(Prea târziu)

SOCIODRAMA VII - jurnal de şantier

Şi ce face prima dată maimuța umană, se aude vocea magistrului,  după ce pune catalogul pe catedră și sprijinit de pervazul fereastrei deschise se uită, în sfârșit,  la noi.

Maimuța umană se uită în oglindă, da, vrea să se vadă doar pe sine, răspunde studenta ochelaristă din rândul întâi. Vrea ca lumea toată să fie o uriașă oglindă și vrea să se vadă în toate oglinzile și în toate vitrinele,  de aceea târgoveții din mallurile uriașe au pus oglinzi peste tot.

Și ce mai face maimuța umană, se mai aude vocea stinsă a magistrului care întinde mâna pe fereastră și rupe o crenguță înflorită de măr. Nu, nu narcisismul este cel mai rău lucru, intervine din spate băiatul cel mai înalt, ci victimizarea. Dragii mei, maimuța umană se crede mereu victimă și vrea să fie compătimită şi plânsă, vrea sa aibă privilegii pentru că este unică în univers și atât slabă, atât de fragilă. Se crede o victimă şi mai valoroasă decât Natura și decât Dumnezeu, mai spune băiatul aşezându-se în bancă.

Magistrul nu mai spune nimic, parcă a uitat de noi, și atunci îndrăznesc eu să sparg tăcerea care s-a întins peste noi: Magistre, eu cred că și mai grav este că se iubeşte pe sine și doar pe sine și jinduieşte la tot ce nu este al ei. Da, sare în ajutor prietenul meu, chitaristul, maimuța umană vrea să-și vadă doar ideile ei peste tot și crede că Adevărul este doar unul și că îl are captiv în peştera ei de sub frunte.

Și eu cred că maimuța umană este câteodată un animal crud, e singurul animal care ucide de plăcere sau din pasiune ori din emoție ... Da, mai spunem noi în cor, ridicaţi în picioare, căci băncile deveniseră deja prea mici, maimuța umană este un animal de turmă, se ascunde în mulțimi și devine hienă sau caracatiță ucigasă.

Înfierbântați, nu observăm că magistrul nostru a plecat fără să ne dăm seama, iar noi tocmai ajunsesem la faza în care a vorbit pentru prima dată fata cu ochii albaştri și triști, cea care stătea singură în banca de la fereastră: maimuţa umană este cea care iubește frumosul şi uneori chiar ea îl creează și poate să moară de tristeţe sau de însingurare sau să se prăpădească de dor ... da, da, repetăm cu toții:  maimuta umană poate să iubească şi să ierte şi iar să iubească ...

Dar este prea tarziu, sigur este prea târziu, ... profesorul nu mai este de mult și catalogul e probabil închis în seiful de fier al școlii, iar noi avem doar o crenguţă de măr înflorit pe care magistrul a uitat-o pe catedră.