Câteodată ai dreptate, Dinu Patriciu!

Vineri si sâmbătă m-au sunat câtiva jurnalişti să mă întrebe ce cred despre o monstruozitate scrisă de Dinu Patriciu. Incă nu citisem editorialul Domniei sale, deşi, de regulă, citesc editorialele din Adevărul. Nu sunt de acord câteodată cu cinismul liberatarian al omului de afaceri, dar în foarte multe cazuri gândirea lui managerială este pe gustul meu. Mai ales că mi se pare că fiecare text este un exerciţiu de sinceritate. Omul parcă spune: asta sunt eu, îmi permit să nu fiu papagal, mi-am câştigat dreptul de a fi sincer şi cinic.

Editorilul lui Dinu Patriciu despre social liberalism este unul rezonabil, cinstit şi plin de sens. Eu nu sunt miliardar şi nici nu sunt de dreapta, dar gândesc la fel. În mod normal orice analist rezonabil nu cred că poate să nu fie de acord cu aserţiunile editorialului citat.
Da, social lileralismul nu există. De unde să existe , poate cineva crede că dacă ai spus un cuvant se naste o realitate? Nici nu cred că Ponta sau Antonescu au spus că există social-liberalism, sau cred aşa ceva. Ei au făcut o alianţă electorală , iar alianţele electorale sunt fructul unei conjuncturi politice, nu sunt fructul unei doctrine. Alianţele electorale caută să valorifice sau să anihileze anumite tendinte sau curente sociale sau politice, nu să facă doctrine.

Nici mie nu-mi place amestecarea ideologiilor. Cred că ideologiile sunt importante şi trebuie păstrate pure, pe cât se poate. Şi mie îmi place să gust băuturile în forma pură, ca ardelean şpriţul este singura barbarie pe care o accept, dar nu atunci când beau un pahar de vin în Franţa. Am scris recent că s-a am ajuns în România la relativizare nepermisă şi periculoasă a stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliție indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi, mercenari. Nici migraţia politică nu mai este un păcat. Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă, spun toţi politicienii sau analiştii invitaţi la televizor.

Ideologiile nu sunt moarte așa cum, din nefericire, cred foarte mulţi. Ideologiile setează o serie de incompatibilităţi care dinamitează alianţe când nu te aştepţi. Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uciderea ideii de puritate ideologică sau nevoia de proiect ideologic se poate face uneori exclusiv în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri constienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă încep să se auto-proclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.

Sunt de acord cu Patriciu atunci când cere să nu fim demagogi, chiar dacă această alianţă este justificată. De fapt Patriciu nu atacă în nici un fel USL când spune că „Dacă s-a încheiat o alianţă între toţi cei care cred că trebuie să înceteze alunecarea societăţii româneşti în afara spectrului democratic şi către sărăcie cronică, atunci, în primul rând, la demagogie trebuie renunţat. Creşterea economică accelerată care să ducă spre prosperitate nu se obţine din vorbe goale”.

Chiar asta este problema, cea mai mare greşeală ar fi să spunem că existau premise ideologice de unire pesedisto-liberală încă de la Decebal si Traian. Cred că textul lui Patriciu nu vrea să-i saboteze pe Antonescu sau pe Ponta, le cere doar onestitate. Onestitatea de a recunoaşte că trebuie construit un program de modernizare a României, program care nu este epuizat de proiectul de aderare pe care il avem acum în finantare pe axa Bucuresti-Bruxelles. Cred că nu avem un program post-aderare si nici unul de iesire din criză. Nu ajunge să asteptăm să iasă alţii din criză pentru a iesi si noi nodată cu ei.

Nu sunt de acord cu unele dintre propunerile lui Dinu Patriciu pe care le-am auzit în diverse interviuri privind o cvasi-eliminare a statului, dar cred si eu că statul trebuie redus la costurile pe care ni le permitem, doar că trebuie spă furnizeze corect bunurile publice de care avem nevoie şi pentru care plătim impozite. De regulă, nu sunt de acord cu propunerile pe care corporatiştii şi corporatiile le fac când este vorba de modul cum trebuie să arate statul. Ei vor spune mereu că statul trebuie sa le cumpere serviciile de la ei, dacă se poate fără competitie. Dacă ne uităm la istoria interbelică şi la capitalismul nostru măreţ din acea vreme, vom putea observa că majoritatea capitalistilor români avea 95% din cifrele de afeceri provenite din contracte cu statul. Nu sunt impotriva acestui tip de capitalism , dacă nu se bazează pe coruptie şi trafic de influenţă, însă un minim de decenţă trebuie să-i anime si pe marii corporatisti, măcar să nu ne facă ei reforma statului.

