BILANŢUL POLITIC AL ANULUI 2017

sau

DE CE DETESTĂ OAMENII POLITICA ÎN 2017?

Analiză realizată de Prof. Univ. Dr. Vasile DÂNCU

Anul care urmează alegerilor este, în cele mai multe situaţii, un an fără probleme sau crize majore. Este anul în care funcţionează aşa-numita lună de miere pentru cei care iau puterea. Cei care câştigă alegerile sunt împinşi de către consilieri şi strategi să îndeplinească promisiuni electorale importante, lucru care consolidează puterea, dar şi încrederea sau simpatia publică. Cei intraţi în opoziţie îşi revin cu greu după înfrângere, de regulă, suportă congrese sau schimbări de lider sau a echipei de conducere. Nu este cazul României, deşi 2017 avea toate şansele să devină un an liniştit. Coaliţia câştigătoare realizase un scor neaşteptat, iar pierzătorii aveau probleme de lider şi de coeziune internă.

Remember: PSD a câştigat alegerile în 2016 cu un scor apropiat de 50%, exclusiv pe baza unui program apreciat de toate categoriile de public, dar şi a unei lipse de alternativă din partea principalului competitor, PNL.

Strategia câştigătoare, folosită în campanie, a fost surprinzătoare pentru tot spectrul politic: o strategie pozitivă de propunere a unui program aplicat, îndrăzneţ, fără inhibiții, care creează insatisfacţie faţă de Guvernul Cioloş ca simbolizare a guvernelor de dreapta. Componenta negativă a fost indirectă, mascată, implicită. A avut un efect deosebit: s-a renunţat la cearta din studiouri, actorii evoluând singuri. Concentrarea prezentării proiectului aproape exclusiv pe liderul partidului a oferit o garanţie în plus şi credibilitate privind realizarea acestuia. Românii cred mai degrabă în asumarea de către lideri în locul unei responsabilităţi comune care devine difuză şi neasumabilă individual.

La finalul anului 2016, optimismul era prevalent, peste 40% dintre români credeau ca vor trăi mai bine şi doar 28% ca vor trăi mai prost. Criza politică, era doar pe locul 4 la fricile românilor din anul 2016, devansată de lipsa locurilor de muncă bine plătite,  frica de boală, frica de război în zonă. Dar cel mai importantă stare era optimismul, 54% dintre români credeau că 2017 va fi un an mai bun decât 2016, doar 18% erau pesimişti. UE avea atunci o încredere cu 7% mai mică decât înregistrează la finele lui 2017, iar Preşedintele României cu peste 10% mai mică decât are în decembrie 2017. Populaţia avea trei obiective importante pe care le seta ca agendă a noului guvern: crearea de locuri de muncă, investiţii publice, creşterea salariilor pentru bugetari şi consolidarea  justiţiei.

După 12 luni. Unde s-a ajuns? 10 ipostaze ale României în 2017

1. Sentimentul derivei şi insatisfacţia generală

Scorul privind direcţia în care merge ţara este la un minim istoric: 17% sunt cei care sunt satisfăcuţi de modul în care politicienii îşi fac treaba în ceea ce priveşte managementul societăţii înspre ţintele şi angajamentele luate în campanii electorale, atunci când optimismul creste brusc şi încrederea la fel. Anul începuse cu o apreciere pozitivă a direcţiei de peste 35%. 

Aproape 60% dintre români sunt, la final de an, nemulţumiţi de felul în care trăiesc. E adevărat, media este ridicată de cei cu studii superioare din eşantion, precum şi de către cei tineri, aceste categorii găsind mai multe satisfacţii şi realizări în felul în care trăiesc. Femeile, comparativ cu bărbații consideră că lucrurile în România merg într-o direcție greșită în pondere ușor mai ridicată, în timp ce, pentru un sfert dintre respondenții de peste 65 de ani, lucrurile merg într-o direcție bună, proporție semnificativ mai ridicată comparativ cu celelalte categorii de vârstă.

2. Viitorul nu sună bine

Dacă în general, la începutul unui nou an oamenii devin mai optimişti, trecerea de la un an la altul fiind o perioadă de bilanţuri şi planuri personale, în acest sfârşit de an românii sunt mai pesimişti decât în alţi ani, 46% cred că o să le meargă mai prost. Cei care sunt optimişti cu privire la viitor abia depăşesc un sfert din populaţia ţării. Populaţia activă, segmentele dintre 35 şi 65 de ani, au cel mai mare pesimism. Acelaşi lucru îl spun oamenii şi atunci când este vorba despre modul în care va merge ţara, în general. Rareori este perceput un aşa raport de dependenţă între individ şi evoluţia lucrurilor din societate. Comparativ cu anul 2016 rămâne acelaşi raport între evoluţii pozitive şi negative: 45% dintre români sunt de părere că anul acesta a fost mai prost decât anul 2016, doar 24% cred că a fost mai bun, iar 30% sunt de părere că lucrurile nu s-au schimbat semnificativ.

3. Criză politică majoră

Chiar dacă politicienii sau analiştii politici s-au ferit parcă să pună acest diagnostic oamenii preferă eticheta de criză politică atunci când îşi definesc îngrijorările din acest an. Ierarhia fricilor are în top 3: criza politică, creşterea preţurilor şi frica de boală (două treimi din populaţie). Dacă în alte situaţii politica era respinsă, dar era mai mult ignorată, acum este percepută ca fiind o adevărată ameninţare pentru români. Acest lucru se vede şi în următoarele componente ale complexului de frici sociale: lipsa locurilor de muncă, reducerea veniturilor, nesiguranţa locului de muncă, lipsa de perspectivă.

Femeile sunt îngrijorate în proporție mai scăzută de criza politică (principala îngrijorare a bărbaților), principala lor preocupare fiind pentru creșterea prețurilor (care ocupă locul doi pentru bărbați). De asemenea, acestea sunt îngrijorate cu privire la sănătatea personală, în timp ce în top 3 al îngrijorărilor bărbaților se află lipsa locurilor de muncă, pe lângă celelalte două aspecte deja menționate.

Diferențe în ordinea priorităților apar și în funcție de mediul de rezidență: în timp ce pentru cei din mediul urban, primele trei îngrijorări sunt criza politică, creșterea prețurilor și frica de boală, pentru cei din rural acestea sunt creșterea prețurilor, criza politică și lipsa locurilor de muncă.

Cu cât respondenții înaintează în vârstă, cu atât îngrijorarea cu privire la starea de sănătate personală este menționată de ponderi mai mari ale acestora și îngrijorarea cu privire la lipsa locurilor de muncă în ponderi mai reduse.

Respondenții cu studii superioare sunt îngrijorați de criza politică în proporție semnificativ mai ridicată (46%) decât cei cu studii medii (28%) sau elementare (18%), cei din urmă fiind îngrijorați în proporții mai ridicate de creșterea prețurilor, de boală sau de lipsa locurilor de muncă.

4. Evenimentele cele mai importante care au marcat opinia publică în 2017

Decesul regelui Mihai I este considerat a fi evenimentul cel mai important, aceasta devansând protestele de la începutul anului sau marcarea intrării în anul centenarului statului naţional.

Funeraliile fostului rege al României au reprezentat un moment de emoţie colectivă care au egalat un alt moment de mobilizare emoţională, cel al protestelor. Evenimente cu impact mai mic, dar semnificativ, au fost creşterile de salarii şi pensii, Ordonanţa 13 ca decizie politică (o menţionează 3% din populaţie), schimbarea Guvernului Grindeanu sau debutul unei mari crize politice.

La întrebarea deschisă care solicita celor intervievaţi să indice un eveniment politic major al anului 2017, aproape o treime dintre români pun schimbarea legilor justiţiei pe primul loc, evident evaluând neunivoc, deci diferit, acest eveniment politic. Pe locul al doilea sunt manifestaţiile faţă de Ordonanţa 13 a Guvernului, apoi majorarea salariilor din mediul bugetar, schimbarea Guvernului Grindeanu şi Reforma fiscală adoptată de guvern.

În timp ce pentru cei mai mulți dintre respondenții trecuți de vârsta de 35 de ani, evenimentul cel mai important al anului 2017 a fost moartea Regelui Mihai, pentru categoria de vârstă 18-35, cele mai importante evenimente au fost protestele din ianuarie - februarie 2017.

Dacă luăm în considerare nivelul de educaţie, pentru persoanele intervievate care au studii superioare, cele mai importante evenimente ale anului au fost protestele de la începutul său (15%), moartea Regelui Mihai (14%) și Ordonanța 13/legile justiției (7%), în timp ce, pentru cele cu studii medii, topul este: moartea Regelui (10%), ziua națională (7%) și protestele de la începutul anului (6%). Peste jumătate dintre respondenții cu studii medii sau elementare nu pot da un exemplu de eveniment important din 2017, în timp ce, în cazul celor cu studii superioare, proporția este mai apropiată de o treime.

