CE CRED ROMÂNII DESPRE TESTAREA PENTRU COVID – 19

• Peste trei sferturi dintre români acceptă ideea testării prin sondaj a populației pentru COVID - 19
• Aproape două treimi dintre români cred că măsura acordării unor ”certificate”/ ”pașapoarte” de imunitate este bună și foarte bună
• Peste jumătate dintre români se declară interesați să se testeze din proprie inițiativă, pentru COVID-19, contra cost

Al șaselea val al studiilor cu privire la pandemia generată de noul coronavirus a fost dedicat evaluării percepțiilor și atitudinilor populației cu privire la testarea pentru COVID – 19.

TESTAREA PRIN SONDAJ

# Peste trei sferturi dintre români acceptă ideea testării prin sondaj a populației pentru COVID – 19.

Sondajul arată că populația manifestă un grad ridicat de acceptabilitate pentru testarea prin sondaj în vederea stabiliri ponderii cetățenilor infectați cu COVID-19 și a celor imunizați la coronavirus. Peste un sfert dintre participanții la studiu cred că testarea prin sondaj este o măsură foarte bună, iar jumătate o consideră ca fiind bună.

Favorabili acestei testării prin sondaj sunt în proporții mai ridicate respondenții cu educație medie, cei care locuiesc în orașe și participanții la studiu care declară că la alegerile parlamentare ar vota cu PNL.

Sunt mai reticenți față de această posibilă măsură respondenții peste 65 de ani, cei cu educație scăzută și cei care locuiesc în mediul rural.

”PAȘAPORTUL” DE IMUNITATE

# O eventuală măsură de acordare a unor ”certificate” / ”pașapoarte” de imunitate celor care au avut deja COVID – 19 pentru a putea beneficia de excepții de la anumite restricții este considerată bună de către jumătate dintre români. 13% o consideră foarte bună, în timp ce o treime dintre participanții la studiu cred că ar fi proastă și foarte proastă.

Măsura este evaluată pozitiv în proporții mai ridicate de către femei (68%), de vârstnici (69%), de persoanele cu educație scăzută (49%), dar și de respondenții care locuiesc în Transilvania și Banat (69%) și pe votanții PNL (68%) și PSD (67%).

Pe cei mai puțini favorabili unei astfel de măsuri îi regăsim în proporții mai ridicate în rândul bărbaților, a tinerilor (39%), a celor cu educație superioară și peste (51%), dar și în rândul votanților Alianței USR-PLUS (46%).

TESTAREA VOLUNTARĂ PENTRU COVID - 19

# Mai mult de o treime dintre participanții la studiu au auzit despre faptul că în România există, în prezent, posibilitatea ca cetățenii să se testeze din proprie inițiativă (Notă: Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca oferă acest serviciu încă din data de 13 martie 2020)

Peste jumătate dintre respondenți au opinii favorabile cu privire la posibilitatea efectuării testelor voluntare, contra-cost și aproape 6 din 10 români spun că sunt interesați să își facă un astfel de test.

Opinii favorabile cu privire la posibilitatea testării voluntare contra-cost au în proporțiile cele mai ridicate persoanele cu educație superioară, respondenții din mediul urban, cei din Transilvania și Banat și votanții Alianței USR-PLUS.

Interesul pentru efectuarea unui test voluntar pentru COVID – 19, contra unei anumite sume de bani, este mai ridicat în rândul persoanelor între 51 și 65 de ani (62%), în rândul respondenților din Moldova (67%), dar și în rândul votanților PSD (63%).

Trebuie să menționăm faptul că interesul declarat nu înseamnă, în mod automat, că 59% dintre români și-ar face testul pentru COVID-19 contra-cost, ci arată mai degrabă gradul de dezirabilitate manifestat de respondenți cu privire la aspectul investigat.

Fișa tehnică a studiului

Volumul eșantionului: 1.089 indivizi de 18 ani și peste

Tipul eșantionului: simplu, aleatoriu, reprezentativ la nivel național

Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 3%

Perioada realizării anchetei: 24, 27 aprilie 2020

Metoda: Datele au fost culese prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)

Rezultatele pe larg ale studiului pot fi consultate pe website-ul IRES.

FAMILIA ROMÂNEASCĂ, ÎNAINTE ȘI DUPĂ REFERENDUM

Referendumul despre familie ar fi putut reprezenta un moment important pentru reconstructia sferei publice din țara noastră, a dezbaterii și reglării unor mecanisme colective de negociere. In schimb, nu a fost decat un non-eveniment. A mobilizat totusi aproape 4 milioane de oameni la vot (cât populatia unor tari,chiar importante – Croația, Uruguay, Albania), dar nu a reusit să fie un eveniment cu un impact important asupra opiniei publice , sau macar o treaptă pentru acreditarea unui mecanism de a tranșa dezbaterile publice.

A devenit un pseudo-eveniment, în primul rând prin lipsa implicării totale din partea iniţiatorilor și sprijinitorilor, prin momentul prost ales, moment care asocia tema cu un climat politic descurajant, dar și prin naivităţile de strategie și prin comunicarea care nu a beneficiat de strategi, ci mai degrabă a continuat un conflict visceral între tabăra guvernamentală și opoziţia politică, frustrată, resentimentară și cu un discurs care a căutat să deturneze sensul referendumului pentru a obţine boicotul, fiind cunoscută dinainte marea respingere, în România, a temei căsătoriei între persoanele de același sex.

După referendum, reacţiile au fost la fel de inspirate ca și campaniile celor două tabere. Deși doar un singur partid și-a asumat deschis opoziţia la tema principală a referendumului, partidele de opoziţie au criticat PSD pentru că a politizat tema și mai ales pe președintele PSD, care era considerat responsabil pentru încercarea de a crea un val de ceaţă pentru a ascunde problemele cu justiţia sau nerealizările guvernării. Biserica Ortodoxă și-a făcut mea culpa și a recunoscut ca neinspirat momentul și, mai ales, asocierea cu tabăra politică, PSD și coaliţia de guvernare. Nu este nimic mai normal în România decât faptul că nimeni nu își asumă un eșec politic, însă mai neinspirate mi-au părut două atitudini post-referendum, care au și astăzi un ecou viu.

În primul rând este jubilaţia narcisiacă, concretizată într-un discurs ditirambic la adresa modernităţii, mentalităţii și maturităţii poporului nostru. Cei care au interpretat neparticiparea ca pe o mare victorie a civismului au vorbit despre europenitatea noastră dincolo de politică, despre faptul că am devenit un popor tolerant, că înţelegem modernitatea instituţională. Peste noapte, cei care făceau praf poporul care își vindea votul pentru ulei și zahăr, ascultător de manele, incult și ușor de păcălit de pesediști, au găsit minunea unei transformări rapide și radicale: poporul român s-a trezit din somnul cel de moarte și respinge tradiţionalismul care ne trage înapoi, este pregătit pentru integrarea europeană deplină. A salvat prin clarvăzătoarea lui absenţă relaţia României cu UE, căci acest referendum, cum scria un jurnalist al opoziţiei: „urma să fie considerat unul anti#Rezist, anti-UE, anti-Timmermans, unul de validare a rupturii dintre PSD și UE”.