Dacă cei de drepta cred că trebuie să renunţăm la statului social pe care-l avem acum, în România, atunci nu sunt de acord, pentru că acum nu avem un stat social. Acum avem un stat haotic, inert, slab, corupt, căpuşat de cei care vin la putere.
Un stat social creeaza condiţii pentru o egalitate formală între cetăţeni, ca fundament pentru democratie. Este clar ca Romania este un stat oligarhic, un stat slab, căpuşat de toate clicile politice care ajung la putere si de toate categoriile socio-profesionale care detin pozitii de decizie sau de forta: revolutionari, armata, politisti, judecatori sau procurori etc.

Aici cred că şi Dinu Patriciu ar putea fi de acord cu mine, critica statului de acum nu trebuie legată doar de stânga, poate doar din unele mosteniri, ci de lipsa de strategie, de gândire si curaj a celor care au tot încercat să-l reformeze. Inclusiv colegii Domniei sale, băieţii din dreapta spectrului politic.

Nu stiu dacă are vreo agendă personală Patriciu ca să atace USL şi dacă vrea să pună în scenă basmul lui Lăzăroiu cu Albă ca Zăpada. Din contră, cred că ar fi bine ca să fie cât mai multi oameni din dreapta, dar şi din stanga, care să-i avertizeze pe conducătorii noii alianţe că sub umbrela acestei alianţe trebuie să nu pună populismul şi demagogia, ci un proiect clar de rationalizare şi modernizare a statului. Altfel, invariabil, va rămâne doar eterna bătaie pe posturi între cele două cuvinte din sintagma pretenţioasă social-liberalism. Mai bine ar fi dacă cei care apăra acum USL ar participa mai ales la conceptia unui nou proiect politic pentru România.Si eu m-am întrebat oare de ce s-a construit această sintagmă, nu era mai bine să fie numită alianţă cea noua Uniune electorală dintre PSD si PNL, oricum fiecare dintre cele două partide va încerca să afirme mereu că sunt acolo, că nu se amestecă cu partenerul s.a.m.d?

Recunosc că şi eu am fost un pic mirat când am ajuns in Parlamentul European şi am văzut că liberalii votau cel mai adesea cu Partidul Socialistilor Europeni, dar pentru asta nu si-au schimbat numele si nici nu am auzit să se justifice pentru asta cu sintagma, veche deja, liberalism social.

Până la urmă, Dinu Patriciu îşi arată toleranţa fată de noua alianţă atunci când spune că nu contează eticheta, contează ceea ce faci cu adevărat. Chiar asa, sunt de acord că nu trebuie să ne încurcăm prea mult în discuţia despre social liberalism. Nimeni nu trebuie sa se supere dacă spunem că social liberalismul nu există, din contră cineva ambiţios ne poate arăta că el se poate crea şi că este un curent doctrinar care prinde foarte repede rădăcini în România.

Până atunci însă putem accepta că o etichetă şi voinţa corectă a unor lideri poate ţine loc de program, dar nu pentru mult timp. A construi o etichetă inspirată este doar o chestiune de craetivitate spontană. Pentru a pune la punct un proiect politic de modernizare a României mai trebuie şi altceva. Trebuie un diagnostic corect şi aici cele două partide care fac parte din alianţă o pot face. Mai trebuie echipe de experţi, o rationalitate aplicată şi inteligentă socială, inclusiv oameni care nu se legitimeaza doar prin carnet de partid.

In fine, este nevoie de viziune.

Este adevărat că mulţi au sărit cu picioarele pe noua alianţă politică, uitându-se după fisuri sau viitoare conflicte. Este acesta un obicei strămoşesc nu trebuie să ne mire, dar nici să ne emoţioneze peste măsură. Nu cred că USL are nevoie de aplaudaci din reflex, cred că că scepticii o pot consolida mai bine. In România mogulii,oligarhii, miliardarii, patronii nu sunt foarte iubiţi. Nu cred că o să facă vreodată băi de mulţime, decat dacă şi-ar lua teancuri de euro în mâini, ca marele Gigi Becali. Dar am putea măcar să-i ascultăm până la capăt când spun ceva şi abia pe urmă să-i criticăm pentru motivul că că sug sau vor suge sangele poporului. Măcar liberalii ar trebui să asculte până la capăt.

Câteodată, totuşi, ai dreptate, Dinu Patriciu!