5. Românii detestă politica

Dacă îi întrebăm direct pe respondenţi despre gradul de mulţumire faţă de politica românească, atunci avem măsura exactă a nemulţumirii generale faţă de sistemul politic de la noi: doar 9% dintre români se declară mulţumiţi.

Dacă ne raportam la populaţia între 18 şi 50 de ani, atunci acest procent este de 5%, doar vârstnicii de peste 65 de ani sunt mulţumiţi în proporţie de 20%. Nu este vorba doar de o polarizare a opiniilor politice, normală în orice studii de acest gen, unde cei care sunt simpatizanţii guvernanţilor sunt mai pozitivi faţă de politică, iar cei care sunt în opoziţie, în mod evident, mai nemulţumiţi. Nici în cazul votanţilor PSD (75% nemulţumiţi) sau ALDE (85% nemulţumiţi) situaţia nu este radical diferită. Este foarte clar că dincolo de emoţiile şi de ataşamentul politic, românii consideră politica o ameninţare la adresa vieţii lor personale şi sociale.

6. Încrederea în instituţii

Acesta este un bun indicator al crizei, dar şi o bună explicaţie pentru pesimismul românilor faţă de politică în general.

Uniunea Europeană este pe primul loc, cu puţin peste 50%, acest fapt având ca explicaţie poate si degradarea încrederii în forţele politice interne. Putem spune că încrederea în UE s-a consolidat uşor în acest an pe măsura percepţiei crizei politice majore din România şi a imposibilităţii găsirii unui consens intern.

Primarul localităţii rămâne în fruntea instituţiilor politice interne, lucru care este explicabil prin distanţa socială mai mică percepută de oameni faţă de această instituţie.

De altfel, Uniunea Europeană şi primarul localităţii sunt singurele instituţii care depăşesc 50% încredere, următoarele fiind mass-media şi Preşedinţia României, aflate în jurul pragului de 40%. Banca Naţională a României se situează în zona de 30% încredere, destul de scăzută faţă de ultimii ani, iar ONG-urile sunt apreciate doar de un sfert din populaţie. Pe ultimele locuri, la nivele care nu s-au modificat semnificativ pe parcursul crizelor din ultimii 5 ani se situează: instituţia Primului Ministru, Parlamentul şi partidele politice, cu nivele de încredere în intervalul 20%  -10%.

Când vine vorba despre încrederea în Uniunea Europeană, categoriile de populație care declară că au încredere multă sau foarte multă sunt bărbații și tinerii între 18 și 35 de ani. Aceleași tendințe sunt valabile și în cazul încrederii în BNR, în acest caz adăugându-se și categoria respondenților cu studii superioare.

În mass media au încredere multă sau foarte multă în proporții mai ridicate bărbații, persoanele de peste 35 de ani, respondenții cu studii elementare sau medii și cei din mediul rural.

În Președintele țării au încredere în pondere ușor mai crescută bărbații, cei care locuiesc la oraș, precum și susținătorii PNL și USR.

În Primul-ministru, dar și în Parlament și partide politice în general, au încredere în proporție semnificativ mai ridicată respondenții trecuți de 65 de ani, precum și votanții PSD sau ALDE.

7. Responsabilităţi pentru modul în care merg lucrurile

Principala responsabilitate pentru modul în care merg lucrurile în România este a Guvernului, consideră 47% dintre români, urmează apoi Parlamentul şi Preşedintele cu valori care depăşesc cu puţin 20%.

8. Orientări de politică externă

Românii cred că în anul care vine politicienii ar trebui să crească apropierea faţă de Germania şi Statele Unite ale Americii, în această ordine de preferinţe.

Categoriile de populație care susțin în pondere mai ridicată ideea potrivit căreia România ar trebui să aibă o relație mai bună cu Germania în anul 2018 sunt bărbații, persoanele peste 35 de ani și respondenții din Transilvania și Banat.

O relație mai bună cu SUA este susținută în proporție mai ridicată de persoanele de peste 65 de ani comparativ cu celelalte categorii de vârstă.

Cu cât sunt mai tineri sau mai puțin educați, cu atât respondenții consideră în proporție mai redusă cum că în 2018 ar trebui ca România să aibă o relație mai bună cu Moldova.

9. Bilanţ politic subiectiv: succese şi esecuri la 100 de ani de stat naţional

Puşi să evalueze prin întrebare deschisă care a fost evenimentul cel mai important care a marcat România în ultima sută de ani, o treime dintre români nu poate facă această evaluare, nu găseşte un răspuns. Dintre cei care răspund la întrebare, cei mai mulţi consideră că revoluţia din 1989 este evenimentul major, Unirea de la 1918 este al doilea cel mai important, iar pe locul al treilea se află integrarea în Uniunea Europeană. 7% din populaţie consideră instaurarea regimului comunist ca fiind evenimentul major, o nostalgie care reapare mai ales în perioadele de criză politică.

Când vine vorba despre realizările din ultimii 100 de ani din istoria României, bărbații menționează în proporție mai ridicată Marea Unire și regimul comunist, în timp ce femeile au dificultăți în proporție semnificativ mai ridicată să dea un exemplu în acest sens (39% NȘ/NR, comparativ cu 25% în cazul bărbaților).

Deși realizarea menționată cel mai frecvent la nivelul întregului eșantion este ieșirea de sub comunism, unirea este menționată de către cele mai multe (24%) dintre persoanele de peste 65 de ani drept cea mai mare realizare a țării din ultimul veac, în timp ce tinerii o menționează în proporție de 9%; pentru aceștia din urmă, o realizare demnă de menționat în proporție mai ridicată o constituie aderare la Uniunea Europeană (13% vs. 4% în cazul vârstnicilor).

Persoanele cu studii superioare amintesc în ponderi mai ridicate aderarea la Uniunea Europeană, ieșirea de sub comunism sau Marea Unire și în pondere mai scăzută regimul comunist. În rândul acestei categorii de populație, doar 13% dintre respondenți nu știu sau nu doresc să menționeze o realizare, comparativ cu 32% la nivelul eșantionului total.

Paradoxul este legat de faptul că la capitolul eşecuri avem o mai mare şi mai fragmentată varietate de variante pe care publicul le oferă. Leadershipul din ultimii 27 de ani  se afla pe primul loc - 13% cumulând liderii care s-au aflat la putere cu conducerea actuala. Căderea comunismului, cu doar 10%, dar aflată pe al doilea loc, este considerată de oameni ca un eşec pentru România şi aici fiind vorba tot de un efect al nostalgiei. Abia pe locul trei apare incriminarea comunismului (7%).

Bărbații văd Revoluția de la 1989 sau căderea comunismului drept cel mai mare eșec al țării noastre din ultimul secol în proporție ușor mai ridicată decât femeile, inversul fiind valabil când vine vorba despre lipsa locurilor de muncă sau migrația forței de muncă.

Era comunistă este văzută de către respondenții cu studii superioare drept un eșec al ultimului secol în proporție mai ridicată decât de cei cu studii elementare sau medii; această categorie de populație menționează în proporție mai ridicată și abdicarea regelui/renunțarea la monarhie.

10. Agenda publicului pentru următorul deceniu

Când sunt chestionați prin întrebări deschise despre ce ar trebui să facă politicienii în următorii 10 ani, românii amestecă măsuri concrete cu rezultate ale politicii. Crearea de locuri de muncă stabile şi bine plătite este principala revendicare, completată cu o țintă-rezultat: creşterea nivelului vieţii, optimizarea bunăstării. Pe treapta a treia, foarte aproape de primele două se află și o cerere pentru politică, adică guvernare rațională, în numele interesului comun. Oamenii consideră, de asemenea, că, dincolo de alte subiecte, este foarte importantă dezvoltarea economică și obţinerea de performanţe în domeniul economic. Foarte aproape de aceste puncte de agendă publică avem dezvoltarea învăţământului de calitate şi combaterea corupţiei. Următorul calup de obiective menţionează îmbunătățirea ocrotirii sănătăţii şi realizarea infrastructurii rutiere, cu procente semnificative intrând în primele opţiuni de agendă publică realizarea unei legislaţii coerente sau stabilitatea politică.

Crearea locurilor de muncă drept prioritate a guvernanților cu privire la societatea românească în următorii 10 ani este menționată mai ales de către femei, respondenți din mediul rural, rezidenți din Moldova și persoane cu studii medii sau elementare. Performanța/dezvoltarea economică, în același timp, este menționată mai ales de bărbați, respondenți din mediul urban, cu studii superioare.

O guvernare rațională/ Urmărirea intereselor populației este un aspect menționat cu precădere de persoanele peste 50 de ani.

De ce detestă românii politica?

Cum se ajunge la o asemenea percepţie negativă și la acest nivel de neîncredere în politica românească? Avem de-a face cu o temă interesantă de reflecție, iar cercetările sociologice, cum este cea de față, oferă explicații. Iată câteva dintre acestea:

1.       Prima cauză sunt oamenii care conduc, politicienii, cu calitățile şi defectele lor, precum și echipele care gestionează diferite procese politice. Oamenii percep că nu sunt ascultaţi de către politicienii pe care i-au votat și că nevoile lor nu contează.

