptăm ca lanţul să se rupă la noi.

Drum bun, prietene!

Iubind cu disperare România

(Scrisoare către un tânăr care nu găsește motive ca să iubească România)

Există un timp al iubirii şi unul al îndepărtării de iubire. Vorbele înţeleptului Solomon îmi răsună în urechi destul de des. Se spune că, în tinereţe, împăratul Solomon a scris Cântarea Cântărilor, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodată, la maturitate a scris Proverbele, mostră de înţelepciune, iar la bătrâneţe Eclesiastul, o operă despre deșertăciune, pustiu şi lipsa de sens a zbaterii vieţii. Fiecare din vârstele înțeleptului a adus o operă care corespundea cel mai bine stării lui de spirit. La tinerețe este iubirea cea care trebuie să ne domine, ea poate să ne orbească, să ne facă să trăim mai intens şi să înfășurăm lumea întreagă în dragostea noastră de viaţă. Nevoia de a fi iubiţi este nevrotică, cum spune psihanalistul american Karen Horney, “Trebuie să mă iubești numai şi numai pe mine”, trebuie să mă iubești pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Trăim nevoia nevrotica de afecțiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi şi de a le primi dragostea şi aprobarea.

Dar şi nevoia de a iubi trebuie să fie la fel de puternică. Nu am găsit încă teoretizarea prin psihanaliză sau în alte locuri, dar este clar că iubirea te încarcă de energie şi de viaţă, te împinge înspre ziua de mâine cu o forţă vitală pe care nu avem cum s-o luăm din altă parte. O vreme am locuit lângă o biserică în Cluj şi, în zilele de sărbătoare, mă uitam la feţele fără nici un rid ale unor oameni luminaţi de credinţa în Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam în privirea lor blândă o parte din cer. Vedeam pe feţele lor iubirea şi mila pentru celălalt şi asta îmi dădea în fiecare duminică un sentiment de înțelegere şi resimţeam o mare emoție pentru întreaga natură umană.
Mă uit de mai multe zile peste răspunsurile unui eșantion de tineri pe care i-am întrebat lucruri despre relaţiile cu celălalt și despre relaţia lor cu ţara şi patriotism. Cei mai mulți dintre ei sunt răniţi. Nu le place viaţa pe care o duc, abia aşteaptă să plece din România în altă parte. Încerc să-i înţeleg, nu-i condamn, mă uit cu drag şi cu infinită compasiune la ei, mai ales când vorbim în pauzele de curs, dar mă întorc acasă şi, singur, în apartamentul meu de la București, nu pot adormi gândindu-mă ce ar trebui să facem pentru ca tinerii noștri să poată din nou să-şi iubească ţara. Da, prieteni tineri, poate că nu v-ați născut în locul potrivit, cum spune un cântec de-al vostru, dar nu trebuie să iubiţi pentru că viaţa v-a adus ceva gratis, pentru că soarta v-a paraşutat într-un loc fără de griji. E adevărat, nu mă pot opri din a scrie cu îngrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor noștri sau despre politicienii corupţi, despre modul în care ne ucidem viitorul cu mâna noastră, dar niciodată nu mi s-a făcut chiar atâta lehamite încât să moară şi ultima speranță. Nu sunt fericit cu ceea ce se întâmplă, dar scriu cu disperarea că poate mă aude cineva, poate sunt oameni care vor reuşi să se uite dincolo de ciorovăiala zilnică a politicienilor şi vor putea să meargă mai departe cu sufletul neîntinat de zoaiele şi noroiul zilnic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, se spune capitolul 13 al cărţii 1 Corinteni, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Nu trebuie să iubești ca mulţumire pentru ceva, poţi iubi cu disperare doar pentru nevoia înălţării pe care ți-o dă iubirea. Trebuie să îţi dezvolţi capacitatea de a iubi ca o formă de înălţare în umanitate şi spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminăm partea cea mai bună din noi, cum spunea Octavian Paler.

Tinere prieten, poţi pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai întoarce, nu pentru a te pierde într-un peisaj străin, ci dacă ai un proiect personal puternic. Poți visa să ajungi un mare savant, să-ți fie recunoscut vreun talent, dar nu cred poţi să-ţi iei lumea în cap pentru speranţa că dincolo mănânci mai bine ori pentru că acolo o să-ţi poţi cumpăra mai repede maşină sau casă. Nu știu dacă dincolo ai mai multe şanse în lipsa unui proiect foarte clar şi a unei dorinţe nestăvilite de a munci până la epuizare pentru el. Ai mari şanse de eşec dacă nu te poartă un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinţă de a face doar un minim efort pentru maximum de rezultate.
Este adevărat, uneori societatea noastră poate să-ţi ucidă speranţa, dar când este o speranţă puternică, ea nu moare prea uşor. Speranţa nu este o strategie, este adevărat, dar speranţa poate fi bazată pe un proiect mare pentru care în fiecare zi faci câte ceva. Speranţa devenirii unui tânăr trebuie să-i poarte paşii prin toate bibliotecile unde poate să-și slefuiască mintea şi sufletul, apoi își caută un magistru, un om care să-i îndrume primii paşi pentru ca să își îndeplinească visul acela mare.
Dragă prietene, nu văd altă mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trăi mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizării tale ca om, ca specialist, ca şi o parte excepțională dintr-o reţea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie să visezi la ceva înalt şi să cauți modele, să cauţi un magistru care să te îndrume. Chiar nu ai găsit pe nimeni în viaţa asta căruia ţi-ar fi plăcut să-i semeni? Gândește-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai văzut pe cineva la televizor, poate poţi admira un părinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…

Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânăr, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Înainte de a vrea să pleci din România fără a te uita în urmă, încearcă să faci o mică contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat în ultima vreme visului tău, proiectului tău personal? Dacă încă nu ai acest proiect, măcar ai visat la el cu ochii deschiși? Te-ai gândit măcar la mijloacele prin care poate fi atins visul tău?
Am cunoscut mulţi români nefericiţi în străinătate, mulţi români cu destine mediocre care înjurau ţara de adopţie, aşa cum înjură şi România. Probabil că fiecare societate are lucruri pentru care merită blamată, aşa cum sunt sigur că putem găsi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel care se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunităţile. Nicio societate nu cred că este bună în sine şi nici paradis absolut pentru toţi locuitorii ei. Dacă vom avea puterea să credem în ceva, atunci poate vom reuşi să schimbăm lumea noastră. Dar schimbarea trebuie să înceapă cu noi. Schimbarea trebuie provocată, istoria trebuie provocată. Trebuie să așteptăm ca istoria să ne scoată în faţă o mare ocazie pentru a reuşi să ne remarcăm? Poate că trebuie să ne gândim noi primii să încercăm cu toate puterile noastre să modificăm cursul lucrurilor înspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, în ultima vreme, două lucruri care m-au şocat şi pe mine.

Mai întâi declaraţia unui vameș de la Moraviţa: “Am atâţia bani că pot să mă şterg la fund cu ei! Dar nu pot să mă opresc, mă, nu pot să nu mai iau! Mi-a intrat în sânge!”. Da prietene, asta este o parte din realitatea crudă a zilelor noastre. Acest vameş vorbeşte pentru o masă destul de mare de funcționari publici care au intrat într-un sistem corupt care alimentează politicienii cu resurse. Ce facem în această situaţie? Plecăm din ţară? Putem să nu participăm măcar noi, personal, la ticăloşia generalizată. Putem să promovăm alte valori în grupul nostru de prieteni, putem să ne educăm copiii altfel, putem să ne opunem acestor practici. Să nu uităm că practica aceasta de corupție are cel puțin două părți care câștigă, în detrimentul interesului colectiv. Nu doar vameşul este vinovat că pretinde spagă, sunt vinovați şi cei care găsesc în contrabandă un mod de a câștiga şi de a nu plăti impozite. Ne putem gândi că o parte dintre noi întreţinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptăm şi nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generală la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.

Un al doilea lucru care m-a intristat a fost un articol scris de Mircea Eliade în 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbește despre imaginea noastră proastă în lume şi despre faptul că hoţia noastră devenise proverbială. Iată ce proverb citează el dintr un almanah al vremii: “Când cineva fură, este cleptomanie. Când mai mulți fură, se numește manie. Când un popor fură, este România”.

Revoltat, tânărul Eliade se întreabă retoric dacă nu ar trebui să ne crape obrazul de ruşine, dar eu mă îngrijorez de faptul că este deja atât de veche meteahna încât a devenit un comportament deja generalizat social. Deci vameşul acela de la Moraviţa vorbește deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie să-l schimbăm, nu cred că avem voie să ne resemnăm sau să plecăm din ţară pentru asta. Indiferent ce ne arată fiecare zi trăită în România nu cred că trebuie să ne luăm lumea în cap, nu cred că trebuie să plecăm oriunde în lume, chiar fără nici un proiect personal. Motivația negativă de a părăsi România pentru că este un loc urât, fără morală, fără şanse pentru tineri, fără viitor nu poate să ne împingă spre ceva în viaţă. Este greu să credem că acest lucru ne va ajuta să ne împlinim undeva în altă ţară.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai întoarce. A plecat în India, apoi în lumea largă pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat să împlinească un destin. Împrejurările istorice au făcut să mai poată reveni în patrie, dar acest lucru a fost o rană care a purtat-o peste tot până la sfârșitul vieții sale. A reușit să devină una din personalităţile lumii pentru că a avut un proiect. Nu s-a despărţit de România cu ură, a purtat-o peste tot, a arătat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamănă cu alte ţări. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani și era revoltat când scria articolul citat, dar încheia acel articol din Vremea cu următoarele cuvinte: ”Trebuie sa iubești Romania cu frenezie, s-o iubești şi să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”.

Dacă prietene, nu-ţi propun să gândești pozitiv, cred că gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social. Îți propun să iubești ceva cu disperare, împotriva evidențelor, mai ales pentru că este lucrul cel mai ușor de făcut la vârsta tinereţii. Dacă nu poţi iubi patria, atunci încercă să-ți iubeşti propriul tău vis, propriul proiect. S-ar putea să găseşti într-o zi România printre lucrurile din viaţa ta, ori că face parte din visul tău.

