Partea lor de adevăr

Un studiu de caz cu Gigi Becali, Dan Diaconescu și Corneliu Vadim Tudor

Presa noastră se află într-o cursă de câștigare a audienței și vânează oameni-rating. Bătălia pentru rating în timpul unei crize economice care a omorât publicitatea este totală. Un personaj care s-a certat ca la ușa cortului cu o zi înainte și a făcut rating a doua zi este invitat la concurență și pus să repete sau să continue. Dacă nu vrea, atunci este plătit. De concurență sau de cei care l-au dus acolo. Sunt personaje care stau și o săptămână întreagă în prime time, cu același subiect minor pentru noi, dar destul cât să păstreze un anumit rating. Oamenii-rating sunt cei care se se ceartă sau care coboară mult nivelul discursului, limbajului sau atitudinii generale.

Vadim Tudor a fost creat de politicieni, nu de presă. Petre Roman i-a oferit România Mare, un cotidian cu care să poată să se lupte cu partidele istorice. Pentru ca brandul lui Iliescu să rămână curat, Vadim făcea partea murdară. Mulți îl considerau încă de atunci un rău necesar, un fel de nebun al regelui și era deja exersat cu munca de la revista Săptămâna. L-au scăpat de sub control, a ajuns să-și bălăcărească și stăpânii, dar i-a prins frica și a primit drept de ședere în cetatea politicii. A ajuns chiar la performanța de a ajunge într-o finală de prezidențiale și acesta nu este puțin lucru. ”Eu am un dublu comportament, sunt din Rahova” spunea Vadim chiar în această seară. Își permite orice și a fost obișnuit să nu aibă nici o limită. Spune despre el însuși că este Mister Rating și că jurnalistii își iau salariile după el.

Gigi Becali a fost creat de presă, de televiziunile lui Adrian Sârbu, un fel de partener și contrapondere pentru Mitică de la Ligă. Adrian Sârbu are simțul spectacolului și înțelege cel mai bine gusturile Balcanilor, a exersat cu Becali și apoi a trecut direct la ficțiune: telenovele sau filme cu țigani. Becali pare autentic și frust, dar este destul de șmecher, simte unde e folositor și face spectacolul care se așteaptă de la el. A cumpărat Steaua, apoi a cumpărat și un partid de la Viorel Lis. Multă lume a uitat asta. După ce i s-au pus cătușele s-a gândit totuși că imunitatea parlamenatră este bună și, sfătuit de Vadim, care avea nevoie să-l mai tracteze cineva, a ajuns parlamentar european. Acum este o adevărată emblemă pentru omul–rating, unde ajunge el se întâmplă ceva și iese audiență. Acum este proprietarul echipei Steaua București, un adevărat mit pentru români și nimeni nu-l mai ignoră, chiar ”domnii liberali” s-au grăbit să-l achiziționeze și să-i dea derogare de la pedigree liberal.

Dan Diaconescu s-a creat singur în timpul procesului de otevizare a țării. Inteligent și abil, a creat reality-show pe gustul cel mai de jos, știind că pe acolo, prin mahalale, trec și politicienii, și bogătanii, și hoții, și vardiștii. A fost arestat și și-a descoperit potențialul politic cu ajutorul colegilor de la televiziunile de știri care l-au transformat în erou, deoarece ratingul lui era de noapte, nu concurau cu el în prime time. Toți conducătorii de mari partide au încercat să-l folosească atunci când competiția era dură, dar s-a folosit el de ei și acum are și el legitimație de politician de Liga I.

Vadim era deja expirat când a început să urce steaua lui Gigi, dar a reușit să se asocieze cu acesta și să mergă în Parlamentul European, prinzând ultimul tren.

Privindu-i pe cei trei, mulți analiști și o parte din opinia publică se simt oripilați, strâmbă din nas, ridică mâinile spre cer cu deznădejde. Sunt politicieni naționaliști pe față, extremiști prin unele propuneri și mai ales slobozi la gură. Știu că limbajul colorat și scandalul îi țin în viață. Dacă nu apar cu un scandal într-o săptămână pierd foarte multă audiență și intenție de vot. Dar au fost creați de mediul politic și social românesc și au deja audiență publică. Toți trei sunt politicieni antisistem și se hrănesc din criza socială, politică și morală prin care trecem. Se mai hrănesc din nerealizările politicienilor din ultimii 20 de ani, din eșecurile majore ale politicii, din defectele și bubele sistemului politic. Politicienii din marile partide ar trebui să știe că ei sunt părinții acestor personaje, unii i-au produs cu intenție (oneroasă) - cazul Roman - alții ca un rezultat. Nu este adevărat că oricum era un public pentru acești oameni și ei se inventau oricum. Nu, publicul acestor oameni nu este unul chiar așa de slab precum lasă politicienii să se înțeleagă, nici nu este un public special. E adevărat că acești trei politicieni antisistem îi fac pe ceilalți să piardă voturi și au un mesaj pentru români. Criticat de unii ca demagogic sau populist, naționalist sau plin de fantasmagorii, mesajul lor este mai rezonant decât multe dintre mesajele partidelor importante, partide eșuate ideologic, diluate în tot felul de combinații și colaborări electoraliste din ultimele bătălii pentru alegeri.

Despre ei putem spune, ne place sau nu, dar au partea lor de adevăr, ca să folosesc o expresie consacrată de istoricul Lavinia Betea. Sunt parte a mesajului politic general, parte a sensibilității colective și a așteptărilor publicurilor. Ei nu spun lucruri care nu s-au mai spus, doar că ei le spun mai cu talent. Teoria ”România a românilor” o spun și o cred majoritatea românilor, doar că Vadim a spus-o mai clar și mai raspicat, pentru că nu avea nevoie să joace rolul politicianului european și modern. Acum, a început să exagereze invers, cere anchetarea României și alte bazaconii, doar își ia banii de la foștii nemernici europeniști, azi apostolii progresului. Nici cei 20.000 de euro dați fiecărui alegător nu este ideea lui Dan Diaconescu, i-au pus-o în program consilierii în programul lui Mircea Geoană. Nici statul condus de biserică nu este o idee nouă, introdusă de Becali. Cei trei sunt expresivi, fără inhibiții și uneori disperați, așa că interpretează bine și consecvent aceste partituri.

Partea lor din plăcinta de adevăr politic depășește acum 25%. Destul de mare această felie și ea poate crește pe măsură ce politica noastră nu reușește să corespundă așteptărilor. Putem să-i criticăm, să strâmbăm din nas, dar ei sunt politicieni importanți pentru România. Au public și drept de ședere în politică, fac parte din clasa politică.

Între acești trei politicieni există competiție și alianțe pe termen scurt, ei se înjură de multe ori pe la televiziuni, dar niciodată nu rup toate relațiile, pentru că știu că baza lor electorală are un ethos comun. Ei știu că sunt în competiție, dar nu vor să accepte să se bată în mod deschis.

La capitolul intenții de vot pentru partidele lor, cei trei cumulează împreună 21% dintre voturi (14% PP-DD, 5% PRM si 2% PNG). Scorul PRM este mai mare decat în ultimele sondaje din cauză că întrebările multiple despre Vadim Tudor au amorsat pasiuni mai vechi, reamintindu-le oamenilor de acest partid; în mod normal partidul gravita undeva în jur de 3%.

La capitolul încredere, Gigi Becali este mai bun decât cei doi, care nu depășesc 15%. După afacerea Oltchim, când Dan Diaconescu înflăcăra imaginația audienței cum făcuse odată cu Elodia, a pierdut aproape tot ce câștigase în timpul crizei, întorcându-se la procentul partidului. După afacerea Oltchim, deocamdată, cel puțin, Diaconescu este pe minus, a avut costuri mai mari decât câștigurile. Dacă ar mai fi reușit să țină scandalul viu ar fi păstrat o încredere între 25 și 30%, dar în situația în care nu a demostrat că are bani a piedut. Efectul magiei sacilor cu euro a ținut doar câteva zile, iar el nu a mai găsit o continuare televizată.

Știrea că Becali a intrat în USL a câștigat în câteva zile o notorietate de peste 80%, în paralel chiar cu o oarecare simpatie, 45% declarând că au o părere bună sau foarte bună despre acest lucru.

 

Printre cei care aprobă acest lucru sunt și mulți care invocă dreptul și libertatea fiecăruia de a se înscrie în ce partid dorește, dar este evident că știrea nu a produs chiar o furtună în rândul electoratului din România.

Dar cum se împarte lumea lor?