În al doilea rând, unii au vorbit despre marele eșec al bisericii și rolul ei terminat în viaţa noastră spirituală. Deja România este laică, biserica a fost anulată, jubilau alţii. Chiar și unii militanţi ai bisericii au fost atât de dezamăgiţi, încât au interpretat acest eșec al participării la vot în mod radical: poporul român nu mai este creștin? O mare aberaţie, dar nu cea mai mare, din valul de absurdităţi care s-au degajat în această luptă politică surdă, dată pe terenul unei teme în care apărea și biserica și unde dezbaterea a ocolit chiar problema de bază: toleranţa, diversitatea și respectul celuilalt.

Fake news în post-adevărul referendumului

Adversarii politici ai coaliţiei aflate la guvernare s-au aflat într-o situaţie grea la momentul declanșării campaniei; nu aveau curajul să se opună unei valori tradiţionale și unei atitudini anti-homosexualitate care, se știa din sondajele de opinie publică, este foarte răspândită în electorat. A surprins mai ales ambiguitatea liberalilor, evidenţiată în scorul din Parlament când a fost decisă organizarea referendumului: 232 de voturi „pentru”; 22 de voturi „împotrivă”; 13 abţineri.

Am scris chiar înainte de referendum că susţinătorii referendumului nu se vor putea sprijini pe popularitatea temei și dezechilibrul favorabil pentru ei din acel moment, căci vor trebui să explice, să iasă la dezbateri, să-și targeteze foarte bine mesajele, deoarece sunt tot felul de teme „neutre”, ale celor care își realizează argumentarea pornind de la o poziţie pe care o prezintă că „favorabilă”, în fond. Este vorba despre cei care spun că referendumul ar putea restrânge drepturile unor tipuri de familie care nu sunt tipice: familia monoparentală, familia extinsă. De o mai mare forţă argumentativă era și linia celor care arătau ce s-ar putea face mai util cu banii de referendum, aproximativ 35 de milioane de euro, această temă a fost una de o mare forţă persuasivă și a fost principala temă a campaniei celor care promovau Brexit-ul.

Tabăra pro-referendum a mizat pe faptul că, vorbind despre familia tradiţională, succesul va fi garantat, însă aici nu era vorba despre familie, ci despre mecanismul căsătoriei. În plus, chiar dacă mergea pe ideea că lumea se va gândi la familie, această temă nu era una esenţială pentru definirea identităţii creștine, chiar dacă biserica preţuiește familia și o consideră importantă, lucru pe care îl fac și instituţiile laice. Cel mai mare eșec al comunicării Coaliţiei pentru Familie a fost transmiterea pericolului, a urgenţei și a justificării unui act atât de important ca anvergură, cum este modificarea Constituţiei României. Polemica a fost pierdută foarte ușor când propagandiștii contrasistem au argumentat prin faptul că sunt probleme mai importante care trebuie rezolvate în ţară și că aceasta nu este o urgenţă, mai ales că se asocia cu o cheltuială publică importantă.

Probabil, momentul ales de axa guvernamentală a avut și motivaţia de a recoaliza în jurul unei victorii facile, în condiţiile unei scăderi în sondaje și a unei stări de nemulţumire faţă de guvern, precum și ruperea unei serii de manifestaţii antiguvernamentale orchestrate, credeau ei, chiar dinafara ţării sub forma unui complot președinţie - servicii secrete - corporaţii străine - UE.

Strategiile de manipulare și spectacolul fake-news au realizat un adevărat dezmăţ al minciunii în campaniile de comunicare. O colecţie de articole sau poziţii de presă ar uimi pe toată lumea, dacă ar fi adunate într-o antologie. Referendumul a devenit un eveniment care a primit dimensiuni apocaliptice, un fel de încleștare dintre Bine și Rău, o luptă decisivă cu „diavolul” care a plănuit această dezbinare a românilor în an centenar. Zeci de propagandiști ai opoziţiei au inventariat zeci de motive pentru care nu trebuie mers la vot cu niciun chip, inclusiv faptul că nu sunt documente video sau scrise despre cum „a votat” lista de 3 milioane de români de pe tabelele de susţinere (de fapt nu erau voturi, erau semnături!). „Roexit asta vor!”, exclama o propagandistă cu disperare, „manipulare cu iz rusesc”, scria cu litere de o șchioapă pe frontispiciul unui ziar online. Este o confruntare între tradiţia moartă, iar progresul bisericii respinge inexplicabil valorile europene (ca și cum nu valorile creștine au constituit baza spirituală pentru proiectul european). S-a spus că un om condamnat nu are dreptul de a organiza referendum sau că rezultatul acestui referendum nu scade inflaţia, nu face să scadă preţurile și nici nu crește valoarea leului în raport cu euro. Multe poziţii publice au arătat că referendumul din 2009 privind reducerea numărului de parlamentari nu a fost pus în practică, deci nici acum nu vor exista efecte, ori că sunt ţări prospere în care este permisă căsătoria persoanelor de același sex și că homosexualitatea este un dat din naștere. O serie de argumente căutau asocierea acestui eveniment cu intenţia puterii politice de a continua exterminarea începută prin gazarea participanţilor la manifestaţiile din 10 august și să ascundă epidemia de pestă porcină sau niște greșeli grave din manualele şcolare editate de guvern. Imaginarul apocaliptic a fost completat cu ideea că „iubirea nu se votează”, ca și cum aici era vorba despre iubire, sau că episcopul de Huși a fost filmat cu opt bărbaţi diferiţi (ca și cum unul nu era de ajuns). Un cunoscut personaj al presei online argumenta că „românii oricum nu sunt foarte tradiţionaliști. Al doilea cel mai căutat termen pe PornHub din România este «lesbiene». Categoriile cu sex în grup sunt mult mai populare decât în căutările altor naţionalităţi” ori că, dacă mergem la vot, facem un pas înapoi faţă de ţările europene, deoarece comunismul ne-a insuflat un tradiţionalism sălbatic. S-a mai transmis naţiunii că mersul la referendum ar determina o emigrare masivă și ţara noastră ar rămâne „o ţară pustiită, în care rămân doar femeile cu batic în cap, ce merg la biserică și se roagă să le dea Dumnezeu (și sfântul partid)”. Una dintre cele mai eficiente manipulări a fost transmiterea pericolului că se definește familia, nu căsătoria, iar familiile monoparentale, de exemplu, vor fi excluse de la drepturile și politicile sociale de care beneficiază în acest moment. În mediile maghiare a circulat alarma că este doar începutul discriminării tuturor minorităţilor.

De partea cealaltă, Coaliţia pentru Familie a creat o comunicare mai săracă, dar pilonul principal a fost tot răspândirea fricii: familiile de homosexuali vă pot lua copiii („Apăraţi-vă copiii! Ei pot fi luaţi de doi bărbaţi homosexuali”). Dar, în general, coaliţia de la putere a promis la Bruxelles că nu va face campanie și nu a excelat în comunicare. Cred că a considerat că Biserica va face singură mobilizarea, ceea ce nu s-a întâmplat. Biserica a aderat la acest proiect care corespundea valorilor creștine, dar nu a vrut să facă un parteneriat prea strâns cu politicienii puterii, aflaţi în mijlocul unei contestări publice destul de puternice.

Confruntarea publică, în care era clamată toleranţa și încercarea de a evita îngrădirea unor drepturi, devenise, peste noapte cea mai puternică confruntare cu iz rasist, într-o adevărată perioadă post-adevăr.

