BILANŢUL POLITIC AL ANULUI 2017

sau

DE CE DETESTĂ OAMENII POLITICA ÎN 2017?

Analiză realizată de Prof. Univ. Dr. Vasile DÂNCU

Anul care urmează alegerilor este, în cele mai multe situaţii, un an fără probleme sau crize majore. Este anul în care funcţionează aşa-numita lună de miere pentru cei care iau puterea. Cei care câştigă alegerile sunt împinşi de către consilieri şi strategi să îndeplinească promisiuni electorale importante, lucru care consolidează puterea, dar şi încrederea sau simpatia publică. Cei intraţi în opoziţie îşi revin cu greu după înfrângere, de regulă, suportă congrese sau schimbări de lider sau a echipei de conducere. Nu este cazul României, deşi 2017 avea toate şansele să devină un an liniştit. Coaliţia câştigătoare realizase un scor neaşteptat, iar pierzătorii aveau probleme de lider şi de coeziune internă.

Remember: PSD a câştigat alegerile în 2016 cu un scor apropiat de 50%, exclusiv pe baza unui program apreciat de toate categoriile de public, dar şi a unei lipse de alternativă din partea principalului competitor, PNL.

Strategia câştigătoare, folosită în campanie, a fost surprinzătoare pentru tot spectrul politic: o strategie pozitivă de propunere a unui program aplicat, îndrăzneţ, fără inhibiții, care creează insatisfacţie faţă de Guvernul Cioloş ca simbolizare a guvernelor de dreapta. Componenta negativă a fost indirectă, mascată, implicită. A avut un efect deosebit: s-a renunţat la cearta din studiouri, actorii evoluând singuri. Concentrarea prezentării proiectului aproape exclusiv pe liderul partidului a oferit o garanţie în plus şi credibilitate privind realizarea acestuia. Românii cred mai degrabă în asumarea de către lideri în locul unei responsabilităţi comune care devine difuză şi neasumabilă individual.

La finalul anului 2016, optimismul era prevalent, peste 40% dintre români credeau ca vor trăi mai bine şi doar 28% ca vor trăi mai prost. Criza politică, era doar pe locul 4 la fricile românilor din anul 2016, devansată de lipsa locurilor de muncă bine plătite,  frica de boală, frica de război în zonă. Dar cel mai importantă stare era optimismul, 54% dintre români credeau că 2017 va fi un an mai bun decât 2016, doar 18% erau pesimişti. UE avea atunci o încredere cu 7% mai mică decât înregistrează la finele lui 2017, iar Preşedintele României cu peste 10% mai mică decât are în decembrie 2017. Populaţia avea trei obiective importante pe care le seta ca agendă a noului guvern: crearea de locuri de muncă, investiţii publice, creşterea salariilor pentru bugetari şi consolidarea  justiţiei.

După 12 luni. Unde s-a ajuns? 10 ipostaze ale României în 2017

1. Sentimentul derivei şi insatisfacţia generală

Scorul privind direcţia în care merge ţara este la un minim istoric: 17% sunt cei care sunt satisfăcuţi de modul în care politicienii îşi fac treaba în ceea ce priveşte managementul societăţii înspre ţintele şi angajamentele luate în campanii electorale, atunci când optimismul creste brusc şi încrederea la fel. Anul începuse cu o apreciere pozitivă a direcţiei de peste 35%. 

Aproape 60% dintre români sunt, la final de an, nemulţumiţi de felul în care trăiesc. E adevărat, media este ridicată de cei cu studii superioare din eşantion, precum şi de către cei tineri, aceste categorii găsind mai multe satisfacţii şi realizări în felul în care trăiesc. Femeile, comparativ cu bărbații consideră că lucrurile în România merg într-o direcție greșită în pondere ușor mai ridicată, în timp ce, pentru un sfert dintre respondenții de peste 65 de ani, lucrurile merg într-o direcție bună, proporție semnificativ mai ridicată comparativ cu celelalte categorii de vârstă.

2. Viitorul nu sună bine

Dacă în general, la începutul unui nou an oamenii devin mai optimişti, trecerea de la un an la altul fiind o perioadă de bilanţuri şi planuri personale, în acest sfârşit de an românii sunt mai pesimişti decât în alţi ani, 46% cred că o să le meargă mai prost. Cei care sunt optimişti cu privire la viitor abia depăşesc un sfert din populaţia ţării. Populaţia activă, segmentele dintre 35 şi 65 de ani, au cel mai mare pesimism. Acelaşi lucru îl spun oamenii şi atunci când este vorba despre modul în care va merge ţara, în general. Rareori este perceput un aşa raport de dependenţă între individ şi evoluţia lucrurilor din societate. Comparativ cu anul 2016 rămâne acelaşi raport între evoluţii pozitive şi negative: 45% dintre români sunt de părere că anul acesta a fost mai prost decât anul 2016, doar 24% cred că a fost mai bun, iar 30% sunt de părere că lucrurile nu s-au schimbat semnificativ.

