INVICTUS? Ai grija ca partidul sa nu se mute în tine!

De cateva luni, Emil, unul din asistentii mei, mi-a dat cu discretie un dvd cu ultimul film al lui Clint Eastwood, Invictus. O sa va placă, mi-a spus, când aveti liniște în vreo seara, căutați să-l vedeti. L-am purtat în geantă câteva săptamâni, alte câteva a stat în așteptare pe biroul meu. Mai auzisem câte ceva despre film, la un moment dat însă am crezut chiar că este vreunul din filmele comandate pentru a dezinhoba turiștii care ar trebui sa producă bani pentru FIFA, în aceasta vară, prin prezența la Campionatul Mondial de Fotbal. L-am văzut in ziua de Rusalii și a fost ca o prezenta la biserică într-o zi de sărbătoare. Adică un fel de ploaie peste suflet.
Dincolo de unele tezisme de factură hollywoodiană, filmul m-a impresionat pentru că trimite la realitatea pe care o trăim în România acestui moment. Da, România este ca și Africa de Sud din acel moment, pe buza prăpastiei: este o țară profund divizată, săracă, cu o oligarhie care functionează transpartinic doar la hoție, dar care a lansat si întreține un rasism politic generator de conflict etern. O țară fără speranță, fără nici un proiect. Ura pare singura resursă, dar energia urii nu poate aduce decât distrugere și haos. Cautând o speranță, ne uităm la actorii politici și nu vedem nimic care ar putea să ne ajute să visăm măcar la o normalizare a vieții.

L-am văzut pe Presedintele României într-o conferintă de presă făcută la miez de noapte, după interminabile discutii cu cei care susțin Guvernul. Părea după o luptă cu morile de vant, aveam senzația că nu are încredere că politicienii lui vor accepta să renunțe la privilegii atâta timp cât obținerea de privilegii este tocmai esența participării lor la acest joc. Părea obosit, mi-a părut pentru prima dată învins. Nu și-a mai păstrat nici măcar reflexul de politician, acela de a promite ca, intr-o zi, vom vedea luminita de la capătul tunelului. Ne-a spus că nu putem sa mai vorbim de investituii publice in viitor, să uităm de autostrăzi sau alte utopii, pentru că nu vom reusi sa producem resurse pentru asta.

Am si eu acest sentiment, mai ales că zilnic se găsește vreun jurnalist care mă întreabă ce se va intampla, cum vom ieși din această criză, cum văd eu viitorul. Sunt pesimist de data aceasta, nu văd nicio soluție și îmi este foarte greu s-o spun, mai greu s-o scriu. De doua decenii există două Românii care se urăsc una pe alta, din ce in ce mai mult, iar de acum încolo, tot mai precis. Identificarea dușmanului este cea mai importantă preocupare a politicienilor. După 1990 foștii au încercat să-i țină deoparte pe cei nou veniți, sau pe naivii din partidele istorice care au încercat să recreeze o legitimitate istorică. După ce polarizarea comuniști –democrați nu a mai avut resurse destule, a apărut o altă polaritate, NOI si EI. Noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Ei sunt sursa nefericirii noastre, ne-au dat jos de la putere, s-au îmbogățit cu resursele pe care le-am fi putut folosi noi daca am fi fost la putere mereu. Uneori noi si ei însemna Stanga si Dreapta, alteori Putere si Opozitie, Rosii sau Portocalii.

Din toată competiție rămânea mereu ura, niciodată vreun efort de a trece peste diferențiere în numele vreunui proiect. De ce nu am reuși să colaborăm cu toții la un proiect, m-am intrebat adesea, și raspunsul meu provizoriu este: din cauza resurselor pe care trebuie să le impartă cei care ajung la putere și din cauza faptului că niciodată un lider nu și-a înfruntat propria armată, decretând pacea și iertarea adversarului de până ieri.

