UNEXERCITIU DE ADMIRATIE

Prietenului meu Ovidiu Ganţ
(un fel de prefaţă la o carte de texte politice)

Când intri în politică brusc, fără carieră la spălat de vase în bucătăria partidului sau lipit afişe, esti expus pericolului de a schimba o lume mai bună, cu una mai proastă. Adică ai mari şanse să întâneşti acolo parteneri de drum, asociaţi unei cauze, admiratori de circumstanţă, fani conjuncturali, dar foarte rar poţi să găseşti acolo prieteni. Marele succes la ieşirea dintr-o funcție publică sau politică este să-ţi fi păstrat intact portofoliul de prieteni pe care-i aveai înainte. Dacă însă, reuşesti să şi aduci măcar un singur om în grupul tău de prieteni, atunci ești un mare norocos. Din acest punct de vedere eu am fost un norocos, chiar dăcă aş fi luat în calcul un singur câştig: l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Ovidiu Ganț.

Despre nevoia de nemţi în cultura şi civilizaţia noastră vorbesc multe bancuri româneşti. Unul dintre acestea spune ca am fi putut câștiga toate războaiele, dar ne-au lipsit...nemţii. De aceea, cred că noi cele mai serioase lucruri le spunem prin intermediul glumelor sau a băşcăliei. Sunt lucruri pe care le simţim ca handicapuri irecuperabile şi atunci le punem în cheie glumeaţă, expediindu-le în afara agendei schimbării de care suntem constienţi că am avea nevoie. Pe „neamţul” Ovidiu Ganț, eu l-am ajutat sa intre în Guvern, mai precis în clădirea Guvernului României. Il țineau la poartă secretarele şi sepepiştii, deşi avea numirea de secretar de stat în buzunar, pentru că nu erau obişnuiţi ca să vină cineva fără cohortă sau telefon politic. Venise, fără fasoane, fără escortă, direct la poarta Guvernului. M-a sunat că nu este lăsat să intre şi l-am rugat să nu plece de acolo până ajung eu.

Când mă gândesc la cel mai serios politician român pe care l-am cunoscut, primul care îmi vine în minte este Ovidiu Ganț. Am mai cunoscut şi alţi politicieni serioşi, dar Ovidiu este unul care m-a şocat, poate pentru că nu venea din interiorul cercului de politiceni obișnuiți. De fapt, nici măcar nu venea din interiorul politicii, era matematician, şahist, bănăţean ... și, credeam atunci, minoritar etnic german. Este unul din puţinii politicieni români care cred cu adevărat în strategie ca singură modalitate de a aborda dezvoltarea socială şi alocarea de resurse. Am discutat de multe ori cu el despre cea mai mare greşeală a liderilor români, chiar oneşti: credinţa şi orgoliul că pot conduce singuri, că pot planifica sisteme sociale şi politice. În sutele de ore pe care le-am petrecut timp de un deceniu discutând împreună despre ceea ce ar trebui făcut pentru România, tema care revenea cel mai des în tristeţea lui Ovidiu este cea a managementului haotic, „pe dibuite”, acțiunea politică sau publică în care „vom vedea noi ce iese până la urmă”. Adept al guvernării sistemice și al managementului orientat spre cetăţeni, Ovidiu Ganț urmăreşte în toată activitatea sa politică să forţeze mersul spre o abordare raţională a politicilor publice și descentralizarea deciziei şi resurselor. Face un parteneriat de excepţie cu primarul Sibiului, Klaus Johannis, iar lupta lui pentru dezvoltarea județului Sibiu, consolidării și modernizării fostei capitale culturale europene este una de proiect personal urmărit cu mare acribie.

Se luptă de peste un deceniu ani pentru conservarea vestigiilor culturii și civilizației săsești sau șvăbești din Transilvania şi recent a reuşit un proiect mare, să aducă fonduri europene pentru consolidarea a 18 biserici fortificate săseşti din Transilvania. Niciodată nu a practicat strategia disolutivă pe care mulți lideri ai organizațiilor minorităților etnice din România o practică, uneori motivat, ca și componentă a lărgirii sau conservării drepturilor și libertăţilor, dar de multe ori doar ca antreprenoriat etnic. Dimpotrivă, reprezentatntul minorităţii germane din Parlamentul României este adeptul unor strategii de colaborare şi este totodată politicianul care face cel mai activ lobby pe lângă autorităţile germane, de la nivel de land sau nivel federal.

Când mă gândesc la cel mai serios politician neamţ, tot Ovidiu Ganț îmi vine în minte. Prin ce este el neamţ? Prin ascendenţa maternă, dar mai ales prin dăruirea şi exactitatea cu care îşi face datoria. Este neamţ prin planificare, strategie şi raţionalitatea implicată în tot ceea ce face. Dacă cineva se uită în rapoartele privind activitatea parlamentară ar vedea că Ovidiu Ganț este cel mai prezent deputat, campion absolut, nu lipseşte niciodată de la locul de muncă. El cu siguranţă că nu a observat acest lucru, iar când va citi aceste rânduri o sa se mire: ce i-o fi venit profesorului să scrie despre asta, asta nu reprezintă un merit. Prezența elevilor la școală nu este un criteriu pentru notă bună, responsabilitatea prezenţei este obligație minimală.