3. Criză politică majoră

Chiar dacă politicienii sau analiştii politici s-au ferit parcă să pună acest diagnostic oamenii preferă eticheta de criză politică atunci când îşi definesc îngrijorările din acest an. Ierarhia fricilor are în top 3: criza politică, creşterea preţurilor şi frica de boală (două treimi din populaţie). Dacă în alte situaţii politica era respinsă, dar era mai mult ignorată, acum este percepută ca fiind o adevărată ameninţare pentru români. Acest lucru se vede şi în următoarele componente ale complexului de frici sociale: lipsa locurilor de muncă, reducerea veniturilor, nesiguranţa locului de muncă, lipsa de perspectivă.

Femeile sunt îngrijorate în proporție mai scăzută de criza politică (principala îngrijorare a bărbaților), principala lor preocupare fiind pentru creșterea prețurilor (care ocupă locul doi pentru bărbați). De asemenea, acestea sunt îngrijorate cu privire la sănătatea personală, în timp ce în top 3 al îngrijorărilor bărbaților se află lipsa locurilor de muncă, pe lângă celelalte două aspecte deja menționate.

Diferențe în ordinea priorităților apar și în funcție de mediul de rezidență: în timp ce pentru cei din mediul urban, primele trei îngrijorări sunt criza politică, creșterea prețurilor și frica de boală, pentru cei din rural acestea sunt creșterea prețurilor, criza politică și lipsa locurilor de muncă.

Cu cât respondenții înaintează în vârstă, cu atât îngrijorarea cu privire la starea de sănătate personală este menționată de ponderi mai mari ale acestora și îngrijorarea cu privire la lipsa locurilor de muncă în ponderi mai reduse.

Respondenții cu studii superioare sunt îngrijorați de criza politică în proporție semnificativ mai ridicată (46%) decât cei cu studii medii (28%) sau elementare (18%), cei din urmă fiind îngrijorați în proporții mai ridicate de creșterea prețurilor, de boală sau de lipsa locurilor de muncă.

4. Evenimentele cele mai importante care au marcat opinia publică în 2017

Decesul regelui Mihai I este considerat a fi evenimentul cel mai important, aceasta devansând protestele de la începutul anului sau marcarea intrării în anul centenarului statului naţional.

Funeraliile fostului rege al României au reprezentat un moment de emoţie colectivă care au egalat un alt moment de mobilizare emoţională, cel al protestelor. Evenimente cu impact mai mic, dar semnificativ, au fost creşterile de salarii şi pensii, Ordonanţa 13 ca decizie politică (o menţionează 3% din populaţie), schimbarea Guvernului Grindeanu sau debutul unei mari crize politice.

La întrebarea deschisă care solicita celor intervievaţi să indice un eveniment politic major al anului 2017, aproape o treime dintre români pun schimbarea legilor justiţiei pe primul loc, evident evaluând neunivoc, deci diferit, acest eveniment politic. Pe locul al doilea sunt manifestaţiile faţă de Ordonanţa 13 a Guvernului, apoi majorarea salariilor din mediul bugetar, schimbarea Guvernului Grindeanu şi Reforma fiscală adoptată de guvern.

În timp ce pentru cei mai mulți dintre respondenții trecuți de vârsta de 35 de ani, evenimentul cel mai important al anului 2017 a fost moartea Regelui Mihai, pentru categoria de vârstă 18-35, cele mai importante evenimente au fost protestele din ianuarie - februarie 2017.

Dacă luăm în considerare nivelul de educaţie, pentru persoanele intervievate care au studii superioare, cele mai importante evenimente ale anului au fost protestele de la începutul său (15%), moartea Regelui Mihai (14%) și Ordonanța 13/legile justiției (7%), în timp ce, pentru cele cu studii medii, topul este: moartea Regelui (10%), ziua națională (7%) și protestele de la începutul anului (6%). Peste jumătate dintre respondenții cu studii medii sau elementare nu pot da un exemplu de eveniment important din 2017, în timp ce, în cazul celor cu studii superioare, proporția este mai apropiată de o treime.

5. Românii detestă politica

Dacă îi întrebăm direct pe respondenţi despre gradul de mulţumire faţă de politica românească, atunci avem măsura exactă a nemulţumirii generale faţă de sistemul politic de la noi: doar 9% dintre români se declară mulţumiţi.

Dacă ne raportam la populaţia între 18 şi 50 de ani, atunci acest procent este de 5%, doar vârstnicii de peste 65 de ani sunt mulţumiţi în proporţie de 20%. Nu este vorba doar de o polarizare a opiniilor politice, normală în orice studii de acest gen, unde cei care sunt simpatizanţii guvernanţilor sunt mai pozitivi faţă de politică, iar cei care sunt în opoziţie, în mod evident, mai nemulţumiţi. Nici în cazul votanţilor PSD (75% nemulţumiţi) sau ALDE (85% nemulţumiţi) situaţia nu este radical diferită. Este foarte clar că dincolo de emoţiile şi de ataşamentul politic, românii consideră politica o ameninţare la adresa vieţii lor personale şi sociale.