După referendum. Explicaţiile românilor

Un sondaj de opinie realizat de IRES, la aproximativ două săptămâni de la referendum, ne arată că acest eveniment, care s-a dorit major pentru România, nu a reușit să ducă la efecte notabile, deci a fost un eșec și din perspectiva comunicării sau măcar din perspectiva creării unui câmp al dezbaterii democratice. Faptul că majoritatea românilor nu a participat la referendum este evaluat ca un lucru bun doar de 28% dintre respondenţi, 47% considerând acest lucru ca fiind rău. Aici tinerii, cei din urban și subiecţii cu studii superioare au fost cei care au apreciat pozitiv boicotul într-o proporţie semnificativ mai mare ca fiind un lucru bun. Cum era de așteptat, votanţii social-democraţi au fost cei mai aprigi critici ai boicotului (81%), ceilalţi votanţi fiind mulţumiţi că este, de fapt, un eșec al principalului partid aflat la guvernare. Răspunzând unei întrebări deschise, românii au explicat eșecul participării prin cauzele următoare: Lipsa încrederii în politicieni și politică, lehamite (19%); Din cauza lipsei de informaţii despre referendum (14%); Întrebarea a fost ambiguă / Oamenii au fost confuzi (12%); Din nepăsare / dezinteres / comoditate (11%); A fost un referendum inutil / Nu reprezenta o prioritate (10%); Din cauza politizării referendumului / asocierii cu PSD/ guvernul (10%), Au fost manipulaţi / dezinformaţi (6%), Nu au dorit modificarea Constituţiei / Nu sunt de acord cu redefinirea familiei (3%); Din cauza lipsei timpului (2%); Din cauza implicării bisericii (1%); Alt răspuns (7%).

O primă observaţie este că doar 3% se referă la chestiunea testată, ceilalţi se referă la context, la politizare sau reproduc teme ale propagandei din această perioadă. 60% au fost de acord cu afirmaţia că, dacă liderii politici locali s-ar fi implicat mai mult, atunci referendumul s-ar fi putut valida, dar când este vorba despre mobilizarea bisericii, doar 50% cred acest lucru.

Lucrul cel mai important este că intoleranţa a rămas exact la același nivel la care era înainte cu trei ani, măsurată după aceeași metodologie de către IRES la începutul campaniei: 82% nu sunt de acord cu oficierea de căsătorii între persoane de același sex. Cu toate că s-a discutat mult pe aceste subiecte, timp de aproape două luni, doar 13% dintre români se declară mai informaţi cu privire la acest subiect, cu alte cuvinte, controversele au vizat mai mult desfiinţarea opiniilor celuilalt și mai puţin tendinţa de a informa, pentru ca oamenii să voteze în cunoștinţă de cauză. În schimb rezultatele autoestimării efectelor de schimbare atitudinală arată mai rău: doar 4% spun că se simt mai toleranţi după această campanie, 8% declarând că sunt mai puţin toleranţi după campanie.

O realitate imaginată

De ce referendumul a fost un pseudo-eveniment poate fi explicat și printr-un mecanism postdecembrist, asimilat de politicieni și presă, care transformă orice dezbatere publică într-o translaţie din teritoriul realităţii, într-unul al unei realităţi imaginate, o realitate secundă. Când apare o temă serioasă de dezbatere, tema este ignorată în aspectele ei de realitatea concretă, empirică, şi este transformată într-o realitate simbolică, unde faptele primesc alte valenţe fiind conexate cu valori sau ipostaze mitizate. În prima fază, tema căsătoriei, ca instituţie socială și convenţie dependentă de cultura unei naţiuni și legile ei, a fost transformată în tema importantă a familiei tradiţionale. De ce tradiţională nu prea mai e o realitate astăzi, cum vom arăta mai încolo, dacă elementele de tradiţionalitate nu se reduc la parteneri de sex opus, bărbat cu femeie. Odată realizată această simplificare, opoziţia preia această temă și o conexează cu războiul sfânt împotriva corupţiei reprezentată de Dragnea, război care este asimilat cu respingerea unei adevărate cruciade a corupţiei împotriva drepturilor omului de a fi diferit. Este clar, dacă biserica și statul sunt niște corupţi, postulează opoziţia la referendum, ei în mod clar vor doar răul naţiunii și democraţiei, culminând evident cu ruperea noastră de UE, de aici ROEXIT-ul ca sperietoare ultimă, menită să dea o cheie de citire prin asociere cu Brexitul cel rău.

Aici, iniţiatorii referendumului au realizat prima declinare imaginară, iar adversarii lui au deturnat-o cu destul succes, anihilând efectele asocierii căsătoriei cu familia. Cred că păstrarea căsătoriei între persoane de același sex, combinată cu acceptarea variantei parteneriatului civil ca surogat, ar fi avut un efect câștigător, mai ales că ar fi fost greu de deturnat de către adversarii referendumului.

Recursul la familia tradiţională a permis extrapolarea spre situaţia iniţiatorilor și un atac devastator la faptul că erau divorţaţi, unul trăia într-o uniune consensuală cu o parteneră mai tânără cu trei decenii și celălalt avea la activ vreo trei divorţuri. Evident, acestea sunt forme moderne de familie, dar stereotipizarea familiei tradiţionale îi punea pe acești lideri într-un fel de opoziţie cu propriul lor proiect, adversarii argumentând nesinceritatea și ipocrizia lor.

Aici vorbim doar despre acest moment, dar această deturnare spre un imaginar convenabil și ușor de manipulat propagandistic sau bornat cu fake-newsuri, care este o tendinţă mai generală în dezbaterile din politica și spaţiul public din România.

Este vorba de un proces de semioză care caută să acceseze conţinuturi ideologice sau conţinuturi din imaginarul complotului și care poate oferi un cadraj favorabil pentru o interpretare partizană și deformată a faptelor pentru cel care iniţiază acest act. Aș spune, metaforic, este încercarea de a călări un val pe care urmează să-l produci.

Familia românească - dincolo de imaginarul de confruntare

În tot acest mare război semiotic a lipsit doar familia românească. Familia, cea care este, conform oricărui studiu sociologic, ultimul refugiu al indivizilor, locul siguranţei și încrederii ultime. Deși s-a vorbit despre destinul României care ar putea fi distrus prin mersul la vot sau despre bătălia dintre tradiţie și modernitate, dintre conservatorism și progresism, a lipsit discuţia despre ce este azi familia și ce ar trebui să facem pentru ea. În locul familiei am avut o schemă pe care o tabără o lega de libertatea sexuală și ceilalţi doar de momentul constituirii ei. Familia a fost doar o victimă, fie că era apărată, fie că era atacată, o victimă a nepăsării și incompetenţei politice, devenite mai tradiţională decât familia. Familia este folosită doar ca șablon sau slogan în campanii electorale, n-a fost niciodată în centrul vreunor politici publice serioase.