În fiecare zi mă gândesc la ţara noastră cu îngrijorare şi nu-mi este ruşine să spun că îmi iubesc ţara cu disperare, împotriva tuturor evidențelor, împotriva tuturor raționalizărilor, împotriva tuturor probelor care arată că descompunerea este totală. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur şi simplu nevoia de a crede că mâine dimineaţă va răsări soarele și nevoia de a iubi, nevoia de a crede în valori. Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.

Cum se întâlnesc marile spirite ...

Succesele culturii noastre peste hotare sunt tot mai evidente. După Harta Muller, Florin Salam

"Îmi plac manelele. Salam is the best from manele!" a zis Bregovic. Multumim vecine!

REGULA DE AUR A POLITICII

Cu mai bine de două decenii în urmă, am început să scriu despre politică. Era în 1990, eram jurnalist și am deschis într-un ziar din Valea Jiului o rubrică ”Ce știm și ce nu știm despre democrație”, titlu pe care nu-l alesesem eu, ci prietenul meu Mircea Bujorescu. Venea o lume nouă peste noi, era entuziasmant, dar multe lucruri care ieșeau din catacombele istoriei ne păreau de neînțeles. Ca să înțeleg mai bine m-am apucat de scris și de citit. Am căutat înțelepciunile politicii la Aristotel, la Hobbes sau Locke, Rousseau sau Montesquieu. Esența, înțelegeam eu, este dată de asocierea și respectarea unor reguli și valori comune, legea trebuie să fie dincolo de subiectivitate.

Poate erau prea vechi, m-am gândit în sinea mea, dar Max Weber, Tocqueville, Spengler, Paretto, Marx ori chiar Machiavelli, sigur au fost mai aproape de modernitate și au descoperit că regula trebuie căutată în scanarea intereselor individuale și de grup, în ciocnirea lor și în organizările sociale și relaționale bazate pe acestea.
Și acum înainte de culcare mai hoinăresc printre pagini scrise Hanah Arendt, Sartori, Wright Mills, Bourdieu, contemporani care au căutat să ne arate cum democrația se poate falsifica și transforma în contrariul ei și cum sclavii își pierd prima dată libertatea de spirit, celelalte forme ale libertății le cedează, le vând sau le sunt luate pentru că nu le înțeleg valoarea și devin sclavi de bunăvoie sau fanii propriilor torționari.

M-am apucat de cercetări sociologice și am crezut că regula de aur a politicii este rezonanța liderilor cu așteptările maselor. Am crezut că liderul luminat de simpatia băii de mulțime și de vreo sclipire interioară de moralitate sau de minimă inteligență împreună cu echipa sa pot construi proiecte care să elibereze poporul din neștiință, pasivitate și lene, prin constituirea unor majorități care pornesc și fac să duduie motorul societății. Când acesta pornește, încrederea socială activează milioane de oameni care prin entuziasmul și sacrificiul lor construiesc o lume tot mai bună, tot mai dreaptă, unde cei puternici sunt constrânși sau interesați să aibă grijă și de cei slabi, de acei care au pierdut competiția. Am văzut apoi că cercetările mele puteau fi ușor înlocuite cu o oglindă în care liderii să se vadă frumos.

Am intrat în politică și am crezut că regula de aur a politicii este căutarea interesului comun și moralitatea, parțială măcar, pentru acordarea mijloacelor la scopuri. Am crezut că echipele sunt în stare să impingă lucrurile înainte chiar dacă trăim într-o țară în care ne-am dori să mergem înainte, dar stăm cu spatele spre viitor. Am învățat acolo că vânătorii de voturi sunt mai importanți ca intelectualii sau inginerii sociali, că mercenarii din războaiele politice nu iau pauză pe timp de pace să-i lase pe constructori în locul lor, ei tranformă piața publică într-un continuu război pentru că doar la asta se pricep.

Finalmente, am bănuit că în construirea de majorități găsim regula de aur a politicii, că numărul este măsura tuturor lucrurilor (nu în varianta pitagoreică, ci în varianta balcanică, a numărului de voturi aduse cu găleata sau cu halbele de bere date la schimb în ziua votului). Am constatat că nici majoritatea nu funcționează, nimeni nu acceptă statutul de opoziție, nimeni nu acceptă până la capăt această regulă.

Poate că în consens se află regula, formula de aur, acea idee care ne va ajuta să înțelegem totul, trecutul, dar și viitorul țării noastre, adică viitorul copiilor noștri. Consensul pe marile teme și valori se va impune cu siguranță, mi-am zis, nu există națiuni sinucigașe, doar oamenii izolați se sinucid. Am crezut multă vreme că în fața pericolului vom putea găsi dramul de inteligență necesar pentru a căuta mai mult ceea ce ne unește decât ceea ce ne desparte.

Nu se poate acum, mi-am zis, poate că trăim un timp lepros în care individualismul este potențat de uluiala în fața libertății de a alege și, vorba lui Sartre, această libertate ne împovărează. Dar cu siguranță, elitele sunt cele care construiesc istoria, ele reacționează și dau sensul, negociază cu eternitatea în numele tuturor. Cred că am răspunsul m-am gândit, regula de aur a politicii ar trebui căutată înafara politicii pentru că politica trebuie să fie doar teckne, cum spuneau vechii grecui, doar unealtă, instrument. Elitele sunt cheia, deci prieteni patroni de presă, moguli, mogulași ori simbriași la moguli, promovați o elită românească, nu doar intelectuali care se uita narcisistic în camera de luat vederi. Căutați și prezentați oamenilor excepționalitatea din alte domenii, în jurul acestor oameni se va reclădi speranța și încrederea că România este un loc prietenos și normal de pe Pământ, în care se va putea trăi normal, bine și frumos. Am crezut în regula de aur a elitelor până când, într-o seară, am văzut televizoarele cele multe ale patriei cum se aliniaseră la mesele unui banchet în cinstea prietenului meu Marian Vanghelie, aflat în re-branding, un fost lider providențial al României, un fost Președinte al Academiei, jurnaliști, popor. M-am uitat, prostit, chiar și la reluări. Nu-mi venea să cred, dar minunându-mă, mi-am dat seama că regula de aur era aproape, nu trebuia căutată în tratate sau cercetări complicate. În marea mea uimire mi-am adus aminte despre o formulă pe care un prieten, republican cu pedigree, mi-o spune din când în cand, dar pe care până acum n-am înțeles-o și nu am băgat-o în seamă pentru că, în aroganța mea, am crezut că voi găsi o alta, mai intelectuală.

REGULA DE AUR A POLITICII ESTE URMĂTOAREA: CINE ARE AURUL FACE REGULA

editorial pentru QMAGAZIN

Români iuți la sinapsă

Prieteni,
vine si textul intr-o zi, doua. Muzica este insă mult mai tare.
Enjoy!

Fără proiecte, fără viitor

De ce nu avem un proiect de societate? Simplu, avem o istorie a lipsei de proiect. Să ne amintim: Regulamente organice, Constituție belgiană, domni străini până în deceniul cinci din secolul XX, apoi proiect de comunism sovietic. Din 1990 încoace proiecte făcute de FMI, Banca Mondială și apoi Aquis comunitar și program de aderare la proiectul Europei sociale. Noi unde suntem în această istorie modernă a României? Unde este proiectul românesc? Ne chinuim să absorbim câteva procente dintr-un proiect de dezvoltare finanțat de UE, dar nu avem un proiect al viitorului.

O explicație sociologică: individualismul, lipsa de organ pentru interesul comun. Politica ar trebui să însemne politici de gestiune a intereselor care ne unesc. De aceea, cred tot mai mult că politica este necesară ca aerul pentru o societate. Dar cred că politica noastra încă nu s-a desprins de nevoile fundamentale, cele de la baza piramidei lui Maslow. Nu ajuns la nevoile superioare, mai ales cele privind stima de sine. Politica noastră se va schimba atunci când vom înțelege că lipsa de organ pentru interesul de grup ne conserva sărăcia şi ramânerea în urmă. Dar am sentimentul că facem pași înapoi cu politica de astăzi așa că m-am saturat sa mai fac planuri, să mai vorbesc şi chiar sa critic.

Nu ne punem întrebări legate de viitor, politica noastră este doar o politică de scandal, de luptă pentru dominarea celorlalți si împărtirea resurselor colective. Scandalul este singura tema de spectacol politic. Politicienii adună case şi se afundă în scandalurile cu rubedenii. Toţi aşteaptă ca electoratul să se oripileze de scandalurile familiei adversarului său politic dar acestea, în campanie, nu contează prea mult. Opinia publică s-a desensibilizat din cauza expunerii repetate la scandal, cu sau fără rost. Imaginea politicienilor este erodată, iar a instituţiilor politice şi administrative este la pământ. Oamenii nu mai au nici o speranţă în contribuţia politicianului ca om, ca şi constiinţă sau ca minte responsabilă. În fond, cei mai mulţi oameni ştiu că dacă ar fi în locul politicianului X ar face aproape la fel: s-ar gând la rubedenii, la acumularea de case şi alte acareturi. La noi, umbrele din biografia de politician fac parte dintr-o ceaţă în care este învelit orice lucru din spaţiul public mioritic. Presa nu se simte responsabilă în a aduce dovezi irefutabile în scandaluri, iar ca o consecinţă a scandalului politicianul nu se simte obligat să răspundă serios şi documentat, iar opinia publică, de regulă indiferentă, uită foarte repede. Mătușa lui Adrian Năstase, soacra lui Mircea Geoană, băaiatul lui Păcurariu, fetele sau fratele Președintelui Băsescu sunt personaje aproape mitologice pentru că par a fi construcții cu rol de campanie sau producţii conjuncturale. Puţin documentate, scandalurile mor repede şi nici instituţiile nu fac nici un efort pentru a căuta adevarul sau măcar un adevăr cât de cât bazat pe fapte. De aici, simularea generalizată în ritualul tuturor scandalurilor publice. Conducătorul unei cruciade recente se întreținea seara, cordial, la un pahar, cu presupusa victimă, iar unii „cu brand” anti-Băsescu sună la Controceni, din când în când, pentru a vedea dacă nu a dat prea tare în şeful statului, la televizor. Publicul a mirosit mascarada şi cred că se mulțumeşte să înjure din colțul gurii. A ajuns să nu mai creadă pe nimeni şi prin asta, îmi pare, actuala generație politică și-a atins unul din scopuri: nu contează cine a fost comunist, securist, delator, hoţ, disident sau victimă, este bine să nu avem criterii, să hătorască doar potențialul media şi resursele relaţionale.

