Maladiile stângii românești

În efervescența recentelor discuții despre ideologie, postez un text pe care l-am scris în anul 2005.  Spre aducere aminte pentru cei care au uitat discuțiile ideologice din PSD de la începutul anilor 2000 și care au durat ani buni. 

Stânga are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii romanesti, iar frământarile celor pe care politica i-a aruncat în afara cercului puterii de a face poluri, arată că politicienii români caută remediul mereu în alta parte, în loc să se uite cu realism la viața și societate, continuă să se mintă cu grație şi să caute soluţii utopice. Mitologia că există altceva la stânga PSD, că sunt partide sau grupuri importante cu identitate sau viziune de stânga, este o minciună sau o iluzie a perdanţilor. De ce nu obţine atunci partiduleţul lui Petre Roman nici macăr 0,1%, sau Alianța socialistă, sau toate acestea la un loc, de ce nu contabilizează nici macar 1% din opțiunile electorale?

Unirea stângii poate fi o soluţie, dar nu o soluţie în sine, însă pentru a face unire trebuie entități existente, nu imaginare. Dincolo de imperativul unirii, stânga trebuie să se reinventeze şi aceasta sarcină îi revine PSD condus de Mircea Geoană. Încercarea generației pierdute a stângii de a dilua PSD într-o ciorbă de pol social nu va duce la nimic, poate doar la distrugerea definitivă a stângii. Primul lucru pentru reinventarea stângii este o privire lucidă asupra principalelor ei maladii post-decembriste.

1. Stânga româneasca nu a avut curaj în ultimii 15 ani.

Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea si întârzierile ne-au adus în situația de pierde bruma de eficienţă si de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu am spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se școlarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurențiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor sa facă o nouă stângă dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

2. Amneziile stângii.

Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilitățile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aș putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost suficientă însa pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovați, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberatie: comunismul i-a atins pe toti românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moștenirii odiose nu am rezolvat-o nici pâna astăzi şi orice tabu social crează tot felul de sechele.

3. Boala camuflării, ascunderii.

Desele unificări sau absorbții, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre și nu roșu, culoarea internațională a stângii, sunt alte simptome a le fricii. La fiecare alegeri generale PSD de astăzi a participat sub altă sigla și alt nume. A inventat coalitii cu partide care nu intrau în Parlament doar pentru a nu fi singur. Acum cei care visează la un pol social se folosesc de aceeași logică. Să faci alianţe electorale numai pentru ca oponentii sunt o alianţă, dovedește o gândire strategică de amator, din moment ce PSD a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM și PSDR.

4. Cochetarea cu populismul.

Căderea în populism și ștergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor granițe și delimitări politice necesare, are darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumește, să dea bani de Paşte pensionarilor, în loc sa facă un program de pensii decente sau de medicație corectă și gratuită a bătrânilor. Dar trebuie să recunoastem, nici stînga nu a scăpat de populism. Populismul este tendința unora de a crede ca politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii (n.a. Adrian Năstase) a fost conștient că înainte de a cheltui pentru protecție socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulți bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voința unor politicieni de a deschide visteria.

5. Izolarea unei elite și transformarea ei în subiect politic autonom.

Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o bariera între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovatii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilitățile din perioada comunistă, adevărul Revoluției, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualității de stânga.

6. Alergia la critică.

Politicienii și partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este și boala stângii ca și boala întregii politici româneşti. A funcționat credința falsă ca unitatea sta în unanimitate. Dupa pierderi de alegeri nu se fac analize și nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinși pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire și curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viață socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.

7. Agorafobia.

Politica româneasca se ascunde prin birouri și după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Desi stânga a condus 10 ani din 15 România se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Exista o explicație? Este moștenirea comunismului o explicație? Este toata istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutam solutii, dincolo de certuri interminabile și vinovății inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecție sistematică asupra societății, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun ca au soluția miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglinda, restul nu contează.

8. Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice.

Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri și strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbești simplu pe înțelesul oamenilor și e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează și pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesati mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezența la televiziune este piatra unghiulara a politicii. Avem nevoie de o stânga mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseste să-i adune pe specialiștii din universități pentru a croi proiecte pentru societatea romanească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.