2.       Instituțiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituțiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea in instituțiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populație în ultimii ani.

3.      Rezultatul politicilor publice este o mare injustiție socială. Românii se simt ”victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia si excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalitățile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievați consideră că, în viitor, inegalitățile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alții, cei mai mulți dintre intervievați consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societății care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care țin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.

4.      Statul este considerat ca fiind prea puţin prezent în oferirea de şanse egale, românii spun că trăiesc într-o societate profund nedreaptă. Intervenția statului în viața economică și socială este insuficientă, 8 din 10 respondenți sunt de părere că statul intervine prea puțin în viața economică și socială, în timp ce 1 din 10 consideră că intervine atât cât trebuie și mai puțin de atât consideră că intervine prea mult. Chiar dacă refuză protecția socială pasivă, trei sferturi dintre români considerând că persoanele care beneficiază de ajutor social sau de șomaj ar trebui să ofere ceva în schimb societății, totuşi când sunt întrebați dacă sistemul de protecție socială de la noi este excesiv, doar 14% spun că este excesiv, 44% că este insuficient, iar 38% se poziționează la mijlocul scalei, spunând că este potrivit.

5.      Egalitatea în fața legii este o mare problemă. Egalitatea în fața legii este un drept despre care doar 25% dintre românii intervievați consideră că se ține cont în România, în timp ce trei sferturi dintre aceștia consideră că acest drept tinde să nu fie respectat decât în mică măsură sau deloc. Chiar dacă oamenii nu înţeleg prea bine ce se întâmplă în cadrul polemicilor privind modificările din legile justiției, ei simt în acest moment o mare insatisfacţie față de această componentă a calității subiective a calității vieţii. O mare parte a scăderii încrederii în politica din ultima vreme vine și din percepţia că politicienii vor schimbări în justiţie care să le ofere un avantaj lor, nu să mărească egalitatea in fata legii.

6.      În fine, oamenii percep o distanţă socială foarte mare fata de instituțiile politicii centrale. Singura formă de politică în care romanii au o relativă încredere este politica locală, cel mai bine personificată de primar și primărie. Majoritatea cetățenilor consideră că instituțiile centrale sunt mai puţin interesate de nevoile lor reale, fiind mai corupte şi mai apropiate de interesele personale sau de grup ale oamenilor politici.

Dincolo de Ego

Dupa ce am scris cu simpatie despre Regele Mihai I am fost întrebat de unii prieteni contrariaţi dacă sunt cumva monarhist. Nu mi-a venit să cred, chiar atât să fi evoluat confuzia morală şi degringolada percepţiilor noastre încât nu mai înţelegem nimic?

Dragi prieteni, sunt republican și o să rămân așa. Din raţiuni de origine, de educaţie și chiar din raţiuni pragmatice. Dar dacă eu sunt republican, ar trebui să-i urăsc pe cei care au o alta opţiune? Ar trebui să îmi respect doar propriile pasiuni, să mă iubesc doar pe mine?

Să analizam un pic. Ca fiinţe sociale suntem confruntați cu o realitate diversă, aparţinem unor grupuri sociale diferite, unor grupuri de fani sau unor contraculturi sau grupuri aflate în competiţie sau conflict. Evident, ne manifestăm cu pasiune, avem preferinţe mai puternice sau mai slabe. Multe dintre certitudinile noastre sunt plămădite emoţional și acest lucru este tolerat şi tolerabil. Deşi nu este obligatoriu, o atitudine normală, mai ales pentru un intelectual, este să caute să privescă lucrurile și de pe o poziţie obiectivă, realistă, cât mai îndepărtată de subiectivitate. Ar fi necesară o asemenea poziţionare pentru ca să putem să ne exersăm cu imparţialitate anumite  funcţionalităţi sociale. Să putem să fim toleranţi, să putem înţelege şi aplica egalitatea de şanse sau chiar discriminarea pozitivă. Dacă ne raportăm numai la interesele noastre, dacă nu vom vedea decât ce ne place şi dacă nu acceptăm ca egali şi cu cei care nu sunt de acord cu noi, atunci putem face multe greşeli şi multe nedreptăţi ca urmare a acestor deformări de percepţie şi judecată.

Devenim mult mai umani atunci când reuşim să depăşim graniţele propriului EGO, când reuşim să trecem peste limita interesului nostru. Am ajuns să respect pe mulţi oameni care nu erau din partidul meu sau care nu erau din etnia mea sau cu care nu aveam aceleaşi atitudini sau opinii. Ştiu că umanitatea şi frumuseţea, spiritualitatea sau talentele sunt răspândite peste tot şi nu după algoritmi ai segregării sociale. Nu mai sunt membru al vreunui partid sau alt grup  şi am libertatea de a fi loial doar valorilor în care cred, chiar dacă știu că sunt supus erorii ca fiecare dintre noi.

Dar atitudinea contrară, în care credem că  merită să îi respectam doar pe cei care sunt ca noi sau corespund perfect proiectelor noastre personale,  este o forma de intoleranţă, începutul talibanismului.  Talibanismul are şi forme uşoare, nu doar cele cu centura de explozibil. Nu sunt monarhist, dar nu-mi vine să scot pistolul când vad pe cineva care crede în iluzia salvării prin monarhie. Mai degrabă, mă dezgustă cei care s-au trezit peste noapte iubitori ai coroanei doar pentru că aşa te aliniezi unei categorii autoestimate ca superioară masei,  născute pentru câteva zile, foarte probabil.

Vasile Dâncu: Mi-e frică să nu asistăm de Centenar doar la o uriaşă chermeză națională

