BILANŢUL POLITIC AL ANULUI 2017

sau

DE CE DETESTĂ OAMENII POLITICA ÎN 2017?

Analiză realizată de Prof. Univ. Dr. Vasile DÂNCU

Anul care urmează alegerilor este, în cele mai multe situaţii, un an fără probleme sau crize majore. Este anul în care funcţionează aşa-numita lună de miere pentru cei care iau puterea. Cei care câştigă alegerile sunt împinşi de către consilieri şi strategi să îndeplinească promisiuni electorale importante, lucru care consolidează puterea, dar şi încrederea sau simpatia publică. Cei intraţi în opoziţie îşi revin cu greu după înfrângere, de regulă, suportă congrese sau schimbări de lider sau a echipei de conducere. Nu este cazul României, deşi 2017 avea toate şansele să devină un an liniştit. Coaliţia câştigătoare realizase un scor neaşteptat, iar pierzătorii aveau probleme de lider şi de coeziune internă.

Remember: PSD a câştigat alegerile în 2016 cu un scor apropiat de 50%, exclusiv pe baza unui program apreciat de toate categoriile de public, dar şi a unei lipse de alternativă din partea principalului competitor, PNL.

Strategia câştigătoare, folosită în campanie, a fost surprinzătoare pentru tot spectrul politic: o strategie pozitivă de propunere a unui program aplicat, îndrăzneţ, fără inhibiții, care creează insatisfacţie faţă de Guvernul Cioloş ca simbolizare a guvernelor de dreapta. Componenta negativă a fost indirectă, mascată, implicită. A avut un efect deosebit: s-a renunţat la cearta din studiouri, actorii evoluând singuri. Concentrarea prezentării proiectului aproape exclusiv pe liderul partidului a oferit o garanţie în plus şi credibilitate privind realizarea acestuia. Românii cred mai degrabă în asumarea de către lideri în locul unei responsabilităţi comune care devine difuză şi neasumabilă individual.

La finalul anului 2016, optimismul era prevalent, peste 40% dintre români credeau ca vor trăi mai bine şi doar 28% ca vor trăi mai prost. Criza politică, era doar pe locul 4 la fricile românilor din anul 2016, devansată de lipsa locurilor de muncă bine plătite,  frica de boală, frica de război în zonă. Dar cel mai importantă stare era optimismul, 54% dintre români credeau că 2017 va fi un an mai bun decât 2016, doar 18% erau pesimişti. UE avea atunci o încredere cu 7% mai mică decât înregistrează la finele lui 2017, iar Preşedintele României cu peste 10% mai mică decât are în decembrie 2017. Populaţia avea trei obiective importante pe care le seta ca agendă a noului guvern: crearea de locuri de muncă, investiţii publice, creşterea salariilor pentru bugetari şi consolidarea  justiţiei.

După 12 luni. Unde s-a ajuns? 10 ipostaze ale României în 2017

1. Sentimentul derivei şi insatisfacţia generală

Scorul privind direcţia în care merge ţara este la un minim istoric: 17% sunt cei care sunt satisfăcuţi de modul în care politicienii îşi fac treaba în ceea ce priveşte managementul societăţii înspre ţintele şi angajamentele luate în campanii electorale, atunci când optimismul creste brusc şi încrederea la fel. Anul începuse cu o apreciere pozitivă a direcţiei de peste 35%. 

Aproape 60% dintre români sunt, la final de an, nemulţumiţi de felul în care trăiesc. E adevărat, media este ridicată de cei cu studii superioare din eşantion, precum şi de către cei tineri, aceste categorii găsind mai multe satisfacţii şi realizări în felul în care trăiesc. Femeile, comparativ cu bărbații consideră că lucrurile în România merg într-o direcție greșită în pondere ușor mai ridicată, în timp ce, pentru un sfert dintre respondenții de peste 65 de ani, lucrurile merg într-o direcție bună, proporție semnificativ mai ridicată comparativ cu celelalte categorii de vârstă.

2. Viitorul nu sună bine

Dacă în general, la începutul unui nou an oamenii devin mai optimişti, trecerea de la un an la altul fiind o perioadă de bilanţuri şi planuri personale, în acest sfârşit de an românii sunt mai pesimişti decât în alţi ani, 46% cred că o să le meargă mai prost. Cei care sunt optimişti cu privire la viitor abia depăşesc un sfert din populaţia ţării. Populaţia activă, segmentele dintre 35 şi 65 de ani, au cel mai mare pesimism. Acelaşi lucru îl spun oamenii şi atunci când este vorba despre modul în care va merge ţara, în general. Rareori este perceput un aşa raport de dependenţă între individ şi evoluţia lucrurilor din societate. Comparativ cu anul 2016 rămâne acelaşi raport între evoluţii pozitive şi negative: 45% dintre români sunt de părere că anul acesta a fost mai prost decât anul 2016, doar 24% cred că a fost mai bun, iar 30% sunt de părere că lucrurile nu s-au schimbat semnificativ.

3. Criză politică majoră

Chiar dacă politicienii sau analiştii politici s-au ferit parcă să pună acest diagnostic oamenii preferă eticheta de criză politică atunci când îşi definesc îngrijorările din acest an. Ierarhia fricilor are în top 3: criza politică, creşterea preţurilor şi frica de boală (două treimi din populaţie). Dacă în alte situaţii politica era respinsă, dar era mai mult ignorată, acum este percepută ca fiind o adevărată ameninţare pentru români. Acest lucru se vede şi în următoarele componente ale complexului de frici sociale: lipsa locurilor de muncă, reducerea veniturilor, nesiguranţa locului de muncă, lipsa de perspectivă.

Femeile sunt îngrijorate în proporție mai scăzută de criza politică (principala îngrijorare a bărbaților), principala lor preocupare fiind pentru creșterea prețurilor (care ocupă locul doi pentru bărbați). De asemenea, acestea sunt îngrijorate cu privire la sănătatea personală, în timp ce în top 3 al îngrijorărilor bărbaților se află lipsa locurilor de muncă, pe lângă celelalte două aspecte deja menționate.

Diferențe în ordinea priorităților apar și în funcție de mediul de rezidență: în timp ce pentru cei din mediul urban, primele trei îngrijorări sunt criza politică, creșterea prețurilor și frica de boală, pentru cei din rural acestea sunt creșterea prețurilor, criza politică și lipsa locurilor de muncă.

Cu cât respondenții înaintează în vârstă, cu atât îngrijorarea cu privire la starea de sănătate personală este menționată de ponderi mai mari ale acestora și îngrijorarea cu privire la lipsa locurilor de muncă în ponderi mai reduse.

Respondenții cu studii superioare sunt îngrijorați de criza politică în proporție semnificativ mai ridicată (46%) decât cei cu studii medii (28%) sau elementare (18%), cei din urmă fiind îngrijorați în proporții mai ridicate de creșterea prețurilor, de boală sau de lipsa locurilor de muncă.

4. Evenimentele cele mai importante care au marcat opinia publică în 2017

Decesul regelui Mihai I este considerat a fi evenimentul cel mai important, aceasta devansând protestele de la începutul anului sau marcarea intrării în anul centenarului statului naţional.

Funeraliile fostului rege al României au reprezentat un moment de emoţie colectivă care au egalat un alt moment de mobilizare emoţională, cel al protestelor. Evenimente cu impact mai mic, dar semnificativ, au fost creşterile de salarii şi pensii, Ordonanţa 13 ca decizie politică (o menţionează 3% din populaţie), schimbarea Guvernului Grindeanu sau debutul unei mari crize politice.

La întrebarea deschisă care solicita celor intervievaţi să indice un eveniment politic major al anului 2017, aproape o treime dintre români pun schimbarea legilor justiţiei pe primul loc, evident evaluând neunivoc, deci diferit, acest eveniment politic. Pe locul al doilea sunt manifestaţiile faţă de Ordonanţa 13 a Guvernului, apoi majorarea salariilor din mediul bugetar, schimbarea Guvernului Grindeanu şi Reforma fiscală adoptată de guvern.