9. Autismul politic.

Stânga nu a avut adversar în acești ani, dar nici dialog substanțial cu cei de dreapta. Nu a avut capitaliști cu care să se lupte. A trebuit sa-şi inventeze dușmani, așa cum a făcut și așa zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziție pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcugere a tranziției a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împușcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroșcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.

10. Complexul lui Oedip.

Statul este părintele stangii, dar stânga nu și-a asumat explicit și programatic modernizarea statului, ca o premisă pentru eficiențta socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte ca Premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cozmâncă numarul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reușit timp câteva luni, tergivergindu-se pe discuția legata de servicii publice, daca profesorii ori medicii sunt sau nu funcționari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur si simplu, sistemul refuza să producă de frica schimbarilor și pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care sa permită replieri continue și șmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundațiilor, gripa aviară și alte forme de amenințare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste și prezența la vot, iar Înalta Curte de Casatie și Justiție nu a putut sa dea explicații corecte și rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerilor. Stânga nu doar că nu am avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat și îi lasa, incontinuare, pe cei de dreapta să facă praf și ceea ce a mai rămas din statul român.

Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizam mai întâi stânga romanească. În 1990 aveam alternativa revoluție sau reformă, iar noi am ales revoluția, poate pentru că ne era frică de reformă. Acum este ceasul al doisprezecelea si ne-a rămas doar reforma, ca alternativă la distrugerea completă a societăţii și condamnarea ei la subdezvoltare perpetuă. Fără o stânga modernă, europeană nu este posibilă o schimbare a politicii româneşti. Nu avem nevoie de o stânga nostalgică, nici de una sud-americană şi nici de o nouă etichetă ecologică pentru produse politice refuzate la vot. Istoria nu face pași înapoi și stânga are nevoie de oameni tineri, de specialiști și oameni curajoşi. Nu teama de niște procente amarâte care le-ar putea pierde dacă cineva se enervează şi pleacă ar trebui să zguduie PSD, ci spaima de a trăi într-o viitoare societate a subdezvoltării durabile.

Noua stângă nu se poate face cu politicieni second hand si nici cu declaraţii de intenţie. Partidul Social Democrat este dator să facă o rupere de trecut şi să aducă pe scena politică stângă modernă, fără de care România politică nu poate merge decât schiopătând.

Cui i-e frică de social democratie?

Șapte nedumeriri și jumătate

La sfarsitul săptămânii trecute am avut senzatia că România nostră s-a modificat brusc, că a făcut un salt peste noapte. In primul rand, la cafeaua de dimineață văd un clip interesant despre istoria social-democatiei de la noi, provenit de pe un site de la Bruxelles (www.social-democratia.eu). Un filmulez bine făcut care  împletea social istoria democratiei noastre recente, cu cea contemporană, Hollande, Blair și alții. E adevarat că apăreau acolo Ponta, Tănăsescu și Maior ca prim soliști, dar m-am gândit că alegerea nici măcar nu este rea. Am gândit că fundația respectivă pregătea opinia publică pentru Congresul PSD, care va avea loc peste vreo lună și jumătate, iar lucrul acesta părea firesc. Am intrat pe site și am găsit 10 filmulețe, în jur de două minute fiecare, niște producții interesante care pozitionau social-democrația în istoria contemporană a Europei. Destul de inteligent contruite, în limbaj simplu, aceste filmulețe de propagandă căutau să marcheze 120 de ani de la inființarea primului partid social democrat din România, dar și să delimiteze ideologia social-democrată de comunism, de nazism, să arate originile ei și să fixeze personalități de succes europene și modele social-democrate de  societate, cum este cel scandinav. Limbaj decent, fără atacuri, fără polemică cu actuala dreaptă politică, aceste filme acreditau doar ideea că avem niște social-democrati cu legături europene si transatlantice (în speță Ponta, Tanăsescu si Maior jr). In fine, selectia celor trei români era opțiunea autorului respectiv, eu aș mai fi pus și pe alții, dar îmi părea că scenariul nu a fost făcut de un social democrat autohton. De ce?  Simplu, nu era acolo Presedintele de onoare al PSD, nici Adrian Năstase, dar mai ales nu apărea dușmanul etern al PSD-ului, Traian Băsescu. Filmele erau blânde și cuminti, cine cunoaște filmele de campanie negativă din SUA ar fi putut crede ca sunt filme despre plecarea Papei si noua ordine eclezistică de la Vatican.