Interviu cu Marius Avram

Azi, de Ziua Naţională, 1 Decembrie, România intră în anul 100 de la Marea Unire din 1918. România şi românii au mult mai mulţi ani, dar de atunci ne ţinem această socoteală, la fel cum fiecare ne ţinem socoteala propriei vârste de la naştere, deşi existam şi anterior, în pântecele mamei. Avem imediat 100 de ani de la Marea Unire! Un secol! Un veac! Poate un veac de singurătate, cum ar fi spus Gabriel Garcia Marquez. Dar, dacă a fost aşa, măcar să nu fie la fel veacul care vine!
Sociologul Vasile Dâncu ne oferă, în câteva cuvinte, o perspectivă asupra prezentului nostru, asupra veacului care a trecut şi a celui care va să vină. Prin devenirea noastră, prin felul nostru de a fi de acum încolo, cred că ne-am dori să-l putem contrazice în unele spuse ale sale. Şi cred că cel mai fericit de eventuala noastră contrazicere ar fi chiar domnia sa.
Centenarul riscă să fie un punct culminant al lipsei de solidaritate
Rep: Domnule profesor, avem o Zi Naţională şi intrarea în anul 100 de la Marea Unire; ce facem, cum procedăm?
Vasile Dâncu: Nu am fi noi dacă nu am face următoarele lucruri. În primul rând, să amânăm; se face asta de vreo doi ani deja. Apoi, când nu mai este timp, toata lumea se înghesuie să propună evenimente folclorice, de mică anvergură şi de medie relevanță. În fine, la capăt toate taberele politice vor încerca să se asocieze cu marea sărbătoare. Şi se vor disocia unii de alţii. Centenarul riscă să fie un fel de punct culminant al lipsei de solidaritate naţionala şi a ciorovăielii penibile de fiecare zi. Politicienii se vor acuza unii pe alţii de lipsa de respect pentru Marele Moment, timp în care toată lumea va păcătui. Am uitat ceva: toţi o să ceară bani de la bugetul amărât al statului pentru turnee de muzică din localitate în localitate, se vor cânta cântece patriotice cu iz pașoptist, iar tinerii şi copiii vor rămâne înafara sărbătorii. pentru că nimeni nu se va gândi la sensibilitatea lor şi la timpul prezent. În fine, unii se vor bate cu pumnii în piept ca şi cum ei ar fi făcut unirea, iar alţii vor cere să dăm grătarele mai încet, vorba unui maestru, ca să nu-i supărăm pe colegii noştri de istorie, ungurii, pentru că ei sunt în doliu după Trianon. Mi-e frică să nu asistăm la centenar ca la un şir de chermeze sau chiar la o chemeză naţionala cu manele, dizeuze şi grătare sfârâinde. Peste câteva zile va fi Ziua Naţională, care va putea oferi un bun diagnostic pentru viitor; cred că va fi prima dată când voi sta acasă, în biblioteca mea, cu muzica şi cărţile mele (oricum nu am nici o invitaţie oficială la vreun eveniment public) şi asta îmi oferă deja o mare bucurie. Dar se vede încă de acum că taberele politice vor sta separate, că momentul va fi căpușat politic de toată lumea.
Ar fi trebuit ca înca de la începutul anului trecut să avem comitet național, condus de un comisar general pentru centenar, cu un buget consistent şi cu un program bogat de manifestari până în anul 2020. Cred că anul 2019 trebuie să fie considerat ca vârf al manifestărilor deoarece atunci a avut loc Tratatul de pace prin care se consfinţeşte unirea. Din păcate nu avem aceste instrumente, decât poate parţial, dar nu avem o pregătire a clasei politice şi administraţiei centrale pentru amploarea unui asemenea eveniment. În schimb, cunosc sute de iniţiative minunate ale administraţiei locale, universităţilor, instituţiilor de cultură sau chair a unor întreprinzători individuali, fundaţii sau asociaţii. Cred că aceaste inițiative născute din emoţie vor salva centenarul şi vor da consistenţă şi ecou.
Centenarul trebuie să fie despre următoarea sută de ani
Rep: E un moment de bilanţ, probabil. Ce am făcut bine şi ce am făcut rău în cei 100 de ani împreună, în general, dar şi în relaţie cu noi înşine şi cu românii din cele trei regiuni? Ce ar trebui să facem de acum încolo?
VD: Semnificaţia cea mai importantă a centenarului ar trebui să fie bilanțul, nu festivismul. Cred că Centenarul nu trebuie să fie în primul rând despre trecut, ci mai mult despre viitor, despre  viitoarea sută de ani. Ar trebui să fim capabili să ne adunăm şi să facem un bilanț adevărat al secolului care a trecut şi să înţelegem care sunt blocajele care au limitat efectele benefice ale constituirii unui stat unitar, să vedem ce ne rămâne de făcut într-un viitor care nu pare a fi uşor de gestionat, într-o conjunctură internaţională complicată şi cu o pierdere masivă de populaţie activă. Este important să vedem de ce România nu a făcut în acest secol saltul decisiv spre modernitate, de ce nu a reuşit să le ajungă din urmă măcar pe fostele partenere din Tratatul de la Varşovia: Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia. De ce nu am reuşit să aducem politica la nivelul unui consens constructiv, ci ne aflăm la nivelul unui timp interbelic, neeuropean?! De ce nu am reusit să modernizăm administraţia decât până la nivelul întăririi centralismului, statul fiind singura sursă a puterii legitime, de ce nu ne-a ieşit descentralizarea şi respectul puterilor locale?! Sigur, trebuie să discutam cinstit şi cu minorităţile etnice, pentru a se vedea ce s-a ales din înţelegerile de la Alba Iulia şi de ce avem încă o minoritate etnică, cea mai importanta, care se luptă împotriva Constituţiei României (prin reprezentanţii săi, evident) și visează încă la retrasarea graniţelor. Trebuie să vedem de ce suntem înca departe de idealul unei educaţii adaptată la modernitate, dar ne lăudăm cu victoriile copiilor dopaţi cu matematică, fizică sau chimie pentru olimpiadele internaţionale. Ar trebui să anlizam şi alte aspecte ale trecutului cu privire la economie. Va trebui să vedem cum de am ajuns doar în 25 de ani de libertate să nu mai avem o economie naţională, ci o economie în care proprietatea este deţinuta de străini, să vedem de ce nu suntem în stare să ne finaţam dezvoltarea. Putem să ne mândrim cu faptul că IT-ul românesc este peste nivelul general al ţării, dar va trebui să ne propunem să trecem în viitorul apropiat de la lohn-ul intelectual, la echiparea societăţii şi economiei noastre cu tehnologiile viitorului, iar adminstraţia cu soluţiile smart. Trebuie să vedem cum putem să nu mai pierdem miliardele de euro de la UE, cât încă se vor mai da. Trebuie să vedem cum ne vom apăra statul şi acţiunea publică, dar fără a prejudicia dezvoltarea. Fără a ne mai plânge de corporaţiile străine, va trebui să recunoaştem că ele dau de lucru românilor şi multor firme româneşti, dar să ne facem noi planurile şi o legislaţie clară şi inteligenta. Să vedem ce legislaţii se aplică în Europa şi să nu ne tremure chiloţii când avem dreptate, pentru că fără să dublăm ivestiţiile străine nu avem cum să ajungem la un salariu mediu pe economie de peste 1.000 de euro. În schimb, să ne uităm cu realism la posibilităţile bussines-ului românesc de a creşte ca pondere în economie, acolo unde se poate şi unde are resurse. La fel, trebuie să gândim dacă nu cumva este necesar să încurajăm capitalul românesc, acolo unde are potenţial de dezvoltare şi nu pentru a crea paradisuri fiscale fără mare efect societal. În loc să visăm la întoarcerea românilor plecaţi în bejenie să ne întrebăm cum am putea stopa măcar hemoragia şi, poate mai imporatnt, dacă nu cumva trebuie să deschidem graniţele pentru muncitori străini din vecinătate, moldoveni, ruşi, ucrainieni, africani sau asiatici. Asta înainte de a dispărea anumite forme de economie şi investiţii din România, pentru că nu avem forţa de muncă, deşi avem oportunităţi. Sunt multe de lucru de bilanţ şi perspectivă, am spus câteva la întâmplare. În orice caz, trebuie să ne facem planuri realiste, nu proiecte politice de societate în care negociază umanişti cu capul în nori cu polticieni demagogi.
Şi, da, nu trebuie să uitam ce s-a făcut bun în această sută de ani, pentru că sunt multe succese. Cel mai mare succes este că România este înca un stat naţional, unitar şi independent, cum îi plăcea lui Ceauşescu să spună. Da, cu toate posibilele obiecţii legate de pierderile de după Al doilea război mondial şi cu limitările pe care azi le aduce globalizarea sau apartenenţa noastră la NATO şi UE. România s-a transformat şi cu contribuţia comunismului, este drept, dintr-o ţară agrară într-o ţară industrializată şi preponderent urbanizată. Am cristalizat în acest secol o conştiinţă naţională şi chiar dacă azi nu găsim calea unei pedagogii naţionale pentru cei tineri, trebuie să o căutam. Încă nu suntem destul de europeni şi încă avem nevoie să lucrăm în zona consolidării spiritului civic şi tolerantei. Suntem în NATO şi UE şi, indiferent de limitele solidarităţii. în caz de pericol, este prima dată când România nu este singură în faţa furtunilor geopolitice. E adevărat, suntem o ţară devastată de neîcredere în noi înşine, în ceilalţi şi în comunitatea naţionala, dar trebuie să ne preocupe acest lucru de centaenar. A trasa în memoria colectivă momentele importante ale devenirii noastre şi marile figuri ale istoriei poate crea identitate pozitivă, mai ales pentru generaţiile tinere care au văzut în ultimele decenii doar demitizare, scandal şi controverse pe temele istoriei noastre. În acest sens, cred că a considera Alba Iulia drept inima acestor manifestări, loc simbolic sau ţăruş de argint, cum spunea Lucian Blaga, ar fi un lucru de dorit, împotriva mistificărilor şi manipulărilor care se înceracă acum, într-o reinterpretare a istoriei unirii, reinterpretare în care se mută strategic marile momente dincolo de Transilvania. Cred că proiectul de educatie, comparabil cu cel de acum 100 de ani a lui Spiru Haret, trebuie să fie nucleul discuţiilor în cadrul centenarului. Încă nu este totul pierdut, şcoala mai poate fi salvată şi analfabetismul funcţional alungat. Dar pentru asta trebuie re-construit discursul măreţiei naţiunii pe baza miturilor viitorului, nu exclusiv pe baza miturilor despre trecut. Trebuie pentru asta un minim consens şi la baza lui trebuie câteva lucruri simple de la care să nu se abdice sub nici o formă: fîră politicieni lipsiţi de cultură sau veniţi din zone gri ale moralităţii sau bussines-ului, fără derive de la democraţie şi fără ca democraţia deliberativă şi cea reprezentativă să fie subjugate de vreun tătuc, cu emoţiile şi orgoliile lui. Indiferent dacă asta place sau nu poporului, trebuie să acceptăm cu toţii că oamenii trebuie educaţi pentru democraţie şi conduşi folosindu-ne de calităţile lor, nu exploatându-le defectele.
De 1 Decembrie o să-i spun în gând României ”La mulţi ani”, dar voi fi pătruns de teama că nu vom fi la nivelul cerut de istorie pentru Centenar.

Poezia - Cenuşăreasa lumii sociale?

Ce caută poezia printre marile teme pe care SINTEZA caută să le aducă  în discuţie şi reflecţie?

Vor spune unii că nu mai are niciun loc în lumea de azi, darmite într-o revistă care practică reflecţia strategică și caută să educe sau să incite la gândirea cu capetele noastre. De fapt, acest lucru se spune deja de la intrarea în modernitate și tot de atunci îi vine rândul fiecărei generaţii să răspundă la întrebarea, devenită retorică, un fel de incantaţie, lansată de Hölderlin și apoi filosofic adăugată reflecţiei lumii de Heidegger. Nu avem ambiţia de a răspunde definitiv acestei teme, vrem doar să arătăm câteva ipostaze ale poeziei contemporane și să arătăm câteva scene dintr-un peisaj complex, în care semenii noștri interacţionează cu poezia, ca gen literar, dar mai degrabă cu practicile sociale pe care acest gen le deschide: lectură, cumpărarea de cărţi de versuri, prezenţa poeziei în structura timpului liber.