În primul rând, transformările rapide din societatea românească antrenează și transformări majore ale familiei, structurii și compoziţiei, dinamicii ei, dar mai ales ale interacţiunii ei cu societatea. Sunt sociologi celebri care au vorbit acum câteva decenii despre „moartea familiei”, dar aceste previziuni catastrofiste nu s-au adeverit și nici nu au șanse. Dar ceea ce este evident este un lucru clar: familia tradiţională nu mai există! Poate mai sunt insule de ruralitate și tradiţionalism, dar și acelea sunt pe cale de dispariţie. Dacă nu reducem familia tradiţională doar la schema simplistă a căsătoriei între bărbat și femeie, atunci va trebui să ne uităm cu atenţie la crizele familiei contemporane, la frământările ei și la modul în care caută să se adapteze într-un timp istoric marcat tot mai mult de individualism sau competiţie între oameni și grupuri. Sunt schimbări esenţiale în ciclul de viaţă al familiei și una dintre cele mai importante este generată de faptul că ciclul de viaţă personal nu mai corespunde cu ciclul de viaţă al familiei.

Familia devine un model din ce în ce mai flexibil și, dacă până acum două trei decenii sociologii erau atenţi mai mult la diferenţele între familii, azi tema principală pare să fie cea a diferenţierilor din sânul familiei. Paradoxul este că, deși familia a câștigat în ultimul secol o tot mai mare autonomie și oarecare independenţă, imixtiunile statului sunt tot mai puternice în familie prin mecanisme punitive, preventive sau curative când e vorba de abandonul copiilor, violenţa asupra copiilor, violenţa între soţi sau chiar de problemele de educaţie. Locul copilului în familie a devenit o problemă discutată tot mai frecvent, ca și concurenţa sau articularea dintre funcţiile parentale și cele conjugale.

Numărul copiilor născuţi în afara căsătoriei începe să îl depăşească pe cel al copiilor născuţi în interiorul familiei, uniunile libere sau căsătoriile de probă sunt o realitate și cu toate acestea dorinţa oamenilor de a își întemeia familii este puternică, pentru că familia rămâne locul solidarităţii și coeziunii celei mai puternice. Dovada cea mai clară este un nou tip de familie tot mai frecvent, familie apărută ca o consecinţă a divorţialitaţii mari: familia refăcută sau familia recompusă. Într-un mediu social individualist și perceput de oameni ca tot mai ostil, eșecul unei căsătorii îi împinge pe majoritatea celor afectaţi de divorţ să mai facă tentative de a întemeia familii. Dacă ar exista un interes pentru familia tradiţională sau netradiţională, ar conta studiile sociologilor sau statisticile care arată că 1,2 milioane de românce recunosc că sunt afectate de violenţa domestică și că, la fiecare 30 de secunde, o româncă este bătută sau afectată de altă formă de violenţă. Anul trecut au fost înregistrate peste 20.000 de acte de violenţă în familie (deși știm că doar un procent infim ajunge în faza de reclamaţie) și au murit în urma unor acte de violenţă intrafamilială 46 de femei, 26 de bărbaţi și 12 copii. Rată divorţialităţii depăşeşte și la noi deja 25%, 1,40 divorţuri la 1.000 de locuitori, practic din căsătoriile realizate în ultimii ani una din patru ajunge la divorţ. În anii din urmă, familiile monoparentale sunt afectate din ce în ce mai mult de sărăcie, aproape 60% din familiile monoparentale se află în risc de sărăcie, iar anul trecut aproape 10.000 de copii au fost abandonaţi de părinţi. Acum, statisticile de la Ministerul Muncii arată că avem peste 96.000 de copii care au fost abandonaţi de cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate, dar sociologii și asistenţii sociali estimează că este vorba despre peste 250.000.

Și în România, familia se lovește de contradicţia dintre dorinţa de a trăi împreună și realizarea de sine, uneori familia și libertatea individuală devenind cerinţe contradictorii în societatea de azi. Familia trebuie să reziste și contractualizării tot mai accentuate a relaţiilor în condiţiile în care respectul instituţiei familiale nu mai prevalează asupra calităţii (percepute) a relaţiilor dintre soţi. Dincolo de faptul că apare o concurenţă între nașterea unui copil și realizarea altor proiecte parentale, în condiţiile în care în București, de exemplu, există doar 19 creșe de stat cu o capacitate de 3.900 de copii, în timp ce cererea este de 48.000 de copii aflaţi sub vârsta de trei ani. În fine, o ultimă tușă la tabloul sumbru al familiei: avem 3.892 de școli și grădiniţe fără autorizaţie sanitară și de incendiu, peste 500 doar în capitală. Toate aceste aspecte au devenit tăceri, familia a fost total ignorată în această dezbatere din România post-adevăr.

Ineficient, dar nu inutil

În final, cele două tabere au căutat vinovaţi sau au tăcut, unii au jubilat inutil, era o bătălie pierdută de toată lumea. Atmosfera socială a otrăvit spaţiul public de așa manieră încât următoarele evenimente electorale nu este exclus să fie afectate de lehamite și absenteism în cote mai mari decât până acum. Poate că s-au testat formule privind capacitatea unor reţele de propagandă și de viralizare a unor reţele. Nu este exclus ca universul emoţional și registrul adeziunii românilor la fricile transmise prin toate formele de media să fi fost testate cu succes. Românii au reacţionat, cred, peste aşteptări la aceste eșantioane de edificare a societăţii post-adevăr. Referendumul nu a fost validat, s-au cheltuit peste 40 de milioane de euro, dar cred că nu a fost o experienţă pe deplin inutilă. Pentru cei care se uită cu atenţie la noile dezvoltări politice din lume sau din România se poate concluziona că o dezbatere posibilă pe o temă serioasă, cum ar fi trebuit să fie cea a familiei, nu este posibilă. Sentimentul de insecuritate al românilor este tot mai puternic și permeabilitatea lor la persuasiunea bazată pe frică a crescut puternic în ultima vreme. România nu a devenit peste noapte un stat laic, așa cum au proclamat unii, nici încrederea oamenilor în Biserică nu s-a prăbușit, arată sondajele efectuate după acest eveniment. Naivitatea și tendinţa spre miraculos și magice formule ale salvării au rămas. Homofobia însă a crescut ușor, legitimată oarecum de actualitatea temei, „validată” prin integrarea ei în formă „soft” a unor pastile și bancuri care au invadat formele masive de difuziune din reţelele de socializare și reţeaua socială digitală. Cred că, prin acest insucces al politicii mainstream, posibilitatea de legiferare a parteneriatului civil în cazul cuplurilor LGBT, care părea acceptat tot mai mult, se îndepărtează tot mai mult.

Iar despre familia românească, tradiţională sau nu, cu siguranţă, că nu se va mai discuta prea curând, chiar dacă ar fi o mare nevoie de politici publice adaptate noilor provocări, generate de nevoia de schimburi tot mai diversificate între familie și comunitate, în avantajul tuturor.  

Sfârşitul unei civilizaţii politice?

Despre cum mor partidele

De câţiva ani avem multe semne care arată sfârşitul partidului politic, cel puţin în varianta clasică, cea pe care pe care o cunoaştem deja. O criză generalizată a încrederii în instituţiile democraţiei pare că loveşte ca un uragan partidele politice.