Statul indiferent

Rulează acum pe la televiziunile noastre un film publicitar al berarilor de la Carlsberg în care niște alpiniști sunt serviți cu bere pe un colț de stâncă, iar pe fondul mutrelor lor uluite sloganul spune: noi nu ne ocupăm de livrări la domiciliu, dar dacă am face-o, probabil, ar fi cele mai bune din lume. Mi-am adus aminte de această reclamă la o dezbatere despre reforma administrației și soluția statului minimal unde sloganul ar putea să fie, după formula Carlsberg: România nu face reforma adminsitrației, dar dacă ar face-o, ar fi, probabil, cea mai proastă reformă din lume. De ce?

Pentru că nu ne interesează cu adevărat și, chiar dacă ne-ar interesa, nu avem răbdarea de a ne apropia rațional de subiect și de a face un proiect onest și corect. Un proiect în care să gândim cu capetele noastre, nu să luăm cuvinte sau modele de la alții, dar fără să căutăm a le pune în practică. Am avut ocazia să discut cu mulți oameni despre reforma statului în ultimul an și am constatat, cu stupoare, că foarte puțini știu ce spun, că foarte puțini s-au gândit serios la acest aspect. Majoritatea preiau cuvinte sub aspectul lor fonetic, fără nici un fel de gândire, fără măcar a se încerca o minimă aplicabilitate.
Pentru cei care se cred a fi de dreapta, sau chiar sunt, a vorbi despre reforma statului este un panaceu. Absolut orice se poate ascunde după discuția savantă despre respectul ideologiei. Astfel, expresia stat minimal a devenit chiar un fel de incantație mistică. Efectul produs asupra unor politicieni de acest cuvânt este cu adevărat magic. La fel fac și mulți dintre cei de stânga atunci cand vorbesc despre statul social, dar foarte puțini par să înțeleagă sau să transmită prin sintagma aceasta altceva decât ideea unui stat care dă bani și avantaje tuturor fără nici o logică, înafara unei redistruibuiri haotic-umaniste, de multe ori cu scop electoralist.

Dar dacă utopia de stânga legată de vreun stat prea social este utopia opoziției, deocamdată nefiind periculoasă pentru că stânga încă nu este la putere, cel puțin momentan, ideea difuză de stat minimal, aplicată în politici publice de guvernele de dreapta, poate fi chiar tragică uneori. Nu pentru că este de dreapta, ci pentru că este aplicată fără nici o logică și fără strategie sau studii de impact.

Să luăm un pic la analiză câteva aspecte ale acestei dezbateri privind un așa-zis stat minimal, mereu enunțate la noi și niciodată duse spre concluzii cât de cât consensuale.

În primul rând, statul este furnizor de bunuri publice, bunuri a căror realizare este finanțată direct sau indirect de cetățeni, deci aceste bunuri publice presupun consensul minim. E adevărat că este greu de obținut consensul dacă sunt foarte multe bunuri publice, dacă sunt mai puține, atunci acest lucru este mai simplu de realizat. A minimaliza intervenția statului în economie este un lucru justificat, dar stat minimal nu înseamnă stat inert, stat desființat în ceea ce privește furnizarea de bunuri publice. Cu timpul, probabil, unele servicii publice pot fi preluate și făcute mai performante de către agenții privați (sănătate și educație etc.), dar acest lucru nu se poate realiza peste noapte. Retragerea din economia reală nu înseamnă eliminarea statului din societate. Stat minimal înseamnă retragerea statului din domenii unde nu este necesar, deci o reducerea a extensiei activității, dar nu una de intensitate a intervenției în domenii unde bunurile publice nu sunt ușor de suplinit.

În al doilea rând, stat mimimal nu înseamnă stat indiferent, ci stat eficient care furnizează bunuri publice absolut necesare și cu costuri cât mai mici. Evident, criteriul costurilor este important, dar nu este primordial. Fiind vorba de nevoi vitale, bunurile publice care trebuie să le satisfacă este normal să se caute soluții pentru eficiență, nu să se reducă bunurile publice pe motiv că avem bani puțini. Să zicem, trebuie să alegem între menținerea pensiei minime la un anumit nivel și contrucția de săli de sport, situație în care chiar ne aflăm acum. Indiferent cât de importante sunt sălile de sport pentru viitor și pentru a da de lucru unor firme de construcții, pensiile minime pot afecta supraviețuirea oamenilor, în plus, ele fac obiectul unui contract cu statul, deci nu le putem reduce pe principul că facem stat minimal.
Chiar dacă cel aflat la putere poate sa gândească proiecte conform valorilor politice pe care le apără, totuși, bunurile publice pe care le finanțăm atunci când plătim tot felul de impozite și taxe, finanțând statul, trebuie să facă obiectul unui consens. A decide prin ordonanțe de urgență sau alte acte de forță cum va arăta statul în viitor, nu este democratic, este chiar un abuz de putere. Chiar dacă teoretic totul poate părea seducător.