În timp ce pentru cei mai mulți dintre respondenții trecuți de vârsta de 35 de ani, evenimentul cel mai important al anului 2017 a fost moartea Regelui Mihai, pentru categoria de vârstă 18-35, cele mai importante evenimente au fost protestele din ianuarie - februarie 2017.

Dacă luăm în considerare nivelul de educaţie, pentru persoanele intervievate care au studii superioare, cele mai importante evenimente ale anului au fost protestele de la începutul său (15%), moartea Regelui Mihai (14%) și Ordonanța 13/legile justiției (7%), în timp ce, pentru cele cu studii medii, topul este: moartea Regelui (10%), ziua națională (7%) și protestele de la începutul anului (6%). Peste jumătate dintre respondenții cu studii medii sau elementare nu pot da un exemplu de eveniment important din 2017, în timp ce, în cazul celor cu studii superioare, proporția este mai apropiată de o treime.

5. Românii detestă politica

Dacă îi întrebăm direct pe respondenţi despre gradul de mulţumire faţă de politica românească, atunci avem măsura exactă a nemulţumirii generale faţă de sistemul politic de la noi: doar 9% dintre români se declară mulţumiţi.

Dacă ne raportam la populaţia între 18 şi 50 de ani, atunci acest procent este de 5%, doar vârstnicii de peste 65 de ani sunt mulţumiţi în proporţie de 20%. Nu este vorba doar de o polarizare a opiniilor politice, normală în orice studii de acest gen, unde cei care sunt simpatizanţii guvernanţilor sunt mai pozitivi faţă de politică, iar cei care sunt în opoziţie, în mod evident, mai nemulţumiţi. Nici în cazul votanţilor PSD (75% nemulţumiţi) sau ALDE (85% nemulţumiţi) situaţia nu este radical diferită. Este foarte clar că dincolo de emoţiile şi de ataşamentul politic, românii consideră politica o ameninţare la adresa vieţii lor personale şi sociale.

6. Încrederea în instituţii

Acesta este un bun indicator al crizei, dar şi o bună explicaţie pentru pesimismul românilor faţă de politică în general.

Uniunea Europeană este pe primul loc, cu puţin peste 50%, acest fapt având ca explicaţie poate si degradarea încrederii în forţele politice interne. Putem spune că încrederea în UE s-a consolidat uşor în acest an pe măsura percepţiei crizei politice majore din România şi a imposibilităţii găsirii unui consens intern.

Primarul localităţii rămâne în fruntea instituţiilor politice interne, lucru care este explicabil prin distanţa socială mai mică percepută de oameni faţă de această instituţie.

De altfel, Uniunea Europeană şi primarul localităţii sunt singurele instituţii care depăşesc 50% încredere, următoarele fiind mass-media şi Preşedinţia României, aflate în jurul pragului de 40%. Banca Naţională a României se situează în zona de 30% încredere, destul de scăzută faţă de ultimii ani, iar ONG-urile sunt apreciate doar de un sfert din populaţie. Pe ultimele locuri, la nivele care nu s-au modificat semnificativ pe parcursul crizelor din ultimii 5 ani se situează: instituţia Primului Ministru, Parlamentul şi partidele politice, cu nivele de încredere în intervalul 20%  -10%.

Când vine vorba despre încrederea în Uniunea Europeană, categoriile de populație care declară că au încredere multă sau foarte multă sunt bărbații și tinerii între 18 și 35 de ani. Aceleași tendințe sunt valabile și în cazul încrederii în BNR, în acest caz adăugându-se și categoria respondenților cu studii superioare.

În mass media au încredere multă sau foarte multă în proporții mai ridicate bărbații, persoanele de peste 35 de ani, respondenții cu studii elementare sau medii și cei din mediul rural.

În Președintele țării au încredere în pondere ușor mai crescută bărbații, cei care locuiesc la oraș, precum și susținătorii PNL și USR.

În Primul-ministru, dar și în Parlament și partide politice în general, au încredere în proporție semnificativ mai ridicată respondenții trecuți de 65 de ani, precum și votanții PSD sau ALDE.

7. Responsabilităţi pentru modul în care merg lucrurile

Principala responsabilitate pentru modul în care merg lucrurile în România este a Guvernului, consideră 47% dintre români, urmează apoi Parlamentul şi Preşedintele cu valori care depăşesc cu puţin 20%.

8. Orientări de politică externă

Românii cred că în anul care vine politicienii ar trebui să crească apropierea faţă de Germania şi Statele Unite ale Americii, în această ordine de preferinţe.

Categoriile de populație care susțin în pondere mai ridicată ideea potrivit căreia România ar trebui să aibă o relație mai bună cu Germania în anul 2018 sunt bărbații, persoanele peste 35 de ani și respondenții din Transilvania și Banat.

O relație mai bună cu SUA este susținută în proporție mai ridicată de persoanele de peste 65 de ani comparativ cu celelalte categorii de vârstă.

Cu cât sunt mai tineri sau mai puțin educați, cu atât respondenții consideră în proporție mai redusă cum că în 2018 ar trebui ca România să aibă o relație mai bună cu Moldova.

9. Bilanţ politic subiectiv: succese şi esecuri la 100 de ani de stat naţional

Puşi să evalueze prin întrebare deschisă care a fost evenimentul cel mai important care a marcat România în ultima sută de ani, o treime dintre români nu poate facă această evaluare, nu găseşte un răspuns. Dintre cei care răspund la întrebare, cei mai mulţi consideră că revoluţia din 1989 este evenimentul major, Unirea de la 1918 este al doilea cel mai important, iar pe locul al treilea se află integrarea în Uniunea Europeană. 7% din populaţie consideră instaurarea regimului comunist ca fiind evenimentul major, o nostalgie care reapare mai ales în perioadele de criză politică.

Când vine vorba despre realizările din ultimii 100 de ani din istoria României, bărbații menționează în proporție mai ridicată Marea Unire și regimul comunist, în timp ce femeile au dificultăți în proporție semnificativ mai ridicată să dea un exemplu în acest sens (39% NȘ/NR, comparativ cu 25% în cazul bărbaților).

Deși realizarea menționată cel mai frecvent la nivelul întregului eșantion este ieșirea de sub comunism, unirea este menționată de către cele mai multe (24%) dintre persoanele de peste 65 de ani drept cea mai mare realizare a țării din ultimul veac, în timp ce tinerii o menționează în proporție de 9%; pentru aceștia din urmă, o realizare demnă de menționat în proporție mai ridicată o constituie aderare la Uniunea Europeană (13% vs. 4% în cazul vârstnicilor).

Persoanele cu studii superioare amintesc în ponderi mai ridicate aderarea la Uniunea Europeană, ieșirea de sub comunism sau Marea Unire și în pondere mai scăzută regimul comunist. În rândul acestei categorii de populație, doar 13% dintre respondenți nu știu sau nu doresc să menționeze o realizare, comparativ cu 32% la nivelul eșantionului total.

Paradoxul este legat de faptul că la capitolul eşecuri avem o mai mare şi mai fragmentată varietate de variante pe care publicul le oferă. Leadershipul din ultimii 27 de ani  se afla pe primul loc - 13% cumulând liderii care s-au aflat la putere cu conducerea actuala. Căderea comunismului, cu doar 10%, dar aflată pe al doilea loc, este considerată de oameni ca un eşec pentru România şi aici fiind vorba tot de un efect al nostalgiei. Abia pe locul trei apare incriminarea comunismului (7%).

Bărbații văd Revoluția de la 1989 sau căderea comunismului drept cel mai mare eșec al țării noastre din ultimul secol în proporție ușor mai ridicată decât femeile, inversul fiind valabil când vine vorba despre lipsa locurilor de muncă sau migrația forței de muncă.

Era comunistă este văzută de către respondenții cu studii superioare drept un eșec al ultimului secol în proporție mai ridicată decât de cei cu studii elementare sau medii; această categorie de populație menționează în proporție mai ridicată și abdicarea regelui/renunțarea la monarhie.