Aici în Balcani funcționarul şi familia lui sunt proprietarii funcției respective, uneori funcția respectivă a fost cumpărată pe patru ani, este o investiţie pe care vrea s-o recupereze cât se poate de repede. În general, doar interesele directe şi campaniile electorale produc scandaluri şi investigatii puternice în România, în rest ... mocirlă, o mlaştină care înghite totul. Se animă moralitatea doar când apare lupta pentru scaune.

Exista însă și o cauză structurală, un fel de hibă istorică. România nu a avut și nu are nici acum un proiect. Noi nu ne propunem să ajungem undeva, nu programăm mijloace, nu facem un plan. Trăim pur și simplu, iar competiția politică se dă în jurul resurselor statului. Un individualism atroce ne împinge la acest tip de comportament rapace. Cred că am făcut prea multe secole naveta între pădure și bordei și nu avem sentimentul istoriei, al duratei. Suntem în stare să furăm lumânarea de la căpătâiul mortului, să ne furăm chiar și căciula pentru a nu ne pierde dexteritatea. În politică, singura regulă este să te opui unui posibil succes al celuilalt, totul este electoralism vulgar și demagogie. Când apare cineva și vrea să ducă lucrurile înainte este repede izolat de ceilalți și învins.

În România comunitatea și societatea sunt abstracții. Concretețe și identitate au doar familia, gașca, clanul. Un stadiu premodern de dezvoltare socială generat de un continuu mimetism și adoptarea formelor fără fond.

Comentariu pentru CURS DE GUVERNARE (www.cursdeguvernare.ro)

Țara nehotărâților fericiți

România este țara celor 13.910.450 nehotărâți. Această cifră reprezintă 76% dintre românii înscriși pe ultimele liste electorale. Adică românii despre care Președintele Parlamentului spunea la Vaslui că sunt nehotărâți cu cine să voteze și că așteaptă să vadă rezultatele guvernării pedeliste. Nu-i așa că trăim vremuri interesante în România? Citiți și vă cruciți:

“În urma ultimelor sondaje de opinie, am constatat că ceva este în neregulă: PSD pe primul loc, cu un procent rezonabil, PNL pe locul doi, tot cu un procent rezonabil, iar pe locul trei PDL. Aşa că stau şi mă întreb care este logica să se unească locurile unu cu doi să bată locul trei. Şi am găsit răspunsul: aceste sondaje se referă la 24% din repondenţi. Restul de 76% sunt nehotărâţi, pentru că aşteaptă să vadă rezultatele guvernării noastre. De fapt, cei 76% dintre repondenţi, care reprezintă o majoritate covârşitoare, înţeleg că nu este alternativă în momentul de faţă şi sunt dispuşi să vină alături de noi. De aceea, trebuie să înţelegem să ne mobilizăm şi să explicăm populaţiei că succesul în 2012 va fi de partea celor buni şi drepţi”.

Nu te șochează că referirile cantitative ale Robertei Anastase, ele sunt consonante cu aritmetica de la legea pensiilor. Șocant este curajul de a crede că există atâția proști în sala aceea care ar putea sa te creadă, la fel cum șocant este și faptul că poți avea o părere atât de proastă despre colegii de partid, chiar dacă ei sunt dintr-un județ îndepărtat de București.

Până la urmă sunt sigur că Roberta Anastase nu a avut nici un motiv să regrete că a spus fraza de mai sus. A foast citată corect, deontologic, de mii de ori. Fără să râdă cei de la radio și TV, fără ca jurnaliștii din presa scrisă să scrie ”sîc” după citat. Foarte puțini au taxat această enormitate, iar cei care au făcut-o nu au adus nici un fel de date care să arate că această imensă minciună este o sfidare la logica naturală. Un popor fără o elită intelectuală credibilă care să iasă imediat și să facă un lucru onest, decredibilizând o asemenea inepție, este un popor care poate fi etichetat oricum. El nu are cum să se apere pentru că nu are acces la cuvânt, poate cel mult să raspundă ”la Domnul Dan Diaconescu” printr-un mesaj SMS la 1333 cu pretul de 0,44 E, TVA inclus, la întrebarea: Credeți că fratele geamăn a lui Giani va fi și el inculpat pentru crimă?
Românii se uită la Moni, Iri și la micuța Irina și nu are cine să le mai spună din cand în când la ce ar trebui să se gândească. Românii au televizoare peste tot, antenele parabolice sunt pe toate colibele, dar nu informaţia lipseşte cel mai mult; oamenii au nevoie de interpretări, ei ar vrea înțelesuri. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Rolul intelectualilor și elitei este mai impoartant decât a fost vreodată. Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de miloane de imagini care le trec prin fața ochilor, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor mai ales pentru că nu-l înţeleg. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt niste hoţi care i-au furat sau care le fură mereu resursele lor. Văd politicieni care se ceartă la televizor, dar care se interesează de ei, oamenii simpli, doar în campania electorală, dar nu au de unde să știe care sunt mincinoși și care spun adevărul. Chiar dacă cifra nehotărâților avansată de Roberta Anastase este aberantă, nici cei vreo 60% care probabil vor merge la vot la alegerile viitoare și vor vota o iluzie, o speranță sau vreo galeată primită de la domnii candidați nu vor avea suficientă justificare sau întemeiere rațională pentru gest.

În fond, domnișoara pedelistă are toate motivele să vorbească despre milioane de nehotărâți, de perplecși, de păcălici care încă nu au înțeles ce fericire ne aduce actualul guvern. Dacă am avea un popor de oameni hotărâți atunci nu am fi în situația de a o vedea pe ea cocoțată pe unul din cele mai înalte scaune ale puterii din România doar pentru simplul motiv că este recomandată de victoria lui Traian Băsescu la Președinție.

Un popor de oameni hotărâți nu s-ar arăta nepăsător și complice la prăbușirea sistemului public. Puțini participă activ la jaful național, alții însă au fost prea proști să urmărească o idee până la capăt, unii sunt complici doar că sunt demagogi perfecți și fac politică doar din gură, alții pentru că le este lene, mulți politicieni pentru că se uită doar în reflectoarele de pe platourile de televiziune. Nici o scânteie de orgoliu, nici o tresărire la gândul că bunurile comune sunt și ale lor, nu sunt ale nimănui dacă sunt publice. Nehotărârea de acest tip, adică un fel de lene de a acționa, ne-a transformat într-un fel de popor vegetal, cum scria demult Ana Blandiana, care nu se revoltă indiferent de cât de aberantă este apăsarea sau nedreptatea pe care o simte.

În timp ce milioane de francezi ies în strada să se opună unor modificări aduse Codul Muncii de la ei în care se atentează la primul contract al tinerilor, la noi sindicaliștii ies în piața Guvernului și dansează ”pinguinul”, râzând și legănându-și grațios fundurile. Îmi închipui ce uluire trebuie să fi fost pe fața străinilor care vedeau fețele zâmbitoare ale celor care dansau în șiruri nesfîrșite, cu frenezia performării unei înjurături colective. Să fi fost acesta dansul neputinței, al disperării pentru tăierea unei treimi din salariu sau concedierile masive promise? Eram nehotărâți, nu știam să alegem între sentimente contrare?

Când studenții greci se bat cu trupele poliției înarmate până în dinți, sindicaliștii noștri se mulțumesc să facă glumițe la televizor despre înălțimea lui Boc. Cum să merităm un alt destin dacă nu investim nimic pentru el? Nici muncă, dar nici jertfă, cum ar fi spus Eminescu. Dacă un om disperat s-a aruncat de la un balcon în mijlocul parlamentarilor vrând sa tragă un semnal de alarmă, aproape toți românii s-au cutremurat pentru o clipă, apoi toți și-au revenit la normal, indiferent de poziția politică: Domnule, băiatul ăla era nebun! Ce dracu a crezut el că va rezolva cu asta, în plus, avea și un copil! Da, probabil că era nebun, prieteni, sau înnebunise în fața lașității generale.

Nehotărâți par și cei din opoziția politică. Comunicarea politică a opoziției este parcă marcată de indecizie și inconsistență de vreme ce liderii sunt lăsați fără susținere să se bată pe la televizoare, pe teme secundare. Nimeni nu a încercat să ia programul electoral al partidelor de la putere și să facă o comparație cu ceea ce s-a făcut de fapt. Este un mecanism pe care oamenii l-ar fi înțeles foarte ușor. Nu ar mai putea spune acum o ”missă” (scuzați barbarismul lingvistic și sonoritatea apropiată de Mișcarea de Integrare în Absolut...), că 76% dintre români sunt nehotărâți și așteaptă cu sufletul la gură rezultatele unei guvernări fără imaginație, doar cu o austeritate gratuită și suferință populară fără rezultat strategic. Dacă o țară întreagă se rezumă la a-l ataca de câțiva ani doar pe Traian Băsescu și pe familia lui, atunci să nu ne mirăm dacă PDL va crește într-o zi ca Făt Frumos sau că se va căsători cu Albă ca Zăpada, iar poporul va dansa la nunta lor, va bea vin cu găleata, va lua și merinde pentru acasă, apoi va merge năuc la vot și va vota sub impresia că viața, iată, este frumoasă. Sigur, este puțin probabilă această utopie a puterii, dar opoziția a mai câștigat de două ori alegerile și totuși a pierdut puterea.