6. Încrederea în instituţii

Acesta este un bun indicator al crizei, dar şi o bună explicaţie pentru pesimismul românilor faţă de politică în general.

Uniunea Europeană este pe primul loc, cu puţin peste 50%, acest fapt având ca explicaţie poate si degradarea încrederii în forţele politice interne. Putem spune că încrederea în UE s-a consolidat uşor în acest an pe măsura percepţiei crizei politice majore din România şi a imposibilităţii găsirii unui consens intern.

Primarul localităţii rămâne în fruntea instituţiilor politice interne, lucru care este explicabil prin distanţa socială mai mică percepută de oameni faţă de această instituţie.

De altfel, Uniunea Europeană şi primarul localităţii sunt singurele instituţii care depăşesc 50% încredere, următoarele fiind mass-media şi Preşedinţia României, aflate în jurul pragului de 40%. Banca Naţională a României se situează în zona de 30% încredere, destul de scăzută faţă de ultimii ani, iar ONG-urile sunt apreciate doar de un sfert din populaţie. Pe ultimele locuri, la nivele care nu s-au modificat semnificativ pe parcursul crizelor din ultimii 5 ani se situează: instituţia Primului Ministru, Parlamentul şi partidele politice, cu nivele de încredere în intervalul 20%  -10%.

Când vine vorba despre încrederea în Uniunea Europeană, categoriile de populație care declară că au încredere multă sau foarte multă sunt bărbații și tinerii între 18 și 35 de ani. Aceleași tendințe sunt valabile și în cazul încrederii în BNR, în acest caz adăugându-se și categoria respondenților cu studii superioare.

În mass media au încredere multă sau foarte multă în proporții mai ridicate bărbații, persoanele de peste 35 de ani, respondenții cu studii elementare sau medii și cei din mediul rural.

În Președintele țării au încredere în pondere ușor mai crescută bărbații, cei care locuiesc la oraș, precum și susținătorii PNL și USR.

În Primul-ministru, dar și în Parlament și partide politice în general, au încredere în proporție semnificativ mai ridicată respondenții trecuți de 65 de ani, precum și votanții PSD sau ALDE.

7. Responsabilităţi pentru modul în care merg lucrurile

Principala responsabilitate pentru modul în care merg lucrurile în România este a Guvernului, consideră 47% dintre români, urmează apoi Parlamentul şi Preşedintele cu valori care depăşesc cu puţin 20%.

8. Orientări de politică externă

Românii cred că în anul care vine politicienii ar trebui să crească apropierea faţă de Germania şi Statele Unite ale Americii, în această ordine de preferinţe.

Categoriile de populație care susțin în pondere mai ridicată ideea potrivit căreia România ar trebui să aibă o relație mai bună cu Germania în anul 2018 sunt bărbații, persoanele peste 35 de ani și respondenții din Transilvania și Banat.

O relație mai bună cu SUA este susținută în proporție mai ridicată de persoanele de peste 65 de ani comparativ cu celelalte categorii de vârstă.

Cu cât sunt mai tineri sau mai puțin educați, cu atât respondenții consideră în proporție mai redusă cum că în 2018 ar trebui ca România să aibă o relație mai bună cu Moldova.

9. Bilanţ politic subiectiv: succese şi esecuri la 100 de ani de stat naţional

Puşi să evalueze prin întrebare deschisă care a fost evenimentul cel mai important care a marcat România în ultima sută de ani, o treime dintre români nu poate facă această evaluare, nu găseşte un răspuns. Dintre cei care răspund la întrebare, cei mai mulţi consideră că revoluţia din 1989 este evenimentul major, Unirea de la 1918 este al doilea cel mai important, iar pe locul al treilea se află integrarea în Uniunea Europeană. 7% din populaţie consideră instaurarea regimului comunist ca fiind evenimentul major, o nostalgie care reapare mai ales în perioadele de criză politică.

Când vine vorba despre realizările din ultimii 100 de ani din istoria României, bărbații menționează în proporție mai ridicată Marea Unire și regimul comunist, în timp ce femeile au dificultăți în proporție semnificativ mai ridicată să dea un exemplu în acest sens (39% NȘ/NR, comparativ cu 25% în cazul bărbaților).

Deși realizarea menționată cel mai frecvent la nivelul întregului eșantion este ieșirea de sub comunism, unirea este menționată de către cele mai multe (24%) dintre persoanele de peste 65 de ani drept cea mai mare realizare a țării din ultimul veac, în timp ce tinerii o menționează în proporție de 9%; pentru aceștia din urmă, o realizare demnă de menționat în proporție mai ridicată o constituie aderare la Uniunea Europeană (13% vs. 4% în cazul vârstnicilor).

Persoanele cu studii superioare amintesc în ponderi mai ridicate aderarea la Uniunea Europeană, ieșirea de sub comunism sau Marea Unire și în pondere mai scăzută regimul comunist. În rândul acestei categorii de populație, doar 13% dintre respondenți nu știu sau nu doresc să menționeze o realizare, comparativ cu 32% la nivelul eșantionului total.

