Se afișează postările cu eticheta revoluție. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta revoluție. Afișați toate postările

15 decembrie, 2014

25 de ani. Ce nu s-a schimbat?



Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puțin la viteza cu care evoluează azi societatea. Despre tabloul schimbărilor vom vorbi în tot acest numărul special din Sinteza dedicat împlinirii a 25 de ani de libertate în România. Dar ce nu s-a schimbat?  O listă fără multe comentarii sau explicații, ca și cum ai desena niște pietre, puse una după alta, pietre care rămân fără ca valul schimbării să le poată mișca  ...

După 25 de ani nu știm dacă a fost revoluție sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment, când au murit cei mai mulți dintre oameni. Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluției, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiție. Dar avem câteva zeci de mii de revoluționari de profesie, care primesc indemnizații, terenuri sau scutiri de taxe și impozite, în timp ce urmașii celor morți au fost uitați de mult pentru că nu mai are cine să se lupte pentru ei, pentru că văduvele și orfanii nu pot ieși să se bată cu scutierii.
A rămas frica și o politică moartă de frică, mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor.Frica de a guverna, frica de a lua decizii curajoase, chiar  dacă au existat majorități consistente, politicienii guvernează minimal, dominați de frica de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. Frica de asumare a valorilor politice și a unei identități clare conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri care devine rațiune de a fi pentru competiție, ba chiar poate deveni surogat de program. O frică de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta.  De 25 de ani, politicienii trec, dar frica rămâne, ca o ceață, ca un memento al incertitudinii și golului, al haosului și morții sistemului. 
Nu am scăpat nici de nevoia de tătuc, o acută prezidențializare a puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituție sau instituții, vor mereu un președinte care să la aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. În fine, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români, Santa Klaus. Și noul Președinte, chiar dacă nu pare încântat de asta, va fi asaltat cu omagii, scrisori, pupături și alte forme de masaje al Eu-lui prezidențial, cum se obișnuiește de secole pe malurile Dâmboviței.

Oamenii încă se bucura că ”și-au luat țara înapoi”, în curând se pun fără grijă pe tăiat porcul de Crăciun, pe chefuri și încălzesc visul că țara va merge bine și fără ei, să ne uitam doar pe fluturașul de salariu sau pe cuponul de pensie cum crește totul. Deși a trecut un sfert de veac, Laszlo Tokes îndeamnă  încă la revolta ungurilor, iar Vadim Tudor scrie pamflete împotriva tuturor celor care i-ar putea da ceva în schimb pentru ca să tacă.

Discursul urii a rămas în spațiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spațiului public virtual. Sunt atacați bătrânii care cer pensii, cei de la țară care nu votează progresist, asistații de toate felurile, comunitățile rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cot la cot cu noi. Diversiunile cu otrăvirea apei și coloanele de blindate sunt și în revoluția Facebook cu tancurile care vin dinspre Rusia, dacă nu le oprim cu pieptul nostru de like-uri.

A revenit, după 25 de ani, anticomunismul care scoate oameni în stradă, deși acum este un anticomunism fără obiect real. A rămas valabilă maxima lui George Soros: Întotdeauna este mai ușor să mobilizezi oamenii contra a ceva decât pentru ceva. Autonomia ungurilor și secuilor este tot în stare de proiect, acum a mai avansat, dar tot așteptând vremuri mai bune pentru a trage o graniță mică care să împrejmuie moșia strămoșească, Szekelyfold.

Încă mai avem școli, chiar dacă am ajuns de la 30.000 la 7200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de veac al libertății am construit cinci biserici la o școală. PIB-ul nostru tot mic este, tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de 5 ori față de 1989. Mai avem încă edituri chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă, după 25 de ani de democrație, masele în stradă pentru a șterge guverne de pe fața pământului.

Antreprenorii români sunt tratați ca hoți, corupți, bandiți sau golani, dar într-o mai mare proporție decât în primul an de libertate: atunci credeau asta 80% dintre români, după 25 de ani sunt 93% care apreciază așa. Investitorii străini sunt priviți și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestați pentru corupție de acte ori niște hoți din administrația centrală sau locală le cer bani negri sau șpăgi pentru a le elibera documente.
În general, încă funcționează mitologii politice în locul unor strategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe plaiurile mioritice, economia de piață care, ea singură, aduce bunăstarea, cota unică – singura cale spre bunăstare și creștere economică. FMI și Banca Mondială ne dau certificate de sănătate și ne fac proiectul de buget pentru anul care vine, iar mitul bunăstării a rămas să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o vedeam cu mintea și cu sufletul în 1989.