Încrederea în partidele politice este cea mai mică încomparaţie cu toate instituţiile (între 7 -10%). Numărul de membri de partid s-a redus drastic, iar militantismul arată ca şi cum ar fi este pe cale de dispariţie. Legea care a avut ca finalitate posibilitatea de a aduce noi partide pe scena politică din România zilelor noastre, permiţând înfiinţarea unei formaţiuni pornind de la trei semnatari în sus, nu a avut chiar succesul aşteptat, iniţiativele sunt relativ puţine şi se manifestă cu precădere în câteva dintre marile oraşe. Diferenţele ideologice dintre partide sunt tot mai greu de observat, graniţele dintre stânga sau dreapta se şterg tot mai mult, în timp ce nici măcar centrul nu mai reuşeşte să le delimiteze foarte clar. Până la urmă, partidele care guvernează tradiţional şi-au pierdut forţa de atracţie şi capacitatea de reacţie la problemele societăţii. Rămân doar liderii să mai dea senzaţia de viaţă a unui partid, dar şi aceştia se nasc tot mai mult pe platourile de televiziune şi mai puţin în laboratoarele de strategie şi planificare din sediile partidelor.

Se poate gândi democraţia în afara partidelor politice?

Unii se vor grăbi să răspundă afirmativ, considerând că internetul, social media sau reţelele de socializare pot furniza suportul pentru dezbatere sau pentru controlul guvernării şi o alternativă la viaţa asociativă. Este adevărat, Barack Obama a adunat peste 500 de milioane de dolari, în sume mici, pe internet, a avut 5 milioane de susţinători pe Facebook, a făcut 120 de milioane de vizualizări pe Youtube, dar în Europa lucrurile stau mult diferit. Aici tradiţia politică presupune organizarea solidarităţii pe bază de încredere, prin participare directă, ca în modelele comunităţilor tradiţionale, iar în spaţiul european internetul este folosit mai mult pentru a denigra politica şi actorii ei. Nu mai vorbim despre partide, antipartidismul este atitudinea de bază pe reţelele sociale. Am scris în mai multe volume pe care le-am publicat în ultimii ani despre criza politicii şi criza partidelor (Politica inutilă[i], Patrie de unică folosinţă[ii], Mitologii, fantasme şi idolatrie[iii], O Românie interioară[iv], Triburile. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook[v]) şi nu voi relua aici decât puţine argumente pentru un uşor de observat faliment al politicienilor şi partidelor politice.

Derivele majore

Conflictul permanent a devenit o miză  deosebit de vizibilă a politicului. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung. Cultura conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziunea, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de toţi liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoţiona şi motiva. Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

Politica partidelor noastre a fost în tot acest timp o politică mioapă, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii. Dacă studiem programele partidelor politice de la ultimele alegeri, vom observa că liniile programatice impuse de Bruxelles privind integrarea României reprezintă substanţa tuturor programelor, chiar şi a partidelor contrasistem.

Lipsa fundamentului moral al politicii noastre reprezintă, poate, începutul tuturor relelor. O lipsă generală a raportării la valori este boala cea mai grea a politicii noastre, valorile nemaifiind măcar invocate în spaţiul retoric intern al dezbaterii. Nici valorile stângii, nici cele ale dreptei nu sunt un liant destul de puternic pentru a păstra o minimă coerenţă între angajamentele politice faţă de electorat şi comportamentul politic efectiv.

Partidele au devenit doar vânători de voturi, iar politica doar o  cursă de ademenire a votanţilor. Politica se poate reduce la marketing politic sau la tehnici de influenţare. Analiştii se înghesuie la televiziune să vorbească doar despre asta, ca şi cum politica ar fi doar o mare uzină de manipulare şi sugestibilitate. În cel două decenii şi jumătate trecute de la revoluţie, procesul de reconstrucţie a elitelor a cunoscut o fază de reconversie a elitei nomenclaturii comuniste, într-o nouă elită economică sau politică. Societatea civilă a fost, în tot acest timp, incubator pentru construcţia unei contraelite, care astăzi ţine un tot mai vehement discurs elitist, antidemocratic de multe ori. Dar politica de azi trebuie să mărească activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor în general, dar nu are cum să facă asta dacă nu va face apel la valori.

Observăm tot mai des un consens antidemocratic şi o democraţie fragilă. Cu toate aceste slăbiciuni, zi de zi, mass-media şi chiar instituţiile politice participă la construirea unui consens antidemocratic.

Partidele politice vor dispărea? Televiziunea şi Facebook le vor lua locul?

Partidele politice sunt hulite, dar reprezintă instituţii fundamentale pentru democraţie. În primul rând, partidele sunt intermediarii dintre putere şi cei guvernaţi. Aici trebuie să se filtreze dorinţele societăţii şi să se concretizeze în proiecte şi programe politice. În al doilea rând, partidele sunt tribune de unde se direcţionează şi se structurează opinia publică. Funcţia de direcţionare a evoluţiei sociale nu este mai puţin importantă, partidele sintetizând date şi proiecte sociale şi având rolul de a prezenta alternative. În fine, funcţia de critică socială şi monitorizare a puterii reprezintă o foarte importantă utilitate pentru societate. Partidul este locul unde se creează candidaţi, se creează o reţea de susţinere, unde partizanii unei idei se pot organiza. Partidele ajută la structurarea campaniilor electorale prin personajele propuse şi prin programele avansate şi focalizează atenţia opiniei publice pe lucrurile cele mai importante, în fond acestea ar trebui să fie în sensul dezbaterii marilor probleme structurale ale unei societăţi. Acolo unde televiziunea prezintă exemple spectaculoase sau fapte particulare, programele politice creează sinteze, ar trebui să facă proiecte care se bazează pe aderenţa la valori.

Însă, în realitate, partidele sunt afectate de uzura puterii şi chiar de bătăliile interne sau de conflictul permanent dintre ele. Publicul lor este împrăştiat de telenovelele de la televizor şi de lupta anticorupţie sau, câteodată, chiar de linşajul marilor trusturi de presă asupra lor. Până la urmă, televiziunile au ajuns să devină mai importante ca partidele politice. Laboratoarele partidelor politice care fac o strategie de combatere a sărăciei nu pot avea forţa unei televiziuni cu rating mare, care rulează de 20 de ori pe zi un filmuleţ cu imaginea unui copil care caută prin gunoaie, dar spune ca ar vrea să devină aviator, deoarece peste groapa de gunoi unde stă toata ziua trec avioanele spre aeroportul din Cluj, de exemplu.

Facebook şi lumea lui oferă o libertate absolută pentru orice tip de politică, mulţimile fără chip de pe reţelele sociale se pot manifesta liber de orice constrângere. Pot înjura, pot linşa, se pot răzbuna pentru toate frustrările şi viaţa lor de mizerie sau visurile de bunăstare prost dimensionate. Mulţimile anonime de pe Facebook pot să partajeze o emoţionalitate fierbinte şi pot da politicienilor senzaţia de neputinţă sau, din contră, pot genera o exaltare pe care nicio altă baie de mulţime nu o mai poate produce.

O criză de civilizaţie

De cele mai multe ori, facem o mare confuzie, considerând că marea criză a politicii vine din instrumentele sau mijloacele pe care aceasta le foloseşte, din imoralitatea marketingului sau ipocriziile de discurs ori din minciuna propagandei.

Nu cred acest lucru, ar fi simplu de ieşit din criză dacă ar fi doar o criză a mijloacelor, este ceva mult mai grav: avem o criză de civilizaţie, de la care politica împrumută de fapt raportarea la om şi societate.