Și studiul nostru sociologic, realizat pe un eșantion naţional, arată că poezia este încă vie, chiar dacă poporul român nu se bate în librării pentru volume de versuri, așa cum se bate pentru tigăile primite gratis sau cu preţ redus.

Poezia este mereu vie pentru că este deschisă

Poate că poezia nu mai este regina lumii, dar nu a murit. Poate că nu acesta este cel mai important argument, poţi fi poet fără să ai diplomă, fără să fii asociat și chiar fără să fi publicat vreodată o poezie? Poţi fi poet de cenaclu sau doar versificator solitar, poţi scrie doar pentru tine sau poţi să-ţi citești poeziile prietenilor sau doar iubitei. Ne vom folosi de surse diferite, de instrumentul anchetei sociologice, de vocile poeţilor, dar și de experienţele noastre personale. Eu o să fac asta cu predilecţie, pentru că nu sunt critic literar, chiar dacă, mai rar, ce-i drept, am comis și unele texte despre prieteni poeţi sau despre poezia lor. Nu trebuie să-ţi dea cineva certificat de poet, chiar dacă intrarea în istoria literaturii este păzită strașnic de critici sau teoreticieni literari.

Poezia schimbă lumea?

Dincolo de studiile savante de poetică sau poietică, poezia are un impact asupra lumii, poezia schimbă lumea. Dacă poezia schimbă destinul unui singur om, atunci o putem bănui de această forţă teribilă. Voi aduce aici exemplul meu, mărturia vieţii mele, pentru că de aceasta sunt sigur, şi cel puţin pot spune că o cunosc foarte bine. Și faptul că azi nu mă revendic ca fiind poet îmi dă oarecum un statut de martor, sau măcar de observator. M-am născut la ţară, într-o casă de lemn, fără prea mult mobilier, dar cu volume de versuri peste tot. De fapt, am învăţat să citesc pe volumele tatălui meu, pentru că erau texte mai scurte. Apoi încă din primele clase am început să citesc poezie, deși nu înţelegeam mare lucru. Îmi aduc aminte de niște plachete de versuri ale lui Gellu Naum, Dimitrie Stelaru sau Cezar Ivănescu, din care un copil de nouă ani nu putea înţelege decât poate sunetul unor cuvinte. Când aveam nouă ani, tata a câștigat un concurs de tipul „Cine știe câștigă” cu tema „Primăvara în lirica românească”, unde a învăţat peste 2.000 de poezii despre primăvară. Am fost încântat și eu că știam să răspund celei mai mari părţi a întrebărilor. Era în 1970 și am stat cu familia în sala Casei de Cultură din Năsăud, unde i-am ţinut pumnii tatălui meu. Tata a câștigat un premiu mare, cred că 6.000 de lei, dar în obiecte. Cred că mi-a cumpărat și mie o muzicuţă, dar de amintirea asta nu sunt foarte sigur.

Oricum, poezia intrase în viaţa familiei noastre destul de brutal, adică și cu bani, dar asta nu i-a alungat disperarea bunicului și nici bănuiala că feciorul lui nu va ajunge niciodată un mare gospodar și nici un muncitor obsedat al pământului. Mama a fost și ea terorizată de lipsa de viziune pragmatică a tatălui meu. Muncea din greu alături de ea, dar visa la altă lume. Mi-a spus odată însă, după ce îl certase și el s-a retras în grădină sub un măr, cu o carte pe genunchi, că totuși, dincolo de scandalul pe care ea îl face, să știu că tatăl meu e un om foarte bun. Am înţeles eu, atunci, că asta i se trage de la poezie, pentru că acolo, în satul nostru de munte, unde se trăia destul de greu, oamenii erau destul de aspri, în general. Tata era privit foarte ciudat de către comunişti, era un poet ţăran care scria versuri, dar nu cu rimă şi foaie verde. Scria în vers alb și făcea referire în poemele lui la teme eterne ale filosofiei și la personaje devenite mituri: Homer, Ulise, Cristofor Columb, Sancho Panza sau Don Quijote, acuzate de un critic de poezie, că fiind „prea livrești”. Securitatea l-a urmărit vreo 10 ani, dar până la urmă nu l-a băgat la pușcărie, deși îl vorbise rău pe Ceaușescu în public și scria scrisori sincere prietenilor.

Când mi-am cunoscut soţia, scriam versuri, scriam texte pentru un prieten de la Conservator și cântam. Viaţa mea s-a întâlnit mereu cu poezia. Ca o arătare ciudată, poezia îmi umple amintirile și memoria. Undeva în subconștientul meu, cred că poezia este una dintre minunile lumii. Dar poezia a schimbat și viaţa întregii comunităţi în care am crescut. Mica noastră comunitate unde doar târziu s-a introdus curentul electric, fără drum asfaltat, izolată de lume, a cunoscut o deschidere spre cer. Poetul a devenit model. Nu cei care făceau diferite forme de comerţ; nu singurul inginer din comună; nu cel de la bufet sau de la cooperativă, ci poetul. La scurt timp, câteva zeci de copii au plecat la licee și facultăţi.       Mulţi s-au apucat de scris poezie. Azi, satul nostru micuţ are vreo patru sau cinci membri ai Uniunii Scriitorilor și sunt mai mulţi cei care au publicat sau publică versuri în volume sau în revistele literare. Runcanii scriu cărţi și, chiar dacă au prosperat – mai ales cei care au pribegit prin Spania sau Italia sau cei care fac comerţ - comunitatea noastră a rămas vie. Oarecum poezia a ţinut-o în viaţă. Pe toţi i-a ajutat poezia. Pe unii care au scris versuri i-a transformat în poeţi. Dar pentru cei mai mulţi din copiii opincarilor de acolo a fost un îndemn spre a înţelege că există și o altă lume. Că porţile lumii nu sunt ferecate pentru ei, oamenii de pământ, cum ar spune azi un poet. Poate că lumea are porţile ferecate, dar există ceva chei. Una era poezia sau cartea în general. Evadarea din acea lume se poate prin carte și cultură.

Pentru cei mai mulţi dintre români poezia nu există

Da, dar asta este doar o constatare a unei anchete realizate de IRES. Dar asta nu e nicio nenorocire. Peste tot în lume este la fel, poate mult mai grav în alte locuri. Niciodată poezia nu a fost citită de toată lumea, niciodată nivelul de cultură al lumii nu a fost atât de ridicat, încât să poată trece dincolo de metaforă și să pătrundă într-o spiritualitate care nu are, la prima vedere, un sens pragmatic. E adevărat că doar 2% dintre români declară un contact destul de frecvent cu poezia. 27% dintre români recunosc că au scris cel puţin o dată o poezie și că au ajuns să facă asta fiindcă i-au împins iubirea, natura sau viaţa (în această ordine). Aproape unul din cinci români știu să spună un poet contemporan (Dinescu, Blandiana și Cărtărescu) și, chiar dacă am putea cârcoti că au auzit de aceștia pentru că s-au angrenat și în alte activităţi sociale sau în militantism ori jurnalism, este totuși ceva remarcabil. Femeile declară că citesc într-un procent dublu faţă de bărbaţi, iar cei cu studii superioare nu citesc poezie într-un procent cu mult mai mare faţă de ceilalţi, chiar dacă citesc mai mult alte tipuri de cărţi, ziare sau reviste, iar între regiuni geografice nu avem diferenţe semnificative. În mod firesc, tinerii sub treizeci și cinci de ani citesc mai multă poezie pe siturile de socializare, tinerii fiind și cei care citesc poezie mai des decât bătrânii. Eminescu este mai citit în Transilvania, Banat, Muntenia și Oltenia, decât în Moldova, iar Adrian Păunescu este dublu citit în Moldova în comparaţie cu celelalte regiuni. Bărbaţii recunosc într-o proporţie mai mare decât femeile că au scris o poezie, iar tinerii într-o proporţie dublă faţă de cei de peste 35 de ani. Ana Blandiana este citită de trei ori mai puternic de către eșantionul feminin, iar Mircea Cărtărescu de un număr dublu de bărbaţi. Dincolo de aceste evaluări cantitative, în care poate că unii români au exagerat legătura lor cu poezia, vedem că poezia este încă vie în mintea și sufletele românilor.

Nevoia de poezie este încă prezentă. Dacă poezia există și rezistă, atunci este clar că are o raţiune de a fi. Poezia este o formă a comunicării și o modalitate prin care conștiinţa se trezește. Poezia și poeţii au creat identitate spirituală unor comunităţi sau au îmbrăcat estetic momente importante ale istoriei care astfel s-au putut transmite din generaţie în generaţie. Dincolo de diversitatea ei, poezia transmite un mesaj imanent, despre nevoia de frumos și despre spiritualitate. "Poeţii sunt cei care, într-o lume stăpânită în mod violent de Rău și de Urât, luptă să ţină aprinsă flacăra Binelui și Frumosului, făcând din poezie o aură a iubirii și un scut aproape magic împotriva urii", spunea recent Ana Blandiana într-un interviu. Poezia trage un semnal de alarmă despre ceea ce nu putem fi, despre ceea ce uităm să fim atunci când ne îndepărtăm de umanitate și de cultură sau când ne rătăcim în civilizaţia de azi.