10. Agenda publicului pentru următorul deceniu

Când sunt chestionați prin întrebări deschise despre ce ar trebui să facă politicienii în următorii 10 ani, românii amestecă măsuri concrete cu rezultate ale politicii. Crearea de locuri de muncă stabile şi bine plătite este principala revendicare, completată cu o țintă-rezultat: creşterea nivelului vieţii, optimizarea bunăstării. Pe treapta a treia, foarte aproape de primele două se află și o cerere pentru politică, adică guvernare rațională, în numele interesului comun. Oamenii consideră, de asemenea, că, dincolo de alte subiecte, este foarte importantă dezvoltarea economică și obţinerea de performanţe în domeniul economic. Foarte aproape de aceste puncte de agendă publică avem dezvoltarea învăţământului de calitate şi combaterea corupţiei. Următorul calup de obiective menţionează îmbunătățirea ocrotirii sănătăţii şi realizarea infrastructurii rutiere, cu procente semnificative intrând în primele opţiuni de agendă publică realizarea unei legislaţii coerente sau stabilitatea politică.

Crearea locurilor de muncă drept prioritate a guvernanților cu privire la societatea românească în următorii 10 ani este menționată mai ales de către femei, respondenți din mediul rural, rezidenți din Moldova și persoane cu studii medii sau elementare. Performanța/dezvoltarea economică, în același timp, este menționată mai ales de bărbați, respondenți din mediul urban, cu studii superioare.

O guvernare rațională/ Urmărirea intereselor populației este un aspect menționat cu precădere de persoanele peste 50 de ani.

De ce detestă românii politica?

Cum se ajunge la o asemenea percepţie negativă și la acest nivel de neîncredere în politica românească? Avem de-a face cu o temă interesantă de reflecție, iar cercetările sociologice, cum este cea de față, oferă explicații. Iată câteva dintre acestea:

1.       Prima cauză sunt oamenii care conduc, politicienii, cu calitățile şi defectele lor, precum și echipele care gestionează diferite procese politice. Oamenii percep că nu sunt ascultaţi de către politicienii pe care i-au votat și că nevoile lor nu contează.

2.       Instituțiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituțiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea in instituțiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populație în ultimii ani.

3.      Rezultatul politicilor publice este o mare injustiție socială. Românii se simt ”victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia si excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalitățile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievați consideră că, în viitor, inegalitățile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alții, cei mai mulți dintre intervievați consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societății care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care țin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.

4.      Statul este considerat ca fiind prea puţin prezent în oferirea de şanse egale, românii spun că trăiesc într-o societate profund nedreaptă. Intervenția statului în viața economică și socială este insuficientă, 8 din 10 respondenți sunt de părere că statul intervine prea puțin în viața economică și socială, în timp ce 1 din 10 consideră că intervine atât cât trebuie și mai puțin de atât consideră că intervine prea mult. Chiar dacă refuză protecția socială pasivă, trei sferturi dintre români considerând că persoanele care beneficiază de ajutor social sau de șomaj ar trebui să ofere ceva în schimb societății, totuşi când sunt întrebați dacă sistemul de protecție socială de la noi este excesiv, doar 14% spun că este excesiv, 44% că este insuficient, iar 38% se poziționează la mijlocul scalei, spunând că este potrivit.

5.      Egalitatea în fața legii este o mare problemă. Egalitatea în fața legii este un drept despre care doar 25% dintre românii intervievați consideră că se ține cont în România, în timp ce trei sferturi dintre aceștia consideră că acest drept tinde să nu fie respectat decât în mică măsură sau deloc. Chiar dacă oamenii nu înţeleg prea bine ce se întâmplă în cadrul polemicilor privind modificările din legile justiției, ei simt în acest moment o mare insatisfacţie față de această componentă a calității subiective a calității vieţii. O mare parte a scăderii încrederii în politica din ultima vreme vine și din percepţia că politicienii vor schimbări în justiţie care să le ofere un avantaj lor, nu să mărească egalitatea in fata legii.

6.      În fine, oamenii percep o distanţă socială foarte mare fata de instituțiile politicii centrale. Singura formă de politică în care romanii au o relativă încredere este politica locală, cel mai bine personificată de primar și primărie. Majoritatea cetățenilor consideră că instituțiile centrale sunt mai puţin interesate de nevoile lor reale, fiind mai corupte şi mai apropiate de interesele personale sau de grup ale oamenilor politici.

Nu trageți în suporteri!

Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Ultimele manifestații politice au adus în piața publică un cuvânt nou, pe care încă mulți români de vârste mai înaintate nu-l cunoșteau: ultras, ultrași. Cei care nu auziseră de acest cuvânt, ca și în trecut de cuvinte ca oligarhi, moguli sau tehnocrați, auzite tot la scandaluri politice, au putut afla că este vorba de niște hoarde de tineri care sunt în stare să dea foc României fără de motiv. Mai mult, ei sunt vinovați de compromiterea manifestațiilor pașnice, la care se venise să se planteze flori în Piața Universității, la peste 20 de ani după ce plantaseră trandafiri (câte trei!) minerii cărora șeful statului le-a mulțumit pentru civism și pentru înclinațiile botaniste (adică, în limbaj ultras, pentru că au pus botul!).

Dar nu doar violența, incriminabilă, fără nici o discuție, a fost pusă în cârca ultrașilor, ci și faptul că ar fi niște găști folosite - unii au spus de către opoziție, alții au zis că sunt trimiși de putere - pentru a oferi motive de violențe și pentru a se curma seria manifestațiilor.

Degeaba au încercat suporterii de fotbal să facă declarații sau să scrie manifeste, puțină lume a fost dispusă să asculte, într-un fel de ipocrizie colectivă.

E adevărat că unii au observat timid că și ultrașii sunt cetățeni, că au dreptul să iasă în stradă, mai ales că intra în vigoare în ianuarie o celebră ”Lege Dragomir”, care reducea foarte mult libertatea acestora și impunea o serie de măsuri destul de dure.

Am citit un manifest al ultrașilor care depășește cu mult orice text politicianist citit de mine în ultima vreme. Doar prin sentimentul profund și prin stil este mai demn de luat în seamă decât produsele unor intelectuali publici care își editează și reeditează cărțile, pînă ce ajung audiobookuri.

„E iarnă, pot veni vremuri și zăpezi grele. Pot veni abuzuri și mai grele, pot veni înfometații după plăcinte, care să ceară prăzile războiului fără a fi participat la el. Poate veni plafonarea noastră, pe fondul lipsei de coagulare, pe fondul unei confuzii ce riscă să devină resemnare.

Dar datoria noastră e să nu ne oprim. Și dacă Piața Universității va rămâne goală, ultimul rămas e dator să aprindă lumina, nu să o stingă!”

...

”Corupția care tinde să devină molipsitoare și la care ajung de multe ori și oameni cinstiți, folosind ca scuză supraviețuirea. Milioane de Români observă și legați la ochi că sunt conduși de ani și ani de aceleași organizații mafiote, cu nume de partide. E de necrezut, dar totuși real, că trăim un nou regim fanariot și nu găsim un Român să urce pe tron (e o metaforă, nu o propagandă pentru monarhie). Am fost foarte aproape să avem un prim-ministru neamț și am fi fost mulți de acord, pentru că a nu fi Român a ajuns un fel de garanție a cinstei.

- presa în căutare de senzațional, rating, care face jocuri politice și reclame unor fufe dezbrăcate și care de multe ori dezinformează și manipulează. Și totuși, Poiana lui Iocan înțelege! Cum ar fi să trăim fără TV o săptămână? Am fi Congo, sau Atlantida?

…

- vrem respect și demnitate, nu vrem să fim catalogați de avocați-deputați ca viermi, nu vrem ca un bătrân (16 ian, P. Univ.) să vină cu ghete date cu cremă, vechi de 5 ani și ușor găurite în talpă, în timp ce diva din Pleșcoi are sute de perechi de pantofi de lux, purtați ostentativ.

- vrem să închideți mall-uri și să deschideți fabrici. Și spunând asta, spunem că vrem industrie, agricultură, locuri de muncă. Vrem și modernitate, dar nu consumerism de joasă speță, incultură și îndobitocire!

...