Avem o agonie a politicii, barbaria şi-a făcut tot mai mult loc în politică, de unde credeam că fusese expulzată după experimentul fascist şi după cel comunist. Din contră, emigranţii sunt tot mai mult ţintă pentru politicienii fără inspiraţie sau talent. Dar nu doar politicienii fac asta; întreaga noastră civilizaţie face acelaşi lucru, prin cea mai mare parte a mijloacelor de expresie.

Am căutat să vad ce s-a întâmplat cu sediul publicaţiei Charlie Hebdo după un an şi ceva de la tragedia din ianuarie 2015. Să nu credeţi că acolo este un altar sau un sanctuar. Toate urmele au fost şterse, clădirea a fost renovată, iar redacţia s-a mutat. Nicio preocupare pentru memorie, pentru educaţie sau pentru comemorare. Nimeni nu a vrut să mai audă de ceva de genul acesta, toată lumea s-a ferit să facă un loc de pelerinaj, violenţa a descurajat orice formă culturală de condamnare a crimei. În general, astăzi pentru a practica umanismul în civilizaţie, dar şi în politică, trebuie să ai mult curaj. Când totul pare permis şi politica se bazează mai mult pe căutarea profitului electoral, civilizaţia politică este anesteziată, golită de valori şi transformată doar într-un joc de imagine, condus de logica autoritaristă. Binele individual este considerat binele suprem, aproape că dispare conceptul de bine colectiv. Civilizaţia de azi nu mai este preocupată de metode care să blocheze reproducerea răului, iar umanismul devine tot mai mult un curent marginal. Da, ştiam de mult timp că politica nu poate trăi fără duşmani, dar astăzi trăim o schizofrenie a inventării de duşmani: teroriştii sunt peste tot (aici unii sunt duşmani veritabili), intelectualii sunt acuzaţi mereu de câte ceva, săracii au devenit o mare povară, emigranţii sau refugiaţii fac parte din scenarii de invazie.

Politicienii telegenici adună în spatele lor mulţimi violente, mai ales atunci când propun execuţii publice şi se direcţionează după logica pulsiunilor emoţionale. Politica nu se mai interesează de ceea ce ne poate apropia, ci se ocupă de căutarea diferenţelor, de îngroşarea graniţelor, de caricaturizarea celuilalt. Discursul politic mediat de televiziune sau de Facebook pierde nuanţele, se simplifică şi se încarcă emoţional, suferind un proces de talibanizare. Proiectul european pare tot mai mult un proiect eşuat, pentru că nu a putut fi tradus în proiect politic şi imersat în mentalul colectiv. Astăzi nu mai observăm nici măcar contracţia libertăţilor, conformismul excesiv sau excesul de corectitudine politică, deoarece este o piaţă politică pe care ne-am câştigat dreptul de a spune orice prostii.

Acum formele partidiste sunt respinse pe principiul corupţiei clasei politice sau al lipsei de încredere în eficienţa lor socială, dar noi nu vedem că, de fapt, asistăm la o criză a civilizaţiei noastre în general. Nu doar politica este în situaţia de a nu-şi găsi direcţia, de a nu mai putea indica un sens, rătăcirea este deja o caracteristică a societăţii în general. Politica trebuie să participe la reconstituirea solidarităţii şi „comunităţii de destin”, dar civilizaţia contemporană în sine parcă alunecă spre o nouă formă de barbarie. Mergem spre numeric şi cantitativ, pe eficienţă maximă şi către reducerea costurilor sociale.

O criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne?

Este tot mai evident că trăim o criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne. Nu putem bloca buldozerul consumerist, iar politica nu mai furnizează o conştiinţă pentru epoca noastră, ci produce mai ales energie negativă. Sfera politică se deculturalizează tot mai mult, militarizându-se parcă tot mai accentuat. Nihilismul media şi cinismul experţilor fragilizează imaginarul colectiv, iar viitorul nu mai este un proiect. O politică a urgenţei şi un intervenţionism de criză au înlocuit marile proiecte politice. Educaţia tinerilor nu ne mai interesează şi cu atât mai puţin suntem preocupaţi de socializarea politică a noilor generaţii. Singurele variante pentru partidele de succes sunt cele bazate pe un anumit tip de cinism social, pe radicalism ori pe eficienţă electorală.

Este nevoie de o nouă spiritualitate şi de ieşirea din blocajele dogmatice: mondializarea inevitabilă, pragmatismul absolut, centralismul, unitatea care anulează diversitatea si pluralismul. O nouă etică a responsabilităţii ar trebui să fondeze noul contract social.

Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.

Partidele şi politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-şi civilizaţia politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism şi barbarie.

Referinţe:

---

[i] Dâncu, Vasile Sebastian, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

[ii] Dâncu, Vasile Sebastian, Patrie de unică folosinţă, Editura RAO, Bucureşti, 2010

[iii] Dâncu, Vasile Sebastian, Mitologii, fantasme şi idolatrie, Editura RAO, București,  2011

[iv] Dâncu, Vasile Sebastian, O Românie interioară, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013

[v] Dâncu, Vasile Sebastian, TRIBURILE. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2015

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 25, februarie 2016.

Sfarsitul lumii? O caterincă.

Românii nu au crezutcă sfârșitul lumii va fi în 21 decembrie 2012. Intens mediatizatul sfârșit al lumii a avut o largă notorietate în rândul românilor, dar posibilitatea ca fenomenul să se întâmple cu adevărat nu este creditat cu încredere.
Potrivit unui studiu al Institutului Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, 95% dintre respondenți au auzit că în data de 21 decembrie 2012 a fost anunțat sfârșitul lumii.
Totuși, doar 1% dintre cei chestionați cred că acest lucru este adevărat, iar 96% sunt de părere că nu va veni sfârșitul lumii în data de 21 decembrie 20121.
Însă, subiectul sfârșitului lumii a fost unul intens discutat: 13% dinte participanții la studiu au recunoscut că au discutat frecvent despre subiect, iar 45% că au discutat uneori.
Aproape jumătate (48%) dintre cei chestionați cred că în viitor va fi un sfârșit al lumii, iar 72% cred în judecata de apoi.

Vorba unui prieten: din cauza dezorganizarii din Romania sfarsitul lumii nu a avut loc! Mai asteptam, poate se remediaza, poate noul guvern este mai serios.

PS.

DETALII METODOLOGICE

Ancheta a avut loc în perioada: 19-20 decembrie 2012
Volumul eșantionului: 1.273 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național.