Da, suntem admirabil de nehotărâti, aș putea spune pastișându-l pe generalul Berthelot. Dacă nu ne-am hotârât după douăzeci de ani să nu mai votăm oameni fără expertiză și nici să nu confundăm rotația politicienilor cu rotația culturilor. Dacă am fi fost hotărâți am fi învățat că nu este normal să facem aceeași greșeală, dar să așteptăm să obținem rezultate diferite, adică mai bune. Un popor de hehotărâți are zei falși și nu crede în solidaritate, nici în valori. Nu admiră pe nimeni și mânjește cu noroi statuile când nu-l vede nimeni. De ce? Uite așa, de-al dracului!

Nehotărâții nu-și asumă nici o responsabilitate, așteaptă să li se facă cadou liberatatea sau demnitatea. Chiar putem crede că viața nu costă nimic, că nu trebuie sa investești nimic pentru a câștiga respectul și demnitatea? Trebuie doar să te naști în ”locul potrivit”, cum ne spune zilnic de pe televizoare un cântec imbecil, nu trebuie să investești nimic în propria ta eliberare, în construcția destinului tău? Probabil că și asta înseamnă să fii nehotărât, să mori ca măgarul lui Buridan neștiind între ce fericire să alegi: cea portocalie, cea roșie sau cea albastră.

Nehorâți cu carieră istorică, întoarcem armele (ce sintagmă tristă!) împotriva celui care ne-a fost tovarăș de drum la un moment dat, uităm imediat că am participat la urcarea unui politician pe cal și ne dezicem înainte de a cânta cocoșul a treia oară. Nu putem duce la capăt proiectele și ne schimbăm foarte repede convingerile după cum bate vântul. Mereu nehotărâți, suntem spectatori la propria dramă și poate că acest lucru ne dă singura certitudine solidă, certitudinea că suntem victime inocente și, deci, nu avem nici o responsabilitate pentru ceea ce ni se întâmplă. În țara nehotărâților fericiți victimele benchetuiesc cu agresorii pe care îi schimbă din când în când. Între timp, nu observă că trenul a rămas în stație, a fost tras pe linie moartă și din ce în ce mai rar, cu tot mai multă scarbă, unii îi mișcă cartoane cu peisaje la geamul vagonului de clasa a doua în care s-au suit de mai bine de două decenii.

UNDE MERGEM NOI, MĂ NICULAIE?

DOUĂ COMENTARII LA SONDAJUL PRIVIND AGENDA PUBLICĂ
(FEBRUARIE -ROMANIA -2011)

Mi-am adus aminte de replica lui Moromete pe când mergea cu caruţa spre oras și Stere Gulea a hotărât, magistral, să încheie filmul cu o ceață de nepătruns şi o întrebare la care nu se putea răspunde.
Ultimul studiu IRES de analiză a agendei publice ne aduce câteva lucruri interesante. Nu epocale, dar interesante.

Ce legătură este între BNR și SRI?
Se nasc noi instituții psihologice, instituţii generate de spaimă sau neîncrederea în alte mecanisme ale functţionării statului. De douăzeci de ani avem două instituții care polarizează încrederea românilor, datorată spaimei de românilor de viitor, adică BISERICA şi ARMATA. Sunt instituții de siguranţă psihologică, instituțiile ultimei sanșe, ale ultimei stații. Analizând situația în agenda publică din februarie 2011 se poate observa nașterea unui nou cuplu de instituții aflate pe primele două locuri ale încrederii publice în contextul unor arestări masive şi acţiuni de forță ale statului, BNR şi SRI. Apare şi o învestire simbolică a unor instituții care pot crea sentimentul că statalitatea nu este ameninţată. Banca Naţională a României obţine o încredere de 59%, iar SRI 37%. Tandemul de instituții care se naște în criză după cel născut după Revoluţie, al Bisericii și Armatei.

Indiferent cum interpretăm aceste acţiuni de forţă ale statului, ele au relevat din nou existenţa unui climat de îngrijorare, au developat o situaţie socială și politică. Unii români au văzut în ele o radiografie a statului și a modului în care politicienii au creat rețele mafiote. Alţii s-au gândit că sunt reglări de conturi sau chiar o acţiune de a păcăli UE pentru ca să ne primească în Schengen. Indiferent de interpretare se pare că oamenii resimt climatul politic și social ca fiind marcat de îngrijorare și se caută din nou soluţii cu caracter utopic, soluții pentru senzaţia de siguranță. Dacă BNR este o instituție care simbolizează moneda, SRI pornea în 1990 cu pasivul pentru că era moştenitorul vechii Securități, dar acum dobândeşte noi valenţe prin contribuţia pe care o are la lupta cu corupţia şi reţelele de infractori. Acum Justiţia are doar 23% încredere, Presedinţia are 15%, Parlamentul 10%, Guvernul 8%, iar mai jos nu cred că se poate coborî.

Dacă analizăm cele două tandemuri, observăm că fiecare dintre ele conține o instituție militară şi o instituţie de factură simbolică pentru nişte valori colective: credinţa şi moneda. Trebuie să constatăm că este vorba despre semnul unui climat social și politic de nevroză colectivă, de anomie, de lipsă a ordinii sociale liber consimțite și de neîncredere în statul civil care reglează viața de zi cu zi.
Banca Naţională şi Biserica ar trebui să fie instituţii de vitrină, iar Armata şi SRI - instituții ale ultimei intervenții. Prieteni politicieni, cred că trebuie să ne uităm și la altceva decât la cifrele creștirii minuscule de PIB pentru a decreta moartea recesiunii economice.

Nu cumva suntem deja într-o atmosferă socială și politică ce nu are cum să producă un minim sentiment de stabilitate şi securitate individuală dacă ne așteptăm ca Armata să vegheze, preotul să se roage pentru noi, sereiștii să se lupte cu violenţa si hoții, iar Banca Natională să ascundă aurul de hoți și golani?

Nici măcar partidele noi nu sunt albe ca zăpada!

O discuţie despre posibilitatea unui nou partid reuşeşte de câteva luni să facă o mare carieră. La noi, dacă cineva da drumul la o înjurătură sau la o metaforă atunci sigur va avea succes. Dacă cineva caută date şi încearcă să păstreze un limbaj tehnic, atunci nimeni nu este interesat de ceea ce spune. E mai bine să avem cu toții loc de opinie și comentarii.
Aşa a fost cu sintagma lui Sebastian Lăzăroiu ALBA CA ZĂPADĂ. Toată lumea o așteaptă pe Alba ca Zăpada după colț, să fie primul care îi pupă mâna, ori îi trage o înjurătură, după caz. Un priceput jurnalist politic cu blog vede o strategie băsesciană în studiul nostru despre un nou partid. I-aş spune băiatului respectiv că, dacă ar fi studiat cu atentie sondajele din ultimii ani, ar fi vazut că nimic nu s-a schimbat, nimic nu este nou. De vreo câţiva ani peste 50% dintre români spun că ar avea un nou partid ar avea o şansă, iar vreo 40% declară că ar vota cu aceast partid. Este o întrebare ipotetică, iar oamenii se referă la ceva ideal. Sunt sătui de actualele partide politice şi, pentru o clipă, poate că se gândesc chiar că ar putea să se elibereze. Evident, când acel partid apare, oamenilor nu le convine cine îl conduce, nu agreează ideologia sau nu sunt interesaţi de mersul la vot.
Deci, prieteni deontologi, nu vă speriati de un nou partid, este un personaj, deocamdată imaginar, iar în perioade de criză nu se pot naşte zâne, aşa cum este Alba ca Zăpadă.
În criză, istoria ne spune că va veni pe lume Sfantul Gheorghe, ucigătorul de balaure ori arhangheli de genul lui Mihail sau Gavril. Dar mai bine nu ne dorim ceva ce nu suntem sigur ca am putea duce.
Vorba marelui poet grec Odysseas Elitys: ”O nimica toată mi-am dorit şi pedepsit am fost cu prea multul”.

Sondaj. UN NOU PARTID?

Perceptia aceasta este de vreo trei ani.

Bancile si noi, rumânii

National Banking Index – o premieră pe piața cercetării de marketing financiar din România

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES derulează în anul 2011 Programul Național de Evaluare a Serviciilor Instituțiilor Bancare din România - NATIONAL BANKING INDEX 2011, primul program integrat de evaluare a percepției pieței bancare derulat în România.

National Banking Index redă imaginea detaliată a percepției utilizatorilor de servicii bancare din România asupra prestației băncilor, dar și a comportamentului de consum de produse bancare, elemente de branding și nu numai, pornind de la următoarele dimensiuni:
o Identificarea percepției generale a consumatorilor de produse bancare cu privire la serviciile pe care le oferă băncile
o Imaginea principalelor bănci din România
o Frecvența utilizării unor servicii bancare
o Factori de satisfacție/insatisfacție cu privire la bancă
o Evaluarea gradului de încredere în instituțiile bancare în raport cu alte instituții
o Evaluarea comportamentului de economisire
o Intenții cu privire la creditare
o Factorii care determină alegerea unei instituții bancare
• Rezultatele National Banking Index reprezintă un feedback al clienților cu privire la experiența lor pe piața bancară. În studiul realizat de IRES, percepțiile acestora sunt analizate atent și interpretate într-o manieră coerentă, astfel încât să servească drept barometru pentru eficiența băncilor, pe de o parte, dar și drept linii directive pentru viitor, pe de altă parte. Prin evidențierea punctelor nevralgice, dar și a punctelor forte a relației client-bancă, rezultatele studiului pot conduce la o mai bună raliere a serviciilor și produselor oferite de bănci la nevoilor clienților.
Desfășurarea National Banking Index
• Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES propune un studiu sindicalizat, la realizarea căruia să participe principalele instituții bancare din România. Studiul va fi realizat trimestrial, pe un eșantion reprezentativ la nivelul populației urbane din România, utilizatori de produse sau servicii bancare. Datele vor fi culese prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).
• Pentru aprofundarea rezultatelor, IRES propune suplimentarea cu metode de cercetare calitativă: organizarea unor focus grupuri tematice care să dezvăluie acele elemente mai dificil de surprins într-un studiu cantitativ (care poate oferi informații de natură descriptivă extrem de utile, indicând intensități ale fenomenelor măsurate, însă mai puțin profunde și bogate în detalii specifice).