În studiul nostru am făcut un pseudo-experiment (experimentul în sociologie are o altă schemă logică și procedurală) în care am întrebat publicul într-o secțiune doar despre cei trei politicieni. Oamenii au fost puși să-i compare și să aleagă dintre ei trei. Ne-am așteptat că mulți nu vor răspunde, vor refuza să comenteze sau se vor folosi de variantele de refugiu pe care le ofeream: nu știu, nu răspund, nu aș vota pe niciunul dintre cei trei etc. Dar nu a fost așa; aprope două treimi, în funcție și de întrebare, au participat la acest joc al evaluării. Interpretez asta ca fiind o dovadă că cei trei fac parte din peisajul politic, oamenii s-au obișnuit cu ei și nu îi consideră ciudățenii, mutanți sau altceva, ci personaje politice ”acreditate”.

La o evaluare generală a capacității politice pentru o funcție neprecizată, popularitatea lui Gigi Becali are forță mai mare decât calitățile celorlalți. Vedem aici că aprecierea medie este undeva în jur de 25%, unde credem că se află potențialul maxim al acestui tip de personaj sau discurs. Surprinzător este faptul că doar 20% dintre românii cu drept de vot îi resping, în bloc, pe cei trei. Vom observa că dacă se merge spre o mai clară specificare a locului în viața politică, atunci vom avea diferențe mai mari în funcție de calitățile percepute.

Aici este aproape singura tresărire a electoratului, aproape jumătate considerând că niciunul dintre ei nu se califică pentru o asemenea competiție. Dintre cei 48% care acceptă ipoteza că sunt potriviți pentru candidatură, cei mai mulți merg pe mâna lui Vadim Tudor și Dan Diaconescu, unul fost finalist – deci validat în trecut, celălalt aspirant, care se declară deja viitor Președinte.

Din perspectiva candidaturii la un post de parlamentar, se vede că toți trei se află undeva în plaja de 20 -30 de procente. Spre deosebire de alte întrebări, aici am întrebat electorii dacă l-ar vota în colegiul lor pe unul dintre aceștia. Practic, putem spune că dacă îi exceptăm pe 20% dintre români, care nu se pronunță din diferite motive sau resping perspectiva aceasta, până la 30% dintre electorii unui colegiu ar accepta un asemenea tip de candidatură. Bineînțeles că acest tip de elector are și o opțiune mai volatilă decât media electoratului, este afectat mai mult de absenteism decât alte categorii, dar asta este o realitate.

De altfel, electoratul lui Dan Diaconescu, cel pe care îl studiez de vreo doi ani mai atent, nu se deosebește decisiv de electoratul român în general. Am crezut că teoria lui despre ciocoi va face ca electoratul să respingă proprietatea privată, dar se află undeva la media românilor. Caracteristicile speciale asociate votului pentru Dan Diaconescu sunt un sentiment de nesiguranță mai accentuat, lipsa unei perspective asupra viitorului, o lipsă a unor bunuri de strictă necesitate mai accentuată, percepția acută a unei lipse de civilizație în Romania, percepția deprivării de drepturi cetășenești, percepția că România nu mai are nici o șansă de redresare. Jumătate dintre votanții lui Dan Diaconescu sunt de acord cu afirmația ”Nu mai am nici o speranță pentru viitorul țării” în comparație cu votanții lui Crin Antonescu, dintre care 76% spun contrariul.

Imaginea celor trei candidați.

Dacă ne uităm pe graficul comparativ de mai jos, observăm că percepția publică are o oarecare diferențiere în ceea ce îi privește pe cei trei. Gigi Becali câștigă locul I la simpatie, la apropiere față de cetățeni, la percepția de politician cinstit, la calitatea de lider deschis la dialog. Vadim Tudor este, dintre cei trei, cel mai potrivit pentru funcția de Președinte, cel mai serios și cel perceput ca fiind competent. Dan Diaconescu, după episodul Oltchim, se află pe prima poziție doar la ”mincinos”, dar se mai află pe poziția a doua la eligibil pentru funcția de Președinte al României, serios, apropiat de oameni, deschis și competent.

Dar cum se raportează electoratul celorlați la cei trei candidați ai penumbrei politice?

Dacă partidele politice și-au diluat din ce în ce mai mult discursul, dezideologizându-l sau adaugându-i elemente de populism, se pare că nici electoratul nu mai respectă granițele, valorile sau doctrinele. În schimb, electoratul pare disciplinat, filtrând atitudinea față de lideri prin imaginea publică transmisă de mass-media sau de purtătorii autorizați de cuvânt, chiar dacă Dan Diaconescu și Vadim Tudor atacă nediferențiat toată clasa politică, vom vedea că votanții partidelor respectă oarecum linia partidelor pe care le votează. 

Tabel. Distribuția votanților principalelor partide politice la întrebarea ce privește părerea pe care o au referitor la intrarea lui Gigi Becali în USL.   

Astfel, putem observa că cei care votează Alianța România Dreaptă (ARD) au o părere proastă și foarte proastă, pe când în cazul votanților USL cei care au o părere proastă se află în minoritate (35%), de unde și concluzia că, față de electoratul coaliției din care face parte, Crin Antonescu a luat o măsură cu care electoratul lui este de acord. 

Tabel Distribuția votanților partidelor la întrebarea referitoare la cel pe care l-ar vota dintre Dan Diaconescu, Gigi Becali și Corneliu Vadim Tudor pentru o functie importantă în stat 

O situație diferită vom avea în cazul lui Dan Diaconescu, care este preferat într-o funcție viitoare de pedeliști și de aliații lor din ARD, inclusiv de foștii parteneri, UDMR. Gigi Becali este preferat de votanții USL, Vadim Tudor fiind a doua opțiune atât pentru ARD, cât și pentru USL.

Epilog

 Cei trei politicieni contra-sistem sunt blamați sau ademeniți de politicieni, dar, după cum vedem, ei reușesc să inspire sau să motiveze o parte din electoratul românesc. Focalizarea unor studii mai aprofundate pe imaginea lor și pe așteptările față de ei ne poate conduce la concluzia că ei fac parte dintr-o zonă a politicii asemănătoare, dar, priviți cu atenție, ei corespund unor așteptări diferite, inclusiv din partea partenerilor politici de competiție. Dincolo de efectele perverse pe care le aduc, ei aduc și două avantaje: fac presiune asupra mainstream-ului politic și îl obligă să se schimbe. Cum se schimbă acesta și cum răspunde este deja o altă poveste.

În fine, un câștig este că activează o parte din electorat care altfel nu s-ar duce la vot și nici nu ar participa la viața politică. Cinicii ar spune că este rău, dar optimilșii culturii democratice cred că participarea mare la vot aduce legitimitate, chiar dacă nu și calitatea opțiunii. Dezbaterea va merge mai departe și partea de adevăr a celor trei candidați va fi testată prin alegeri în 9 decembrie anul acesta.

Campania electorală – așteptări, îngrijorări, speranțe

De Vasile Dâncu | 8.10.2012 .

Campania electorală ar trebui să fie, în zonele de normalitate democratică ale lumii, un moment de vârf ale comunicării și mobilizării politice. La noi, din nefericire, nu ne putem aștepta la acest lucru din mai multe motive. În primul rând, politica la noi este electoralistă pe tot parcursul unui mandat.

Puterea și opoziția se preocupă mai mult de imagine și de comunicare decât de administrație și proiectare de politici publice sau implementarea lor. Când ajung în campanie nu mai rămâne nimic de spus, cu atâtea televiziuni de stiri și puterea, dar și opozitia, apar în formație completă la posturile de televiziune, mai numeroase decât în orice țară din lume.

Sigur, anul electoral este bogat în forme de redistribuire aberante de bani publici (cazurile Tăriceanu sau chiar MRU, în scurta perioada de premier) sunt relevante. În al doilea rând, politica noastră nu face din campanie un ritual al democrației, fiind mai mult un iceberg cu partea cea mai mare ascunsă sub ape. Aici, în subteranele politicii, în campanie se cumpără alimente și se distribuie tigăi sau cizme de cauciuc. Bisericile și preoții participă la o campanie de influență și condiționare a votului pentru mare parte din populația săracă. Primarii și alți șefi din administrație se aruncă asupra adversarilor sau neutrilor cu toată forța legii și conving pe toată lumea să voteze. Din această perspectivă, nu va fi un festival al comunicării și dezbaterilor de proiecte publice, ci mai mult o perioadă de gherilă și înfruntare în termeni de putere și dominare.

Din experiența altor campanii și încercând să anticipăm pe baza datelor pe care le avem deja, putem desprinde câteva tendințe pe care le vom putea descoperi în viitoarea campanie.

