Maladiile stângii românești

În efervescența recentelor discuții despre ideologie, postez un text pe care l-am scris în anul 2005.  Spre aducere aminte pentru cei care au uitat discuțiile ideologice din PSD de la începutul anilor 2000 și care au durat ani buni. 

Stânga are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii romanesti, iar frământarile celor pe care politica i-a aruncat în afara cercului puterii de a face poluri, arată că politicienii români caută remediul mereu în alta parte, în loc să se uite cu realism la viața și societate, continuă să se mintă cu grație şi să caute soluţii utopice. Mitologia că există altceva la stânga PSD, că sunt partide sau grupuri importante cu identitate sau viziune de stânga, este o minciună sau o iluzie a perdanţilor. De ce nu obţine atunci partiduleţul lui Petre Roman nici macăr 0,1%, sau Alianța socialistă, sau toate acestea la un loc, de ce nu contabilizează nici macar 1% din opțiunile electorale?

Unirea stângii poate fi o soluţie, dar nu o soluţie în sine, însă pentru a face unire trebuie entități existente, nu imaginare. Dincolo de imperativul unirii, stânga trebuie să se reinventeze şi aceasta sarcină îi revine PSD condus de Mircea Geoană. Încercarea generației pierdute a stângii de a dilua PSD într-o ciorbă de pol social nu va duce la nimic, poate doar la distrugerea definitivă a stângii. Primul lucru pentru reinventarea stângii este o privire lucidă asupra principalelor ei maladii post-decembriste.

1. Stânga româneasca nu a avut curaj în ultimii 15 ani.

Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea si întârzierile ne-au adus în situația de pierde bruma de eficienţă si de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu am spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se școlarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurențiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor sa facă o nouă stângă dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

2. Amneziile stângii.

Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilitățile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aș putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost suficientă însa pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovați, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberatie: comunismul i-a atins pe toti românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moștenirii odiose nu am rezolvat-o nici pâna astăzi şi orice tabu social crează tot felul de sechele.

3. Boala camuflării, ascunderii.

Desele unificări sau absorbții, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre și nu roșu, culoarea internațională a stângii, sunt alte simptome a le fricii. La fiecare alegeri generale PSD de astăzi a participat sub altă sigla și alt nume. A inventat coalitii cu partide care nu intrau în Parlament doar pentru a nu fi singur. Acum cei care visează la un pol social se folosesc de aceeași logică. Să faci alianţe electorale numai pentru ca oponentii sunt o alianţă, dovedește o gândire strategică de amator, din moment ce PSD a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM și PSDR.

4. Cochetarea cu populismul.

Căderea în populism și ștergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor granițe și delimitări politice necesare, are darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumește, să dea bani de Paşte pensionarilor, în loc sa facă un program de pensii decente sau de medicație corectă și gratuită a bătrânilor. Dar trebuie să recunoastem, nici stînga nu a scăpat de populism. Populismul este tendința unora de a crede ca politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii (n.a. Adrian Năstase) a fost conștient că înainte de a cheltui pentru protecție socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulți bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voința unor politicieni de a deschide visteria.

5. Izolarea unei elite și transformarea ei în subiect politic autonom.

Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o bariera între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovatii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilitățile din perioada comunistă, adevărul Revoluției, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualității de stânga.

6. Alergia la critică.

Politicienii și partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este și boala stângii ca și boala întregii politici româneşti. A funcționat credința falsă ca unitatea sta în unanimitate. Dupa pierderi de alegeri nu se fac analize și nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinși pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire și curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viață socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.

7. Agorafobia.

Politica româneasca se ascunde prin birouri și după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Desi stânga a condus 10 ani din 15 România se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Exista o explicație? Este moștenirea comunismului o explicație? Este toata istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutam solutii, dincolo de certuri interminabile și vinovății inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecție sistematică asupra societății, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun ca au soluția miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglinda, restul nu contează.

8. Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice.

Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri și strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbești simplu pe înțelesul oamenilor și e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează și pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesati mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezența la televiziune este piatra unghiulara a politicii. Avem nevoie de o stânga mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseste să-i adune pe specialiștii din universități pentru a croi proiecte pentru societatea romanească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.

9. Autismul politic.

Stânga nu a avut adversar în acești ani, dar nici dialog substanțial cu cei de dreapta. Nu a avut capitaliști cu care să se lupte. A trebuit sa-şi inventeze dușmani, așa cum a făcut și așa zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziție pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcugere a tranziției a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împușcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroșcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.

10. Complexul lui Oedip.

Statul este părintele stangii, dar stânga nu și-a asumat explicit și programatic modernizarea statului, ca o premisă pentru eficiențta socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte ca Premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cozmâncă numarul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reușit timp câteva luni, tergivergindu-se pe discuția legata de servicii publice, daca profesorii ori medicii sunt sau nu funcționari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur si simplu, sistemul refuza să producă de frica schimbarilor și pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care sa permită replieri continue și șmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundațiilor, gripa aviară și alte forme de amenințare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste și prezența la vot, iar Înalta Curte de Casatie și Justiție nu a putut sa dea explicații corecte și rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerilor. Stânga nu doar că nu am avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat și îi lasa, incontinuare, pe cei de dreapta să facă praf și ceea ce a mai rămas din statul român.

Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizam mai întâi stânga romanească. În 1990 aveam alternativa revoluție sau reformă, iar noi am ales revoluția, poate pentru că ne era frică de reformă. Acum este ceasul al doisprezecelea si ne-a rămas doar reforma, ca alternativă la distrugerea completă a societăţii și condamnarea ei la subdezvoltare perpetuă. Fără o stânga modernă, europeană nu este posibilă o schimbare a politicii româneşti. Nu avem nevoie de o stânga nostalgică, nici de una sud-americană şi nici de o nouă etichetă ecologică pentru produse politice refuzate la vot. Istoria nu face pași înapoi și stânga are nevoie de oameni tineri, de specialiști și oameni curajoşi. Nu teama de niște procente amarâte care le-ar putea pierde dacă cineva se enervează şi pleacă ar trebui să zguduie PSD, ci spaima de a trăi într-o viitoare societate a subdezvoltării durabile.

Noua stângă nu se poate face cu politicieni second hand si nici cu declaraţii de intenţie. Partidul Social Democrat este dator să facă o rupere de trecut şi să aducă pe scena politică stângă modernă, fără de care România politică nu poate merge decât schiopătând.