Indicele de satisfacție National Banking Index
În decursul lunii ianuarie 2011, cercetătorii IRES au realizat un studiu prospectiv cu privire la piața bancară. Acest demers a avut două obiective, importante în egală măsură:
Surpinderea unei imagini generale a situației pieței bancare din România și a modului în care utilizatorii de servicii specifice acestui sector se raportează la instituția bancară cu care colaborează.
Compunerea unui indice de satisfacție cu privire la serviciile specifice sectorului bancar, indice complex care înglobează elemente importante ale relației client-bancă:
 Accesibilitatea
 Personalul (angajații)
 Costuri
 Satisfacția percepută
 Loialitate
 Recomandare
Fiecare dintre aceste dimensiuni este ramificată în indicatori preciși, iar scorurile sunt calculate prin intermediul algoritmului dezvoltat de către experții IRES pentru a da o măsură globală, cuantificabilă și comparabilă (de la o măsurare la alta și între diferiți actori ai sectorului bancar) a gradului de satisfacție a clienților.
 

Rezultatele studiului prospectiv, ianuarie 2011

Comportament general financiar și de economisire al românilor
Dacă ar dispune de un milion de lei noi, doar 28% dintre românii din mediul urban l-ar economisi, în timp ce cei mai mulți dintre ei - 32% - l-ar investi într-o afacere. Unul din 5 respondenți declară că l-ar da altcuiva, la fel, 20% declarând că l-ar cheltui. 8% l-ar investi în acțiuni sau l-ar depune la un fond de investiții.
Dacă ar trebui să economisească o sumă mare de bani, majoritatea respondenților ar depune-o la o bancă – 55%, 20% ar cumpăra acțiuni sau i-au depune la un fond de investiții, în timp ce 17% ar cumpăra valută. 7% dintre aceștia nu și-ar asuma nici un risc de a-i pierde, preferând să „îi țină la saltea”.
Mai mult de 50% dintre persoanele intervievate declară că utilizează produse bancare de orice fel. Următoarele întrebări le-au fost adresate doar acestor respondenți.
Unul din 10 utilizatori din mediul urban ai serviciilor bancare declară că intenționează să ia un credit de la bancă în viitorul apropiat. Dintre aceștia, 32% au nevoie de o sumă de bani pentru renovarea locuinței, 29% pentru achiziționarea unei locuințe, 13% pentru achiziționarea de bunuri casnice și 8% pentru cumpărarea unui autoturism. Mai mult, 6% i-ar investi într-o afacere, 5% ar achita un împrumut mai vechi, 5% ar cumpăra un teren și 4% ar achiziționa mobilier. Cele mai importante criterii de care țin cont românii atunci când decid să ia un credit sunt: dobânda (64%), rapiditatea de acordare a creditului (41%) și suma maximă pe care o pot împrumuta, în raport cu veniturile, relevantă pentru 29% dintre aceștia.
Interesul utilizatorilor pentru a obţine mai multe informaţii despre anumite aspecte legate de activitatea bancară se distribuie după cum urmează (diferențele până la 100% reprezintă non răspunsurile):


Într-o lună normală, 39% dintre utilizatorii de servicii bancare din mediul urban reușesc să facă economii. Majoritatea acestora reușesc să facă economii sub 500 de RON – (14% sub 200 RON, 46% între 201 și 500 RON), în timp ce 19% fac economii până în 1000 de RON. Mai puțini sunt cei care reușesc să economisească sume între 1001 și 5000 de RON – 10% și peste 5000 de RON – 2%.
Gradul de apreciere pozitivă a românilor privind interacțiunea cu băncile cu care lucrează tinde să crească odată cu vârsta, persoanele de peste 65 de ani evaluând acest aspect în termeni semnificativ mai pozitivi decât tinerii între 18 și 35 de ani.
De asemenea, respondenții din Moldova tind să fie de acord cu afirmații pozitive despre băncile cu care colaborează în măsură mai scăzută decât cei din Transilvania și Banat și au mai puțină încredere în bănci decât aceștia (40% vs. 45%).
Respondenții din Transilvania și Banat și Sud, București și Dobrogea declară că reușesc să facă economii într-o lună obișnuită în proporție mai mare decât cei din Moldova – 40%, respectiv 39% vs. 35% în cazul moldovenilor. Mai mult, persoanele din categoriile de vârstă de la extreme (18-35 de ani și peste 65 de ani) declară că economisesc în măsură mai mare decât cele de vârstă medie.

Percepții generale despre sistemul bancar din România și atitudini de consum
Doar 3% dintre utilizatorii de servicii bancare din mediul urban au foarte multă încredere în bănci în general, în timp ce 41% au multă încredere, 40% puțină, iar 13% foarte puțină încredere.
Mai mult de 50% dintre persoanele intervievate declară că utilizează produse bancare de orice fel. Următoarele întrebări le-au fost adresate doar acestor respondenți.
65% dintre românii care utilizează servicii bancare au un cont curent (inclusiv card de salariu), 35% au un card de credit, 22% au un cont de economii, în timp ce 16% au luat un credit pentru nevoi personale. Restul produselor bancare sunt utilizate în măsură mai mică. Mai mult de jumătate dintre utilizatori folosesc serviciile a două bănci sau mai multe (2 bănci – 35%, 3 bănci – 15%, 4 bănci – 3%, 5 bănci – 1%). Cei mai mulți utilizatori ai serviciilor bancare intră într-o bancă o dată pe lună, în timp ce un utilizator din 5 face acest lucru săptămânal. 16% dintre aceștia nu ajung la o bancă în fiecare lună.
O treime din respondenți folosesc bancomatul săptămânal, o cincime ocazional, în timp ce o altă treime folosește bancomatul o dată pe lună. Restul respondenților îl folosesc mai rar (6%) sau deloc (15%). 47% dintre români nu folosesc niciodată cardul pentru a plăti cumpărăturile, iar 33% îl folosesc ocazional; 15%, în schimb, îl folosesc de cele mai multe ori, iar 5% declară că îl folosesc de fiecare dată. Serviciile bancare on-line sunt accesate în prezent de doar 17% dintre utilizatorii serviciilor bancare.
Majoritatea respondenților (peste 70%) tind să fie de acord cu afirmații pozitive privind băncile cu care lucrează, dimensiuni care fac referire la comportamentul și competențele angajaților, publicitatea pentru servicii, orarul de funcționare, accesibilitatea serviciilor și costuri; cel mai sensibil aspect în acest sens fiind dobânda – cu afirmația „Dobânda pe care o practicã banca este una corectã” declarându-se de acord (total+parțial) 63%. Peste 80% dintre respondenți ar recomanda serviciile băncii cu care colaborează și altor persoane.
48% dintre respondenți sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Nu aș schimba niciodatã banca cu care lucrez”, per total înregistrându-se un nivel foarte ridicat de satisfacție privind interacțiunea cu băncile – 28% dintre respondenți sunt foarte mulțumiți de colaborarea cu banca, în timp ce 67% declară că sunt mulțumiți. Astfel, doar 3% sunt nemulțumiți și 1% foarte nemulțumiți.
Studiul de față relevă faptul că procesul de alegere a băncii de către o persoană este determinat, mai degrabă, de factori perceptuali de tipul: încredere, amabilitate etc. și într-o proporție mai scăzută de oferta efectivă a băncii. Cel mai important criteriu în alegerea unei bănci este încrederea pe care instituția bancară o inspiră, acesta fiind cel mai important pentru 47% dintre utilizatori. Amabilitatea și disponibilitatea personalului băncii este următorul criteriu, de care țin cont 33% dintre clienți. Acestea sunt mai importante decât nivelul comisioanelor aplicate (31%). Alte criterii importante pentru utilizatori sunt: facilitățile pe care banca le oferă clienților fideli (20%), distanța față de locuință (18%) și gama serviciilor oferite (13%). Experiența personală cu banca, recomandarea cuiva sau publicitatea sunt criterii relevante pentru sub 10% dintre respondenți.
Aproape jumătate (48%) dintre utilizatorii serviciilor de banking din România declară că nu îi nemulțumește nimic cu privire la relația pe care o au cu banca. Pentru ceilalți, principalele motive de nemulțumire sunt reprezentate de: dobânda mare la extragere (pentru unul din 10 respondenți), comisioanele practicate (7%), atitudinea sau comportamentul angajaților, timpul de efectuare a procedurilor, orarul de funcționare, lipsa transparenței, schimbările neprevăzute în contract, dobânda mică la depunere, aglomerația și timpul de așteptare, inaccesibilitatea sau incorectitudinea informațiilor primite, precum și gama prea redusă a serviciilor, numărul redus de filiale, bancomatele nealimentate sau defecte și lipsa flexibilității.
În mod paradoxal, cu toate că se declară mulțumiți per total de serviciile bancare, dar și de aspecte mai specifice ale colaborării cu băncile, oamenii tind să mențină o distanță față de aceste instituții și receptează serviciile lor ca fiind în defavoarea clienților. 76% dintre respondenți sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Prefer să am de lucru cât mai puțin cu băncile”. Totodată, 90% sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Contractele dintre bănci și clienți sunt în avantajul băncilor”, iar 89% cu afirmația „Oamenii nu sunt atenți atunci când intră sub contract cu băncile”.
Notorietatea instituțiilor bancare din România
Dintre băncile prezente pe piața din România, BCR se bucură de cea mai ridicată notorietate (top of mind) – 34%. Aceasta este urmată de BRD, menționată de 18% dintre respondenți, Banca Transilvania – 13%, Raiffeisen Bank – 11%, Bancpost – 5% și ING – 5%. Restul băncilor au fost menționate de sub 5% dintre respondenți.
Notorietatea asistată a principalelor bănci care își desfășoară activitatea în România relevă următoarele distribuții în cadrul subeșantionului de utilizatori de servicii bancare din mediul urban:

BCR este menționată spontan de cei mai mulți dintre respondenți (25%) atunci când sunt întrebați care este banca în care au cea mai mare încredere. Aceasta este urmată de BRD – 17%, Raiffeisen Bank – 12% , Banca Transilvania – 11% și CEC Bank – 7%.
O distribuție similară se regăsește și în cazul băncilor la care respondenții ar depozita o sumă mare de bani, dacă ar dispune de ea, cu mici variații – BCR – 24%, 15%, Banca Transilvania – 11%, Raiffeisen Bank – 10% și CEC Bank - 8%.