1. Din punctul de vedere al tensiunii electorale, vom avea o campanie cum n-a mai fost. Ne aflăm la un nivel de tensiune și emoție politică pe care nu l-am simțit din 1990 până acum. Anul 2000 a fost unul mult mai liniștit decât a fost acest an. De la revoltele din decembrie, trecând prin schimbarea lui Emil Boc și prin moțiunea de cenzură care l-a adus pe Ponta la putere și terminând cu uriașul scandal (internațional) al suspendării, anul 2012 nu se poate termina decât tot cu scandal. Electoratul a fost împărțit în două grupuri antagonice, dar după scandalul privatizării Oltchim a mai apărut o fracțiune importantă, un electorat antisistem energizat de Dan Diaconescu.

Tensiunea va fi crescută de Dan Diaconescu, dar și de noii corifei, mai tineri, ai dreptei. Infuzia teologică din dreapta va multiplica partea de ritual exorcizant (usturoiul lui Neamțu va face, poate, minuni) dar și va îmbogăți tematica cu accente apocaliptice sau naționaliste, cu ușor parfum legionar.

2. Criza politică majoră din acest an și alegerile din primăvară au arătat că electoratul a început să nu mai fie sensibil la sloganele legate de corupție, legătura directă sau imaginară cu un politician fiind mai puternică decât scandalurile lui de corupție. Electoratul procedează simplu, folosindu-se de o scurtătură logică: dacă toți sunt corupți, eu îi prefer pe corupții care sunt apropiați de lumea mea, pe cei care ar putea să-mi aducă ceva, mie sau colectivității mele. Nici partidele nu vor mai face prea mari selecții după acest criteriu, deoarece acest sistem de vot uninominal îi privilegiază pe cei care aduc resurse pentru campanie sau pentru șefii din conducerea partidului respectiv. Poate că useliștii vor fi deranjați puțin de interimarul de la Parchetul General, dar nici acest lucru nu cred că va fi pregnant.

3. O caracteristică importantă care va reveni ca în anii 90 va fi parașutarea politicienior de la centru spre teritoriu. Vor fi două direcții contrare spre care vor migra cocorii politici, în căutare de bălți bogate în pește. ARD va fugi de capitală și de orașele mari, urmând să se înghesuie în puținele zone cu mulți primari PDL: Arad, Alba, Cluj, Brașov sau chiar unele zone din Moldova, în colegii preponderent rurale. Din nefericire, politica se va centraliza din nou excesiv, politicienii din București consolidându-și dominația asupra celor din provincie. Electoratul USL va fi mai puțin afectat de parașutarea bucureștenilor, deoarece majoritatea celor care migraseră în legislaturile trecute acum se pot reîntoarce acasă, Bucureștiul fiind acum zona de dominație opresco-uselistă.

4. Teme si povești. Este pentru prima dată când electoratul constată masiv că politicianul din colegiul lui nu și-a ținut promisiunile, dar electoratul este captiv, din păcate, partidelor, nu are ce face, nu poate vota independenți. Va accepta ceea ce îi bagă partidul simpatizat pe gât. În sondaje, primele patru teme ale îngrijorării publice nu s-au schimbat foarte mult în octombrie față de octombrie anul trecut, dar există totuși o deosebire. Anul trecut ierarhia era: lipsa locurilor de muncă, starea deficitară a economiei, conducerea defectuoasă și corupția. Acum, primele trei au rămas neschimbate, dar pe locul patru apare instabilitatea politică, corupția coborând pe locul cinci. Frica de instabilitate politică va putea probabil să potențeze mai mult votul util și mai puțin experimentele. S-ar putea ca Dan Diaconescu să nu fie foarte avantajat de această tendință.

(Click pe grafic pentru mărire)

Dacă privim comparativ situația din toamna lui 2011 și această toamnă, vom vedea că graficele din dreapta, reprezentând cercetarea IRES privind starea națiunii de anul acesta, este mult mai structurată și mai bogată tematic. Se adaugă îngrijorări legate de viitor, învățământ, justiție socială. Se vede că anul acesta a fost mult mai bogat în controverse politice.

În plus, situația economică este considerată mai proastă, cu o medie de cinci procente, iar 44% dintre români cred că situația economică a țării este mult mai proastă decat cea de dinainte de 1989, în creștere cu 5% față de anul trecut. Tot cu 5% este mai mare procentul celor care anul trecut credeau că situația economică se va agrava în următorii cinci ani.

Există și o tendință pozitivă, scade cu 5% procentul celor care cred că România nu mai are nici o șansă și lucrurile vor merge din rău în mai rău. Este o tendință normală, în campanie și mai ales după alegeri, crește optimismul social.

5. Diversitatea temelor posibile și tensiunea amorsată anul acesta vor face să nu avem o campanie – noncombat. Asta nu va aduce în mod automat o campanie dialogică, nu ar fi exclus să nu existe nici un dialog politic. Am mai avut situații trecute când fiecare partid s-a mulțumit să-și exprime propriile teme; puțină polemică politică a fost generată doar de situații de agendă politică cu caracter cotidian.

Partidele vor fi obligate la activism, chiar dacă în ultima vreme doar USL, încurajată de sondaje, a ieșit în sfera publică pentru a comunica. Dar miniștrii lui Ponta au susținut doar teme executive, prin faptul că doar foarte rar au apărut la dezbatere „greii” PDL, nu am avut un dialog politic ci mai degrabă monoloage. Enclavizarea televizuală a făcut ca drepta să comunice doar la B1TV, iar USL în special la Antena 3. Presupunem că această tendință va continua, decisive fiind Realitatea TV și România TV, posturi care au un comportament politic atipic, dar din motive diferite, deocamdată.

ARD trebuie să-și alinieze trupele cu generalii în fața, nu în spatele frontului, pentru că în acest moment este o armată structurată greșit. Pe lângă alianța cu niște forțe minuscule, lucru care va fi mai degrabă un handicap electoral, acest partid a pierdut și ocazia să se implice în bătălia politică generată de afacerea privatizării Oltchim. A pierdut câteva procente, comparabile cu cele pierdute de USL. În plus, ARD are nevoie de mesaj structurat, de program, pentru a nu rămâne drept singur mesaj declarațiile lui MRU, Neamțu sau Papahagi, declarații care vor motiva destul de greu electoratul PDL. Tabăra dreptei politice trebuie să furnize explicații la un decont pentru 4 ani de guvernare, este premisa pentru a putea spune că sunt consecvenți sau că s-au schimbat sau, pur și simplu, pentru a crea o premisă de iertare pentru electoratul de dreapta sau pentru cei nehotărâți. Acum, de peste un an, practică tehnica camuflării sau a tăcerii vinovate, iar plata electorală va fi mult mai mare.

În politică, penitența se face comunicând, nu prin ascundere în culise sau prin schimbarea numelor și culorilor. Cred că USL va începe să-și comunice mai bine programul și îi va acorda un spațiu mai mic lui Traian Băsescu. Sigur, campania se va desfășura pe fundalul ideii că Băsescu și-a pierdut legitimitatea cu 7,4 milioane de români împotrivă, dar este nevoie de mai mult, adică de a comunica simplu programul pe care Ponta l-a anunțat acum câteva luni. Va fi mai greu să se poziționeze puternic pe stânga, datorită componenței liberale, dar oricum liberalii sunt mai puțin activi. Această disjuncție care se va întâmpla între un mesaj de stânga și un mesaj liberal, poate ostentativ de dreapta, nu cred că va afecta prea mult performanța electorală. Din păcate pentru USL, care putea să aibă o toamnă mai liniștită dacă gestiona mai bine suspendarea lui Băsescu și privatizarea Oltchim, va trebui să răspundă pentru cum a guvernat în ultimele șase luni. Dan Diaconescu va încolți continuu USL cu această temă și, probabil, și ARD va prinde curaj să se asocieze atacului. Este pentru prima dată într-o campanie când și USL, și ARD vor avea de răspuns cu un bilanț de guvernare, „imaculat” rămânând doar Dan Diaconescu cu poveștile lui cu sapte saci de galbeni și redarea fabricilor poporului.

6. Factorul DD. Este factorul disturbator, cel care poate influența decisiv rezultatul final, chiar dacă Diaconescu și partidul lui nu vor reuși o performanță grozavă. Există posibilitatea ca Dan Diaconescu să nu reușească să mai obțină atenția televiziunilor și să nu ajungă spre 20%, pentru că televiziunile de știri care l-au folosit pentru rating vor fi ocupate cu cele doua blocuri electorale, USL si ARD, deja plătitoare pentru spațiu publicitar. Dacă Diaconescu va reuși să lanseze evenimente politice majore, a se citi scandaluri, atunci ar avea și șansa de a conserva un anumit trend ascendent. Contează însă foarte mult actiunea celorlalți actori politici. Dacă vor face o campanie letargică, fragmentată, fără un mesaj puternic transmis de la centru, fără simboluri unificatoare, lăsandu-se totul pe seama competițiilor locale, atunci scena va rămâne pentru Dan Diaconescu care va evolua cu grație. Probabil că el va fi sabotat în ceea ce priveste mediatizarea de partidele importante și atunci îi va fi redusă influența. O idee proastă ar fi să-l promoveze ceilalți în speranța unei viitoare alianțe, atunci ne putem trezi cu un PP DD de peste 20% cu toate problemele ce derivă din asta, mai ales pentru USL.