Statul a rămas singura sursă a puterii, unica forma de legitimare a unei autorități. Administrația locala este cotropită de statul centralizat, obiectivul la care lucrăm de două secole, astfel că avem doar un simulacru de autoritate locală sau județeană, acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale în teritoriu. Forța centrului face ca baronii locali să fie doar copii ale baronilor de la centru. O astfel de politică nu reprezintă nici comunitatea, nici oamenii din aceste comunități, ci doar reproduc o schemă abstractă creată la centru sau ținte de factura politică: social democrați vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupți vs. inocenți etc. Astfel, după 25 de ani, puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanță adevărată pentru oameni concreți sau comunități reale.

Ca și la începutul acestui sfert de secol avem o stângă politică obsedată doar de menținerea puterii și dominare și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluri publice în timp ce crede că trecerea proprietății statului în mâna capitaliștilor recenți este revoluția adevărată (dar nu l-au citit pe Marx, care credea la fel doar că vroia asta pentru clasa muncitoare). Și acum liderii dreptei sunt tot angajați ai statului, chiar dacă s-a dezvoltat și un mic capitalism românesc.  Societatea civilă lipsește și acum din spațiul public, din când în când, se trezesc unii dintre reprezentanții ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid, și o invocă, vorbesc în numele defunctei. Miile de organizații care se luptă pentru politici de asistență socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri unde statul uită de oameni, formate mai ales din tineri, nu sunt băgate în seamă, dar am rămas la listele de susținere ale intelectualilor sau la scrisorile deschise către vreun lider care candidează la vreo funcție.

Acum îi idolatrizăm o vreme pe tinerii care au ieșit la vot sau au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca odinioară pe cei care au ieșit să moară în fața tancurilor, dar, în scurt timp, toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condițiile în care învață sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să-și crească fiii și apoi să ne dea pensii mari și grase din munca lor.

Nici acum nu avem un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanțele sunt pompieristice și comunicaționale. După un sfert de secol, nu am făcut un mare plan, conducem țara cu instrumente contabile și cu ochii închiși.  Resursele nostre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărțuim în războaie personale ale liderilor. Am pierdut populație mai mult decât în cel mai devastator război, anul trecut s-au născut sub 180.000 de copii, natalitatea scade continuu. Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. O naivitate șocantă pentru un  popor care se laudă că rezistă de două mii de ani la confluența imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând să vină următoarele imperii ca să calce în picioare.  O inconsistență de fond a unei națiuni care așteaptă de aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mereu frustrată că nu-l primește.


După 25 de ani de libertate, ”istoria încă se răzbună pe noi, repetându-se”, cum scria acum un secol, Nicolae Iorga. 


Editorial pentru numărul 11 al Revistei SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică.

29 noiembrie, 2014

Maladiile stângii românești



În efervescența recentelor discuții despre ideologie, postez un text pe care l-am scris în anul 2005.  Spre aducere aminte pentru cei care au uitat discuțiile ideologice din PSD de la începutul anilor 2000 și care au durat ani buni. 



Stânga are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii romanesti, iar frământarile celor pe care politica i-a aruncat în afara cercului puterii de a face poluri, arată că politicienii români caută remediul mereu în alta parte, în loc să se uite cu realism la viața și societate, continuă să se mintă cu grație şi să caute soluţii utopice. Mitologia că există altceva la stânga PSD, că sunt partide sau grupuri importante cu identitate sau viziune de stânga, este o minciună sau o iluzie a perdanţilor. De ce nu obţine atunci partiduleţul lui Petre Roman nici macăr 0,1%, sau Alianța socialistă, sau toate acestea la un loc, de ce nu contabilizează nici macar 1% din opțiunile electorale?
Unirea stângii poate fi o soluţie, dar nu o soluţie în sine, însă pentru a face unire trebuie entități existente, nu imaginare. Dincolo de imperativul unirii, stânga trebuie să se reinventeze şi aceasta sarcină îi revine PSD condus de Mircea Geoană. Încercarea generației pierdute a stângii de a dilua PSD într-o ciorbă de pol social nu va duce la nimic, poate doar la distrugerea definitivă a stângii. Primul lucru pentru reinventarea stângii este o privire lucidă asupra principalelor ei maladii post-decembriste.

1. Stânga româneasca nu a avut curaj în ultimii 15 ani.
Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea si întârzierile ne-au adus în situația de pierde bruma de eficienţă si de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu am spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se școlarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurențiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor sa facă o nouă stângă dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

2. Amneziile stângii.
Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilitățile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aș putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost suficientă însa pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovați, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberatie: comunismul i-a atins pe toti românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moștenirii odiose nu am rezolvat-o nici pâna astăzi şi orice tabu social crează tot felul de sechele.