Câteodată ai dreptate, Dinu Patriciu!

Vineri si sâmbătă m-au sunat câtiva jurnalişti să mă întrebe ce cred despre o monstruozitate scrisă de Dinu Patriciu. Incă nu citisem editorialul Domniei sale, deşi, de regulă, citesc editorialele din Adevărul. Nu sunt de acord câteodată cu cinismul liberatarian al omului de afaceri, dar în foarte multe cazuri gândirea lui managerială este pe gustul meu. Mai ales că mi se pare că fiecare text este un exerciţiu de sinceritate. Omul parcă spune: asta sunt eu, îmi permit să nu fiu papagal, mi-am câştigat dreptul de a fi sincer şi cinic.

Editorilul lui Dinu Patriciu despre social liberalism este unul rezonabil, cinstit şi plin de sens. Eu nu sunt miliardar şi nici nu sunt de dreapta, dar gândesc la fel. În mod normal orice analist rezonabil nu cred că poate să nu fie de acord cu aserţiunile editorialului citat.
Da, social lileralismul nu există. De unde să existe , poate cineva crede că dacă ai spus un cuvant se naste o realitate? Nici nu cred că Ponta sau Antonescu au spus că există social-liberalism, sau cred aşa ceva. Ei au făcut o alianţă electorală , iar alianţele electorale sunt fructul unei conjuncturi politice, nu sunt fructul unei doctrine. Alianţele electorale caută să valorifice sau să anihileze anumite tendinte sau curente sociale sau politice, nu să facă doctrine.

Nici mie nu-mi place amestecarea ideologiilor. Cred că ideologiile sunt importante şi trebuie păstrate pure, pe cât se poate. Şi mie îmi place să gust băuturile în forma pură, ca ardelean şpriţul este singura barbarie pe care o accept, dar nu atunci când beau un pahar de vin în Franţa. Am scris recent că s-a am ajuns în România la relativizare nepermisă şi periculoasă a stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliție indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi, mercenari. Nici migraţia politică nu mai este un păcat. Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă, spun toţi politicienii sau analiştii invitaţi la televizor.

Ideologiile nu sunt moarte așa cum, din nefericire, cred foarte mulţi. Ideologiile setează o serie de incompatibilităţi care dinamitează alianţe când nu te aştepţi. Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uciderea ideii de puritate ideologică sau nevoia de proiect ideologic se poate face uneori exclusiv în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri constienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă încep să se auto-proclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.

Sunt de acord cu Patriciu atunci când cere să nu fim demagogi, chiar dacă această alianţă este justificată. De fapt Patriciu nu atacă în nici un fel USL când spune că „Dacă s-a încheiat o alianţă între toţi cei care cred că trebuie să înceteze alunecarea societăţii româneşti în afara spectrului democratic şi către sărăcie cronică, atunci, în primul rând, la demagogie trebuie renunţat. Creşterea economică accelerată care să ducă spre prosperitate nu se obţine din vorbe goale”.

Chiar asta este problema, cea mai mare greşeală ar fi să spunem că existau premise ideologice de unire pesedisto-liberală încă de la Decebal si Traian. Cred că textul lui Patriciu nu vrea să-i saboteze pe Antonescu sau pe Ponta, le cere doar onestitate. Onestitatea de a recunoaşte că trebuie construit un program de modernizare a României, program care nu este epuizat de proiectul de aderare pe care il avem acum în finantare pe axa Bucuresti-Bruxelles. Cred că nu avem un program post-aderare si nici unul de iesire din criză. Nu ajunge să asteptăm să iasă alţii din criză pentru a iesi si noi nodată cu ei.

Nu sunt de acord cu unele dintre propunerile lui Dinu Patriciu pe care le-am auzit în diverse interviuri privind o cvasi-eliminare a statului, dar cred si eu că statul trebuie redus la costurile pe care ni le permitem, doar că trebuie spă furnizeze corect bunurile publice de care avem nevoie şi pentru care plătim impozite. De regulă, nu sunt de acord cu propunerile pe care corporatiştii şi corporatiile le fac când este vorba de modul cum trebuie să arate statul. Ei vor spune mereu că statul trebuie sa le cumpere serviciile de la ei, dacă se poate fără competitie. Dacă ne uităm la istoria interbelică şi la capitalismul nostru măreţ din acea vreme, vom putea observa că majoritatea capitalistilor români avea 95% din cifrele de afeceri provenite din contracte cu statul. Nu sunt impotriva acestui tip de capitalism , dacă nu se bazează pe coruptie şi trafic de influenţă, însă un minim de decenţă trebuie să-i anime si pe marii corporatisti, măcar să nu ne facă ei reforma statului.

Dacă cei de drepta cred că trebuie să renunţăm la statului social pe care-l avem acum, în România, atunci nu sunt de acord, pentru că acum nu avem un stat social. Acum avem un stat haotic, inert, slab, corupt, căpuşat de cei care vin la putere.
Un stat social creeaza condiţii pentru o egalitate formală între cetăţeni, ca fundament pentru democratie. Este clar ca Romania este un stat oligarhic, un stat slab, căpuşat de toate clicile politice care ajung la putere si de toate categoriile socio-profesionale care detin pozitii de decizie sau de forta: revolutionari, armata, politisti, judecatori sau procurori etc.

Aici cred că şi Dinu Patriciu ar putea fi de acord cu mine, critica statului de acum nu trebuie legată doar de stânga, poate doar din unele mosteniri, ci de lipsa de strategie, de gândire si curaj a celor care au tot încercat să-l reformeze. Inclusiv colegii Domniei sale, băieţii din dreapta spectrului politic.

Nu stiu dacă are vreo agendă personală Patriciu ca să atace USL şi dacă vrea să pună în scenă basmul lui Lăzăroiu cu Albă ca Zăpada. Din contră, cred că ar fi bine ca să fie cât mai multi oameni din dreapta, dar şi din stanga, care să-i avertizeze pe conducătorii noii alianţe că sub umbrela acestei alianţe trebuie să nu pună populismul şi demagogia, ci un proiect clar de rationalizare şi modernizare a statului. Altfel, invariabil, va rămâne doar eterna bătaie pe posturi între cele două cuvinte din sintagma pretenţioasă social-liberalism. Mai bine ar fi dacă cei care apăra acum USL ar participa mai ales la conceptia unui nou proiect politic pentru România.Si eu m-am întrebat oare de ce s-a construit această sintagmă, nu era mai bine să fie numită alianţă cea noua Uniune electorală dintre PSD si PNL, oricum fiecare dintre cele două partide va încerca să afirme mereu că sunt acolo, că nu se amestecă cu partenerul s.a.m.d?

Recunosc că şi eu am fost un pic mirat când am ajuns in Parlamentul European şi am văzut că liberalii votau cel mai adesea cu Partidul Socialistilor Europeni, dar pentru asta nu si-au schimbat numele si nici nu am auzit să se justifice pentru asta cu sintagma, veche deja, liberalism social.

Până la urmă, Dinu Patriciu îşi arată toleranţa fată de noua alianţă atunci când spune că nu contează eticheta, contează ceea ce faci cu adevărat. Chiar asa, sunt de acord că nu trebuie să ne încurcăm prea mult în discuţia despre social liberalism. Nimeni nu trebuie sa se supere dacă spunem că social liberalismul nu există, din contră cineva ambiţios ne poate arăta că el se poate crea şi că este un curent doctrinar care prinde foarte repede rădăcini în România.

Până atunci însă putem accepta că o etichetă şi voinţa corectă a unor lideri poate ţine loc de program, dar nu pentru mult timp. A construi o etichetă inspirată este doar o chestiune de craetivitate spontană. Pentru a pune la punct un proiect politic de modernizare a României mai trebuie şi altceva. Trebuie un diagnostic corect şi aici cele două partide care fac parte din alianţă o pot face. Mai trebuie echipe de experţi, o rationalitate aplicată şi inteligentă socială, inclusiv oameni care nu se legitimeaza doar prin carnet de partid.

In fine, este nevoie de viziune.

Este adevărat că mulţi au sărit cu picioarele pe noua alianţă politică, uitându-se după fisuri sau viitoare conflicte. Este acesta un obicei strămoşesc nu trebuie să ne mire, dar nici să ne emoţioneze peste măsură. Nu cred că USL are nevoie de aplaudaci din reflex, cred că că scepticii o pot consolida mai bine. In România mogulii,oligarhii, miliardarii, patronii nu sunt foarte iubiţi. Nu cred că o să facă vreodată băi de mulţime, decat dacă şi-ar lua teancuri de euro în mâini, ca marele Gigi Becali. Dar am putea măcar să-i ascultăm până la capăt când spun ceva şi abia pe urmă să-i criticăm pentru motivul că că sug sau vor suge sangele poporului. Măcar liberalii ar trebui să asculte până la capăt.

Câteodată, totuşi, ai dreptate, Dinu Patriciu!

Patriotismul netemperat şi politizarea unei emoţii

În Romania discuţia despre patriotism este pe buzele tuturor mai ales în multele momente în care sărbătorim ceva cu rezonanţă patriotică: 24 ianuarie, 1 decembrie, 25 octombrie, 15 ianuarie, 21 decembrie şi multe alte date de pe răbojul sărbătorilor de la noi. Dacă dăm căutări pe google vedem ca în niciuna dintre limbile de circulație mondială nu găsim atatea articole și referințe despre patriotism ca la noi. Francezii vorbesc mai degrabă despre forme ale patriotismului pragmatizat: economic, cultural sau industrial. Americanii sau nemţii despre fundamentele morale ale patriotismului. La noi, dezbaterea este în toi deși nu se spune nimic esențial sau conceptual. Doar forme ale delirului și exaltării unei mistici patriotarde sau o retorică defetistă, o formă a discursului produs de depresia colectivă a pierderilor valorilor de cultură şi civilizaţie sau a reperelor naționaliste.