(Click pe grafic pentru mărire)

Dacă ne uitam în graficul alăturat, realizat în urma a trei sondaje IRES, între 27 septembrie și trei cotombrie 2012, vom observa că pe parcursul scandalului Dan Diaconescu a câstigat câte ceva, consolidându-și pozitia de investitor în percepția publică. Chiar dacă la finalul și eșecul constatat al privatizării 60% dintre romani credeau că Dan Diaconescu nu avea suma de bani avansată, totuși 52% credeau că ar fi bine ca Diaconescu să fi primit combinatul Oltchim. Ne putem explica această opțiune nefondată doar pe seama greșelilor de comunicare ale actorilor guvernamentali care au fost considerați nesinceri și ineficienti, ba chiar iresponsabili. Chiar și fără bani, Dan Diaconescu este convingător, fapt generat și de slaba cultură politică de care dă dovadă publicul românesc.

(Click pe grafic pentru mărire)

In același context, 55% dintre români au exprimat o părere proastă si foarte proastă față de modul în care Ministerul Economiei a gestionat privatizarea Oltchim, dar nu se refereau la eliminarea lui Dan Diaconescu, aproape 70% spunând că nu era bine ca Diaconescu să fie impiedicat să participe. Cu siguranță, emoția publică se va risipi odată cu dezlăntuirea altor pasiuni politice, dar ceva din asta tot va rămâne.

Factorul DD, cum l-am numit simplificând, poate fi un catalizator pentru mișcări politice neașteptate. Una din ele poate fi plafonarea creșterii lui Mihai Razvan Ungureanu spre postura de prezidentiabil iar o alta ar putea fi afectarea dură a pozitiei de candidat la prezidentiale a lui Crin Antonescu. Un alt efect poate fi potențarea gustului public pentru candidați cu mesaj popular (chiar populist), unde am putea să ne trezim, după alegeri, cu o competitie directă între Sorin Oprescu și Dan Diaconescu. Un alt efect poate fi trimiterea la morga istoriei a PRM, dar si a altor partide care nu se aliniază celor două blocuri politice. Cred că acesta spaimă de DD explică și mișcarile lui Gigi Becali spre PNL sau a ecologiștilor spre USL.

7. Cred că se va miza pe lideri, nu pe mesaj. De la alcătuirea listelor si continuând cu programarea la dezbateri de televiziune, se va încerca o personalizare excesivă a campaniei, deși lungile liste de partid contrazic acestă tactică si arată necesitatea de a asocial oamenii cu mesaje. Monopolitzarea atenției de către liderii centrali este un impediment în receptarea mesajelor, dar acest defect nu a fost corectat până acum datorită lipsei democratiei interne din partide. In plus, orgoliul liderilor și o nefericită teorie a locomotivelor electorale dau campaniilor noastre o nefirească respectare a ierarhiei în schemele de programarea aparitiilor publice;

8. In fine,cred ca organizarea campaniei va suferi unele modificări în zona Moldovei sau în Sud, dar nu numai. Anchetele procurorilor din vara asta, incriminate de USL, vor reduce rolul mobilizării forțate sau conditionate de bani sau bunuri. Primarii de la toate partidele, căci nu există diferente mari de metodă, vor fi mai atenți pentrucă și supravegherea va fi mai bună. Singurul câștig cert pentru democrație pe care-l aștept de la această campanile electorală.

 

 

Comntariu pe http://cursdeguvernare.ro/vasile-dancu-campania-electorala-asteptari-ingrijorari-sperante.html

Dan Diaconescu, un Păcală în satul cu miniștri

Îi dedic acest text lui Octăvel cel blond

 pentru a-l citi când va fi

mare și se va întreba ce s-a întîmplat cu țara

și unde sunt bărbații din satul cu miniștri

Îl urmăresc de vreo 6 sau 7 ani pe Dan Diaconescu, cu o curiozitate bolnavă. Nopțile când scriu și citesc, iar Adrian Sebastian butonează la Playstation sau la laptopul lui de jocuri lângă mine dăm drumul, de comun accord, la Dan Diaconescu „ca să ne râdem”, în timp ce se ocupă fiecare cu treaba lui. E convenția noastră de câțiva ani și e bucuria mea secretă că fiul meu, deși are doar 11 ani, înțelege că realitatea care curge la OTV este un fenomen al absurdității existenței din lumea celor mari. De fapt, las adesea să curgă ore întregi lumea lui Dan Diaconescu cu televizorul dat pe mute, ca un memento că viața poate fi și altfel și această parte din penumbra societății își cere drepturile când votează sau când consumă, chiar dacă nouă ne place să credem că am scapat de vulgaritate, sărăcie spiritual și prostie. Paradigma discursivă a ciocoilor și șmecheriile retorice ale caracaleanului mă fac să fiu un telespectator care, din când în cand, notează unele lucruri într-un caiet pe care scrie deja ”Domnu’ Dan și partidul lui”. În ultimul timp, Domnul Dan s-a întrecut pe sine, poate din momentul în care a simțit răcoarea cătușelor pe la încheieturi. A transformat niște acuzații de șantaj în motiv de revoltă, a transmis asta poporului și, în consecință, și-a făcut partid. Și nu orice partid, ci un partid bine orientat, care va deveni partid parlamentar aproape sigur în această toamnă.

Referendumul de suspendare a președintelui i-a dat măsura importanței sale, el care se proclamă în fiecare seară președinte de operetă, a avut ocazia să fie curtat de Președintele suspendat și de Președintele interimar, care i-au fost oaspeți în studioul lui cel nou, unde cu vicleșuguri și șmecherie oltenească i-a ciufulit, a mai șters cu ei pe jos, i-a pus în situația de a accepta (în glumă, dar nu cred că telespectatorii lui Diaconescu au înțeles asta), să-l proclame viitor președinte al României. Le-a promis că nu o să-i aresteze cum a făcut unul dintre ei și și-a suflat nasul discret pe costumele lor prezidențiale. Cred că atunci și-a dat seama că nu mai este un tip de liga a doua și că poate să joace în piese mai serioase și să se urce pe marea scenă a festivalului național „Prostirea României”, acolo unde evoluează doar adevărații rechini. A devenit astfel marele salvator al Oltchim, poate și al TAROM sau CFR, într-o comedie care mi-a adus aminte că dadaismul, cu teatrul lui absurd, își are radăcinile puternice în România. Numai la noi absurdul și iraționalul se pot împleti atât de bine cu existența.

Domnul Dan a devenit marele investitor strategic și m-a lovit o undă de perplexitate. Dacă nu erau câțiva jurnaliști și comentatori (Cătălin Tolontan exprimând cel mai sugestiv deruta rațiunii în fața absurdului) care să exprime și ei șocul la anunțul de pe toate ecranele „Dan Diaconescu câștigă Oltchim!” aș fi crezut că eu am luat-o razna și că nu mai înțeleg nimic, atât de firesc percepeau autoritățile această formă a libertății investiționale și a marilor strategii (girate de maestrul FMI) pentru transformarea proprietății colective supraviețuitoare în praf și pulbere.

Am scris câteva lucruri fără sens în caietul meu dedicat lui D.D., mai mult cuvinte, expresii ale mirării. Aș fi scris ceva pe blog, dar îmi părea că este inutil să exprim evidențe pe care cei care păstoresc statul și bugetul este imposibil să nu le vadă, indiferent cât de proști i-am crede.

Salvarea mi-a venit de la un prieten care, într-o duminică, a citit pentru puștiul o poveste pe care, noi ceilalți, am uitat-o deja. Mi-a sugerat să văd similitudinile dintre poveste și privatizarea Olchim, el fiind un om care se pricepe bine la economie. Această poveste este povestea care explică cel mai bine, face mai transparent procesul, dar și anticipează într-o anumită măsură ceea ce se va întâmpla în viitor, îmi spune prietenul meu. Povestea este un fel de final al seriilor cu Păcală și este scrisă de Ioan Slavici, ”Păcală în satul lui”.

E adevărat, poveștile au fost repuse în ultimii ani în drepturile lor. Ele nu sunt inutile narațiuni pentru copii, nu sunt înșiruiri năroade pentru infantilii de 7 ani, ci sunt adevărate depozite sapiențiale. Spun foarte multe lucruri despre vremea în care s-au creat, despre oameni, năravuri sau morala lor. Au devenit discipline jurnalistice sau domenii de comunicare (storytelling este deja un domeniu și o disciplină care se învață la multe facultăți).