Paradoxul este legat de faptul că la capitolul eşecuri avem o mai mare şi mai fragmentată varietate de variante pe care publicul le oferă. Leadershipul din ultimii 27 de ani  se afla pe primul loc - 13% cumulând liderii care s-au aflat la putere cu conducerea actuala. Căderea comunismului, cu doar 10%, dar aflată pe al doilea loc, este considerată de oameni ca un eşec pentru România şi aici fiind vorba tot de un efect al nostalgiei. Abia pe locul trei apare incriminarea comunismului (7%).

Bărbații văd Revoluția de la 1989 sau căderea comunismului drept cel mai mare eșec al țării noastre din ultimul secol în proporție ușor mai ridicată decât femeile, inversul fiind valabil când vine vorba despre lipsa locurilor de muncă sau migrația forței de muncă.

Era comunistă este văzută de către respondenții cu studii superioare drept un eșec al ultimului secol în proporție mai ridicată decât de cei cu studii elementare sau medii; această categorie de populație menționează în proporție mai ridicată și abdicarea regelui/renunțarea la monarhie.

10. Agenda publicului pentru următorul deceniu

Când sunt chestionați prin întrebări deschise despre ce ar trebui să facă politicienii în următorii 10 ani, românii amestecă măsuri concrete cu rezultate ale politicii. Crearea de locuri de muncă stabile şi bine plătite este principala revendicare, completată cu o țintă-rezultat: creşterea nivelului vieţii, optimizarea bunăstării. Pe treapta a treia, foarte aproape de primele două se află și o cerere pentru politică, adică guvernare rațională, în numele interesului comun. Oamenii consideră, de asemenea, că, dincolo de alte subiecte, este foarte importantă dezvoltarea economică și obţinerea de performanţe în domeniul economic. Foarte aproape de aceste puncte de agendă publică avem dezvoltarea învăţământului de calitate şi combaterea corupţiei. Următorul calup de obiective menţionează îmbunătățirea ocrotirii sănătăţii şi realizarea infrastructurii rutiere, cu procente semnificative intrând în primele opţiuni de agendă publică realizarea unei legislaţii coerente sau stabilitatea politică.

Crearea locurilor de muncă drept prioritate a guvernanților cu privire la societatea românească în următorii 10 ani este menționată mai ales de către femei, respondenți din mediul rural, rezidenți din Moldova și persoane cu studii medii sau elementare. Performanța/dezvoltarea economică, în același timp, este menționată mai ales de bărbați, respondenți din mediul urban, cu studii superioare.

O guvernare rațională/ Urmărirea intereselor populației este un aspect menționat cu precădere de persoanele peste 50 de ani.

De ce detestă românii politica?

Cum se ajunge la o asemenea percepţie negativă și la acest nivel de neîncredere în politica românească? Avem de-a face cu o temă interesantă de reflecție, iar cercetările sociologice, cum este cea de față, oferă explicații. Iată câteva dintre acestea:

1.       Prima cauză sunt oamenii care conduc, politicienii, cu calitățile şi defectele lor, precum și echipele care gestionează diferite procese politice. Oamenii percep că nu sunt ascultaţi de către politicienii pe care i-au votat și că nevoile lor nu contează.

2.       Instituțiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituțiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea in instituțiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populație în ultimii ani.

3.      Rezultatul politicilor publice este o mare injustiție socială. Românii se simt ”victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia si excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalitățile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievați consideră că, în viitor, inegalitățile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alții, cei mai mulți dintre intervievați consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societății care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care țin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.

4.      Statul este considerat ca fiind prea puţin prezent în oferirea de şanse egale, românii spun că trăiesc într-o societate profund nedreaptă. Intervenția statului în viața economică și socială este insuficientă, 8 din 10 respondenți sunt de părere că statul intervine prea puțin în viața economică și socială, în timp ce 1 din 10 consideră că intervine atât cât trebuie și mai puțin de atât consideră că intervine prea mult. Chiar dacă refuză protecția socială pasivă, trei sferturi dintre români considerând că persoanele care beneficiază de ajutor social sau de șomaj ar trebui să ofere ceva în schimb societății, totuşi când sunt întrebați dacă sistemul de protecție socială de la noi este excesiv, doar 14% spun că este excesiv, 44% că este insuficient, iar 38% se poziționează la mijlocul scalei, spunând că este potrivit.

5.      Egalitatea în fața legii este o mare problemă. Egalitatea în fața legii este un drept despre care doar 25% dintre românii intervievați consideră că se ține cont în România, în timp ce trei sferturi dintre aceștia consideră că acest drept tinde să nu fie respectat decât în mică măsură sau deloc. Chiar dacă oamenii nu înţeleg prea bine ce se întâmplă în cadrul polemicilor privind modificările din legile justiției, ei simt în acest moment o mare insatisfacţie față de această componentă a calității subiective a calității vieţii. O mare parte a scăderii încrederii în politica din ultima vreme vine și din percepţia că politicienii vor schimbări în justiţie care să le ofere un avantaj lor, nu să mărească egalitatea in fata legii.