Prin aceste revendicări, unele poate mai importante, Ultrașii țării cer RĂSPICAT reconsiderarea Legii 4, atât de ușor semnată de Președinte. E făcută superficial, diletant și, cel mai important, anti-constituțional. Nu ne afectează doar pe noi, ci fură din drepturile tuturor Românilor. Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri! .”

Rândurile de mai sus sunt scrise ad-hoc de un Ultras. Dar, în același timp, de un fost student, de un tânăr care vrea să muncească pentru țara lui, nu pentru “alții”, de un fiu al părinților lui și de un vecin al doamnei care hrănește cățeii vagabonzi. Reprezintă un mod de gândire și categorii diverse de oameni.

Am trunchiat mesajul lor, din lipsă de spațiu, dar el poate fi găsit întreg la o simpla cautare pe net și vă asigur că merită a fi căutat și citit.

Chiar credeți că oamenii aceștia sunt demni sa răsturnăm peste căruța cu noroi a politicii și a tuturor lașităților noastre? Precum în alte situații, arătăm un gregarism fantastic când este vorba să nu vedem nuanțele, de aceea suntem de multe ori atât de manipulabili și atât de ușor de descurajat când este să ne căutăm dreptatea sau fericirea.

Am făcut cercetări mai multe legate de suporterii de fotbal din România și am căutat de câțiva ani să citesc studii sau cărți despre acest fenomen.  Într-un raport realizat pentru Consiliul Europei de către Prof. Dr. Gunter A. Pilz și Franciska Wölki-Schumacher, de unde voi folosi mai multe informaţii aici,  ultrașii sunt definiți drept suporteri foarte pasionați, implicați, investiți emoțional și foarte activi, care sunt fascinați de susținerea echipei și care sunt dedicați creării pe stadioane a unei ambianțe cât mai plăcute și susținerii echipei cât mai bine și mai creativ. Mișcarea ultras se originează într-o cultură meridională a susținerii și se exprimă prin mijloace vizuale (coregrafii, banderole, drapeluri, folosirea mijloacelor pirotehnice), dar și prin mijloace auditive (tobe, scandări, cântece etc.), iar ceea ce toți ultrașii europeni au în comun este dorința de a susține un club sau o echipă trăind o experiență vie, dorința extremă de a încuraja acea echipă timp de 90 de minute în mod creativ și cu maximă libertate de exprimare, precum și plăcerea de a pregăti aceste intervenții cu o săptămână înainte de meci, în același timp, însă, criticând fotbalul modern.

Mișcarea ultras militează pentru puritatea fenomenului sportiv, pentru ultrași nu contează atât de mult rezultatul sau liga în care joacă echipa, ci sprijinul constant pe care ei i-l arată, precum și activitățile organizate înainte, în timpul sau după meci. În multe situații se remarcă, pe lângă interesul față de fotbal, un interes pentru cultura grupului în sine, pentru intervențiile și reprezentațiile propriului grup, dar și pentru cele ale altor grupuri de suporteri.

Pentru ei înșiși, a fi ultras înseamnă adoptarea unei noi atitudini față de viață, înseamnă a fi extrem, a te distra, a face parte dintr-o cultură a tinereții și a suporterilor de fotbal, nouă și autonomă. Ei nu sunt ultrași doar în timpul meciului sau la sfârșit de săptămână, ci și în restul timpului. Cultura ultras nu este o cultură a violenței, în primul rând, ci o cultură a tinereții, o celebrare a vieții autentice. Ultrașii resping comercializarea excesivă a fotbalului și marketingul care decurge de aici, majoritatea nu poartă accesoriile obișnuite ale unui suporter. Aceștia au un cod vestimentar bine pus la punct, care reflectă identitatea grupului și care îi distinge de ceilalți indivizi. Multe grupări din Europa au propriile colecții de haine cu logo-ul sau motto-ul echipei pe care o susțin. Ultrașii își iubesc comunitatea și clubul, însă, pentru a-și defini identitatea, clubul nu este suficient, iar grupurile ultra își construiesc propria identitate.

Majoritatea ultrașilor europeni doresc să aibă o influență asupra fotbalului, federației sau clubului și revendică de obicei această influență, pentru a obține unele avantaje. În cadrul grupărilor de ultrași se încurajează o cultură machistă, valorile principale fiind forța, puterea si abilitatea de a se impune. Lumea ultrașilor, deși violentă, uneori, este o lume care nu este lipsită de valori: spiritul de echipă, solidaritatea (coeziunea în tribune, sprijinul reciproc și încrederea în club), virilitatea, succesul triumfal și suveranitatea teritorială.

Într-o lume a fotbalului falsificată de conducători, politicieni sau case de pariuri, ultrașii încercă să mai păstreze ceva înainte ca această lume să se prăbușească definitiv.

Unele grupări sunt foarte bine organizate formal, au reguli bine stabilite, cotizații și o ierarhie clară. Altele, în schimb, au la bază structuri informale, mai degajate, se ghidează după reguli nescrise și nu se vorbește despre ultrași, ci despre suporteri cu tendințe ultra. Spre deosebire de huliganii din anii 80, când vine vorba despre susținerea echipei, ultrașii sunt organizați, acest lucru fiind valabil în ciuda diferențelor de structură a grupurilor. Pentru ca un membru să fie inclus în grup, acesta trebuie să-și câștige acceptarea și respectul nucleului. Fiecare grupare ultra se constituie în jurul unui nucleu dur, de circa 20-50 de persoane, în jurul căruia gravitează mai mulți suporteri cu tendințe ultra.

Există o mișcare europeană, tot mai des grupările ultra din țări diferite colaborează, creându-se relații de prietenie între acestea; se vizitează cu ocazia unor evenimente sau meciuri, creează rețele care contribuie la dezvoltarea și promovarea scenei ultra. Cu toate că nu există o vastă rețea oficială în acest moment, la care să participe sistematic grupările mari ultra din Europa, există exemple de astfel de colaborări, precum constituirea rețelei „ALERTA!”, creată în 2007 de grupări din Italia, Germania și Spania pentru agregarea grupărilor antirasiste.

Comportamentele suporterilor pe stadion seamnănă cu niște ritualuri, ele comentează și simbolizează situațiile de joc. Aceste sunt comparate uneori cu ritualuri religioase, apartenența la scena ultra fiind asemuită deseori cu o religie de substituție.

În afara susținerii echipei, este vorba și despre prezentarea propriei imagini. Suporterii ultras dau grupului din care fac parte o identitate, o înfățișare comună care suscită o identitate de grup. Numele sunt alese în așa fel încât să atragă atenția și să exprime identitatea și duritatea grupului.

Ultrașii se consideră o contragreutate critică la disfuncționalitățile sportului, declanșând boicoturi sau manifestații împotriva interdicțiilor pe stadion, a prestațiilor mediocre ale jucătorilor sau antrenorilor sau contra măsurilor intervenționiste.

Un lucru pe care majoritatea persoanelor exterioare mișcării ultra îl ignoră este faptul că, deseori, aceste grupări se implică în viața socială. Aceștia se implică în sprijinul comunității, făcând donații pentru cauze caritabile, empatia lor fiind pe măsura aroganței pe care o afișează uneori. Polițiile și jandarmeriile europene dau mereu ca exemplu pericolul pirotehnic, dar folosirea efectelor pirotehnice nu are scopul de a exprima violență sau de a reprezenta o amenințare la adresa celorlalți spectatori, ci au un rol stilistic în cultura ultras, similar cu cel al coregrafiilor sau scandărilor.

Ultrașii nu au o orientare politică clar definită, iar cele mai multe grupări se declară neutre în ceea ce privește politica, cu argumentul că politica nu are ce să caute pe stadion. Rareori grupurile ultra se ocupă de politică, deși uneori se mai întâmplă. Cu toate că păstrează distanța față de partide politice și față de ideologii, ultrașii se implică atunci când politica vizează suporterii sau fotbalul, cu atât mai mult cu cât se opun exploatării comerciale și represiunii, revendicări esențialmente politice.