Dar pentru că Dvs., cititorii mei, sunteți oameni mari și poate ați uitat povestea (o găsiți pe You Tube) haideți să luăm principalele momente ale poveștii lui Slavici și să vedem dacă se poate citi realitatea după acest tipar.

Scena I. Păcală se întoarce după ce mult timp a umblat vagabond din sat în sat. Vine acasă și își cumpără o vițică, pe care o hrănește din ce au mai bun holdele și pășunile celorlalți și o face cea mai frumoasă și cea mai grasă vacă din sat. Sătenii se prind cu greu, dar când se prind de hoția lui, nu îl pedepsesc pentru fapta în sine, ci îi taie vaca, lăsându-i doar pielea, pe care i-o aruncă peste gard.

Domnul Dan își face o televiziune de garsonieră cu care, prin toate mijloacele, reușește să-și tragă o avere de multe milioane de euro. Statul (nu satul) nu vede impozite din partea lui, deși ceilalți cetățeni sunt spoliați lunar. Adrian Năstase face o încercare să-i taie vaca lui Diaconescu, dar nu pentru asta, ci pentru atacurile lui Vadim de la OTV în momentul în care nu-și primea tainul. Diaconescu își revine, începe să vândă pielea rămasă. Face din ea un studio nou și mare, devine arbitru al luptei politice în momente importante.

Scena a II-a.

În poveste, Păcală pleacă cu pielea la târg, dar se oprește la o casă unde reușește să vândă pielea pe multe pungi de galbeni. El exploatează ticăloșia unei femei care își înșela bărbatul cu judele și prostia sau ticăloșia soțului, care crede că pielea este un proroc care te ajută să câștigi tot felul de avantaje, inclusiv să îți monitorizezi familia. Păcală se întoarce cu o gramadă de bani escrocați de la cei înstăriți, un fel de ciocoi (cum i-ar numi azi Domnu’ Dan), își cumpără cirezi de vite, își face o casă mare, spre ciuda sătenilor cărora le vinde explicația: a vândut pielea de vacă pentru că era de prăsilă și putea face cohorte multe de vaci care se vor înmulți la nesfârșit. În prostia lor, oamenii își taie vitele toate, se duc la târg, dar nu-și explică ce s-a întâmplat. Se tem doar de influența lui nefastă, nu de prostia lor. Aici este un fragment genial, în care sătenii cei proști fac analiza influenței nefericite a lui Păcală asupra lor: „O să-și deie foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători. O să-și frângă vreun picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre, grăi altul. O să sară în fântână, ca să sărim cu toții după el! strigară cu toții”.

Acest fragment îmi aduce aminte de statul care se teme de propria lui prostie și acceptă să pună manageri privați care să privatizeze, la alți privați, economia, ca și cum el nu este în stare să organizeze singur competiția și să caute să obțină cât mai mulți bani pentru interesul colectiv. În fine povestea spune că îl leagă să-l înece, caută prăjina și locul, dar Păcală îl găsește pe un paznic de cireadă de vite care să intre în locul lui, pentru că satenii vor să-l facă vornic, dar el nu vrea. În timp ce sătenii îl bagă la fund pe cel fraierit, Păcală se întoarce acasă, iar sătenii îl găsesc cu o cireadă mare de vite. Le explică din nou că a găsit cireada pe fundul Dunării, iar toți bărbații din sat, împinși de lăcomie, merg și se îneacă.

Acum să vedem ce se întâmplă cu personajul nostru cu adevărat, cu fascinantul, senzaționalul Dan Diaconescu! După ce vede că se întoarce cu success electoral de la locale și după luna de pușcărie, își schimbă cravatele și costumul și se gândește să devină investitor. Într-un fel de haiducie modernă, le spune tuturor că vine din partea poporului și că asta e cheia de boltă. Toți politicienii iau o demagogică și instinctuală poziție de drepți când aud cuvântul magic: popor. De pe urma lui, toți au băut apă și chiar șampanie. A văzut că mai marii țării au câștigat atunci când au făcut apel la popor și s-a gândit că dacă se înfrățește cu poporul este mai greu de arestat. Cum să-l arestăm pe Președintele Poporului? În satul cu miniștri, Dan Diaconescu are deja experiență solidă, a făcute multe târguri cu politicienii, simte că băieții vor să facă ceva șmecherie și atunci se bagă și el în vorbă, pentru că e convins că cineva urmează să ia Oltchimul, tot pe nimic, așa că ar putea câștiga și el ceva din asta. Măcar ceva capital electoral, dacă nu ceva bani. Poate că nici nu se gândește să ajungă prea departe, deci întârzie la licitație zece minute pentru ca să fie descalificat și să poată să se vaite toată campania electorală că ciocoii nu l-au lăsat să facă un bine poporului. Face spectacol, dar satul cu miniștri are mulți oameni proști; îi acceptă circul și nu-l descalifică. Cum spectacolul este național, proștii întră în spectacolul lui pentru că important este să te vezi la televizor; mâine poți face poate o mare carieră politică, precum Teo, Socaciu sau chiar Firea. Exponenții acestui stat, care pare prostul perfect, sunt doi băieți care vor mai apărea pe la finalul poveștii: Chițoiu și Vulpescu. Cea spusă de mine sau una pe care o s-o auzim mai târziu, spusă de alții, despre niște șmecheri care au azi niște cătușe XXL pe la încheieturi.

Probabil că și cei din satul cu miniștri se gândesc la o șmecherie, văzându-l pe Dan Diaconescu că își bagă nasul în ciorba lor. Nu este ușor de subtilizat Oltchimul, fiind vorba de mii de locuri de muncă care înseamnă voturi multe și dominația într-o întreagă regiune. Trebuie găsit unul care să fie vinovat pentru asta, care să poată plăti electoral. Așa că le convine Dan Diaconescu, care va câștiga ceva la alegeri, puțin speră ei, dar după aia, mamutul poate fi lichidat, iar prada împărțită între grupurile de interese.

Astfel că nimeni nu verifică bonitatea lui Dan Diaconescu, ajunge o scrisoare de confort, care nu garantează nimic. Se trece cu vederea că Diaconescu are firma principală în insolvență, datorii la stat de 2,3 milioane de euro, zice ziarul Gândul, și este urmărit penal; Vernescu repetă aberația lui Diaconescu și îl încurajează: banii care vor veni de pe acțiuni vor ajunge iar la Oltchim. Este clar că ar fi un ajutor de stat nepermis de UE și anormal chiar și pentru noi, dar totul rămâne așa. Statul nu se interesează despre modul în care s-a ajuns în scurt timp la datorii de o jumătate de milliard de lei.

Explicația lui Dan Diaconescu, cu banii pe care ba îi are, ba nu-i are, ba o să-i adune de la oamenii care se uită la OTV, este similară celei spuse sătenilor cu pielea de vacă de prăsilă care va produce în viitor cirezi nesfârșite. Cum să convingi o administrație cu asemenea prostii, administrație care este, zice ea, foarte îngrijorată de soarta oamenilor, dacă nu are ea un interes sa facă pe imbecila? Dan Diaconescu a licitat o sumă care nu are legatură cu vreo evaluare a acțiunilor, mult mai mare decât ceilalți, pentru că oricum știe că nu are de unde s-o dea și contează efectul de scenă. Și, ca orice cacealmist, dacă tot nu are cele 46 de milioane de euro, vorbește despre 2 miliarde pe care o să-i aducă, va lua TAROM, CFR și orice altceva, bani mulți pentru a ajunge pentru imaginația tuturor fraierilor.

Contractul nu cred că se va semna vreodată, Dan Diaconescu va demonstra că i s-au pus bețe în roate și va face un scandal lung cât campania electorală de toamnă. Va pune condiții la contract, va țipa ca din gură de șarpe că investitorii români sunt umiliți și respinși (cel puțin aici ar avea dreptate). Carnavalul va continua, iar statul a scăpat de FMI pentru moment, inventând un câștigător, deși putea să prelungească procedura dacă nu le convenea oferta. Dacă șeful privatizării din România este de meserie lichidator, liberalii care l-au pus acolo vor continua privatizarea prin metoda la care este specialist Vulpescu, adică lichidarea.

Probabil statul, dacă nu este chiar prost, a mizat pe acoperirea mediatică cu sute de analiști care vor vorbi la televizor fără să caute a înțelege și fără ca măcar să fi citit legea 137, cea care stipulează condițiile de privatizare și, în acest cor al televiziunilor, nu se va vedea escrocheria. Nimic din toate astea nu ar fi fost posibil fără imensa prostie generală din satul cu miniștri, fără mass media care și-au pierdut orice facultate critică și fără căutarea unei audiențe cu orice preț - comparabile cu o sinucidere colectivă din satul lui Păcală.