6.      În fine, oamenii percep o distanţă socială foarte mare fata de instituțiile politicii centrale. Singura formă de politică în care romanii au o relativă încredere este politica locală, cel mai bine personificată de primar și primărie. Majoritatea cetățenilor consideră că instituțiile centrale sunt mai puţin interesate de nevoile lor reale, fiind mai corupte şi mai apropiate de interesele personale sau de grup ale oamenilor politici.

Revoluţia care va veni

Notă: Am scris textul care urmează în 2013, la finalul lunii noiembrie, când ne pregăteam să scoatem primul număr al revistei SINTEZA. La acel moment, oamenii au ieşit în stradă, săptămânal, vreme de câteva luni, pentru a contesta proiectul minier de la Roşia Montană. Atunci, ca şi acum, asistam la căutarea de noi formule de protest şi naşterea unei noi generaţii de civism dintr-un reflex al unei revoluţii neterminate. Am anticipat acum că nu va fi ultima "revoluţie", că a fost doar începutul trezirii cetăţenilor care vor respect din partea statului şi a instituţiilor statului.

O revoluție orfană

Ultima Piață a Universității, cea de azi, este un fenomen social care a provocat o mare neînțelegere, spaime și o sperietură politică. Ocazia este dată de protestele anti–Roșia Montana sau anti-Chevron, dar este mai mult decât atât. Pentru prima dată, manifestanții sunt lăsați singuri în fața sistemului. Banii proiectelor miniere și sărăcia unui sistem mass-media supradimensionat au amuțit televiziunile, ziarele și chiar vocile mai rebele de pe bloguri. I se spune ”revoluția hipsterilor” pentru că fenomenul nu poate fi ușor gândit în categoriile ideologice cu care operează azi mass-media și intelectualii publici de la noi.  În lipsa noastră de spațiu public, unde totul trebuie să fie pro-guvern sau anti, pro capitalism ca religie, sau pro socialism ca populism, intelectualilor publici de la televiziuni nu le-a fost ușor să gândească unde să-l încadreze ca partizanat. Dintr-o dată, manifestanții din Piața Universității au devenit orfani, sunt greu de agățat de căruța unor direcții politice și chiar dificil de exploatat pentru orice partizanat. Câțiva talentați în packaging politic, de stânga sau de dreapta, au trecut prin Piață, și-au făcut poze, dar nu au fost aclamați, așa că au șters-o repede. Puțini au fost analiștii care au căutat un sens mai profund al mișcării, ca de exemplu ”o căutare a solidarității într-un spațiu amorf, asfixiant și atomizat (Vladimir Tismăneanu), foarte mulți căutând să interpreteze protestul după interesele politice ale găștii din care făcea parte. Un jurnalist cu vechime descria situația presei care ignora mișcarea spunând ”problema e că pe trotuarul românesc, lângă curva politică, și-a făcut loc și târfa de presă” (Horia Ghibuțiu). A fost și mult entuziasm, la un moment dat, al unor intelectuali care au vorbit despre reîntoarcerea spiritului Pieței din 1990, o stare de grație caracterizată prin anti-ideologic și resolidarizarea celor mulți într-un proiect coerent.

În 2012 mi-am adus aminte de căutările presei de a discredita Piața Universității din 1990 când vorbeau despre o drogurile și dolarii găsiți la manifestanți. La mineriada din 1999, când, presa a dat o mâna puterii care lupta cu minerii insurgenți, am găsit într-un flux al unei agenții de presă următorul text, o capodoperă a informării:

Asupra minerilor internaţi în spitalul din Horezu s-au găsit pastile halucinogene. Cadrele medicale ale Spitalului din Horezu au găsit la minerii internaţi săptămâna trecută, după confruntările de la Costeşti, pastile marcate L 452, care ar putea avea efect halucinogen, şapte astfel de pastile fiind predate autorităţilor, au declarat,  joi, surse judiciare. Mai mulţi specialişti în produse farmaceutice au declarat că, în mod cert, pastilele marcate L 452 nu sunt medicamente comercializate prin unităţile româneşti de profil. Păstrarea numărului de cod pe tablete atestă faptul că acestea se află în stadiul de cercetare sau că sunt utilizate în condiţii speciale, în unităţi cu circuit închis. Experţii susţin că, în acest caz, este posibil ca aceia care le au adus să fi ştiut faptul că halucinogenele, luate în cantitate mare, stimulează agresivitatea, mergând până la intenţia de a ucide cât mai multe persoane. Toţi cei 18 mineri internaţi la Horezu aveau, în 21 ianuarie, o stare de exaltare, ochii le erau măriţi şi pupilele dilatate. După două ore de la internare, cei mai mulţi dintre mineri au început să şi revină, iar nouă dintre ei au fugit.