La noi s-a votat cu entuziasm o lege ”occidentală” pentru prevenirea violențelor pe stadioane. Aproape în unanimitate, ceea ce nu arată prea multă reflecție, ci mai mult un comportanment de turmă. Ba, nu, exagerez, a fost și un vot împotrivă, dintre cei 239 de deputaţi care au votat iniţiativa, doar unul a fost împotrivă: deputatul PDL Daniel Bărbulescu. Contactat de Gazeta Sporturilor, acesta a avut o explicaţie dezarmantă pentru votul său: “Sincer să fiu, am apăsat din greşeală! Voiam să votez pentru. Sunt microbist, dar am votat greşit”. Fără cuvinte!

Ultrașii acuză forțele de ordine că folosesc forță excesivă în interacțiunile cu ei și că îi tratează cu condescendență și aroganță, nerespectându-le drepturile fundamentale și nefiind deschise la discuții. În unele țări se fac eforturi pentru înlăturarea atitudinii de tip „toleranță zero” din partea reprezentanților forțelor de ordine, utilizându-se mediatori pentru a restabili comunicarea dintre cele două tabere. Cu siguranță există prejudecăți din partea ambelor grupuri în ceea ce îl privește pe celălalt.

Grupările ultras nu sunt lipsite de autoreflecție sau de autoreglementare. Unii membri pot fi sancționați sau chiar excluși din grup în urma unei conduite nepotrivite, cu toate că aceste grupuri nu dispun de structuri profesionale care să permite excluderea oricărei persoane care are un comportament nepotrivit. Sancțiunile aplicate de grup nu pot garanta de fiecare dată lipsa unui suporter anume din tribune.

Sigur, ar fi nepotrivit să negăm violența unor grupuri de ultași, evident, ea nu poate fi aprobată, dar de multe ori violența lor este reactivă. Un lucru este cert, ultrașii nu sunt grupuri constituite în scopul violenței gratuite. Multe lucrări scrise de sociologi sau psihologi în ultima vreme arată că este vorba de un fenomen specific socializării tinerilor, de o formă de organizare și de un rit de trecere care merită respectul pentru lucrurile bune și dezaprobarea pentru violență.

Dar, în primul rând, merită să ne uităm cu atenție la ei, să încercăm să înțelegem fenomenul și să-i ascultăm pe iubitorii aceștia înfocați ai fotbalului. Să-i recunoaștem ca pe semeni ai noștri care au dreptul la diferență, la expresie și la cuvânt. Trebuie sprijiniți să se exprime și să scape singuri de violență. Au și ei dreptul la asociere și la prezumția de nevinovăție si măcar atâta cultură din partea noastră încât să nu-i confundăm cu huliganii anilor 80. Fenomenul acela este de mult depășit și doar incultura noastră și dorința de a vedea lucrurile în alb și negru ne duce în situația de a privi lucrurile cu nuanțe.

PERCEPȚIA IMPLICĂRII SUPORTERILOR DE FOTBAL ÎN DEMONSTRAȚIILE DIN IANUARIE 2012

Am studiat într-un sondaj recent cum a evoluat ”vinovăția” galeriilor pentru violențele de la manifestațiile politice. E adevarat, manipularea a reușit, cel puțin în parte.

 Efectul magic al cuvintelor

Suporterii sunt destul de bine priviți, chiar dacă este greu de înțeles de ce vreo 40% dintre români nu prea îi agreează pe cei care au o pasiune pentru fotbal.

Deja galeriile echipelor pierd foarte mult în percepția publică, deși un meci de fotbal fără galerie este ca o nuntă fără lăutari.

În cazul ultrașilor, avem o adevărată stigmatizare. Totul vine de la faptul că suporterii sunt catalogați în primul rînd prin violență.

Evaluarea următoarelor afirmații arată ce influență puternică au avut violențele din Piața Universității asupra percepției publice a suporterilor.

Oamenii recunosc că violența de pe stadioane a galeriilor nu este un fenomen prea frecvent care să-i sperie.

Ultrașilor nu li se recunoaște dreptul de a se implica în societate și în politică.

Știrea cu implicarea ultrașilor în manifestații a avut o penetrare uriașă.

Explicația privind declanșarea violențelor de către ultrași a prins foarte bine, 61% cred că altfel pacea și armonia ar fi domnit peste manifestația de la Piața Universității.

Totuși, subiecții sondajului cred că are și violența rolul ei. Aici pare pozitiv rolul violenței.

În ”competiția” violenței, manifestanții câștigă majoritatea în fața jandarmilor.

Până la urmă, oamenii recunosc că nu doar ultrașii au fost violenți.

Românii cred că suporterii au fost manipulați, deci teoria conspirației a funcționat perfect.

La un calcul mai atent, vedem că sunt împărțite părerile privind manipulatorii din spatele suporterilor, adică și puterea, și opoziția sunt menționate.

Răspunsul la această întrebare explică mai bine de ce a prins atât de bine ideea vinovăției suporterilor pentru violențele din timpul demonstrațiilor.

Un asemenea spectacol politic este clar că produce tot felul de victime colaterale. Ultrașii aveau antecedente, după unele incidente de anul trecut, astfel că erau o pradă ușoară pentru angrenajele de imagine și management al percepțiilor colective de la televiziuni, partide sau alte instituții.

Epilog

Mâine, 24 ianuarie, 2000 de ultrași au anunțat că vin la București ca să-și apere onoarea. Vor să arate că sunt altceva decât animale, brute sau sălbatici. Mi-s dragi cei care trăiesc viața fără delegație și fac chiar și tâmpeniile la timpul lor. Mi-s dragi cei care cred că nu trebuie să lase să treacă viața pe lângă ei ca un uriaș camion cu reclame la vacanțe exotice. Sunt alături de cei care cred că bărbăția și solidaritatea sunt valori care definesc cel puțin o formă de umanitate. Nu suport prefăcătoria și lipsa de implicare, nu-i suport pe cei care așteaptă să primească totul de la viață prin comis voiajor. Nu suport să-i văd pe unii care așteaptă ca alții să facă toate sacrificiile, iar ei să vină doar la final, când se împarte prada.

Mă enervează cei care nu iubesc nimic pe lumea asta decât cuvântul EU si se închină doar la arginți. Nu-i suport pe cei care nu au nebunia de a iubi peste măsură, chiar știind că totul se plătește pe lumea asta.

Suporterii echipelor de fotbal au vârsta medie a fiicei mele, deci îi aștept să se întoarcă acasă cu bine, cu bucuria și îngrijorarea tatălui căruia fiul i-a plecat în depărtări ca să se descopere pe sine, ca să scape de regulile care-l opresc din creștere. Ei sunt tineri și nici nu știu încă de câte ticăloșii este capabilă lumea cu care luptă. Sper să știe să scape de capcane, sper să înțeleagă că lumea lor este mult mai pură decât cea a politicii. Chiar dacă uneori sunt violenți, ei sunt copiii noștri și nu putem să rămânem la singura reacție de a-i asmuți pe jandarmi împotriva lor. Le datorăm măcar respectul pentru că sparg tăcerea apăsătoare pe care ar merita-o fotbalul nostru, merită iubirea noastră pentrucă, inarmați cu tobele, fularele și petardele lor, dau sens unor întreceri care de multe ori sunt simple forme de negoț sau simulări jalnice.

Sper să înțeleagă că atunci când scăpăm de instinctul violenței suntem cu adevărat puternici.

Sper din tot sufletul să reușescă să arate că nu sunt ei inamicul public numărul unu într-un timp lepros în care se murdăreste tot ce poate fi murdărit doar ca să se abată atenția de la adevăratele pericole.

Nu trageți în suporteri! Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Cluj Napoca , 23 ianuarie 2012

Patriotismul netemperat şi politizarea unei emoţii

În Romania discuţia despre patriotism este pe buzele tuturor mai ales în multele momente în care sărbătorim ceva cu rezonanţă patriotică: 24 ianuarie, 1 decembrie, 25 octombrie, 15 ianuarie, 21 decembrie şi multe alte date de pe răbojul sărbătorilor de la noi. Dacă dăm căutări pe google vedem ca în niciuna dintre limbile de circulație mondială nu găsim atatea articole și referințe despre patriotism ca la noi. Francezii vorbesc mai degrabă despre forme ale patriotismului pragmatizat: economic, cultural sau industrial. Americanii sau nemţii despre fundamentele morale ale patriotismului. La noi, dezbaterea este în toi deși nu se spune nimic esențial sau conceptual. Doar forme ale delirului și exaltării unei mistici patriotarde sau o retorică defetistă, o formă a discursului produs de depresia colectivă a pierderilor valorilor de cultură şi civilizaţie sau a reperelor naționaliste.