Sărbătorile publice – ocazie pentru discursuri despre patriotism
Sărbătoarea unirii Principatelor din acest an a oferit o ocazie în plus pentru dezbateri politice dure folosindu-se argumentele din zona naționalismului. Iaşiul și Focşaniul au fost alese ca şi puncte de afirmare a sentimentelor patriotismului, dar şi ca locuri de confruntare între coaliţia aflată la putere şi cea aflată la guvernare.
La Iaşi, Președintele a fost huiduit de manifestanţii care simpatizau opoziţia și fiindcă fluierăturile nu s-au oprit nici în perioada în care se intona imnul de stat s-a creat ocazia unei discuţii vii despre patriotism şi derivele de la iubirea de patrie pe timp de criză. A fost și punctul de plecare al unui proiect de cercetare pe care l-am inițiat pentru a evalua modul în care această dezbatere a fost evaluată de opinia publică. Pentru cercetătorii Institutului Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, proiectul a constituit și o bună ocazie de a studia o parte din aderenţa la sloganele patriotismului, dar și pentru a cerceta o parte din mecanismele de autoidentificare și heteroidentificare în nașterea identităţilor regionale. Patriotismul revine ca temă de actualitate cu ocazia sărbătorilor când au loc adevărate procesiuni publice în care se celebrează un ritual de identificare și refortificare a trăirilor simbolice legate de patriotism ca structură integrată de valori care privilegiază atitudinea favorabilă faţă de naţiune, ţară şi valori comune din discursul patriotic. Totuşi, cu toată activarea datorată proximităţii sărbătorii, doar 65% dintre români se mai autoidentifică într-o măsură mai mare cu calificativul de “patriot”. În cadrul populației de alte etnii această identificare este mai firavă: 29% pentru maghiari, 28% pentru rromi şi 38% pentru alte etnii. Este clar că patriotismul altor etnii, poate cu excepția romilor, se îndreaptă spre o altă ţară sau națiune de referință, Ungaria, pentru maghiari, Germania pentru saşi sau svabi.
Dacă ne uităm la structura pe vârste observăm o adevărată prăpastie între generaţii: generaţia tânără, 18-35 de ani, acceptă această autoidentificare maximală doar proporție de 40,9%, iar majoritatea tinerilor sub 35 de ani, adică 45%, se consideră patrioţi într-o mai mică măsură. Dacă facem o comparație între cifrele lor cu cele ale vârstnicilor care ating 73,3%, vedem că diferenţa între catetele de scală gerațională este imensă. Probabil, perioada de socializare primară şi modelul educaţional diferit se află la originile acestor diferenţe foarte mari. Dacă am studia mult mai în adâncime acestă problematică am putea să ajungem la concluzia unei crize a modelului educaţional pe care societatea îl propune în ceea ce priveste educația patriotică, în confruntarea cu modelul cosmopolitic şi ideologiile globalizării care sunt tot mai prezente astăzi în mass-media şi în spaţiul public, în general.
Valorizarea condiţiei de român pare destul de bine interiorizată, dar cu o excepţie din nou: pentru tineri (şi maghiari) este foarte important faptul că sunt români doar într-o proporţie de 23%, faţă de 57% la cât este evaluată de vârstinici şi o medie de 45% pe întreg eşantionul. Şi mândria de a fi român este puternic prezentă ca stereotip de identificare, aici însă tinerii sunt mai concesivi, mai aproape de restul plutonului. În ceea ce privesc motivele pentru mândrie primele două argumente sunt de factură fatalistă (aici m-am născut sau aici este ţara mea), însumate 51%, 18% nu știu sau nu răspund.
Patriotismul este o atitudine potenţată de sloganele care sunt vehiculate ca imperative ale cetăţeniei şi apartenenţei. Cea mai slabă aderenţă se observă în cazul afirmatiei “un patriot trebuie sã își susținã țara indiferent de direcția înspre care se îndreaptã?”, aici doar 68% dintre români sunt de acord cu acest comandament, puţin în comparaţie cu celelalte care depăşesc un acord de 90%. În ceeea ce priveste exigența protestului față de conducătorii care nu iau decizii considerate ca şi corecte, votanții PDL, UNPR şi cei ai lui Traian Băsescu sunt cei mai reticenţi, probabil pentru că formaţiunile lor politice se află la putere acum şi iau decizii pe care românii le consideră incorecte.
În cadrul aprecierii cu privire la manifestarea ataşamentului faţă de ţară imperativele categorice se manifestă în direcţia păstrării tradiţiilor şi existenței unei identităţi puternice, dar valorizează exigențele unei critici în condiţiile în care acest lucru se face cu intenția bună de a produce o schimbare în bine.
În ceea ce privește identificarea pe baza patriotismului etnic, vedem că românii sunt mai degrabă rezervaţi, doar maghiarii din eșantion ajung undeva la 70% să creadă că, în mare măsură, etniile pot fi animate de sentiment patriotic față de România. Dintre regiuni, moldovenii sunt cei mai rezervaţi privind creditarea minorităţilor etnice cu acest sentiment de apartenență. La întrebarea directă privind un patriotism al altor etnii comparabil cu cel al românilor doar 54% sunt de acord cu aceasta afirmație.
Zeii patriotismului vin din manualul de istorie și de pe stadion
Manualele de istorie furnizează exemplele şi personajele din trecutul nostru eroic. Poate pentru că sondajul a fost făcut în zilele de după sărbătorirea Unirii, Alexandru Ioan Cuza câștigă topul celui mai patriot român din istorie. Nicolae Ceaușescu se plasează doar pe poziția a opta, iar Eminescu este singurul om de cultură care se inserează în compoziția de domnitori sau oameni de stat. Totuşi, 32% dintre români nu pot da nici un exemplu, astfel încât această lipsă de raspuns s-ar plasa pe primul loc, dacă am privi eminamente dintr-un punct de vedere cantitativ.

Dacă îi întrebăm pe români care sunt cei mai patrioţi politicieni probabil că oamenii fac confuzia patriotismului cu discursul naţionalist, dar şi aici aproape 69% dintre români nu au nici o opţiune, considerând că niciunul dintre politicieni nu poate fi numit patriot (20%), că nu știu nici un patriot (33%) sau nu răspund (4%). Sportivii sunt în mai mare măsură simboluri pentru patriotism, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi și Ilie Năstase fiind un trio care de fapt evoluează într-o reclamă a unei bănci comerciale, presiune media care cred că le-a consolidat notoritatea.


Incidentele din situaţii cu inserţie de patriotism
Evenimentul de la Iaşi unde a fost huiduit Președintele României a fost un eveniment cu o notorietate specială, determinată de insistența televiziunilor de știri. Atitudinea faţă de acest eveniment împarte opinia publică în două părti 50% au fost de acord, 47% au fost împotrivă. Evident că este vorba de o atitudine puternic politizată, votanții PDL UDMR și UNPR nefiind de acord cu acest protest, spre deosebire de cei ai PSD sau PNL care sunt de acord în proporţii care se plasează între 62% (PNL) și 69,3% (PSD). Dacă introducem şi varianta fluierăturilor în timpul imnului național atunci Traian Băsescu este “protejat”: doar 21% dintre români au o părere bună despre acest fapt, până şi adversarii pesedişti sau peneliştii sunt inhibaţi de fondul sonor al imnului naţional să accepte un astfel de comportament. Evident, aceasta este diferența dintre sondaj retroactiv şi o situaţie reală unde, românii din piaţă nu au simţit acelaşi respect pentru imn sau, din alt punct de vedere, adversitatea faţă de Președinte fiind mai puternică decât respectul pentru imn. Politizarea atritudinii este prezentă şi în aprecierea caracterului organizat sau spontan al huiduielilor. Votanţii PNL, UDMR sau UNPR sunt mai înclinați să creadă că a fost un eveniment organizat de partea adversă în timp ce pesediștii și peneliştii tind să creadă că a fost un eveniment spontan, fără implicarea partidelor pe care le simpatizează.

Dincolo de asemănări. Stereotipuri și imaginea alterităţii
Imaginea omogenităţii identitare este destul de pregnantă. Doar în cazul transilvănenilor avem 55% dintre români care spun că acestia au trături care-i deosebesc de restul românilor, în cazul celorlate identităţi regionale procentul celor care accentuează ceva special fiind sub 50%.
În general, descoperim o parte a stereotipurilor pozitive ale românitătii distribuite peste tot: hărnicie, omenie, cinste, dar și surprinzătoare diferenţe în aprecierea imaginii stereotipice a celuilalt. Ardelenii și bănăţenii sunt evaluaţi mai degrabă cu caracteristici pozitive, atât de către ei înşişi, cât și de către celelalte regiuni, în timp ce în cazul moldovenilor și oltenilor este prezent un amestec de calități și defecte. Mai interesantă este imaginea bucureștenilor, mai degrabă negativă, atât în evaluarea pe care o fac ceilalţi, cât şi în propria evaluare.

Imaginea noastră despre patriotism este încă bogată în component pe fondul educației naționale ăe care au primit-o generațiile formate înainte de 1989. Criza educaţiei din ultimii ani și sindromul de neadaptare al tinerei generaţii, orientate tot mai mult spre emigratie, va schimba în viitor tot mai mult reflexele naţionaliste.
Cercetarea noastră s-a făcut într-un moment influenţat de o sărbătoare cu conținut patriotic. Climatul emoţional al sărbătoririi Zilei Unirii și regia pe care autoritățile o fac de fiecare dată când au ocazia, au influenţat cu siguranţă răspunsurile. De fapt, noi chiar asta am vrut să măsurăm, amplitudinea maximă a acestei emoţii patriotice. Vom relua măsurarea unor indicatori în alte situaţii şi poate vom avea dovada că patriotismul este tot mai mult doar un reflex discursiv. Românii sunt mai nemulţumiţi de un stat ineficient şi îşi revendică tot mai mult dreptul de a critica chiar în cadrele unei atitudini patriotice, cum am văzut din această cercetare. Oamenii au tot mai mult sentimente contradictorii faţă de patrie şi faţă de comunitatea naţională. Statul eşuat și politicienii percepuţi ca și corupţi îi fac pe oameni tot mai mult să se îndepărteze de România şi să se refugieze în respectul pentru niște slogane patriotarde. Aderenţa nevrotică fată de niște principii și imperative ale patriotismului, depăşind 90%, nu poate avea decât semnificaţia unei polemici cu un prezent pe care-l resimt ca şi frustrant. Emoţia patriotică este politizată în două sensuri. Prin contrast cu politicienii, românii declară principiile ca fiind mult mai importante decât sunt respectate în realitate ori sunt fundamente pentru comportament. Pe de altă parte, patriotismul este introdus în bătălia politică cu statut de atribut care legitimează propria opțiune.