Șmecherii de la stat au încercat, poate, să facă o perdea de fum, folosindu-se de Dan Diaconescu pentru a distrage atenția de la adevăratul mecanism de lichidare al Oltchim. Dar îmi pare tot mai mult că ar putea cădea în propria capcană.

Dacă lui Diaconescu îi reușește foarte bine scandalul, pe fondul dezamăgirii față de privatizările falimentare din ultimii 20 de ani, iar oamenii chiar încep să creadă că el ar fi fost o soluție? Dacă procentul lui de la alegerile din toamnă trece de 20 la sută? S-a întâmplat cu PRM în 2000 și nu a fost un asemenea carnaval. Voturile acestea ar putea să lipsească tocmai celor care au acceptat această cacealma și ar putea chiar pierde puterea sau, în cel mai bun caz, să devină dependenți de un tip imprevizibil, care va avea pachetul de control în mandatele parlamentare.

Nu-i așa că pare că în satul cu miniștri sunt o gramadă care au pornit deja spre Dunăre și s-ar putea să nu se mai întoarcă? Sigur, deocamdată este doar faptul că sunt cele mai multe șanse ca oamenii aceia din Vâlcea să își piardă locurile de muncă și să trebuiască să-și reorganizeze viețile, indiferent ce le spun politicienii. Celelalte consecințe s-ar putea să le vedem în scurtă vreme.

Epilog

În povestea originală, Slavici nici nu a mai știut ce să facă cu finalul. Cred că s-a speriat și el de prostia propriului popor, așa că ne spune că minciuna învinge într-un hapy end tipic românesc (nu era inventat happy end-ul american). Finalul nu are nici pildă și nici un sfârșit cert. „Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele. Cine o știe mai departe, mai departe are s-o spună”. Ironia amară a lui Slavici nu salvează nimic, era cel mai vrednic, pentru că era singur. Autorul lasă finalul și morala în grija cuiva imprecis care poate o să vină, dar nu e sigur, și nici speranțe de îndreptare a lucrurile nu sunt, dacă autorul se ferește măcar să le sugereze.

Nu știu care este morala acestei povești din programa școlară. Va trebui să întreb un educator sau vreo învățătoare. Poate că Păcală este considerat simpatic pentru că taxează prostia extremă. Nu doar prostia omenească, ca în alte povești, ci prostia colectivă. Nu ar fi exclus ca morala să vrea să ne spună că există escroci și mincinoși peste tot și asta dăunează grav societății.

Dar cum o să înțeleagă copiii morala dacă Păcală totuși nu este pedepsit în nici un fel pentru minciunile, manipulările si hoțiile lui? Povestea are un happy end pentru eroul principal, dar este o tragedie colectivă. Cred că suntem în prezența unei dileme morale în cazul acestui final, pe care sensibilitatea extremă a lui Slavici îl lasă deschis; autorul nu se încarcă cu misiunea de a crea speranțe false.

Rămâne să ne întrebăm și noi despre finalul carnavalesc al privatizării Oltchim. Încă nu-l știm, dar parcă aș fi de acord cu Slavici și cu Mircea Badea: Păcală și Domnu’ Dan nu sunt vinovați și, în consecință, nu vor plăti. Nici povestea lui Slavici, nici acest remake cu Dan Diaconescu, nu sunt chiar povești pentru copii, sunt povești pentru oameni mari, care parcă nu mai înțeleg nimic în România noastră. Imbecilizarea colectivă și amestecul ei cu șmecheria, hoția și manipularea dau fiecărei situații un final deschis. În satul cu miniștri cei mulți pierd tot timpul, dar de fiecare dată pe mâna lor.

Cei 7, 4 milioane

Splendorea și mizeria condiției de alegător
 

Nu s-a scris destul despre mizeria și splendoarea condiției de alegător. Când vin alegerile, alegătorul este rege, cel puțin pentru această perioadă . I se dedică ode și devine fluviu pentru băile de mulțime în care se purifică politicienii, un fel de Iordan care se revarsă din patru în patru ani pe câmpiile arse ale politichiei. I se dedică discursuri pasionale, se plânge de dragul lui și se depun jurăminte de credință. Chiar și cei mai cinici candidați uită că la o bere le spun electorilor ”bizoni care înghit orice” și își aduc aminte brusc că ”electoratul nu este un prost, el este mama ta și soția”. Cetățenii se transformă dintr-o dată în altceva, devin un fel de sfinți, răbdători și atenți la splendorile ascunse ale sufletului de politician mioritic. Verticalitatea și bunătatea electoratului sau înțelepciunea lui devin marile atuuri ale unei întregi națiuni căreia i se spune, ca la ultimul referendum:  "Votaţi fără ură, România vrea dragoste, bunătate, omenie. Votaţi cu sufletul deschis, votaţi de mână cu Dumnezeu şi cu soarta acestei ţări. Nu am nicio îndoială, duminică veţi vedea toţi chipul luminat al României. Aşa să ne ajute Dumnezeu, români".   Nu era vorba de alegerea mitropolitul la această votare ci despre mazilirea președintelui României. Uneori electoratului i se promite, dar cu precădere în ultimii ani electoratul primește direct bani și bunuri pentru votul pe care, uneori, îl scoate la un fel de licitație restrânsă.

Parcă și el, electorul se schimbă la alegeri. Are mai multă încredere în viață și speră. La ce, nici el nu prea știe. Dar vede că i se asfaltează strada cu asfalt slab, de parcare, primarul îi trimite scrisori de ziua lui, aude lucruri pe care aștepta de mult să le audă și atunci nu rezistă, devine optimist de conjunctură.  Și, în fond, de ce să nu creadă, cândva lumea asta a noastră trebuie să se schimbe, să semene cu lumea civilizată. Candidații îi spun că toate lucrurile o să mergă mai bine, că fericirea generală  se află atât de aproape, la distanță de o ștampilă. S-a obișnuit cu faptul că după alegeri nu prea se întamplă mare lucru, dar el, amărâtul de elector, nu poate să nu spere, totul vine reflex, ca o aripă care ți-a crescut peste noapte, dar cum cu o singură aripă nu se poate zbura el este obligat să aștepte, în fiecare noapte, să-i crească și cealaltă aripă. Pe cea crescută nu o poți folosi, dar nici nu poți s-o tai, dacă într-o noapte crește cealaltă...

După alegeri, câștigătorul le mulțumește scurt și auster, trebuie trecut imediat la treabă, nu-i așa, iar învinsul îi injură în gând și se plânge, de regulă, că a fost furat.

Odată cu referendumurile care trebuie validate prin cvorum a apărut o problemă nouă. Nu votul în sine, ci prezența lui, cu orice preț, sau lipsa lui de la vot ca și atitudine zisă civică, de refuz suveran, de detașare olimpiană de o altă atitudine cretină și antidemocratică a adversarilor, contează mai mult. Unii vin să-i spună cât de eliberator este dacă nu votează, ceilalți ce mare erou este dacă se duce la vot. Majoritatea electorilor nu prea înțeleg ce este cu asta: cum dracu se face că aceiași oameni ieri îi chemau la vot și azi le spun că este mai bine să stea acasă, în numele acelorași idealuri.

La ultimul referendum au fost 7,4 milioane de votanți care au votat suspendarea Președintelui Băsescu dintre cei aproape opt milioane și jumătate care s-au prezentat la vot. Ce 7,4 milioane au fost sub cvorumul de 50% plus 1 pentru că referendumul să poată fi validat, dar asta nu i-a transformat în învinși. De fapt, au fost un fel de ”reușiți fără loc”, cum erau mulți absolventi de liceu care dădeau la facultate pe vremea împușcatului, care picau cu note de peste cinci.  Dar, fiind totuși atât de mulți, au devenit cel mai important subiect colectiv din istoria recentă a României. Pentru USL cei 7,4 sunt un potențial fantastic pentru toamna electorală și au devenit o țintă perfectă de comunicare. Despre ei toată lumea vorbește în fiecare minut la radio și tv, cum au fost învinși ei de către invadatorii europeni și de slugile lui Băsescu de la CCR. Au venit politicienii să le ceară să se revolte în masă, alții să îi fugărească pe procurorii care au invadat satele ca lăcustele, unii le explică zilnic cât de frustrați trebuie să fie pentru această falsificare a democrației. Jurnaliștii îi sperie că vor fi călcați de DNA, mai rămâne ca să vină cineva cu sloganul vechi al lui Traian Băsescu, de pe vremea când și Domnia Sa invoca Poporul la greu: Nu pot ei ancheta, cât putem noi vota! În spatele meu sunt 7,4 milioane  spune un politician scoțând pieptul, iar un altul din tabăra cealaltă îmi scrie pe mail că, în viziunea sa,  au votat doar tembelii, hoții și fraierii pentru a da jos un președinte (neprihănit, se gândea poate omul).