Sărbătorile publice – ocazie pentru discursuri despre patriotism
Sărbătoarea unirii Principatelor din acest an a oferit o ocazie în plus pentru dezbateri politice dure folosindu-se argumentele din zona naționalismului. Iaşiul și Focşaniul au fost alese ca şi puncte de afirmare a sentimentelor patriotismului, dar şi ca locuri de confruntare între coaliţia aflată la putere şi cea aflată la guvernare.
La Iaşi, Președintele a fost huiduit de manifestanţii care simpatizau opoziţia și fiindcă fluierăturile nu s-au oprit nici în perioada în care se intona imnul de stat s-a creat ocazia unei discuţii vii despre patriotism şi derivele de la iubirea de patrie pe timp de criză. A fost și punctul de plecare al unui proiect de cercetare pe care l-am inițiat pentru a evalua modul în care această dezbatere a fost evaluată de opinia publică. Pentru cercetătorii Institutului Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, proiectul a constituit și o bună ocazie de a studia o parte din aderenţa la sloganele patriotismului, dar și pentru a cerceta o parte din mecanismele de autoidentificare și heteroidentificare în nașterea identităţilor regionale. Patriotismul revine ca temă de actualitate cu ocazia sărbătorilor când au loc adevărate procesiuni publice în care se celebrează un ritual de identificare și refortificare a trăirilor simbolice legate de patriotism ca structură integrată de valori care privilegiază atitudinea favorabilă faţă de naţiune, ţară şi valori comune din discursul patriotic. Totuşi, cu toată activarea datorată proximităţii sărbătorii, doar 65% dintre români se mai autoidentifică într-o măsură mai mare cu calificativul de “patriot”. În cadrul populației de alte etnii această identificare este mai firavă: 29% pentru maghiari, 28% pentru rromi şi 38% pentru alte etnii. Este clar că patriotismul altor etnii, poate cu excepția romilor, se îndreaptă spre o altă ţară sau națiune de referință, Ungaria, pentru maghiari, Germania pentru saşi sau svabi.
Dacă ne uităm la structura pe vârste observăm o adevărată prăpastie între generaţii: generaţia tânără, 18-35 de ani, acceptă această autoidentificare maximală doar proporție de 40,9%, iar majoritatea tinerilor sub 35 de ani, adică 45%, se consideră patrioţi într-o mai mică măsură. Dacă facem o comparație între cifrele lor cu cele ale vârstnicilor care ating 73,3%, vedem că diferenţa între catetele de scală gerațională este imensă. Probabil, perioada de socializare primară şi modelul educaţional diferit se află la originile acestor diferenţe foarte mari. Dacă am studia mult mai în adâncime acestă problematică am putea să ajungem la concluzia unei crize a modelului educaţional pe care societatea îl propune în ceea ce priveste educația patriotică, în confruntarea cu modelul cosmopolitic şi ideologiile globalizării care sunt tot mai prezente astăzi în mass-media şi în spaţiul public, în general.
Valorizarea condiţiei de român pare destul de bine interiorizată, dar cu o excepţie din nou: pentru tineri (şi maghiari) este foarte important faptul că sunt români doar într-o proporţie de 23%, faţă de 57% la cât este evaluată de vârstinici şi o medie de 45% pe întreg eşantionul. Şi mândria de a fi român este puternic prezentă ca stereotip de identificare, aici însă tinerii sunt mai concesivi, mai aproape de restul plutonului. În ceea ce privesc motivele pentru mândrie primele două argumente sunt de factură fatalistă (aici m-am născut sau aici este ţara mea), însumate 51%, 18% nu știu sau nu răspund.
Patriotismul este o atitudine potenţată de sloganele care sunt vehiculate ca imperative ale cetăţeniei şi apartenenţei. Cea mai slabă aderenţă se observă în cazul afirmatiei “un patriot trebuie sã își susținã țara indiferent de direcția înspre care se îndreaptã?”, aici doar 68% dintre români sunt de acord cu acest comandament, puţin în comparaţie cu celelalte care depăşesc un acord de 90%. În ceeea ce priveste exigența protestului față de conducătorii care nu iau decizii considerate ca şi corecte, votanții PDL, UNPR şi cei ai lui Traian Băsescu sunt cei mai reticenţi, probabil pentru că formaţiunile lor politice se află la putere acum şi iau decizii pe care românii le consideră incorecte.
În cadrul aprecierii cu privire la manifestarea ataşamentului faţă de ţară imperativele categorice se manifestă în direcţia păstrării tradiţiilor şi existenței unei identităţi puternice, dar valorizează exigențele unei critici în condiţiile în care acest lucru se face cu intenția bună de a produce o schimbare în bine.
În ceea ce privește identificarea pe baza patriotismului etnic, vedem că românii sunt mai degrabă rezervaţi, doar maghiarii din eșantion ajung undeva la 70% să creadă că, în mare măsură, etniile pot fi animate de sentiment patriotic față de România. Dintre regiuni, moldovenii sunt cei mai rezervaţi privind creditarea minorităţilor etnice cu acest sentiment de apartenență. La întrebarea directă privind un patriotism al altor etnii comparabil cu cel al românilor doar 54% sunt de acord cu aceasta afirmație.
Zeii patriotismului vin din manualul de istorie și de pe stadion
Manualele de istorie furnizează exemplele şi personajele din trecutul nostru eroic. Poate pentru că sondajul a fost făcut în zilele de după sărbătorirea Unirii, Alexandru Ioan Cuza câștigă topul celui mai patriot român din istorie. Nicolae Ceaușescu se plasează doar pe poziția a opta, iar Eminescu este singurul om de cultură care se inserează în compoziția de domnitori sau oameni de stat. Totuşi, 32% dintre români nu pot da nici un exemplu, astfel încât această lipsă de raspuns s-ar plasa pe primul loc, dacă am privi eminamente dintr-un punct de vedere cantitativ.

Dacă îi întrebăm pe români care sunt cei mai patrioţi politicieni probabil că oamenii fac confuzia patriotismului cu discursul naţionalist, dar şi aici aproape 69% dintre români nu au nici o opţiune, considerând că niciunul dintre politicieni nu poate fi numit patriot (20%), că nu știu nici un patriot (33%) sau nu răspund (4%). Sportivii sunt în mai mare măsură simboluri pentru patriotism, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi și Ilie Năstase fiind un trio care de fapt evoluează într-o reclamă a unei bănci comerciale, presiune media care cred că le-a consolidat notoritatea.


Incidentele din situaţii cu inserţie de patriotism
Evenimentul de la Iaşi unde a fost huiduit Președintele României a fost un eveniment cu o notorietate specială, determinată de insistența televiziunilor de știri. Atitudinea faţă de acest eveniment împarte opinia publică în două părti 50% au fost de acord, 47% au fost împotrivă. Evident că este vorba de o atitudine puternic politizată, votanții PDL UDMR și UNPR nefiind de acord cu acest protest, spre deosebire de cei ai PSD sau PNL care sunt de acord în proporţii care se plasează între 62% (PNL) și 69,3% (PSD). Dacă introducem şi varianta fluierăturilor în timpul imnului național atunci Traian Băsescu este “protejat”: doar 21% dintre români au o părere bună despre acest fapt, până şi adversarii pesedişti sau peneliştii sunt inhibaţi de fondul sonor al imnului naţional să accepte un astfel de comportament. Evident, aceasta este diferența dintre sondaj retroactiv şi o situaţie reală unde, românii din piaţă nu au simţit acelaşi respect pentru imn sau, din alt punct de vedere, adversitatea faţă de Președinte fiind mai puternică decât respectul pentru imn. Politizarea atritudinii este prezentă şi în aprecierea caracterului organizat sau spontan al huiduielilor. Votanţii PNL, UDMR sau UNPR sunt mai înclinați să creadă că a fost un eveniment organizat de partea adversă în timp ce pesediștii și peneliştii tind să creadă că a fost un eveniment spontan, fără implicarea partidelor pe care le simpatizează.