Raportul lui de activități face cât a unui întreg grup parlamentar, iar eu mă gândesc adesea că dacă nu ne-am fi vândut nemţii am fi putut avea un grup parlamentar german întreg astăzi într-o Românie unde ungurii au devenit cei mai serioşi români. Ovidiu a rămas aici, alături de Johannis, să țină locul unei jumătăţi de milion de germani care au trăit secole alături şi împreună cu noi şi pe care un nebun i-a alungat în câţiva ani. O pierdere incalculabilă pentru aceste teritorii bătute de soartă, de la graniţa cu Orientul. Dacă puneţi cap la cap activitatea lui Ovidiu Ganț o să vedeţi că el nu este un politician doar al revendicării minoritare, este un politician român responsabil care luptă pentru cetăţenii români care nu au acces la putere. Ovidiu este politicianul cel mai activ care militează pentru politici publice responsabile, fără birocraţie şi neatinse de corupţia funcționarilor, individualismul privilegierii centrului sau a unor comunităţi privilegiate, asociate centrului. Sensibilitatea lui pentru suferinţa umană şi solidaritatea faţă de cei fără de apărare reprezintă semnul unei profunzimi de spirit, dar şi o marcă de mare nobleţe sufletească.

Deseori, când trec prin satele săseşti dintre Sighișoara şi Rupea, prin cele din zona Sibiului sau a Banatului, îmi aduc aminte de Ovidiu şi luptele lui. Uneori au fost luptele noastre şi când îmi amintesc de acestea nu-mi este ruşine că am făcut politică o vreme. Ne-am luptat împreună pentru o cameră de comerţ româno-germană, amânată continuu de şmecherii de la București și, ajutați de Premierul Năstase, acest lucru s-a realizat. Ne-am luptat împreună pentru ca birocraţia noastră să nu ucidă învațământul în limba germană şi munca lui Ovidiu este astăzi foarte vizibilă: sunt tot mai mulți studenți și elevi români care învață limba şi cultura germană. Împreună cu Ovidiu ne-am luptat pentru manuale în limba germană şi pentru ca fondurile pe care minorităţile le primesc din partea statului să nu fie luate doar de o minoritate-vedetă. Ovidiu a fost şi este avocatul României pentru relaţii bune cu Germania, sprijinitorul nostru pentru libertatea circulaţiei şi integrare. A făcut mai mult pentru relațiile noastre cu cel mai puternic actor de politica europeană, Germania, decât toţi miniștrii postdecembrişti de Externe la un loc.

În spatele acestor pagini o să încercaţi să încercaţi să vi-l închipuiţi pe autor. Poate ca un suflet pur de Don Quijote, ferm în principii şi dur ca armură de cavaler teuton, cu umorul fin, simţul ironiei şi revolta moştenite de la ascendenţa lui paternă de beiuşan. Dar prietenul meu nu a scris aceste rânduri pentru un public care îl aşteaptă în fotoliu, la gura sobei. Aceatea sunt fragmente din viaţa lui, din lupta lui de politician, nu sunt figuri de stil, parabole sau metafore pentru un lector imaginat sau imaginar. Sunt exemple de gesturi responsabile într-o viaţă politică românească marcată de demagogie, individualism, prostie şi dezgust colectiv. Este un exemplu de politician care are curajul să meargă împotriva curentului și mai ales un exemplu de politician cu proiect. Unul dintre cei puţini ...

Am încercat mulţi ani să circumscriu personalitatea lui Ovidiu și relaţia noastră de prietenie şi consonanţă unui tip de factură culturală şi de fiecare dată gândul pribeag mi se oprea la Herman Hesse şi Jocul cu mărgelele de sticlă. De câte ori lupul de stepă neliniştit din mine se îndoia de utilitatea de a mai face ceva pentru vreo nouă luptă sau vreo nouă cauză pe care o credeam pierdută, mă trezea din descurajare vocea lui Ovidiu și proiectele lui neatinse de lehamitea socială generală. Deşi mai tânăr ca mine cu mult, a înteles ca şi Joseph Knecht că retragerea din lume este un moft, Castalia o colivie de aur, iar lumea noastră are nevoie de bărbaţi şi femei care să lupte pentru cauze ale vieţii. Părăsind jocul cu margelele de sticlă, intrând în jocul cu bâte și împroşcături cu noroi al politicii, Ovidiu a acceptat o misiune şi a construit un destin de intelectual implicat. A înţeles că suntem doar o verigă dintr-un lanţ, că nu vom vedea niciodată victoria finală, dar nu trebuie să acceptăm ca lanţul să se rupă la noi.

Drum bun, prietene!