Pentru jurnaliștii lui Felix și pentru cei mai apropiați guvernului actual, cei 7, 4 milioane sunt, cum recunoștea Badea, un potențial de audiență care aduc venituri și salariu. Clar că trebuie cocoloșiți în fiecare seară și ținuți la cald până la alegerile care sunt aproape.

Evident că pentru tabăra lui Traian Băsescu acești iluminați nu sunt nici pe departe niște eroi sau niște revoluționari. Poate niște needucați cum a  spus cineva, niște victime, au fost duși ca vitele,  am auzit de la alții,  ba chiar se caută dovezi pentru a se concluziona că mulți nici nu au existat, fiind de fapt rezultatul unei fraude masive.

S-ar putea să fie mai multe sau mai puține fraude, însă voința electoratului a fost destul de clară la acest referendum. Lor, celor 7,4 milioane, un propagandist de dreapta le contrapune o forță și mai mare: Mulți politicieni, ziariști și analiști politici îi căineaza și îi plâng pe cei 7,4 milioane care au votat împotriva lui Băsescu. Dar noi, cei 11 milioane, pe noi de ce nu ne băgați în seamă? După  acest mare deștept contemporan absența devine o virtute mai mare decât prezența și exprimarea votului.

Indirect, cei 7,4 milioane de magnifici sunt luați în șuturi și de mulți jurnalisti care îi acuză că nu ies în stradă să dea jos, să se revolte, să-și mai exprime voința încă o dată în Piața Universității...

Va mai dura ceva timp până ce vor fi lasați în pace cei 7,4 miloane de votanți cu DA, dar și cei aproximativ 900 000 care au mers să-l susțină pe Băsescu. La alegerile din toamnă cei 7,4 milioane de români vor fi subiect principal și țintă de comunicare privilegiată și dacă mâine vom întreba daca au votat DA, într-un sondaj cu întrebări retrospective, nu ar trebui să ne mire dacă acești 7,4 milioane or să devină 10 milioane, pe principiul vechi, ilegalist: puțini am fost, mulți am rămas.

Ceea ce descriam până aici este până la urmă normal să se întâmple în democrații, originale sau nu, cu exagerări sau fără, polemica este preferabilă bâtei miliției și libertatea de a înjura pe oricine la televizor este totuți mai bună decât cele două ore de televiziune cenzurată pe zi. Nu este normal însă faptul că nimeni nu a încercat măcar să se întrebe cine sunt cei 7,4 milioane de români înainte de a-i lua în brațe sau de a-i înjura ca inculți manipulați. Deși s-au facut sondaje continuu, nici un sociolog nu a fost întrebat cine sunt aceștia și ce fac ei, parcă pe nimeni nu a înteresat altceva decât votul și faptul că s-au dus la vot. 

Conștient că este important să răspunzi mai ales la întrebări pe care nu ți le pune nimeni, cu riscul de a mă înjura cei care vroiau ca să nu știm nimic despre ei, încerc să schițez câteva linii, pe baza unor cercetări făcute în această perioadă și mai ales pe baza unui studiu realizat în ziua votului pe un eșantion de peste 6000 de subiecți reprezentativ la nivel național.

Ne vom întreba dacă acest electorat, unul obișnuit sau unul special,  a apărut peste noapte sau el a mai existat în spațiul public, dar nu a fost băgat în seamă.

 

Prima surpriză: cei 7,4 milioane sunt alegătorii cei mai conștiincioși.

La o întrebare legată de participarea la celelalte referendumuri și alegeri din ultimii 5 ani, peste 65% dintre ce 7,4 milioane declară că au fost la vot la celelalte alegeri, deci sunt oameni care votează frecvent. Dacă nu ar fi fost boicotul PDL acest procent era mai mare, cu siguranță.

Dacă majoritatea celor 7, 4 milioane este nucleul de votanti frecvenți, deci disciplinați, atunci haideți să vedem ce s-a întâmplat le celelalte referendumuri din ultimii cinci ani, majoritatea politicienilor fiind interesați mai mult să uite de aceste două evenimente electorale, decât să vedem ce s-a întâmplat cu alte ocazii.

În 2007 am avut un referendum cu același subiect, demiterea lui Traian Băsescu. Au fost pe liste 18.301.309 de români și s-au prezentat la vot 8.135.272 alegători  (44,45%), aproape ca și acum. Atunci 6.059.315 au votat NU (74,48%) deci l-au reîncărcat cu energie politică pe Traian Băsescu. E drept și Traian Băsescu a încercat atunci să-i facă pe parlamentari să-și dea demisia pentru că au avut peste 6 milioane de voturi împotriva propunerii, dar nimeni nu a reacționat, nimeni nu a schițat vreun gest de asumare a responsabilității. Nici Traian Băsescu nu își va da demisia, probabil, deși adversarii lui invocă argumentul voturilor împotrivă. Atunci Parlamentul a adunat 2.013.099 de voturi pentru DA (24,75%) voturi pe le-ar fi obținut și Traian Băsescu dacă nu ar fi boicotat prezența. În 2007, sondajele de opinie arătau sprijin de peste 70% pentru Președintele României și echipa lui nu era interesată să boicoteze, mobilizau lumea la vot pentru a spune NU. Lumea s-a dus la vot și l-a apărat pe Traian Băsescu. Să nu-mi spuneți că era alt popor, cei mai mulți dintre cei care azi sunt eroii demiterii simbolice, nevalidate, a Președintelui sunt cei care atunci au ascultat chemarea revoltatului împotriva sistemului ticăloșit.

În 2007 a mai fost un referendum pentru sistemul electoral  uninominal în două tururi, dar a fost invalidat fiindcă s-au prezentat doar 4.851.470 de români cu drept de vot, adică 26,51%.  Cei 7,4 milioane au lipsit în majoritatea lor, deși referendumul era făcut concomitent cu alegerile europene și Traian Băsescu chema la vot spunând chiar că,  dacă eșuează acest referendum, va mai încerca încă o dată. Ce nu ne mai aducem aminte este faptul că la  referendumul convocat de Președinte pentru introducerea scrutinului majoritar uninominal cu două tururi, Călin Popescu Tăriceanu , premier și lider al Partidului Național Liberal a refuzat să voteze pentru referendum, boicotând referendumul. A declarat boicot atunci și  președintele de onoare al Partidului Social Democrat (PSD), Ion Iliescu, cu motivația că Traian Băsescu ar fi “uzurpat” prerogativele Parlamentului prin convocarea unui referendum care modifică sistemul electoral. Poporul nu l-a mai ascultat pe Traian Băsescu și a funcționat boicotul viitorilor aliați din USL.

Ultimul referendum a fost declanșat tot  de Traian Băsescu, în cadrul războiului de o sută de ani cu Parlamentul, fiind pus în același timp cu alegerile generale, pentru a se atinge cvorumul. Pe liste au fost înscriși 18.293.277 de români, dar nimeni nu a comentat și nici nu s-a grăbit cineva  să actualizeze listele permanente. Atunci au votat DA,  pentru reducerea numărului de parlamentari la 300,  un număr de 7.765.573 (88,84%), iar vreo 900 000 de români au spus NU. O situație asemănătoare cu cea de azi.  Deși au fost 7,7 milioane care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari, nimeni nu a mai vorbit de ei după acest eveniment. Evident, nici pedeliștii nu aveau niciun interes pentru votul celor 7, 7 milioane de români. Deși era cel mai mare număr de voturi pentru o idee politică, votul românilor a fost batjocorit, dar nimeni nu mai vorbește de asta, deși nu au trecut decât doi ani și ceva. Cred că vă dați seama că grosul celor care au votat atunci pentru parlamentari mai puțini a fost majoritar format din cohorta de votanți tradiționali, adică a celor 7,4 milioane de români de azi.

Rezultatele de la referendumul de acum o lună sunt prea cunoscute ca să le mai aducem aminte, dar ceea ce rămâne după analiza a cinci ani de referendumuri, constanta pe care o putem pune în lumină, este cinismul politicienilor și demagogia. Observăm doar nesocotirea voinței oamenilor și folosirea voinței lor testată inițial prin sondaje, în scopul unor proiecte politice care nu au prea mare atingere cu interesul colectiv.