3. Boala camuflării, ascunderii.
Desele unificări sau absorbții, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre și nu roșu, culoarea internațională a stângii, sunt alte simptome a le fricii. La fiecare alegeri generale PSD de astăzi a participat sub altă sigla și alt nume. A inventat coalitii cu partide care nu intrau în Parlament doar pentru a nu fi singur. Acum cei care visează la un pol social se folosesc de aceeași logică. Să faci alianţe electorale numai pentru ca oponentii sunt o alianţă, dovedește o gândire strategică de amator, din moment ce PSD a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM și PSDR.

4. Cochetarea cu populismul.
Căderea în populism și ștergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor granițe și delimitări politice necesare, are darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumește, să dea bani de Paşte pensionarilor, în loc sa facă un program de pensii decente sau de medicație corectă și gratuită a bătrânilor. Dar trebuie să recunoastem, nici stînga nu a scăpat de populism. Populismul este tendința unora de a crede ca politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii (n.a. Adrian Năstase) a fost conștient că înainte de a cheltui pentru protecție socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulți bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voința unor politicieni de a deschide visteria.

5. Izolarea unei elite și transformarea ei în subiect politic autonom.
Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o bariera între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovatii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilitățile din perioada comunistă, adevărul Revoluției, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualității de stânga.

6. Alergia la critică.
Politicienii și partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este și boala stângii ca și boala întregii politici româneşti. A funcționat credința falsă ca unitatea sta în unanimitate. Dupa pierderi de alegeri nu se fac analize și nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinși pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire și curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viață socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.

7. Agorafobia.
Politica româneasca se ascunde prin birouri și după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Desi stânga a condus 10 ani din 15 România se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Exista o explicație? Este moștenirea comunismului o explicație? Este toata istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutam solutii, dincolo de certuri interminabile și vinovății inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecție sistematică asupra societății, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun ca au soluția miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglinda, restul nu contează.

8. Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice.
Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri și strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbești simplu pe înțelesul oamenilor și e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează și pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesati mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezența la televiziune este piatra unghiulara a politicii. Avem nevoie de o stânga mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseste să-i adune pe specialiștii din universități pentru a croi proiecte pentru societatea romanească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.

9. Autismul politic.
Stânga nu a avut adversar în acești ani, dar nici dialog substanțial cu cei de dreapta. Nu a avut capitaliști cu care să se lupte. A trebuit sa-şi inventeze dușmani, așa cum a făcut și așa zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziție pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcugere a tranziției a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împușcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroșcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.

10. Complexul lui Oedip.
Statul este părintele stangii, dar stânga nu și-a asumat explicit și programatic modernizarea statului, ca o premisă pentru eficiențta socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte ca Premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cozmâncă numarul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reușit timp câteva luni, tergivergindu-se pe discuția legata de servicii publice, daca profesorii ori medicii sunt sau nu funcționari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur si simplu, sistemul refuza să producă de frica schimbarilor și pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care sa permită replieri continue și șmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundațiilor, gripa aviară și alte forme de amenințare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste și prezența la vot, iar Înalta Curte de Casatie și Justiție nu a putut sa dea explicații corecte și rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerilor. Stânga nu doar că nu am avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat și îi lasa, incontinuare, pe cei de dreapta să facă praf și ceea ce a mai rămas din statul român.
Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizam mai întâi stânga romanească. În 1990 aveam alternativa revoluție sau reformă, iar noi am ales revoluția, poate pentru că ne era frică de reformă. Acum este ceasul al doisprezecelea si ne-a rămas doar reforma, ca alternativă la distrugerea completă a societăţii și condamnarea ei la subdezvoltare perpetuă. Fără o stânga modernă, europeană nu este posibilă o schimbare a politicii româneşti. Nu avem nevoie de o stânga nostalgică, nici de una sud-americană şi nici de o nouă etichetă ecologică pentru produse politice refuzate la vot. Istoria nu face pași înapoi și stânga are nevoie de oameni tineri, de specialiști și oameni curajoşi. Nu teama de niște procente amarâte care le-ar putea pierde dacă cineva se enervează şi pleacă ar trebui să zguduie PSD, ci spaima de a trăi într-o viitoare societate a subdezvoltării durabile.

Noua stângă nu se poate face cu politicieni second hand si nici cu declaraţii de intenţie. Partidul Social Democrat este dator să facă o rupere de trecut şi să aducă pe scena politică stângă modernă, fără de care România politică nu poate merge decât schiopătând.




  O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...