Se întâmpla în anul unei eclipse de soare și asta a legat pastila L 452 de eclipsele de rațiune. Și în 2013, mass media a reușit performanțe asemănătoare, de data aceasta însă prin tăcere, umplând toate spațiile cu Festivalul ”George Enescu”. A rezultat o mare ipocrizie colectivă datorată unei mari neînțelegeri. ”Hipsterii” a fost un nume, o eticheta pusă pe o piață care nu mai putea fi valorificată politic sau propagandistic. Hipsterii vin ca și minerii, de undeva din galeriile ignoranței noastre și din lipsa de simț civic.

Piaţa – regretabilul? 

Ideologii dreptei au avut reacția cea mai vehementă din cauza unor lozinci anticapitaliste. Au interpretat asta ca o blasfemie imensă, ca manifest anti. Ei trebuie să înţeleagă că, spațial, acela trebuie să rămână anticomunist, așa cum a început, că nu trebuie să se declare apolitici, că asta este o iluzie și că acești ”apolitici” sunt vinovați pentru puterea politică pe care a câștigat-o Ponta și USD. Nu a lipsit o etichetă ironic pe identitatea și așa incertă de hipster: ”emo-eco-civici” (Alexandru Hâncu). Au fost sfătuiți să nu mai pună bannere cu ”Jos capitalismul” până ce nu vor citi ce este socialismul, iar de aici până la idea ca anticapitalismul este de fapt comunism tiranic și totalitar nu a fost decât un pas. Sigur, am avut și intelectuali de dreapta care au manifestat cu moderaţie și nu au confundat niște proteste anti-oligarhice cu nostalgia după comunism (un exemplu este Dragoș Paul Aligică), dar au fost mai putini.

Stânga politică nu și-a afișat niciun fel de entuziasm, nu doar pentru că era mai greu să confiște politic mișcarea fără să obțină un efect invers, dar și pentru că erau acolo și niște revendicări concrete, legate de decizii guvernamentale.

Piața Universității din 1990 a fost un electroșoc care a avut pe termen scurt un efect contrar scopurilor ei. L-a consolidat pe Ion Iliescu și l-a ajutat să câștige arătând un dușman comun, Occidentul, regalitatea și coloana a cincea din țară. Dar a reușit să recompună spaţiul public pluralist și să arunce pe piaţa politică noii lideri şi activişti civici. Alianţa Civică a produs CDR, a apărut GDS, Pro Democraţia, LADO şi alte organizaţii. În 1996 a adus la putere alternative şi de atunci o ținem tot într-o morişcă politică.

Piaţa Universităţii de astăzi nu mai are aliaţii civici construiţi atunci. După aproape două decenii, societatea civila de atunci şi-a epuizat resursele. Politica i-a absorbit pe liderii civici, sociatea civilă s-a diluat în alte forme de protest, iar o nouă generaţie de protestatari se confruntă cu dificultăţile unui nou început. Încercarea unor intelectuali ai rezistenţei civice din trecut de a se pune la comanda noilor mişcări a eşuat lamentabil, penibil.

împotriva sistemului oligarhic, oriunde s-ar afla

Mişcarea de protest de astăzi nu se va opri destul de uşor chiar dacă se vor rezolva dosarele ecologiste de astăzi. În ultimii cinci ani, mişcarea indignaţilor din toată lumea a pus puterea din sistemele politice în dificultatea de a răspunde eficient şi punctual cu bastoane sau morcovi unei mişcări de milioane de protestatari care nu au program concret şi nici lideri pe care poţi să-I sperii, să-I bagi în puscarie, să-I iei la bastoane sau să-i cumperi, prin cooptare, în cadrul sistemului. Au încercat să promită că bancherii vor fi puşi la respect, că vor renunţa la austeritate, dar au primit doar fluierături şi ironii.

Da, este şi o mişcare anticapitalistă, dar  nu trebuie încă să se panicheze prea tare câinii de pază. Capitalismul a învins definitiv, așa cum comunismul a înfrânt-o. Dar nu este doar atât, este o mişcare de protest care vizează mai mult decât se poate apăra cu tăcerea media sau cu analişti plătiţi ori jandarmi bine antrenaţi.

Puterea banilor a ajuns să falsifice funcţionarea societății şi luarea marilor decizii. Peste tot în lume se alunecă spre regimuri oligarhice, indiferent dacă sunt etichetate ideologic ca fiind de stânga sau de dreapta, socialiste, neoliberaliste ori conservatore. O mână de oameni decât pentru cei 99% care resimt tot mai mult dominarea sufocantă. 

Și în Romania, primii 1000 de proprietari din Topul Forbes deţin 20%  dintr-un PIB care este mic şi din cauza corupţiei, iar interesul celor celor care  deţin diferite monopoluri este predominant faţă de urgenţele sociale sau ecologice. Noile mişcări nu contestă proprietatea şi nici chiar căile prin care a fost obţinută, dar caută să convingă oamenii că trebuie să luptam contra corupţiei, împărţirii neechitabile a resurselor şi că trebuie să reformăm sistemele politice. 