După amiază s-a dezlănțuit o urgie care a durat vreo două zile, cu breaking-newsuri multiple și mult galben pe ecrane, toate culminând cu renuntarea de către câteva televiziuni a difuzării filmulețelor și renunțării la o mulți bani, după cum au spus unii manageri. Motivul  era că acest film folosește imaginea unor oameni care nu au fost consultați, deși oamenii respectivi nu aveau nimic de pierdut și nici nu au cerut expres daune sau interzicerea filmulețelor. Aici incep nedumeririle mele. In număr de sapte și un pic:

 1.    Cum s-a trezit deontologia dintr-o dată și a erupt fantastic într-o zi de vineri? Comunicarea politică nu este interzisă prin lege înafara campaniei electorale. In apropierea Congreselor și aniversarilor politice acest tip de campanie se practică.  Aceste filmulețe vorbeau în spirit pozitiv despre social democratie si dorința ei de echitate și solidaritatea umană. Să nu mai fie voie să vorbim despre asta? Dacă este așa mă autodenunț, tocmai citesc si îmi place grozav cartea lui Joseph E. Stiglitz , laureat al Nobelului pentru economie: Prețul inegalității. Cum societatea divizată din ziua de azi ne pune in pericol viitorul. E oare interzis, trebuie să fim toți nepoții lui Keyness, să pupăm mâna invizibilă  a capitalismului? Am auzit la televizoare argumente halucinante: de ce este prezent Hitler in film, dar nazistul reprezentativ apare de cate ori scriem sau comemorăm victimele războiului sau Holocaustul. O societatea care prezintă toate atrocitățile cum a devenit asa de pudică peste noapte?

2.    Televiziunile spuneau că au renuntat la multi bani, că erau bine plătite aceste clipuri publicitare. Cum au putut face asta, parcă era mare sărăcie în media noastră? Cum se poate inchipui un asemenea lux în condițiile în care publicitatea aproape a dispărut?  O fi plătit cineva mai mult ca să nu se facă o campanie social democratiei? Nu cred, nu este nici o campanie electorală pe aproape, iar politicienii încă nu și-au amortizat cheltuielile din vară și toamnă, bugetul fiind încă  dosit de eternul domn Gherghina;

3.    Purtătorul de cuvânt al SRI a protestat și a fost, pe loc, ascultat. Cum o fi asta? Când SRI este atacat fără menajamente, seara de seară, atunci de ce nu-l creditează nimeni pe purtătorul de cuvânt cu faptul că spune adevarul. Pe de altă parte, de unde subita grijă pentu imaginea lui Maior? Cand i se foloseste imaginea pentru atacuri, nimeni nu se intreabă, nimeni din media nu se sesizează, până la urmă așa este în democratie. Si SRI a reactionat ciudat: era ceva insultator că George Maior a fost membru PSD si că este un individ de viitor pentru social democratie, daca ne luăm după ce ne spune filmuletul. I-au pregatit cei de la SRI un mandat pe viață? Dacă nu, atunci cu ce-i încurcă pe ei faptul că o fundație social democrată spune că Maior este ”social-democrat român de anvergură internațională”, că e diplomat de carieră si un bun specielist in gandire strategică și geopolitică? Poate că pentru orice director al unui serviciu de intelligence, mai există viață politică și după funcție. In fond, filmul il alătura pe Maior unor personalități europene: Hollande, Blair, Hannes Swoboda, Martin Schultz. E chiar așa de rău, în aceste zile în care stăm prost la imagine externă și relații cu Europa?

