Țara nehotărâților fericiți

România este țara celor 13.910.450 nehotărâți. Această cifră reprezintă 76% dintre românii înscriși pe ultimele liste electorale. Adică românii despre care Președintele Parlamentului spunea la Vaslui că sunt nehotărâți cu cine să voteze și că așteaptă să vadă rezultatele guvernării pedeliste. Nu-i așa că trăim vremuri interesante în România? Citiți și vă cruciți:

“În urma ultimelor sondaje de opinie, am constatat că ceva este în neregulă: PSD pe primul loc, cu un procent rezonabil, PNL pe locul doi, tot cu un procent rezonabil, iar pe locul trei PDL. Aşa că stau şi mă întreb care este logica să se unească locurile unu cu doi să bată locul trei. Şi am găsit răspunsul: aceste sondaje se referă la 24% din repondenţi. Restul de 76% sunt nehotărâţi, pentru că aşteaptă să vadă rezultatele guvernării noastre. De fapt, cei 76% dintre repondenţi, care reprezintă o majoritate covârşitoare, înţeleg că nu este alternativă în momentul de faţă şi sunt dispuşi să vină alături de noi. De aceea, trebuie să înţelegem să ne mobilizăm şi să explicăm populaţiei că succesul în 2012 va fi de partea celor buni şi drepţi”.

Nu te șochează că referirile cantitative ale Robertei Anastase, ele sunt consonante cu aritmetica de la legea pensiilor. Șocant este curajul de a crede că există atâția proști în sala aceea care ar putea sa te creadă, la fel cum șocant este și faptul că poți avea o părere atât de proastă despre colegii de partid, chiar dacă ei sunt dintr-un județ îndepărtat de București.

Până la urmă sunt sigur că Roberta Anastase nu a avut nici un motiv să regrete că a spus fraza de mai sus. A foast citată corect, deontologic, de mii de ori. Fără să râdă cei de la radio și TV, fără ca jurnaliștii din presa scrisă să scrie ”sîc” după citat. Foarte puțini au taxat această enormitate, iar cei care au făcut-o nu au adus nici un fel de date care să arate că această imensă minciună este o sfidare la logica naturală. Un popor fără o elită intelectuală credibilă care să iasă imediat și să facă un lucru onest, decredibilizând o asemenea inepție, este un popor care poate fi etichetat oricum. El nu are cum să se apere pentru că nu are acces la cuvânt, poate cel mult să raspundă ”la Domnul Dan Diaconescu” printr-un mesaj SMS la 1333 cu pretul de 0,44 E, TVA inclus, la întrebarea: Credeți că fratele geamăn a lui Giani va fi și el inculpat pentru crimă?
Românii se uită la Moni, Iri și la micuța Irina și nu are cine să le mai spună din cand în când la ce ar trebui să se gândească. Românii au televizoare peste tot, antenele parabolice sunt pe toate colibele, dar nu informaţia lipseşte cel mai mult; oamenii au nevoie de interpretări, ei ar vrea înțelesuri. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Rolul intelectualilor și elitei este mai impoartant decât a fost vreodată. Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de miloane de imagini care le trec prin fața ochilor, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor mai ales pentru că nu-l înţeleg. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt niste hoţi care i-au furat sau care le fură mereu resursele lor. Văd politicieni care se ceartă la televizor, dar care se interesează de ei, oamenii simpli, doar în campania electorală, dar nu au de unde să știe care sunt mincinoși și care spun adevărul. Chiar dacă cifra nehotărâților avansată de Roberta Anastase este aberantă, nici cei vreo 60% care probabil vor merge la vot la alegerile viitoare și vor vota o iluzie, o speranță sau vreo galeată primită de la domnii candidați nu vor avea suficientă justificare sau întemeiere rațională pentru gest.

În fond, domnișoara pedelistă are toate motivele să vorbească despre milioane de nehotărâți, de perplecși, de păcălici care încă nu au înțeles ce fericire ne aduce actualul guvern. Dacă am avea un popor de oameni hotărâți atunci nu am fi în situația de a o vedea pe ea cocoțată pe unul din cele mai înalte scaune ale puterii din România doar pentru simplul motiv că este recomandată de victoria lui Traian Băsescu la Președinție.

Un popor de oameni hotărâți nu s-ar arăta nepăsător și complice la prăbușirea sistemului public. Puțini participă activ la jaful național, alții însă au fost prea proști să urmărească o idee până la capăt, unii sunt complici doar că sunt demagogi perfecți și fac politică doar din gură, alții pentru că le este lene, mulți politicieni pentru că se uită doar în reflectoarele de pe platourile de televiziune. Nici o scânteie de orgoliu, nici o tresărire la gândul că bunurile comune sunt și ale lor, nu sunt ale nimănui dacă sunt publice. Nehotărârea de acest tip, adică un fel de lene de a acționa, ne-a transformat într-un fel de popor vegetal, cum scria demult Ana Blandiana, care nu se revoltă indiferent de cât de aberantă este apăsarea sau nedreptatea pe care o simte.