În al treilea rând, bunurile publice sunt expresia unor valori, iar în practica politică inteligentă chiar pe timp de criză rezidă în primul rând în găsirea de soluții cu privire la punerea în practică a anumitor valori și în alegerea valorilor pe care să le punem în practică.

În al patrulea rând, statul minimal nu se proclamă prin decret, nu se naște în mod automat după ce ai proclamat discursuri în campania electorală. La fel și cu statul social, el nu trebuie proclamat oricum și oricând, ci doar atunci când bogăția produsă de o națiune este capabilă a pune în practică anumite forme de distribuire a unor bunuri care fac viața mai bună. Problema principală de management politic a celor aflați la conducere este cum să creeze procese care facilitează bogația. Sarcina principală a celor investiți cu guvernarea nu este legată modul în care ciuntesc statul pentru a-l face mai ieftin. Un stat care taie toate bunurile colective sau majoritatea lor nu mai este un stat, chiar dacă începe să nu ne mai coste nimic. Stat sărac nu insemana stat minimal! A oferi bunuri publice ieftine și proaste nu înseamnă stat minimal!

În al cincilea rând, stat minimal ar trebui să însemne fiscalitate scăzută. Din nefericire, România este un stat cu o fiscalitate tot mai împovărătoare, dar cu intenții de a da bunuri publice tot mai puține. Cei care ajung să conducă statul român la un moment dat ar trebui să reducă costurile sociale, impozitele, dacă au ca filosofie nașterea unui stat minimal. De regulă, se vorbește despre reducerea serviciilor statului social, dar nici un manager social nu ne propune scăderea taxelor.

Statul trebuie să fie imparțial, dar nu inert. Și un lucru esențial, pe care ne facem că nu-l înțelegem: statul român nu este un stat social. Este un stat corupt, ineficient, prăduitor, cheltuitor, dar cu rezultate penibile, dar nu este un stat social. Un stat social oferă multe bunuri publice, dar este un stat inteligent și eficient. Un argument în plus: un stat social ar trebui să tindă măcar în a fi un stat egalitar. Dar statul român nu avut niciodată intenția de a deveni egalitar, ci a creat tot timpul privilegii, pensii speciale, salarii speciale, sporuri și regimuri speciale pentru categoriile care erau importante în arhitectura puterii. Un stat fără un sistem unic de pensii sau sistem unic de salarizare nu este stat social, decât în discursurile celor care nu înțeleg prea bine ce se întâmplă. România nu are cum fi etichetată ca un stat social, ci mai degrabă ca un stat discriminatoriu, stat care a creat mai multe excepții decât egalitate.
Un stat social creează condiții pentru o egalitate formală între cetățeni ca și fundament pentru democrație. Este clar că România este un stat oligarhic, un stat slab, căpușat de toate clicile politice care ajung la putere și de toate categoriile socio-profesionale care dețin pozitii de decizie sau de forță: revoluționari, armată, polițiști, judecători sau procurori etc.
Faptul că românii au o mentalitate de asistați nu însemnă un stat social cum cred cei care se uită doar dintr-o parte la realitatea noastră.

În fine, cea mai mare gaură în bugetul statului român nu este făcută de bieții pensionari sau ”grașii” din sistemul bugetar. Dilema guvernelor de dreapta este: cui distribuim bunuri publice? Celor asistați sau clientelei politice sub discursul încurajării investițiilor publice sau relansării economice a României. Cum interpretăm altfel managementul guvernamental auster din 2010 al premierului Boc atunci când ne anunța că are o rectificare de 2,5 miliarde de euro pentru decembrie 2010? Sigur nu s-au adunat la buget bani mai mulți decât era planificat, ci exact invers. Adică i-au rămas acești bani fără să știe, sunt bani economisiți din pensii și salarii pe care-i imparte la investiții publice mai ales în județe unde sunt primari și sefi de județe de la PDL? Dacă statul este condus atât de aproximativ, atunci nu mai putem să ne lăsăm prostiți cu aiurelile legate de statul minimal. Acest tip de austeritate și bătălia pentru reorientarea resurselor implicate în procesul de guvernare trebuie numită altfel, dar nu stat minimal!

Încercarea de a crea un stat indiferent nu este o filosofie politică, ci este o formulă de a pune în practică o sărăcie de spirit și o lipsă de umanism în beneficiul satisfacerii unor interese de grup sau chiar a unor grupuri de interese. Statul indiferent este rezultatul coabitării dintre prostie și hoție. Adică, o rimă simplă pentru ”Românie”. Deci, nici o filosofie!