Avem senzaţia câteodată că, într-o lume accelerată și mercantilă, poezia nu își mai are loc sau că a dispărut. Dar ne înșelăm! Ea este mereu acolo, ne așteaptă, indiferent cât de puţin vizibilă este, indiferent cât de cuminte și negălăgioasă ni se arată. Este ca un semn că există o lume pe care o putem atinge doar cu sufletul și mintea, singurul loc de pe pământ în care nici măcar dictatorii nu pot intra cu cizmele.

Poezia este Cenușăreasa lumii, doar pentru că poate deveni în orice moment regina ei. Ţine doar de alegerea fiecăruia dintre noi.

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 46, noiembrie 2017.

(Prea târziu)

SOCIODRAMA VII - jurnal de şantier

Şi ce face prima dată maimuța umană, se aude vocea magistrului,  după ce pune catalogul pe catedră și sprijinit de pervazul fereastrei deschise se uită, în sfârșit,  la noi.

Maimuța umană se uită în oglindă, da, vrea să se vadă doar pe sine, răspunde studenta ochelaristă din rândul întâi. Vrea ca lumea toată să fie o uriașă oglindă și vrea să se vadă în toate oglinzile și în toate vitrinele,  de aceea târgoveții din mallurile uriașe au pus oglinzi peste tot.

Și ce mai face maimuța umană, se mai aude vocea stinsă a magistrului care întinde mâna pe fereastră și rupe o crenguță înflorită de măr. Nu, nu narcisismul este cel mai rău lucru, intervine din spate băiatul cel mai înalt, ci victimizarea. Dragii mei, maimuța umană se crede mereu victimă și vrea să fie compătimită şi plânsă, vrea sa aibă privilegii pentru că este unică în univers și atât slabă, atât de fragilă. Se crede o victimă şi mai valoroasă decât Natura și decât Dumnezeu, mai spune băiatul aşezându-se în bancă.

Magistrul nu mai spune nimic, parcă a uitat de noi, și atunci îndrăznesc eu să sparg tăcerea care s-a întins peste noi: Magistre, eu cred că și mai grav este că se iubeşte pe sine și doar pe sine și jinduieşte la tot ce nu este al ei. Da, sare în ajutor prietenul meu, chitaristul, maimuța umană vrea să-și vadă doar ideile ei peste tot și crede că Adevărul este doar unul și că îl are captiv în peştera ei de sub frunte.

Și eu cred că maimuța umană este câteodată un animal crud, e singurul animal care ucide de plăcere sau din pasiune ori din emoție ... Da, mai spunem noi în cor, ridicaţi în picioare, căci băncile deveniseră deja prea mici, maimuța umană este un animal de turmă, se ascunde în mulțimi și devine hienă sau caracatiță ucigasă.

Înfierbântați, nu observăm că magistrul nostru a plecat fără să ne dăm seama, iar noi tocmai ajunsesem la faza în care a vorbit pentru prima dată fata cu ochii albaştri și triști, cea care stătea singură în banca de la fereastră: maimuţa umană este cea care iubește frumosul şi uneori chiar ea îl creează și poate să moară de tristeţe sau de însingurare sau să se prăpădească de dor ... da, da, repetăm cu toții:  maimuta umană poate să iubească şi să ierte şi iar să iubească ...

Dar este prea tarziu, sigur este prea târziu, ... profesorul nu mai este de mult și catalogul e probabil închis în seiful de fier al școlii, iar noi avem doar o crenguţă de măr înflorit pe care magistrul a uitat-o pe catedră.

Poate eşua România?

România nu este o naţiune mică. Cel puţin nu din perspectiva unor ambiţii rămase ca reflexe ale trecutului şi pe care le avem şi azi. Suntem pe locul şapte în Europa din perspectiva numărului populaţiei, dar nu şi a PIB sau a altor criterii de dezvoltare; în cele mai multe situaţii suntem pe ultimele locuri în Europa. Perioada megalomaniei ceauşiste şi propaganda bine orchestrată după 1968 au avut ca efect naşterea un super-ego, cel puţin la nivelul elitei sau la cel al aşteptărilor populaţiei. Când o ţară întreagă se supără pe Simona Halep că nu reuşeşte să devină numărul 1 mondial, o ţară întreagă vibrează de frustrare şi o diabolizează cu o hotărâre demnă de o cauză mai bună.

Cu toate că, în ultimii ani, România a fost mereu în fruntea cozii clasamentelor europene de tot felul, reflexul de naţiune mare a rămas, la fel şi frustrările. Nu am văzut, dincolo de orgoliul rănit şi de teoria complotului, un orgoliu care să îndemne la acţiune şi o frustrare care să ducă nu la lamentaţii, ci la acţiune încrâncenată, la proiecte şi la solidaritate disperată. Când realitatea ne demonstrează că elevii noştri obţin note foarte proaste la testele PISA, în loc să ne adunăm să vedem cum trebuie rezolvat acest fenomen - prin modificarea curriculei sau prin eficientizarea procesului educaţional -, ne facem că nu înţelegem şi ne justificăm cu faptul că, an de an, câţiva elevi dopaţi de profesori excepţionali şi intraţi în programe extraşcolare de pregătire câştigă olimpiade internaţionale la matematică, fizică sau chimie.

Demersurile critice, fie că vin din partea specialiştilor sau din partea observatorilor, sunt interpretate, de multe ori, drept lipsă de patriotism sau sunt taxate ca având în spate proiecte politice ascunse ori chiar influenţe ale unor agenturi străine. Criticile se concentrează mai ales asupra guvernărilor sau asupra oamenilor care ocupă portofolii ministeriale, astfel că viteza cu care se schimbă guvernele sau în care sunt remaniaţi miniştri (în primele 10 luni ale acestui an s-au remaniat 23 de miniştri şi un premier) este un mod de a da satisfacţie opiniei publice, dar mai ales o modalitate de a evita analiza principalelor probleme sau nevoia de a renunţa la populisme şi la identificarea unor soluţii nepopulare. Politicienii sunt consideraţi ca fiind singurii vinovaţi şi cu asta orice dezbatere se termină. Programele de guvernare sunt colecţii de principii generoase care sunt uitate imediat ce guvernele se instalează, ocazie cu care  cei de la putere îşi dau seama că nu sunt bani, că administraţia nu este pregătită sau că cineva nu lasă guvernul să acţioneze.

Dar mai ales, o mare problemă este lipsa preocupărilor de reflecţie asupra viitorului, așa cum am demonstrat într-un recent număr din Sinteza. Viitorul este o lungă aşteptare, nu este proiect şi construcţie comună pentru români.

Vom ocoli în demersul nostru de față bogata bibliografie care vizează cauzele pentru care unele naţiuni eşuează sau statele devin state slabe, state eşuate sau state în colaps. O carte celebră - «De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei», aparţinând autorilor americani Daron Acemoglu şi James Robinson - poate fi interesantă, dar pentru situaţia României analiza nu este îndestulătoare pentru a aplica vreo matrice concretă. Totuși conţine câteva elemente importante: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantaj geografic sau de resurse) trebuie respinsă în cazul nostru, ca şi alte două ipoteze  - cea a „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau cea „culturală” (anumite culturi nu pot naşte modele de dezvoltare). În schimb, factorul cel mai important este capacitatea de a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Sigur, construcţia de instituţii este importantă, uneori se pot prelua şi modela, cum este situaţia integrării României în UE, dar putem spune că un ethos al instituţiilor, o mentalitate modernă trebuie şi să preceadă, dar se şi construieşte destul de greu în ţările fără tradiţie sau în cele care au ieşit din dictaturi sau de sub dominaţie colonialistă.

Nu vom căuta construcţia unui model explicativ sau teoretic, ci vom căuta un răspuns simplu la întrebarea din titlu, folosindu-ne de instrumentele studiilor sociologice sau de experienţa mea de strateg sau planificator în domeniul dezvoltării sociale, de constructor al unei agenţii de strategii guvernamentale sau de ministru însărcinat cu dezvoltarea regională şi administraţia publică. România nu este neapărat un caz special, însă o discuţie generală legată de o posibilă catastrofă în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat nu va interesa şi nici măcar nu va fi interesantă pentru publicul pe care îl vizează proiectul nostru.

Sigur, există riscul de a ajunge la concluzia că toate lucrurile s-au mai spus, se ştie ce ar trebui făcut, dar nimeni nu vrea să se angajeze. Un prieten, contributor la acest număr, declara coordonatorului că nu mai poate scrie despre aspectele declinului pentru că a vorbit de atâtea ori, a avertizat toate guvernele, încât a repeta îi produce un rău fizic, aşa încât se mulţumeşte să vorbească despre remedii. Poate s-au spus deja multe lucruri despre situaţia în care ne aflăm, dar demersul prezentului număr din Sinteza caută să pună accent pe urgenţa nevoii de a căuta antidoturi la eşec, dar mai ales să argumenteze urgenţa de a acţiona concret la nivelul guvernanţei centrale, dar nu numai acolo.