Dincolo de asemănări. Stereotipuri și imaginea alterităţii
Imaginea omogenităţii identitare este destul de pregnantă. Doar în cazul transilvănenilor avem 55% dintre români care spun că acestia au trături care-i deosebesc de restul românilor, în cazul celorlate identităţi regionale procentul celor care accentuează ceva special fiind sub 50%.
În general, descoperim o parte a stereotipurilor pozitive ale românitătii distribuite peste tot: hărnicie, omenie, cinste, dar și surprinzătoare diferenţe în aprecierea imaginii stereotipice a celuilalt. Ardelenii și bănăţenii sunt evaluaţi mai degrabă cu caracteristici pozitive, atât de către ei înşişi, cât și de către celelalte regiuni, în timp ce în cazul moldovenilor și oltenilor este prezent un amestec de calități și defecte. Mai interesantă este imaginea bucureștenilor, mai degrabă negativă, atât în evaluarea pe care o fac ceilalţi, cât şi în propria evaluare.

Imaginea noastră despre patriotism este încă bogată în component pe fondul educației naționale ăe care au primit-o generațiile formate înainte de 1989. Criza educaţiei din ultimii ani și sindromul de neadaptare al tinerei generaţii, orientate tot mai mult spre emigratie, va schimba în viitor tot mai mult reflexele naţionaliste.
Cercetarea noastră s-a făcut într-un moment influenţat de o sărbătoare cu conținut patriotic. Climatul emoţional al sărbătoririi Zilei Unirii și regia pe care autoritățile o fac de fiecare dată când au ocazia, au influenţat cu siguranţă răspunsurile. De fapt, noi chiar asta am vrut să măsurăm, amplitudinea maximă a acestei emoţii patriotice. Vom relua măsurarea unor indicatori în alte situaţii şi poate vom avea dovada că patriotismul este tot mai mult doar un reflex discursiv. Românii sunt mai nemulţumiţi de un stat ineficient şi îşi revendică tot mai mult dreptul de a critica chiar în cadrele unei atitudini patriotice, cum am văzut din această cercetare. Oamenii au tot mai mult sentimente contradictorii faţă de patrie şi faţă de comunitatea naţională. Statul eşuat și politicienii percepuţi ca și corupţi îi fac pe oameni tot mai mult să se îndepărteze de România şi să se refugieze în respectul pentru niște slogane patriotarde. Aderenţa nevrotică fată de niște principii și imperative ale patriotismului, depăşind 90%, nu poate avea decât semnificaţia unei polemici cu un prezent pe care-l resimt ca şi frustrant. Emoţia patriotică este politizată în două sensuri. Prin contrast cu politicienii, românii declară principiile ca fiind mult mai importante decât sunt respectate în realitate ori sunt fundamente pentru comportament. Pe de altă parte, patriotismul este introdus în bătălia politică cu statut de atribut care legitimează propria opțiune.

Ires raport public_patriotism-2011

View more presentations from iresibc.

NIMIC NU ESTE MAI IMPREVIZIBIL DECÂT TRECUTUL

Insemnări la un sondaj de opinie

Sondajele de opinie corect operate sunt uneori respinse cu violență, dar de multe ori sunt supraevaluate, rezultatele lor fiind extrapolate masiv și neglijent. Sondajele nu explică prea mult, de cele mai multe ori sunt o fotogramă a unei stări de fapt, a unei situatii sociale. Mai important insă este faptul că rezultatele lor sunt niste fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o pozitie. Uneori pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentințe sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, stim că procentele dintr-un sondaj pot fi, de multe ori, mai mult semnul că acolo este ceva de explicat si că avem de strabătut alte carari ale documentării sau explicației. Reconstituind prin întrebări sau răspunsuri perceptiile sau reprezentările sociale, știm însă că multe din imaginile și măsurătorile noastre sunt perisabile, influentate de contextul social sau politic de moment, de agenda publică sau de campaniile de media. Uneori, prin intrebările noastre, facem să renască imagini uitate, alteori se întâmplă să găsim perceptii mai puțin disticte, neclare, pe care doar întrebările operatorului de interviu le fac să se agrege într-o imagine coerentă.

După ce acum câteva săptamâni am pus într-un sondaj de opinie câteva întrebări legate de amintirea comunismului, a avut loc o dezbatere destul de interesanta si, cred că fără legătură, a apărut apoi și evenimentul dezhumării cadavrelor sotilor Ceausescu, actiune a familiei. Acest eveniment, puternic mediatizat, a accentuat nostalgia după trecut și oarecum va deveni un fel de catalizator pentru un proces de accentuare a criticii fata de prezent. Unii jurnaliști m-au întrebat dacă aceste evenimente legate de resuscitarea PSR si deshumarea Ceaușeștilor nu sunt cumva evenimente planificate pentru a tăia din voturile PSD. Nu cred, așa cum nu cred că nostalgia comunismului ar mai putea genera o mișcare de viitor.

Sondajul despre percepția deshumarii familiei Ceausescu. Spectacolul deshumării a fost urmărit direct sau prin intermediul știrilor de 87% dintre români. Deși doar 27% dintre români recunosc că împărtășeau un anumit dubiu față de informatia că locul inhumării este cel anunțat de autorități, adică în Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârșitul dictatorului, 71% spun că fostul presedinte nu merita o asemenea soartă. Peste 80% dintre români cred că sotii Ceausescu nu au avut parte de un proces corect și 68% spun că ar trebui pedepsiți cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecți declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989, 54% considerând că ei înșiși o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri in termeni pozitivi, 5% în termeni negativi si 57% spun că in discutiile despre comunism se amestecă lucrile pozitive cu cele negative. Doar 30% cred că partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea că atnci cînd vorbim despre comunism acesta este o idee bună dar aplicată greșt de oameni. Interesant si surprinzător mi-a părut mai ales răspuns legat de situatia ipoteticăî în care ar candida Nicolae Ceausescu alături de sefii partidelor de astăzi 41% dintre subiecți recunoscând că l-ar vota. Probabil că ar intra in turul al II lea și ar câștiga, cel puțin pe hârtie. Explicația: 49% dintre români cred că Nicolae Ceausesc a fost un conducator bun, 30% unul și bun si rău și doar 15% cred că fostul dictator a fost un conducător rău. Despre”sinistra lui soție”, sintagmă steretipă din perioada revoluției, românii cred ceea ce credeau și atunci, adică 67% cred că a fost un conducător rău și doar 9% o apreciază pe soția dictatorului comunist, devenită al doilea om în stat în perioada de final pentru cariera ei politică. Poate că aceste date sunt influențate de mediatizarea deshumării si spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice, dar este clară o memorie afectată de nostalgia după Ceausescu și perioada comunistă.

Multi si-au dat cu părerea despre fenomenul nostalgiei ca fiind o consecință a polititicii de astazi, altii s-au plâns de calitatea poporului . Foarte putini au abordat nostagia după trecutul comunism ca un fenomen normal. Să nu uităm ceea ce spunea Orwell: Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul.

Criza de identitate.
Dacă am încerca să privim contextul și nu doar cifrele de sondaj am întelege mult mai bine ceea ce se întâmplă. Datele nu arată că oamenii au luat-o razna, ci mai degrabă că trăim o criză de identitate a poporului român. Lipsa unui proiect national, lipsa unor repere care să dirijeze evoluția României spre ceva își face pe oameni să caute repere în trecut. Poate cel mai explicabillucru, prin acest context al crizei de identitate, este opțiunea unor tineri pentru o valorizare pozitivă a figurilor trecutului. Crizele de identitate sunt asociate cu adevarate tulburări de constiintă ale popoarelor. Sunt aproape 90% dintre români care spun că lucrurile merg într-o direcție greșită și dintre absolvenții de liceu aproape 80% își văd viitorul în emigrație, undeva departe de locul în care sunt acum, într-un viitor cețos, fără determinări concrete. Sunt doar o parte din reperele unei stări de anomie sau crize de identitate pe care le resimțim în multe din judecătile pe care le facem.