4.    Cea mai mare nedumemerire vine din faptul că am auzit că Victor Ponta s-a delimitat de acest film sau ceva pe acolo. E tînăr social-democrat și încă mai are nevoie de imagine pozitivă în Europa. Filmul îl pune intr-o postură pozitivă, dar printr-o propagandă soft, nu hard, arătându-l că se luptă cu greutățile tranziției. Să nu-i mai placă lui Victor Ponta comunicarea publică nu cred, este tot timpul pe televizoare, comunică foarte bine, dar unii spun că foarte mult. Aici este opțiunea lui, dar dacă Ponta vrea să placă tuturor, să corespundă asteptărilor tuturor televiziunilor, atunci nu va reuși. Asta este o iluzie și merge doar până la primele jocuri politice cu miză. Acum sunt doar jocuri de societate pentru adormirea adversarilor. Am senzația că Ponta a cedat prea ușor, a vrut să arate că el este chintesența democratiei și că nu își face reclamă decât atunci când se dă startul. Minunat, dar nimeni nu îi va ridica statuie. Eu cred că adversari sau parteneri ai lui Victor s-au speriat de impactul acestor filmulețe, s-au mobilizat să-l convingă să le dezavueze și au reușit. Felicitări, băieți!

5.    M-am uitat la filmulete si nu am gasit nimic care să fie de incriminat, de interzis la difuzare. Să fie oare frica de a nu acredita ideea unui nucleu forte al politicii viitoare: Ponta-Maior – Tănăsescu? Ar putea fi. Pe cei de dreapta îi înțeleg, pentru ei este normal sa caute să delegitimeze stânga, dar nu-i înteleg pe cei de stânga.

6.    De ce nu au difuzat filmul televiziunile proguvernamentale, cele care se luptă cu dreapta lui Băsescu, aproape că pot întelege. Sigur, nu vorbesc aici de RTV si Sebastian Ghița, căci ei au fost considerați autori sau co-autori, deci nu se pune.  Dar nu am înțeles mai ales unde au fost social-democrații în acele zile de polemica pe la televizoare. De ce nu a venit nimeni să apere acele filmulețe, de ce niciun strateg de la partid nu a simțit potentialul comunicational excelent al acestui tip de comunicare politică. Să fie așa de timorată stânga noastră sau au ajuns la concluzia că lupta ideologică s-a terminat și că vor urma 50 de ani la putere, cum credeau cederistii în 1996. Majoritatea asta obeză din Parlamentul de azi este mai fragilă decat cele 22 de procente cu care a condus Tăriceanu, dragi camarazi!

7.     Mă indoiesc că este adevarat un lucru care mi-a fost spus de un ziarist de politic acreditat la PSD: acolo nu mai gândeste nimeni la viitorul strategiei politice, dincolo de alianta cu USL sau există certitudinea că USL poate inlocui pozitionarea tradițională stânga-dreapta. Poate că Ponta nu a vrut să-l supere prin supraexpunere pe Crin Antonescu mai ales că un liberal tocmai il criticase pentru că are prea multe poze pe site-ul guvernamental. Este un gest frumos, să te oprești din drum, să-ți aștepți camaradul rămas un pic în urmă. Dar nu e bine să exagerezi pentru că poate veni turma din spate si trece peste tine, bunul samaritean, sau te poate mușca vreo viperă ieșită din bagajul camaradului tău ostenit.

Una peste alta, am avut sentimentul că ne aflăm la inceputul lumii moderne cand apele politicii incepeau sa se desparta in două. ”O stafie umblă prin Europa, stafia comunismului”, așa începea Manifestul Partidului Comunist, dar capitalismul de atunci nu s-a speriat prea tare. Acum am avut sentimentul că societatea noastră se sperie de social-democratie. Pe cei de dreapta îi ințeleg, dar cei de stânga ce fac? Gata, să credem că este sfarsitul istoriei și sfârșitul ideologiei, cum incerca să ne păcălească Fukuyama nu demult?  

Au devenit cei de stânga atât de conceptuali încât văd viitorul senin al dispariției luptei politice în globul de cristal al Mamei Omida? Aceasta era jumătatea de nedumerire, cele șapte de mai sus sunt nedumeriri cu normă întreagă.


PS. Nu am fost prea bine informat, am vorbit și din auzite. Victor Ponta nu s-a delimitat de clipul acela, a spus doar că nu i s-a cerut părerea. Da, așa il recunosc! Acum Presedintele PSD are un motiv real să-mi spună că mă comport ca un neprieten cu el când scriu.
 In fine, ca să nu uit, m-am văzut și pe mine acolo, treceam prin cadru. Nu, glumesc, stăteam țeapăn în cadru. Data viitoare poate apar prin două cadre și un profil! N-o să spun că nu am fost întrebat, deoarece mă autopropun.