Trebuie să reinventam o democraţie vie, unde oamenii contează, nu doar din patru în patru ani, unde autoritarismele de orice fel sunt temperate de legi şi reguli. Respectul demnității umane nu trebuie să rămână doar o vorbă, iar liderii politici să acţioneze în numele comunităților, nu în numele unei clase politice care devine din ce în ce mai mult o clasă socială. Piaţa Universității, ca şi alte mişcări de contestare, este mai puţin îndreptată spre lideri vremelnici ai oligarhiei, dar mai mult spre oameni, spre majorităţile tăcute şi spre mulţimile dresate prin credite şi frica zilei de mâine.

Este o insurecţie a conştiinţelor pe care mizează cei care ies în stradă, o revoltă pentru regăsirea resurselor de luciditate şi responsabilitate civică. 

Revoluţia care va veni este greu de oprit şi va fi îndreptată împotriva sistemului oligarhic care apasă şi sufocă toate societățile, inclusiv societatea românească.Aproape toate nemultumirile legitime ale oamenilor deriva din incapacitatea sistemului politic actual de a garanta o distributie echitabila a resurselor.

Intelectualii în maşinăria politicii

Prolog.

Textul care urmează l-am scris în urmă cu vreo șapte sau opt ani la cererea unui redactor de la ”Dilema”. Era despre mine și despre cei care simțeau ca mine. Acum mai mulți jurnaliști m-au întrebat ce cred despre eliminarea lui Cristian Preda din viața partidistă. Am găsit acest text și mi-am dat seama că nu mi-am schimbat părerea deloc. Deci acest text este și despre Cristi Preda, dintr-o tabăra adversă, dar asemănătoare.

Un subiect venit banal. S-a scris atât de mult despre intelectuali și politică încât este greu sau inutil să mai scrii ceva. Poate este mai bine să nu te raportezi deloc la textele cunoscute, dacă ai propria experienta de martor, subiect sau observator.  Voi încerca să fac abstracție de tot ce am citit deși ani de zile.  Am avut obsesia pozitivă a construcției unei sociologii a intelectualilor și am deja o jumătate de carte (lăsată în ciornă de  la intersectarea mea cu politica) pe care provizoriu am numit-o „sociologia ideologiilor noastre cele de toate zilele”. Voi elimina chiar și  tentația de a face referire la neîncrederea lui Paretto în intelectuali, pe care care îi numește „intelighentia flotantă” și  ne spune ca ei vor ține mereu partea celor care dețin  resursele de putere.

 Nimeni nu-i iubește pe intelectuali în politică. Militanții nu se bucură când se anunță că un intelectual a intrat în partidul lor pentru că partidele sunt un fel de echipe de căutători de aur care nu se bucură să se mărească numărul de guri care trebuie hrănite din prada de după câștigarea alegerilor. Sunt considerați profitori sau chiar naivi. Vechii militanţi vor avea întotdeauna justificarea următoare: votul țăranului simplu sau șomerului este egal cu cel al academicianului, deci lăsați-o mai moale cu sfaturile pentru a câștiga intelectualii de partea noastră. Toate partidele au intelectuali, profesori universitari sau artiști, dar rareori o să-i găsiți pe liste de parlament sau de guvern.

Intelectuali la pachet. Din când în când, în situații în care ar trebui să existe o serioasă dezbatere publică pe teme importante, apare o lista cu aproape 100 de intelectuali care susțin ceva ce nu poate impune vreun președinte sau premier sau partid. Aceste liste ne aduc aminte de adeziunile regizate pentru proiectele împușcatului, dar  și  de aprigele dispute dintre CDR și  FSN. Lista de stânga este mai rară, nu s-a structurat niciodată căci atunci când s-a încercat a o opune dreptei, de regulă, ar fi trebuit să se lupte pentru susținerea lui Ion Iliescu. Ori sunt multi intelectuali care se consideră de stânga dar nu-l pot susține pe Ion Iliescu. Lista de dreapta acum de 15 ani începe cu Andreescu și  se termină cu Zub și ea conține o parte dintre intelectualii cunoscuți, dar și câțiva intelectuali de care auzim doar de pe aceste liste. În loc de dezbatere publică a ideilor, de toleranță, intelectualii au preferat încolonarea în spatele unor lideri politici. S-au livrat la pachet, la legătura, în loc să-și expună ideile pe tarabă.

Vitrina cu intelectuali. Intelectualii sunt buni de arătat, sunt un fel de vitrină pentru alegeri. De aceea, ei sunt căutați mai ales în jurul alegerilor, cu iluzia că aduc voturile altor intelectuali. Dar, din nefericire, greu vom găsi la noi intelectuali care să poată funcționa ca și  directori de opinie, lideri transmițători de influență, cum spune un sociolog acum mai bine de 50 de ani. Ei nu au cum să aducă voturi pentru că partidele nu îi lasă să își impună propria voce. Puși să recite discursuri de partid, chiar dacă o fac cu talent, ei nu pot fi convingători pentru că masa intelectualilor votanți, colegii lor, îi consideră, de regulă, niște trădători.