Este clar că în ultimii 10 ani un corpus compus din 8 -10 milioane de alegători se duce conștiincios la fiecare alegeri și votează ceea ce îi cer politicienii momentului. Nu avem două sau trei Românii care se duc la vot în anumite momente, ci un nucleu  de votanți care merg la vot chiar și când li se cere să nu mergă și votează așa cum li se pare mai corect în acel moment.

Fotografie de grup al celor 7,4 milioane

Mai precis, cine sunt cei 7,4 milioane de votanți care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, ce alte comportamente politice au, ce declară ei despre sine în ziua în care s-au dus la vot.  

Ipoteza mea inițială că votanții sunt un grup electoral activ politic se susține deoarece  89,2% dintre cei care au votat DA, adică 6.600.908 alegători, declară că au votat și la alegerile locale din iunie 2012. E adevărat că 787.908 de cetățeni (10,6% din cei cu DA) nu au fost la locale, dar au mers acum să voteze pentru demitere, mulți dintre ei fiind români enervați de boicotul echipei lui Traian Băsescu. Dintre cei care au spus NU, adică 827.486 de electori, 87,7% au fost să voteze la locale și 115.889 (12,3% dintre apăratorii lui Traian Băsescu) au venit la vot, deși nu votaseră în iunie anul acesta.

Care sunt tipurile de localități, după apartenența primarilor, care i-au dat pe cei 7,4 milioane?

 

PDL	USL	PSD	PNL	UDMR	UNPR	Independent	Alt partid	Nu stiu	Nu răspund
14,8%	34,9%	18,8%	12,7%	1,4%	1,1%	2,1%	2,6%	10,1%	1,5%
1.098.069	2.581.337	1.388.219	940.487	102.553	80.041	155.080	195.101	750.389	112.558

 Aproape 5 milioane de votanți Da au fost furnizați de localități cu primar USL, PNL sau PSD, dar peste 1 milion vin din localități în care primarul e PDL. Primarii PDL au ”furnizat” și un număr 325.302 de alegători (34,5% dintre cei care au spus NU la referendum).

Dacă vorbim despre cei care au votat cu DA și au votat și la alegerile locale o să observăm că majoritatea adversarilor lui Traian Băsescu au votat la locale USL sau partidele componente. 

Așa cum se vede din graficul nostru, cei care au venit să spună DA nu provin doar dintre simpatizanții partidelor politice importante, ci și din cetățeni cu diverse alte comportamente electorale precum și un număr important dintre cei care nu doresc să spună cu cine au votat.

 

Cu cine ar vota cei care au spus DA la referendum?

Când scriu acest text parlamentarii USL ies din sală în timp ce un judecător de la CCR citește decizia de invalidare a referendumului, cu explicația că a fost nesocotită opțiunea electorală a celor 7,4 milioane. Este un război politic ce va continua, fiecare parte va căuta să extragă cât se poate extrage din votul celor  prezenți la vot care au spus DA suspendării lui Traian Băsescu. Nimic nou sub soare, competiția politică este normală, chiar și atunci când trece peste reguli și proceduri.

Dar, dincolo de modul în care se vorbește în numele celor 7,4 milioane, dincolo de purtătorii de cuvânt, iată ce declară ei duminică 29 iulie, după ce și-au exprimat votul.

 

După cum se vede ușor, opțiunea pentru USL este covârșitoare, dintre cei 7,4 milioane, peste 5 milioane vor să voteze USL la toamnă, în condițiile în care nimic nu se schimbă fundamental. Nu știu în ce măsură criza care a urmat votului din 29 iulie a influențat intențiile de vot, este posibil să se fi întâmplat și asta, dar duminică, 29 iulie,  USL avea cel mai mare scor pe care l-a avut vreodată, pe vreun segment electoral. Sigur, procentul era determinat și de boicotul PDL , al UDMR și de pasivitatea neutrală arătată de Dan Diaconescu.

Dacă analizăm voturile virtuale pentru un om pe care-l consideră potrivit pentru funcția cea mai înaltă în statul român, atunci vedem o situație oarecum neașteptată, dar previzibilă pentru sociologi.

Este adevărat, peste 40% dintre cei care au votat împotriva lui Traian Băsescu l-ar vota pe Crin Antonescu, politicianul PNL fiind în acest moment candidatul oficial al USL. Aici Victor Ponta mai adaugă vreo 300 de mii de voturi useliste pe care nu le poate culege Antonescu, Ponta fiind creditat aici pentru postul de premier. Dar se vede că mai mult de jumătate dintre acești oameni nu sunt votanți de partid. Peste un milion și jumătate dintre electori nu știu un om potrivit, peste 700.000 spun că nimeni nu îndeplinește această condiție,  nu răspund peste o jumătate de milion de români, iar șefii de partide obțin foarte puține voturi în cazul unei întrebări deschise. Este clar că nu le-am cerut votanților să ne spună o alegere de genul ”răul cel mai mic” ci, din contră, să spună un om potrivit pentru această funcție.

Dar să nu se bucure premature cealaltă parte a politicii, să nu credeți că acei care au votat NU, sunt mai fericiți, credeți cumva că sunt iluminați, că au soluție? Nu este cazul. Priviți tabelul de mai jos și o să observați că lipsește și aici soluția, omul.

 

Crin Antonescu	Traian Băsescu	Victor Ponta	Vadim Tudor	Dan Diaconescu	Mihai Răzvan Ungureanu	Sorin Oprescu	Nimeni	Altcineva	Indecis	Nu stiu	Nu răspund
4,3%	31,0%	,4%	2,6%	5,6%	6,0%	,4%	13,1%	4,5%		23,3%	8,6%
40.663	292.772	4.066	24.398	52.862	56.928	4.066	124.021	42.696	0	219.579	81.325

 

Cei care au mers la vot și au spus NU, nu pot fi trecuți în categoria băsiști incurabili, cum o fac jurnaliștii adesea. Vreo 40.000 ar vota Antonescu, vreo 50.000 Diaconescu, 42.000 au diferiți candidați minori și doar 31% (aproape 300 de mii) sunt fani ai Președintelui suspendat. Ciudat este că doar 6% dintre ei îl consideră Președinte ideal pe Mihai Răzvan Ungureanu, speranța dreptei civice. In mod evident esantionul celor care spun NU a fost viciat de boicot, el nu este reprezentativ pentru votanții de dreapta,  dar chiar și acest esantion autoselecționat arată lipsa de soluții a electoratului din România când este vorba să caute politicieni.

 

Aceste sumare analize bazate pe o cercetare realizată în ziua referendumului ne arată cât de schematice sunt analizele asupra electoratului și cât de puține lucruri știm despre așteptările, speranțele sau poziționările lui.

În general, vorbim schematic și maniheist despre electorat, fără măcar să avem curiozitatea de a afla ce gândesc oamenii aceștia,înainte sau după vot. Spunem că 7,4milioane este cea mai solidă majoritate din 1990 până acum, dar nici măcar nu ne mai aducem aminte de cei 7,7 milioane de români care au vrut să se reducă numărul de parlamentari acum mai puțin de trei ani. Ne folosim de electorat ca și cum ar fi un popor de păpuși de cârpă care se lasă mutat de colo, până colo și nu vrem să investim nimic în educarea lui. Îl mințim la alegeri, vom spune apoi că am avut intenții bune și nu am știut ce vom găsi,  dar măcar să nu-i falsificăm imaginea, să nu-l amăgim, amăgindu-ne pe noi înșine.  Încă electoratul nostru nu a obosit, merge atunci când îl chemăm la vot, nu mai are încredere în politicieni, dar și-a păstrat speranța magică în faptul că se va întâmpla o minune și totul se va rezolva. Chiar dacă nu o spune, în această ecuație magică, politicienii și intelectualii sunt acolo, elita României este subiect inclus. Credem că îl păcălim ușor, dar nu este chiar așa. Singur, fără a avea o mare elită civică, electoratul nostru activ, un corp de vreo 10 milioane de români, merge la vot și schimbă macazul când nimeni nu se așteaptă, produce schimbări care-i surprind pe falșii sau adevărații profeți, pe strategii onești sau pe cei care doar simulează competența. Deocamdată nu a rămas captiv în niciun țarc descris de politicienii de diferite culori, este încă viu și mai poate oferi suport unei schimbări în bine a României. Avem o singură problemă, cineva trebuie să vină cu acest proiect și oamenii să simtă că este un om veritabil, o echipă onestă și o intenție onestă. Nu a fost cazul până acum și nu electoratul este vinovat.

 

 

 

PS.

Caracteristicile studiului IRES invocat aici:

Volumul eșantionului: 6381 de indivizi de 18 ani și peste

Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național

Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 1,4%

Data anchetei: 29 iulie 2012

Interviurile s-au desfășurat prin metoda CATI