Nu pretindem că vom face o listă exhaustivă pentru cauzele unui posibil colaps, analiza noastră este completată de excelentele studii realizate de colaboratorii noştri pe diferite domenii, dar şi de studiile şi propunerile think thankului independent IRES. Nici nu putem argumenta o ierarhie riguroasă a factorilor care pot genera un declin al României în viitoarele decenii, dar credem că este important să prezentăm lista lor şi argumentele derivate din experienţă sau cercetare socială.

Da, România poate intra în colaps în următoarele decenii şi faptul că politicienii se feresc să discute despre acest subiect sau aleg doar scenarii optimiste, care dau bine la electorat, poate fi o premisă care să potenţeze tendinţele negative. Cu alte cuvinte, eşecul poate fi garantat dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune publică. Trecând peste obiecţiile simpliste ale celor care cer dispariţia statului, acţiunea publică trebuie să asigure schimbarea şi modernizarea instituţiilor, continuitatea dincolo de alternanţele dese la putere şi păstrarea unor obiective de dezvoltare pe termen lung. Acţiunea publică trebuie să producă reglementări şi reguli pentru ca să nu progreseze corupţia sau monopolul resurselor, dar şi pentru a genera competiţie corectă. Prin acţiune publică trebuie articulat un parteneriat eficient dintre public şi privat sau o nu mai puţin importantă protecţie a intereselor naţionale.

Numai prin acţiune publică şi instituţii puternice se poate asigura statul de drept şi lupta anticorupţie sau cea împotriva criminalităţii organizate. Prin acțiune publică statul poate sprijini competitivitatea actorilor economici, adevărata armă strategică a statelor în competiţia internaţională.

O cauză importantă a unui posibil colaps este abandonarea societăţii de către stat, confiscarea ideologică a statului şi transformarea lui în agentul unor interese etichetate ca fiind ale celor puţini care „produc” avuţia naţională. Statul trebuie să stimuleze competiţia socială şi responsabilitatea individuală, dar trebuie să evite polarizările sociale extreme, pentru că este aproape natural ca în societate competiţia socială să se dezechilibreze când unii acumulează resurse. Ţările care au tolerat fracturarea ţesutului social şi nu au căutat să regleze dezechilibrele la timp au constatat, la un moment dat, că a dispărut coeziunea socială şi solidaritatea de o manieră ireparabilă. Studiile IRES pe care le prezentăm în acest număr demonstrează că ultimele decenii au accentuat individualismele, intoleranţa şi neîncrederea socială care au amplificat tendinţa de migraţie. O societate în care peste 90% dintre cetăţeni se tem pentru viitorul copiilor, 84% au teeri legate de infracţionalitate, 78% de sărăcie şi 77% sunt îngrijorați de pericolul că statul ar putea falimenta (adică intră în colaps) este o societate care este marcată de o puternică insecuritate culturală şi identitară.

Reconstrucţia încrederii în instituţii şi promovarea unei elite responsabile pe principii meritocratice trebuie să facă obiectul unui parteneriat între stat şi societate civilă. Societatea nu se schimbă prin decret, cum spunea un sociolog clasic, dar nu putem aştepta ca schimbările în bine să se producă spontan. Existenţa unei elite fără putere, pe care am tratat-o pe larg într-un număr anterior al SINTEZA, este o ameninţare pentru evoluţia României prin nesiguranţa continuităţii şi managementului prospectiv al resurselor de dezvoltare şi al proiectelor.

În ultimii ani, analizele privind „fragilitatea statelor” au pus accent pe elementele de securitate, dar punctul nevralgic, aflat şi la originea problemelor de securitate, este, de fapt, dezvoltarea. Dezvoltarea statelor în ţări ieşite din economie planificată nu poate fi efectul spontan al unei competiţii care încă nu există, deoarece nici piaţa nu poate funcţiona corect în ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare. Aici este nevoie de strategii de dezvoltare şi de proiecte prin care statele pot să-şi valorifice mai bine resursele în folos colectiv sau pentru sprijinirea competitivităţii şi folosirii optime a forţei de muncă. În România, conform statisticilor, capitalul privat românesc este deja minoritar (47% în 2015) faţă de capitalul privat străin (49%), dar românii raportează o profitabilitate de peste trei ori mai mare şi susţin cea mai mare parte a forţei de muncă. Această situație aduce în discuţie nevoia de a sprijini antreprenorii români, fără a-i discrimina pe cei străini, dar articulând strategii de stimulare a antreprenoriatului românesc, chiar dacă statul nu se implică direct în economie. Interesul financiar al statului este parte a interesului naţional, iar dezvoltarea unei ţări are nevoie de punerea în practică a unor proiecte publice care să sprijine naşterea şi dezvoltarea unei economii viabile. Dacă aducem doar exemplul nevoii infrastructurii, vedem foarte clar această necesitate, precum şi un mare handicap al României în dezvoltarea echilibrată şi chiar în atragerea capitalului străin. Trebuie, cred, să se formuleze clar, la nivel intelectual şi politic, următoarea exigenţă: pierderea suveranităţii economice este o condiţie care poate duce, chiar dacă nu singură, ci prin cumul de factori, la o naţiune eşuată.

Este nevoie de un stat inteligent care să poată articula nevoia de centralizare cu acceptarea descentralizării pentru a realiza imperativul deciziei inteligente, care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse, ci mai ales pe crearea de resurse. Când acceptă descentralizarea, consumul poate deveni mai raţional şi poate să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Dacă nu vom şti să descentralizăm inteligent şi vom accepta reflexul egoist al celor care centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, dacă nu vom acţiona previzional, urmărind ca populaţia să-şi folosească toate resursele, nu doar pentru consum de supravieţuire, ci mai ales pentru viitor, statul român are şanse să-şi piardă total forţa şi să devină un stat slab.

Ajungem la o altă ameninţare care a devenit tabu, dar care îngrijorează pe multă lume: incapacitatea şi lipsa de interes a guvernelor în aplicarea unor strategii de dezvoltare echilibrate va fragmenta şi mai mult teritoriul şi va crea discontinuităţi teritoriale periculoase. Aş da un singur exemplu care cred că este relevant. În 2016 am finalizat la Guvern un efort început de ani de zile, dar abandonat de guvernele venite cu mari majorităţi din ultima vreme – „Strategia de dezvoltare teritorială a României (SDTR) - Româniapolicentrică 2035”, strategie având ca obiectiv realizarea coeziunii şi competitivităţii teritoriale, dezvoltării regionale şi asigurarea de şanse egale pentru români. Un adevărat masterplan al dezvoltării vizând ghidarea investiţiilor pentru dezvoltare echilibrată şi coerentă în repartizarea resurselor. Această strategie este total ignorată de noul guvern poate pentru că oferă un cadru coerent de alocare a resurselor, făcând vizibilă distribuţia acestora pe criterii politice sau care ţin de clientelismul politic.

Starea jalnică a infrastructurii este o realitate, chiar dacă, de 15 ani, fiecare program de guvernare a promis mii de km de autostradă. În epoca super-vitezei, o călătorie cu trenul este mai lungă în timp decât înainte de 1989, deoarece viteza medie a scăzut cu 20 km pe oră. Culmea imbecilităţii: guvernele recente au propus reducerea reţelei naţionale de cale ferată cu 40%, ceea ce înseamnă cu 4.000 de kilometri, ca măsură pentru adaptarea la „nivelul cererii şi la resursele financiare disponibile“. Reacţia Europei nu a întârziat, Comisarul european pentru Transport a explicat că acest lucru ar fi o greşeală, chiar o mare prostie. Să nu mai vorbim despre faptul că, în 1990, România avea 311 nave de transport maritim şi alte 80 în diverse stadii de construcţie, deţinând a patra flotă comercială a Europei, dar în 2017 nu mai avem nicio navă care să poarte pavilion românesc. Dăm mereu vina doar pe politicieni; fără îndoială, ei au partea lor de vină, dar problemele de infrastructură sunt gestionate deopotrivă de mari specialişti şi experţi.

Alocarea de bani în mod discreţionar sau bătălia judeţelor sărace pentru a ocupa funcţii de decizie pentru alocarea de resurse de la guvern nu vor putea să realizeze justiţie socială şi să conducă la egalizarea nivelelor de dezvoltare. Banii alocaţi fără o strategie a investiţiilor publice, cu efect electoral, nu structural, nu vor putea aduce dezvoltarea unor zone sărace sau defavorizate. Trebuie să investim mult în judeţele sărace din sudul României şi din Moldova, printr-un efort centralizat pentru ca aceste zone să se ridice măcar spre media de dezvoltare a României. La fel, dacă urmărim dezvoltarea judeţelor din Transilvania şi din vestul României, o să vedem o evoluţie care creează o mare discontinuitate faţă de evoluţia dezvoltării în restul teritoriului, independent de modul cum sunt redistribuite resursele de la bugetul naţional. Aceste judeţe pot deveni motoare de dezvoltare şi pentru alte zone ale ţării, cu condiţia ca managementul central să asigure o conectivitate normală şi condiţii infrastructurale de transfer între zone. Dar, în acest moment, şoptim doar pe la recepţiile din Bucureşti o propoziţie tristă: Transilvania se îndepărtează de România! Putem privi şi aşa situaţia, dar facem noi ceva ca acest lucru să nu se întâmple? Mai ales că situaţia de faţă nu face parte dintr-o evoluţie implacabilă şi a rezultat şi pe fondul unui management politic centralizator şi fără de viziune.