Ar trebui să devina invizibili. Liderii nu suportă notorietatea unor intelectuali din jurul lor.  Și, mai ales, se enervează la gândul că pot fi considerați „produsul” acestora.  Chiar dacă au beneficiat mereu de „punctajele” acestora. Nu vrem discursuri, le spun liderii intelectualilor, vrem doar punctaje scurte de idei, de acolo încolo ne descurcăm noi. Dar faptul că presa tine partea intelectualului și  nu a marelui conducător, dacă izbucnește un mic diferend, sau o dispută, este de nesuportat pentru lider. Când un intelectual din partid dă un interviu apreciat de colegi sau de breasla lui profesională, Marele Conducător îl va felicita ironic și îi va explica faptul că există o ordine de precădere: lucrurile importante le spune EL. Dacă, în sondaje de opinie, intelectualii ajung la notorietate sau încredere care pot fi luate în seamă, atunci aceasta este deja o aroganţă și urmează să fie pedepsită. Dacă Marele Conducător de partid începe să scoată cărți pe bandă rulantă, atunci dispare ultimul atu al intelectualului. Soluția intelectualului: să devină, pe zi ce trece, tot mai invizibil.

Scribi inutili. Intelectualii sunt buni să scrie documente privind modernizarea partidelor, bune de invocat la presa cu ocazia congreselor sau a altor foruri. Atunci mapele celor din teritoriu și  cele pentru presă trebuie umplute cu texte lungi, complicate sau cu strategii desenate în PowerPoint. Aceste texte rămân moarte, nu le citește nimeni și  nu vor deveni niciodată programe politice. De ce? Simplu, partidele nu sunt echipe organizate cu scopul de a moderniza România, de a o construi cu proiecte pe termen lung. Citiți definiția partidului politic din orice dicționar de politologie și  veți înțelegeți că intelectualii sunt folosiți pentru a argumenta bunele intenții, nu pentru a scrie programe de pus în practică.

Invins de demagogia faptelor. Conducătorul politic ajuns lider de partid  începe să creadă în predestinare și în organicitatea ascensiunii sale și atunci caută să șteargă urmele traseului său. Întotdeauna în ședințele de partid, când unul sau altul dintre intelectuali vor face apel la valorile fundamentale sau la moralitate, sunt pregătiți să se ridice unii lideri ridicați din popor care vor demonstra, indirect, dar cu mare subtilitate, inutilitatea intelectualilor din partid. Acești militanți, care câștigă de mult timp alegerile, în sătucul sau orășelul lor, vor spune cu voce tare și răspicat că trebuie să mergem în mijlocul oamenilor, că vorbim prea mult în birouri și  folosim cuvinte prea meșteșugite, că programele de acțiune politică sunt o prostie și că trebuie să ascultăm doleanțele oamenilor amărâți.  Vor bate cu pumnul în masă și  vor spune că sunt unii care stau prea mult la televizor în loc să-l însoțească pe Marele Lider în satele și orașele patriei. De aici încolo vor da exemple sugestive cu dublarea procentelor după ce a trecut liderul pe-acolo, cu scrisori de mulțumire pentru ultima vizită, primite de la un grup de pensionari. Ce ironie, tocmai el, intelectualul, este învins de demagogie.

 Fără capital. Ultima slăbiciune a intelectualului este aceea că el nu poate aduce bani la partid  și  nici prietenii lui, alți intelectuali, nu au bani de donat. Când vin campaniile în jurul liderului se nasc gărzi pretoriene formate din foști chelneri, drumari, benzinari sau alte forme de capitaliști ce investesc în politică. Ei sunt dați ca exemple de dăruire, schimbă strategii de alianțe și intelectualul simte cum banii înfrâng ideile

Și totuși ...Dincolo de aceste detalii de funcționare, intelectualii care fac politică ar trebui să fie din ce în ce mai mulți. Pentru că nu ne este indiferent cine face politică și  pentru că ar fi singura formă prin care s-ar putea crea diferența între stânga și  dreapta sau ar putea să fie orchestrate valori în politică. România nu va avea nicio șansă dacă politică vor face doar comuniștii reconvertiți, securiștii, băieții sub acoperire, chelnerii, inginerii de nota 5, cântăreții, dansatoarele, contabilii de CAP, schimbătorii de valută sau alte tipuri de aventurieri. Clasa politică de astăzi, croită în laboratoarele încă nedesființate din 1990, este una care ocupă fraudulos biroul de comandă al societății românești. Progresiv, ea trebuie schimbată, dar nu cu fiii, nepoți sau cărătorii de geantă ai actualilor conducători politici. Dacă intelectualii le vor schimba compoziția, ciorba va începe sa aibă un alt gust. Cât timp nu vom avea o societate civilă solidă, despărțită de partide, intelectualii vor trebui să facă politică în partide. Cu toate problemele despre care am vorbit mai înainte.