În timp ce milioane de francezi ies în strada să se opună unor modificări aduse Codul Muncii de la ei în care se atentează la primul contract al tinerilor, la noi sindicaliștii ies în piața Guvernului și dansează ”pinguinul”, râzând și legănându-și grațios fundurile. Îmi închipui ce uluire trebuie să fi fost pe fața străinilor care vedeau fețele zâmbitoare ale celor care dansau în șiruri nesfîrșite, cu frenezia performării unei înjurături colective. Să fi fost acesta dansul neputinței, al disperării pentru tăierea unei treimi din salariu sau concedierile masive promise? Eram nehotărâți, nu știam să alegem între sentimente contrare?

Când studenții greci se bat cu trupele poliției înarmate până în dinți, sindicaliștii noștri se mulțumesc să facă glumițe la televizor despre înălțimea lui Boc. Cum să merităm un alt destin dacă nu investim nimic pentru el? Nici muncă, dar nici jertfă, cum ar fi spus Eminescu. Dacă un om disperat s-a aruncat de la un balcon în mijlocul parlamentarilor vrând sa tragă un semnal de alarmă, aproape toți românii s-au cutremurat pentru o clipă, apoi toți și-au revenit la normal, indiferent de poziția politică: Domnule, băiatul ăla era nebun! Ce dracu a crezut el că va rezolva cu asta, în plus, avea și un copil! Da, probabil că era nebun, prieteni, sau înnebunise în fața lașității generale.

Nehotărâți par și cei din opoziția politică. Comunicarea politică a opoziției este parcă marcată de indecizie și inconsistență de vreme ce liderii sunt lăsați fără susținere să se bată pe la televizoare, pe teme secundare. Nimeni nu a încercat să ia programul electoral al partidelor de la putere și să facă o comparație cu ceea ce s-a făcut de fapt. Este un mecanism pe care oamenii l-ar fi înțeles foarte ușor. Nu ar mai putea spune acum o ”missă” (scuzați barbarismul lingvistic și sonoritatea apropiată de Mișcarea de Integrare în Absolut...), că 76% dintre români sunt nehotărâți și așteaptă cu sufletul la gură rezultatele unei guvernări fără imaginație, doar cu o austeritate gratuită și suferință populară fără rezultat strategic. Dacă o țară întreagă se rezumă la a-l ataca de câțiva ani doar pe Traian Băsescu și pe familia lui, atunci să nu ne mirăm dacă PDL va crește într-o zi ca Făt Frumos sau că se va căsători cu Albă ca Zăpada, iar poporul va dansa la nunta lor, va bea vin cu găleata, va lua și merinde pentru acasă, apoi va merge năuc la vot și va vota sub impresia că viața, iată, este frumoasă. Sigur, este puțin probabilă această utopie a puterii, dar opoziția a mai câștigat de două ori alegerile și totuși a pierdut puterea.

Da, suntem admirabil de nehotărâti, aș putea spune pastișându-l pe generalul Berthelot. Dacă nu ne-am hotârât după douăzeci de ani să nu mai votăm oameni fără expertiză și nici să nu confundăm rotația politicienilor cu rotația culturilor. Dacă am fi fost hotărâți am fi învățat că nu este normal să facem aceeași greșeală, dar să așteptăm să obținem rezultate diferite, adică mai bune. Un popor de hehotărâți are zei falși și nu crede în solidaritate, nici în valori. Nu admiră pe nimeni și mânjește cu noroi statuile când nu-l vede nimeni. De ce? Uite așa, de-al dracului!

Nehotărâții nu-și asumă nici o responsabilitate, așteaptă să li se facă cadou liberatatea sau demnitatea. Chiar putem crede că viața nu costă nimic, că nu trebuie sa investești nimic pentru a câștiga respectul și demnitatea? Trebuie doar să te naști în ”locul potrivit”, cum ne spune zilnic de pe televizoare un cântec imbecil, nu trebuie să investești nimic în propria ta eliberare, în construcția destinului tău? Probabil că și asta înseamnă să fii nehotărât, să mori ca măgarul lui Buridan neștiind între ce fericire să alegi: cea portocalie, cea roșie sau cea albastră.

Nehorâți cu carieră istorică, întoarcem armele (ce sintagmă tristă!) împotriva celui care ne-a fost tovarăș de drum la un moment dat, uităm imediat că am participat la urcarea unui politician pe cal și ne dezicem înainte de a cânta cocoșul a treia oară. Nu putem duce la capăt proiectele și ne schimbăm foarte repede convingerile după cum bate vântul. Mereu nehotărâți, suntem spectatori la propria dramă și poate că acest lucru ne dă singura certitudine solidă, certitudinea că suntem victime inocente și, deci, nu avem nici o responsabilitate pentru ceea ce ni se întâmplă. În țara nehotărâților fericiți victimele benchetuiesc cu agresorii pe care îi schimbă din când în când. Între timp, nu observă că trenul a rămas în stație, a fost tras pe linie moartă și din ce în ce mai rar, cu tot mai multă scarbă, unii îi mișcă cartoane cu peisaje la geamul vagonului de clasa a doua în care s-au suit de mai bine de două decenii.