Reprezentativitate: eroarea maximă tolerată de ± 2,8%

Despre bogaţi şi săraci in Săptămâna mare

Când cercetăm sociologic atitudinea faţă de bogăţie şi sărăcie nu putem uita că suntem o cultură creştină, unde vorbele lui Iisus sunt amintite în fiecare duminică în biserici: mai ușor este a trece cămila prin urechile acului decât a intra bogatul în Împărăţia Cerului. Acest comandament biblic pare astăzi poate cel mai respectat, altfel nu ne puteam explica atitudinea faţă de antreprenori şi oamenii cu bani, rămasă la fel cu cea pe care o măsuram şi acum vreo 15 ani, când făceam primele sondaje cu întrebări pe această temă. Majoritatea covârşitoare a românilor era atunci de părere că aceia care fac avere reuşesc prin corupție, relaţii, noroc, nicidecum prin talent, muncă şi efort personal. Probabil că plecați dintr-o poziție de relativă egalitate, oamenii nu puteau să-şi explice altfel acumularea rapidă de capital, decât prin faptul că majoritatea celor care s-au îmbogăţit au „furat” startul. Poate că din această cauză am fost descurajaţi să repetăm mai des aceste întrebări, considerând noi atunci că este o problemă de termen lung, de consolidare a unei societăţi a competiţiei şi de înțelegere a meritocrației şi a interesului personal. Astăzi, când repetăm aceste întrebări, ne mirăm totuşi că societatea noastră nu a evoluat prea mult, ba poate că şi-a consolidat unele imagini care, la începutul noii etape sociale, păreau doar semnele unui sindrom de adaptare la economia de piaţă şi la capitalism.

E adevărat că Biblia poate fi considerată o sursă de învățătură şi un stereotip negativ faţă de bogăție și de iubirea de lucruri materiale, dar nu este un factor decisiv, în opinia noastră. Iacov, într-un pasaj celebru, se adresează cu aceste cuvinte bogatului nemilostiv:
Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit care nu vi se împotrivea! (Iacov 5:1-6)

 Adresarea faţă de săraci nu este, simetric, apologetică, totuşi este destul de evident că săracii sunt obiectul unei simpatii nedisimulate, ei fiind sfătuiţi să aștepte cu răbdare şi speranţă viitorul unei veşnicii care le va fi favorabilă: Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă al pământului, şi îl aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. (Iacov 5:7-8)

Dincolo de posibile rădăcini în învăţătura creştină, studiile sociologice arată că percepţia negativă este legată de autopercepția unui statut social inferior, chiar dacă fiecare individ caută să se includă pe sine într-o categorie de mijloc, dar percepând pentru majoritatea celorlalţi o situaţie de maximă deprivare, absolută sau relativă. Românii percept societatea noastră ca profund inegalitară, iar pe cea mai mare parte a cetăţenilor ca fiind foarte săraci. Explicațiile oamenilor pentru această stare de lucruri pun accentul pe destin, corupţia generalizată, mai puţin pe motivele imputabile personal.

1.Percepții și atitudini ale populației privind sărăcia și excluderea socială In studiul nostru, 27% dintre persoanele care au fost incluse în eșantion declară că sunt mulțumite sau foarte mulțumite de felul în care trăiesc, în timp ce 71% sunt mai degrabă nemulțumite de acest aspect. 27% este proporția și a celor indivizi care se așteaptă ca peste un an să trăiască mult mai bine sau ceva mai bine, în timp ce 34% dintre ei se așteaptă să trăiască la fel, iar 32% să trăiască ceva mai prost sau mult mai prost. Cei mai mulți români tind să se considere săraci, întrucât atunci când sunt rugați să se poziționeze pe o scală de la 1 la 10, unde 1 înseamnă „sărac”, iar 10 înseamnă „bogat”, media obținută este 4,73. Mai mult, o proporție covârșitoare a respondenților declară că sunt de părere că, în România, cei mai mulți oameni sunt săraci – 90%; 5% dintre persoanele intervievate sunt de părere că majoritatea românilor sunt bogați, iar 3% că nu sunt nici bogați, nici săraci, deci au un statut intermediar.

 2.Cota unică.

Trei sferturi dintre persoanele incluse în eșantion consideră că, în România, impozitul unic pe venit nu este corect, în timp ce 15% consideră că este corect iar 10% nu știu ce să creadă. Respondenții din Transilvania și Banat sunt cei care consideră în cea mai mare măsură cum că impozitul unic pe venit este corect – 17,7%, în timp ce respondenții din Moldova sunt cei care dau acest răspuns în cea mai scăzută proporție – 11,2%.

Cu toate că o proporție semnificativă a intervievaților consideră că impozitul pe venit de 16% este prea mare (66%), există și cei care consideră că este potrivit (27%) sau chiar prea mic (4%). Întrebați dacă o persoană care deține o mașină și o locuință în proprietate poate fi considerată bogată sau săracă, cei mai mulți dintre respondenți declară că aceasta nu ar fi nici bogată, nici săracă, anume 55%, în timp ce 26% dintre ei consideră că ar fi săracă, iar 15% că ar fi bogată. 3. 61% dintre români au o părere proastă despre cei bogaţi? Cum să îi taxăm pe cei bogaţi.

84% dintre persoanele care au participat la acest sondaj de opinie consideră că persoanele bogate ar trebui să contribuie suplimentar la bugetul țării, în vederea ieșirii mai rapide din criză, în timp ce 15% consideră că acest lucru nu ar trebui să se întâmple. Întrebați care este părerea lor despre cei mai mulți dintre bogații României, 33% dintre respondenți au o părere mai degrabă bună, 3% nici bună, nici proastă, în timp ce 61% spun că au o părere mai degrabă proastă. Respondenții din Sud, București și Dobrogea sunt cei care au o părere mai degrabă bună despre cei mai mulți dintre bogații României, în timp ce moldovenii tind să aibă o părere bună despre aceștia în cea mai scăzută proporție.

Când vine vorba de experienţa personală, lucrurile se schimbă destul de mult: 4 din 10 români declară că au o cunoștință pe care să o considere foarte bogată, în timp ce restul răspund negativ la această întrebare. 53% dintre persoanele care cunosc un om pe care îl consideră foarte bogat declară că au o părere bună sau foarte bună despre acesta, în timp ce 42% dintre ei au o părere mai degrabă proastă. Întrebați care este omul bogat din țară despre care au cea mai bună părere, cele mai multe nominalizări sunt întrunite de Ion Țiriac (21%) şi George Becali (20%)
4. România inegalităţilor. Cât de iubiţi sunt cei bogaţi?

 Mai mult de trei sferturi dintre intervievați văd inegalitatea dintre oameni, în România, drept mare sau foarte mare. Proporții foarte similare din rândul respondenților (46,8%, respectiv 46,7%) sunt de părere că majoritatea românilor îi urăsc pe cei bogați, respectiv că aceștia le sunt indiferenți. O proporție redusă a intervievaților, 1,3%, consideră că românii îi iubesc pe cei bogați. Femeile tind să considere în măsură semnificativ mai ridicată că majorității românilor le sunt indiferenți cei bogați (49,4% vs. 43,7%). De asemenea, cu cât sunt mai în vârstă, precum și mai slab educați, cu atât respondenții consideră în măsură mai redusă cum că celor mai mulți români le sunt indiferenți cei bogați, în timp ce aceia sub 35 de ani apreciază în măsură semnificativ mai redusă cum că românii îi urăsc pe cei mai mulți dintre bogați.