Ires raport public_patriotism-2011

View more presentations from iresibc.

Statul indiferent

Rulează acum pe la televiziunile noastre un film publicitar al berarilor de la Carlsberg în care niște alpiniști sunt serviți cu bere pe un colț de stâncă, iar pe fondul mutrelor lor uluite sloganul spune: noi nu ne ocupăm de livrări la domiciliu, dar dacă am face-o, probabil, ar fi cele mai bune din lume. Mi-am adus aminte de această reclamă la o dezbatere despre reforma administrației și soluția statului minimal unde sloganul ar putea să fie, după formula Carlsberg: România nu face reforma adminsitrației, dar dacă ar face-o, ar fi, probabil, cea mai proastă reformă din lume. De ce?

Pentru că nu ne interesează cu adevărat și, chiar dacă ne-ar interesa, nu avem răbdarea de a ne apropia rațional de subiect și de a face un proiect onest și corect. Un proiect în care să gândim cu capetele noastre, nu să luăm cuvinte sau modele de la alții, dar fără să căutăm a le pune în practică. Am avut ocazia să discut cu mulți oameni despre reforma statului în ultimul an și am constatat, cu stupoare, că foarte puțini știu ce spun, că foarte puțini s-au gândit serios la acest aspect. Majoritatea preiau cuvinte sub aspectul lor fonetic, fără nici un fel de gândire, fără măcar a se încerca o minimă aplicabilitate.
Pentru cei care se cred a fi de dreapta, sau chiar sunt, a vorbi despre reforma statului este un panaceu. Absolut orice se poate ascunde după discuția savantă despre respectul ideologiei. Astfel, expresia stat minimal a devenit chiar un fel de incantație mistică. Efectul produs asupra unor politicieni de acest cuvânt este cu adevărat magic. La fel fac și mulți dintre cei de stânga atunci cand vorbesc despre statul social, dar foarte puțini par să înțeleagă sau să transmită prin sintagma aceasta altceva decât ideea unui stat care dă bani și avantaje tuturor fără nici o logică, înafara unei redistruibuiri haotic-umaniste, de multe ori cu scop electoralist.

Dar dacă utopia de stânga legată de vreun stat prea social este utopia opoziției, deocamdată nefiind periculoasă pentru că stânga încă nu este la putere, cel puțin momentan, ideea difuză de stat minimal, aplicată în politici publice de guvernele de dreapta, poate fi chiar tragică uneori. Nu pentru că este de dreapta, ci pentru că este aplicată fără nici o logică și fără strategie sau studii de impact.

Să luăm un pic la analiză câteva aspecte ale acestei dezbateri privind un așa-zis stat minimal, mereu enunțate la noi și niciodată duse spre concluzii cât de cât consensuale.

În primul rând, statul este furnizor de bunuri publice, bunuri a căror realizare este finanțată direct sau indirect de cetățeni, deci aceste bunuri publice presupun consensul minim. E adevărat că este greu de obținut consensul dacă sunt foarte multe bunuri publice, dacă sunt mai puține, atunci acest lucru este mai simplu de realizat. A minimaliza intervenția statului în economie este un lucru justificat, dar stat minimal nu înseamnă stat inert, stat desființat în ceea ce privește furnizarea de bunuri publice. Cu timpul, probabil, unele servicii publice pot fi preluate și făcute mai performante de către agenții privați (sănătate și educație etc.), dar acest lucru nu se poate realiza peste noapte. Retragerea din economia reală nu înseamnă eliminarea statului din societate. Stat minimal înseamnă retragerea statului din domenii unde nu este necesar, deci o reducerea a extensiei activității, dar nu una de intensitate a intervenției în domenii unde bunurile publice nu sunt ușor de suplinit.

În al doilea rând, stat mimimal nu înseamnă stat indiferent, ci stat eficient care furnizează bunuri publice absolut necesare și cu costuri cât mai mici. Evident, criteriul costurilor este important, dar nu este primordial. Fiind vorba de nevoi vitale, bunurile publice care trebuie să le satisfacă este normal să se caute soluții pentru eficiență, nu să se reducă bunurile publice pe motiv că avem bani puțini. Să zicem, trebuie să alegem între menținerea pensiei minime la un anumit nivel și contrucția de săli de sport, situație în care chiar ne aflăm acum. Indiferent cât de importante sunt sălile de sport pentru viitor și pentru a da de lucru unor firme de construcții, pensiile minime pot afecta supraviețuirea oamenilor, în plus, ele fac obiectul unui contract cu statul, deci nu le putem reduce pe principul că facem stat minimal.
Chiar dacă cel aflat la putere poate sa gândească proiecte conform valorilor politice pe care le apără, totuși, bunurile publice pe care le finanțăm atunci când plătim tot felul de impozite și taxe, finanțând statul, trebuie să facă obiectul unui consens. A decide prin ordonanțe de urgență sau alte acte de forță cum va arăta statul în viitor, nu este democratic, este chiar un abuz de putere. Chiar dacă teoretic totul poate părea seducător.

În al treilea rând, bunurile publice sunt expresia unor valori, iar în practica politică inteligentă chiar pe timp de criză rezidă în primul rând în găsirea de soluții cu privire la punerea în practică a anumitor valori și în alegerea valorilor pe care să le punem în practică.

În al patrulea rând, statul minimal nu se proclamă prin decret, nu se naște în mod automat după ce ai proclamat discursuri în campania electorală. La fel și cu statul social, el nu trebuie proclamat oricum și oricând, ci doar atunci când bogăția produsă de o națiune este capabilă a pune în practică anumite forme de distribuire a unor bunuri care fac viața mai bună. Problema principală de management politic a celor aflați la conducere este cum să creeze procese care facilitează bogația. Sarcina principală a celor investiți cu guvernarea nu este legată modul în care ciuntesc statul pentru a-l face mai ieftin. Un stat care taie toate bunurile colective sau majoritatea lor nu mai este un stat, chiar dacă începe să nu ne mai coste nimic. Stat sărac nu insemana stat minimal! A oferi bunuri publice ieftine și proaste nu înseamnă stat minimal!

În al cincilea rând, stat minimal ar trebui să însemne fiscalitate scăzută. Din nefericire, România este un stat cu o fiscalitate tot mai împovărătoare, dar cu intenții de a da bunuri publice tot mai puține. Cei care ajung să conducă statul român la un moment dat ar trebui să reducă costurile sociale, impozitele, dacă au ca filosofie nașterea unui stat minimal. De regulă, se vorbește despre reducerea serviciilor statului social, dar nici un manager social nu ne propune scăderea taxelor.

Statul trebuie să fie imparțial, dar nu inert. Și un lucru esențial, pe care ne facem că nu-l înțelegem: statul român nu este un stat social. Este un stat corupt, ineficient, prăduitor, cheltuitor, dar cu rezultate penibile, dar nu este un stat social. Un stat social oferă multe bunuri publice, dar este un stat inteligent și eficient. Un argument în plus: un stat social ar trebui să tindă măcar în a fi un stat egalitar. Dar statul român nu avut niciodată intenția de a deveni egalitar, ci a creat tot timpul privilegii, pensii speciale, salarii speciale, sporuri și regimuri speciale pentru categoriile care erau importante în arhitectura puterii. Un stat fără un sistem unic de pensii sau sistem unic de salarizare nu este stat social, decât în discursurile celor care nu înțeleg prea bine ce se întâmplă. România nu are cum fi etichetată ca un stat social, ci mai degrabă ca un stat discriminatoriu, stat care a creat mai multe excepții decât egalitate.
Un stat social creează condiții pentru o egalitate formală între cetățeni ca și fundament pentru democrație. Este clar că România este un stat oligarhic, un stat slab, căpușat de toate clicile politice care ajung la putere și de toate categoriile socio-profesionale care dețin pozitii de decizie sau de forță: revoluționari, armată, polițiști, judecători sau procurori etc.
Faptul că românii au o mentalitate de asistați nu însemnă un stat social cum cred cei care se uită doar dintr-o parte la realitatea noastră.

În fine, cea mai mare gaură în bugetul statului român nu este făcută de bieții pensionari sau ”grașii” din sistemul bugetar. Dilema guvernelor de dreapta este: cui distribuim bunuri publice? Celor asistați sau clientelei politice sub discursul încurajării investițiilor publice sau relansării economice a României. Cum interpretăm altfel managementul guvernamental auster din 2010 al premierului Boc atunci când ne anunța că are o rectificare de 2,5 miliarde de euro pentru decembrie 2010? Sigur nu s-au adunat la buget bani mai mulți decât era planificat, ci exact invers. Adică i-au rămas acești bani fără să știe, sunt bani economisiți din pensii și salarii pe care-i imparte la investiții publice mai ales în județe unde sunt primari și sefi de județe de la PDL? Dacă statul este condus atât de aproximativ, atunci nu mai putem să ne lăsăm prostiți cu aiurelile legate de statul minimal. Acest tip de austeritate și bătălia pentru reorientarea resurselor implicate în procesul de guvernare trebuie numită altfel, dar nu stat minimal!

Încercarea de a crea un stat indiferent nu este o filosofie politică, ci este o formulă de a pune în practică o sărăcie de spirit și o lipsă de umanism în beneficiul satisfacerii unor interese de grup sau chiar a unor grupuri de interese. Statul indiferent este rezultatul coabitării dintre prostie și hoție. Adică, o rimă simplă pentru ”Românie”. Deci, nici o filosofie!