În fine, dacă educaţie nu e, nimic nu e. Vorbim atât de mult despre această şansă, încât atitudinea noastră generală faţă de şcoală este cale sigură spre eşec şi spre eşuarea unui stat. Să lăsăm să vorbească cifrele: în fiecare an, doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. Pare inutil să mai vorbim despre alte consecinţe: pierderea identităţii şi imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.

Unor generaţii atomizate şi slab educate nu le vom putea oferi pregătirea şi codurile necesare pentru a răspunde singuri sau prin referinţe comune la întrebări esenţiale de genul: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuşi – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educaţie este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem şi ce rezultate aşteptăm.

Nu ştiu cum s-ar putea combina alţi factori listaţi aici pentru un colaps al României, dar nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi nesprijinirea dascălilor cu resurse şi libertate de acţiune, este calea regală spre eşecul garantat al naţiunii.

Am început editorialul meu cu referinţa la orgoliul românilor de „mare” naţiune. Parcă se împuţinează pe zi ce trece, parcă prin pasivitate acceptăm tot mai mult condiţia de naţiune de mâna a doua. O „deşteptare” este însă posibilă, chiar dacă, privind doar la „elita” politică, pare puţin probabilă. Poate un prim gest ar fi acela de a pune între paranteze etichetele politice şi să acţionăm privind doar spre nevoile şi interesul colectiv. Redescoperind comunitatea şi emoţia realizării de proiecte comune, poate vom reuşi să câştigăm pofta de a reclădi politica şi apoi sistemul partidist, rămas ca un macaz ruginit, imposibil de a mai gândi stoparea declinului şi de a pune în practică inversarea trendului care duce spre prăpastie. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, #45, oct-nov 2017.

*

***

Un semnal de alarmă, nu un gest intelectual alarmist

Am abordat viitorul nostru comun în mai multe numere din Sinteza, cel puțin trei dintre ele au fost numere speciale. În decembrie 2015, alături cu colaboratorii noştri am analizat cei 25 de ani de democraţie şi am reflectat asupra următorilor 25 de ani. Recent am construit împreună un număr de reflecţie despre un viitor pe care l-am pus sub semnul întrebării. Cu fiecare ocazie, cititorul poate verifica în colecţia revistei noastre, am incercat să stimulăm gândirea strategică şi acțiunea socială cu premeditare. Dar acest număr nu este special nu prin temă ci prin constructia temei. Vorbim nu despre un viitor al României în alb și negru, ci despre viitorul rău, despre declinul constant al tării și posibila catastrofă.

Fiind un semnal de alarmă pentru societatea noastră și pentru elita de toate felurile, reputaţi specialiști au ales gruparea unor tendinţe negative, fără a zăbovi asupra posibilelor scenarii de evoluţie pozitivă sau asupra oportunităților pe care astăzi nu le putem decela. Am procedat la această selecție pentru că toate analizele arată un pasivism al societății și al elitelor destul de ciudat în condițiile în care declinul României este o evidență, scenariile sectoriale în multe zone indică apropierea de prăpastie, în schimb statul român şi elitele conducătoare par preocupate de o continuă conflictualitate pe detalii cotidiene, iar societatea întreagă pare afectată de paralizie generalizată în fața unui sfârșit implacabil. Amăgiți de cifre macroeconomice abstracte care apar din când în cand pe post de calmant sau sunt folosite ca argument propagandistic, cetățenii români presimt pericolele, și-au pierdut încrederea în viitor, în statul român sau în elite, dar nu pot decât să caute forme de salvare individiuală, cele mai multe afectând resursele colective, cum este cazul migraţiei internaţionale masive.

Avertismentele izolate care apar la noi sunt trecute uşor cu vederea, rămân subiecte de presă care mor a doua zi. Politicienii se fac că nu văd tabloul general al catastrofei, intelectualii nu au putere și resurse. Din această cauză am căutat să grupăm mai multe voci ale unor intelectuali redutabili și să adăugam lor efortul think tankului independent IRES (Institutul Român pentru Evaluare și Strategie). Ne-am asumat aşadar coagularea unor eforturi de analiză critică cu scopul de a căuta un ecou în societate, cu credinţa că aceasta este misiunea cea mai importantă a intelectualilor într-o societate.

Nu am individualizat vinovății sau vinovați pentru actuala situație, pentru a putea pastra analiza la nivelul înţelegerii mecanismelor şi imaginării unor posibile soluţii. De peste două decenii partidele aruncă vina unul pe altul, dar această operațiune politică s-a dovedit a fi total neproductivă, la ca și lipsa de asumare. Noi tratăm aici rezultatele la care s-a ajuns ca și o vină colectivă, în sensul că nu există salvare individuală și nici actori politici care să dețină monopolul schimbării în bine a României. Salvarea poate veni însă, aceasta este credința noastră, din efortul comun de reflecției și de acţiune, rezultate din căutarea consensului și socializarea procesului de pregătire a proiectelor și deciziilor de viitor.

Chiar dacă opinia publică indică drept sursă importantă a declinului clasa politică, analizele noastre caută să meargă mai departe pentru a înţelege mecanismele subtile ale acţiunii colective, reprezentărilor sociale sau Weltanschauung-ului nostru, ori evoluţiile inerente trecerii, fără proiect, de la comunism la un postcomunism capitalist.

Credem în posibilitatea ca acest număr să contrarieze și să deschidă o dezbatere socială și publică în cadrul unei necesare coagulări spre un nou proiect de societate, la 100 de ani de la făurirea statului naţional român. Chiar contextul geopolitic dificil ne face să fim convinşi de un lucru care, deşi este evident, parcă nu este înţeles de elita conducătoare, indiferent de compoziţia ei: participarea la NATO sau intrarea în Uniunea Europeană nu rezolvă şi problemele de dezvoltare ale României, nu blochează hemoragia de resurse sau pregătirea țării noastre pentru adaptarea la tehnologiile viitorului.

           

Aşa cum o spune şi perceptia publică, concentrarea pe construcţia statului de drept, esenţială pentru viitor, nu trebuie să elimine din planul tabloului de priorități alte aspecte ale reconstrucţiei unei societăți: realizarea justiţiei sociale, susţinerea consolidării antreprenoriatului românesc, modernizarea învăţământului și a ocrotirii sănătății românilor.

Sperăm ca tabloul percepţiei publice a declinului României, realizat de echipele IRES printr-un vast studiu al opiniei publice, tablou dominat de neîncredere în instituții, frică de viitor, amenițări grave percepute și lipsă de speranță, insecuritate socială și culturală, neîncredere în capacitatea liderilor noştri de a gestiona un viitor al crizelor de tot felul, să aibă rolul de amplificare a semnalului de alarmă pe care îl tragem cu instrumentele pe care intelectualii le au la dispoziţie.

O ultimă remarcă: Concentrarea pe scenariile care conduc spre ideea unei posibile catastrofe nu au ca intenţie din partea noastră crearea de panică sau descurajarea celor care dezvoltă strategii de motivare a națiunii  sau a celor care propagă optimismul și reclădirea speranței.

Dar considerăm că aceste scenarii necesare, alături  de reclădirea unei poveşti de succes pentru România următorului secol, trebuie să aibă la fundament și o cunoaştere obiectivă a realității. Până la urmă, speranța nu poate ține loc de strategie, iar mobilizarea care creează doar iluzii se loveşte până la urmă de zidul realității dure.

Componenta pozitivă a demersului nostru este prezentă şi derivă, paradoxal, ar putea spune unii, și din prezentul proiect SINTEZA de analiză critică: atât timp cât există oameni care înţeleg declinul și sunt îngrijorați de soarta comună, este clar că avem şanse să reconstruim un proiect de societate și să ne salvăm. Declinul României poate fi oprit, doar că nu trebuie să mai lăsăm să treacă mult timp, nu trebuie să aşteptăm salvarea din viitoare conjuncturi geostrategice fără să facem nimic și, mai ales, este nevoie să nu ne mai lăsăm înşelaţi de ideile conform cărora câştigarea unor procente la vot sau a unor majorităţi confortabile, binecuvantările primite de la organisme internaţionale sau războiul politic intern, absurd şi anacronic, sunt fapte care consolidează democraţia și asigură, pe cale de consecinţă, dezvoltarea economică și socială a României. Acestea sunt iluziile cele mai răspândite astăzi şi pe care noi,  prin efortul nostru colectiv, încercăm să le spulberăm.