Cei mai mulți dintre participanții la studiu, 59%, consideră că odată cu bogăția vine și obligația de a face opere de caritate, în timp ce 66% consideră că aceasta se asociază și cu obligația de a-i ajuta pe săraci. O proporție semnificativ mai ridicată a acestora, 73%, consideră că odată cu bogăția vine obligația de a plăti impozite mai mari. Cu cât sunt mai tineri, cu atât respondenții consideră în proporție mai redusă cum că oamenii bogați au obligația de a face opere de caritate (36% în cazul celor între 18 și 35 de ani, ajungând la 80% în cazul celor trecuți de 65 de ani). Același lucru este valabil și în cazul asocierii bogăției cu necesitatea de a plăti impozite mai mari (de la 52% la 94%) sau cu aceea de a-i ajuta pe cei săraci (de la 49% la 87%). Persoanele cu studii superioare sunt cele care consideră în cea mai redusă proporție cum că persoanele bogate ar trebui să plătească impozite mai mari (64%), în timp ce aceia cu studii medii și elementare dau același răspuns în proporție de 75%.
5. Cum se autoapreciază românii: o dureroasă iluzie, 73% cred că fac parte din clasa de mijloc.

Majoritatea românilor trăieşte iluzia că se află în clasa de mijloc şi dacă asta ar fi adevărat am avea o societate cu adevărat echilibrată şi armonioasă. Comparativ cu anul 2007, datele obținute în luna martie a anului 2012 relevă faptul că scade proporția respondenților care se autopoziționează în clasa de jos (de la 30% la 24%), crescând proporția celor care se văd ca făcând parte din clasa de mijloc (de la 64% la 73%). Cu cât sunt mai în vârstă, cu atât respondenții tind să se plaseze în proporție mai ridicată în clasa de jos – 33% în cazul persoanelor trecute de 65 de ani vs. 13% în cazul celor sub 35 de ani. Intervievații cu studii superioare sunt cei care declară în cele mai scăzute proporții că fac parte din clasele de jos sau de sus, în timp ce respondenții cu studii elementare declară în cele mai ridicate proporții acest lucru. Atunci când se poziționează în una dintre cele trei clase, respondenții țin cont de următoarele criterii după cum urmează: venitul lunar al familiei – 50% (creștere cu 11% față de 2007), bunurile materiale deținute în gospodărie - 18% (scădere de 5% față de 2007), averea de care dispun – 8% (scădere de 8% comparativ cu 2007), ocupația pe care o au – 7%, școala pe care au făcut-o - 8%, funcția pe care o au - 3%, relațiile pe care le au – 3%, alte criterii – 3%.

Cu cât se poziționează mai sus pe această scală, cu atât respondenții declară că sunt mai mulțumiți de modul în care trăiesc; așadar, de la 24% dintre cei care se poziționează la 5, care sunt mai degrabă mulțumiți, se ajunge la 100% care sunt mulțumiți dintre cei care se poziționează la 10. Femeile sunt mai puțin drastice atunci când se poziționează pe această scală, tinzând să se plaseze mai sus decât bărbații. De asemenea, respondenții din mediul urban tind să se autopoziționeze pe poziții superioare în măsură mai mare decât cele din mediul rural. Respondenții din Transilvania și Banat sunt cei care se consideră cei mai săraci dintre români, în timp ce intervievații din Moldova sunt cei care se văd drept mai bogați. Analizând distribuirea rezultatelor în funcție de vârstă, reiese că aceia care se autopoziționează cel mai favorabil pe această scală sunt tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani, în timp ce persoanele trecute de această vârstă tind să se poziționeze semnificativ mai jos. Studiile sunt un alt factor care determină o distribuire diferențiată a autopoziționării pe această scală, în sensul în care cu cât respondenții sunt mai educați, cu atât se plasează mai sus pe aceasta.
6. Cum au reuşit cei bogați şi cauzele sărăciei.

Gândindu-se la cum au reușit unii oameni să facă averi în România, cei mai mulți intervievați consideră că prin încălcarea legii (62%), în timp ce 15% consideră că s-au realizat acest lucru având relații, 8% datorită norocului, iar doar 10% dintre aceștia sunt de părere că averile au fost dobândite prin muncă și merit personal. Principalele cauze ale sărăciei din România sunt considerate a fi existența nedreptății în această societate (41%), lenea sau lipsa de voință (32%), precum și faptul că este o parte inevitabilă a progresului modern (10%). Rugați să își exprime acordul privind unele măsuri ipotetice de protecție socială, respondenții declară următoarele: „Statul ar trebui să dea mai mulţi bani pentru ajutarea săracilor” suscită acordul total sau parțial a 66% dintre respondenți și dezacordul a 31%, în timp ce cu „Statul ar trebui să limiteze veniturile celor bogați” sunt de acord 71% dintre cei intervievați și în dezacord 26%. 

În cadrul sondajului de opinie, respondenții au fost rugați să evalueze importanța unor aspecte ale căror rezolvare este urmărită prin Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Cele mai importante aspecte, în viziunea respondenților, cumulând datele pentru cele două mențiuni, sunt: sărăcia (61%), lipsa de educație școlară (48%), poluarea mediului (36%), discriminarea împotriva fetelor și a femeilor (28%), precum și mizeria și bolile infecțioase (24%). Gândindu-se la importanța acestor aspecte în România, ierarhia lor este aceeași, cu toate că proporțiile în care sunt menționate diferă ușor.

7. Soluţii şi propuneri. O nişă pentru UNPR

Întrebați dacă sunt de părere că bogații ar trebui taxați suplimentar sau după același sistem ca alți cetățeni, 66% dintre respondenți consideră că ar trebui taxați suplimentar, în timp ce 31% sunt de părere că ar trebui să fie taxați la fel. 75% dintre persoanele intervievate declară că au auzit de proiectul de lege al UNPR privind taxarea temporară a averilor de peste 500.000 EUR cu un impozit de 1% în 2011. 77% dintre români au o părere bună sau foarte bună despre acest proiect, în timp ce 15% au o părere mai degrabă proastă, iar 7% nici bună, nici proastă. 85% din totalul persoanelor incluse în eșantion sunt de părere că proiectul UNPR privind impozitarea averilor mai mari de 500.000 EUR ar trebui aprobat. Partidul condus de Gabriel Oprea si Cristian Diaconescu are în perspectiva anului electoral o nişă importantă care încă nu este valorificată eficient, o parte foarte importantă a electoratului care este de acord cu această propunere încă nu identifică corect partidul care a propus-o.

8. Percepţia actorilor politici Atunci când sunt rugați să nominalizeze partidul din România care reprezintă cel mai bine interesele celor săraci sau foarte săraci, cele mai multe mențiuni sunt întrunite de PSD – 18%, urmat de PP-DD – 9%, UNPR 7%, USL 7%, PNL – 6% și PRM – 4%, PDL 3%. Traian Băsescu este, în viziunea a 26% dintre respondenți, cea mai importantă personalitate politică care îi apără pe cei bogați; alte personalități menționate au fost Dinu Patriciu (2%), George Becali (2%), în timp ce 55% dintre persoanele intervievate declară că nu știu ce personalitate politică să nominalizeze. Personalitatea politică care îi apără pe cei săraci, în viziunea celor mai mulți dintre respondenți, este Victor Ponta (11%); acesta este urmat de Dan Diaconescu (9%) George Becali (8%), Gabriel Oprea (5%), Crin Antonescu (4%), Traian Băsescu (4%) , Corneliu Vadim Tudor (4%).




PS. Volumul eșantionului: 1.073 indivizi, de 18 ani și peste Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilistic Eroare maximă tolerată: ± 3% Metoda de culegere a datelor: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing) Perioada de culegere a datelor: 29-30 martie 2012 Beneficiar: Asociația Română pentru Evaluare și Strategie - ARES