In filmul lui Clint Eastwood, Mandela face acest salt pe care numai trei decenii de puscărie te pot împinge să-l faci. Pus sa desființeze simbolul rasismului, echipa de rugby a albilor, Springbox, Mandela refuză și face din această echipă, prin câstigarea titlului mondial, un moment unificator pentru o națiune divizată.
După 27 de ani de temniță, Mandela întelege un lucru pe care l-am auzit de la oameni care au facut puscaria in perioada obsedantului deceniu la noi: trebuie sa ai grija ca puscăria să nu se mute in tine! Dacă atunci cand ieși pe poarta ei nu lași acolo tot ce ai simțit, atunci o vei purta cu tine toată viața.

Natiunea noastră este flămândă de victorie, spune Mandela, și parcă se referea la România. Trebuie să uităm trecutul și să privim viitorul, nu poți elimina simbolurile celorlalți și să le pretinzi apoi să participe la construcție.

Trebuie să le ceri oamenilor imposibilul pentru a realiza ceva, trebuie să-I motivezi să facă ceea ce ei cred că nu pot, iar pentru acesta liderul are nevoie de inspirație.

Oricât de exagerat ar părea m-am gândit la România pe tot parcursul filmului, am văzut același conflict si o lipsă de speranță asemănătoare. Am sentimentul că România este devastată de un rasism politic care a făcut ca să nu se lege nimic în ultimele decenii. Nimic nu s-a facut împreună, nu am avut eforturi colective, perioadele de relativă prosperitate sau constructie atunci cand adversarul era încă pe jos, iar coerența era dată de proiecte externe sau autoritarisme mai luminate. Prin rasism politic înteleg o atitudine continuă de conflict între identificările partizane, un conflict prea subiectivizat care depășeste limitele unei competiții politice normale. Identificarea partizană este prea puternică (ca un fel de spirit de hoardă) iar colaborarea în coaliții politice devine imposibilă. Venirea la putere a unui partid politic produce, in mod reflex, discriminarea celorlalte, dar și respingerea resurselor de specializare din societatea civilă. Situația membruluid e partid nu este una prea bună, l-am numit, odată, ostatic al partidului. Intr-un text mai vechi, pentru care m-au injurat unui coleg de partid bătut in cap, am scris, cu referire la situatia ingrată a celor care sunt prinși in aceasta puternica integrare a partidelor:

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta.

Lipsa de colaborarea pentru elaborarea unui nou proiect de societate este rezultatul unui adevărat rasism politic care este încă prezent în viața noastră publică. Trăind in interiorul grupurilor politice oamenii suferă tot felul de mutații, chiar și cei erau oameni rezonabili când au intrat acolo. Sigur, sunt si simulanți destui sau smecheri care sunt traseiști politici prin vocație, dar cei mai mulți membri de partide sunt sincer integrati. Dar cu totii, cei implicați politic, suntem pândiți de pericolul ca partidul să se mute în noi. Să nu ne mai putem închipui inafara lui, să nu putem privi lumea decat prin viziunea săracă a comunicatelor lui, să nu-l mai putem vedea pe celalalt decât ca dușman, iar ura să fie singurul sentiment care ne relaționează.
In filmul lui Clint Eastwood, liderul lui, găsește inspirația într-o poezie de secol XIX. Se eliberează de ură și caută să integreze simbolurile de succes, chiar dacă, înainte, aceste simboluri erau semnele suferintei lui.
Versurile lui Henley au fost scrise, se spune, pe patul de spital când autorul devenise, prin suferință, posesorul unei etici superioare:
I am the master of my fate
I am the captain of my soul.

Atunci când nu mai există nici o speranță, când totul pare că merge spre dezastru, mai putem visa doar la o răsturnare a mersului ”firesc” al prăbusiri prin intermediul unuia care s-a lecuit de ură si s-a săturat cu totul de razboaiele politice cretine, erori care ne-au adus aici. Cred că oamenii visează aiurea la cineva care ar veni să ne salveze dinafara politicii, adică să ne ceară să facem imposibilul. Venind dinafara arenei, nu va fi crezut de nimeni, dar mai ales nu va fi urmat de nimeni. Nu-mi cereti exemple, nu stiu dacă acel om exista, dar semnul recunoasterii lui poate fi urmatorul: va fi unul din cei in care partidul lui nu și-a făcut cuib pentru vecie.


text pentru VOX PUBLICA