Mai multe memorii ale trecutului.
Maurice Halbwachs în cărțile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Și asa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseste de materia primă a prezentului, suportă presiunile și nevoile prezentului. Nu vom avea o singură memorie a comunismului, nici chiar în aceeași societate, ci mai multe memorii ale vieții din perioada comunistă.
Dacă ne referim la comunismul românesc atunci putem observa chiar o adevărată competiție în mai multe forme de promovare a unei imagini a perioadei comuniste.
In primul rând, există o memorie si o memorialistică a gulagului românesc, a crimelor si pușcăriilor comuniste. Memorialul de la Sighet este, în acest sens, cel mai bun exemplu de memorie instituționalizată. Un mesaj dur si un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor comunismului, mai ales din perioada primelor două decenii ale constructiei sociale și politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat și de un anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, și are uneori puseuri mai ales în campanii electorale.
Există și o memorie a exclușilor, a celor care au pierdut competiția după 1989. Dispariția economiei socialiste si a unor mari aglomerări industriale a creat in ultimele decenii o populație săracă, obligată să se reorienteze profesional, să suporte o drastică scădere a nivelului de trai și să se confrunte cu lipsa unui viitor previzibil. Muncitorimea din fabrici și chiar muncitorii agricoli din IAS-uri se confruntă cu o pierdere de identitate. Pentru acestia întrebările legate de modul în care traiau înainte de 1989 în comparatie cu perioada de acum raspunsul se poate baza chiar pe referințe concrete. Comparația dintre perioade poate crea, în cazul acestor oameni, afectati de polarizare socială, o nostagie reală ca formă de respingere a unui prezent în care nu își găsesc locul.

In fine, există si o memorie literară, usor estetizată de o tânără generatie de scriitori si de o creație publicitară care face apel la memoria unor branduri comerciale sau practici de consum. Există o nouă generație de scriitori care parodiază sau reconstituie prin romane sau filme situatii din perioada comunistă, fără a caricaturiza excesiv, fără a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment dat, România comunistă. A devenit o modă si o formulă a culturii vizuale exploatarea unor mituri ale comunismului românesc și cred că va trece, așa cum trec în fond toate modele.
Problema care apare aici este cea a inexitenței unui spațiu public unde să se confrunte aceste forme ale discursului despre trecut, unde să se lupte sau chiar să se reconcilieze. Nu avem destulă toleranță pentru a accepta varianta celuilalt, pentru a o întelege ca legitimă și a o confrunta cu a noastră, fără a încerca s-o anulăm cu desăvârșire. Este o nevoie să scăpăm de încrâncenare și de un angajament prea ideologizat sau prea emoționalizat față de comunism pentru ca societatea să poată face o gestiune normală a trecutului. Societatea civilă a fost absorbită de tentațiile politicului, iar marile trusturi de presă nu sunt interesate prea tare de o gestiune corectă a trecutui prin dezbateri deschise. Competiția economică și politică absoarbe aproape toate energiile și resursele mediatice, spațiul public românesc fiind destul de firav.

Cifrele din sondaje ca rezultat al confruntării și deresponsabilizării.
Cred că, de multe ori, declarația de evaluare a trecutului este și un fel de polemica fața de prezent și conducătorii de acum. Când operatorul de interviu îi întreaba pe oameni despre trecut, atunci ei răspund si cu gandul la modul în care va fi judecată declarația lor. Cred că, astăzi, românii care sunt apropiați partidelor de opoziție simt nevoia să exagereze nostalgia trecutului pentru a sublinia că actuala guvernare reprezintă un regres sau chiar un dezastru față de trecut. Oamenii stiu că sondajele de opinie se publică și poate că unii gândesc strategic: vrem să arătăm că sunt mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagră din istoria noastră.
Mai putem observa un lucru, în toate incercările de evaluare a comunismului românesc poporul a fost mereu o victimă inocentă. Nu a fost participant activ la marile lui drame. Nici chiar pe marii torționari nu am reușit să ni-i asumăm. Mereu am fugit de această răspundere în timp ce un demers de istorie populistă l-a transformat pe Ceausescu în turc sau țigan, in același timp ungurii sau evreii au fost considerați țapii ispășitori pentru aducerea comunismului la noi. Dincolo de unele dovezi ale participării minoritarilor peste cota lor din populatie la perioada ilegalistă a PCR, totuși, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de mii de informatori ai securității nu înseamnă nimic? Deci ne aflăm intr-o situație de deresponsabilizare individuală sau colectivă care permite individului un joc mult mai lejer cu trecutul. De aici până la fenomene de amnezie socială sau reevaluarea pozitivă a unui trecut considerat ca fiind nesatisfăcător nu mai este decât un pas.

Reamenajarea trecutului. Comunismul încă nu a fost obiectul unor reamenajări de către cei care se ocupă de memoria socială oficială, dar acest lucru se va întâmpla în viitor. Deocamdată a trecut prea puțin timp si istoricii au fost timorați, s-au mulțumit să respingă această perioadă fără să caute explicate legate de structură socială, statistici economice și sociale, mod de organizare socială. Istoria și memoria nu merg mână în mână așa cum ar dori istoricii oficiali. Memoria este vie și actionează in timp real, trebuie să furnizeze argumente pentru anumite acțiuni ale individului, mai ales în scopul furnizării unei imagini de sine pozitive. Apare aici și o dificultate pentru sociologi atunci când interoghează memoria subiectilor. Se întâlnesc de multe ori cu fragmente de memorie colectivă oficială pe care nu au cum să le interpreteze decât ca și elemente de memorie individuală și nu de istorie reflectată. Reamenajarea trecutului este afectată și de lipsa lui de delimitare. Stim că 1989 este o graniță dar nu stim pentru ce, ce delimitează ea? Brucan a vorbit despre încă douăzeci de ani de comunism, acum spunem că s-ar putea sa fie chiar mai multi.

Nostalgia, un teritoriu de întâlnire? Apare si o degringoladă politică legată de mobilizarea exclușilor, a electoratului dependent care se plimbă mereu spre cei care dețin puterea. In 2005, Traian Băsescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se întoarce înapoi după ce Traian Băsescu le taie pensiile si pare clar că partidul său va pierde următoarele alegeri. Astăzi, acest electorat nu îi este dor de Ceausescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chiș, ci îi este mai degrabă dor de viață.
Până la urmă nostalgia după trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al memoriei colective un de se întâlnesc toate generațiile. Poate singurul loc unde românii se mai pot simți solidari. Deshumarea însă nu cred că va revigora nici un fel de extremist, desi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul renașterii Partidului Comunist Român. Cred că este mai degrabă sfarsitul de care povestea avea nevoie. Dacă se va confirma că acolo sunt îngropați Ceaușeștii, atunci cred că va muri această utopie. Stânga românească veritabilă va trebui să se nască din altă sursă, ar fi poate mai normal să se nască din condițiile unui capitalist nemilos, falimentar și neproductiv, cum este cel de azi. Din confruntarea cu o dreaptă simulantă și dintr-o asumare a programului de către niște intelectuali cu vocația responsabilității misiunii lor. Sau cine știe, poate anticomunismul sforăitor si spectacular, boala capitalismului senil, cum il etchetează prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizării în mediile universitare și în rândul tineretul măcar pe principiul că adevărul trebuie spus și o gândire critică este necesară societății noastre ca aerul.

PS. Am găsit printre textele mele unul scris acum 11 ani, deci în 1999, despre nostalgia comunismului, tot in urma unor sondaje de opinie, criticate atunci de politicieni. Astăzi nu mai sunt criticați sociologii pentru asemenea rezultate, de aceea poate și tonul textiului de azi este diferit. Textul ”Nostalgia comunismului și managementul social al trecutului” îl pot găsi cititorii pe glogul meu personal (http://vasiledancu.blogspot.com) sau în volumul ”Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii). Rezultatele sondajului de opinie pe http://www.ires.com.ro/