Politică și camaraderie

Zilele trecute, un prieten bun al meu, îi spune unui alt prieten că useliștii (sau poate pesediștii, asta nu am întrebat) mă urăsc strașnic după bătăliile astea ocazionate de  referendumul nostru care ne-a umplut toată vara. Nu am reacționat nicicum, în fond, de vreo 5 ani nu mai fac politică de partid, nu am fost în vreun sediu, nu am fost la vreo sedință, iar în acest război absurd nici măcar nu am publicat vreun sondaj, tocmai pentru că predicțiile erau defavorabile camarazilor mei în privința prezenței prognozate la vot și ar fi interpretat acest lucru ca fiind cine știe ce manipulare ascunsă. În mod normal nu avea cum să mă intereseze prea mult această remarcă deoarece nimeni nu poate vorbi cu toți useliștii și apoi nu înțeleg de ce aș fi interesant pentru toți, de ce să mă bage în seamă. Recent, un amic din Vrancea m-a invitat la o școală de vară a tineretului pesedist și am constatat că nici eu nu-i cunoșteam pe cei din sală, dar nici majoritatea dintre ei nu știau cu ce mă ocup și ce am fost eu pe la partid. Era deja o altă generație de tineret, cu alte modele, cu alte teme și alte așteptări.

M-am gândit apoi că poate remarca prietenului meu i-a folosit lui, vroia să găsească pe altcineva care este ultimul în pluton, marele neiubit, vroia ca altul să fie, în locul lui, fraierul campingului. Și dacă asta îi folosește, atunci sunt fericit să-i pot servi de reper, de limită unde se termină iubirea partidului pentru colegi. E o formă de camaraderie să poți să te transformi în ceea ce are nevoie prietenul tău la un moment dat, când este doborât.

Nefăcând politică activă am ieșit, cu siguranță, din atenția foștilor colegi, nu am cerut vreodată ceva partidului, vreun consiliu de administrație, vreo sinecură sau vreo funcție și le-am refuzat pe toate care mi-au fost propuse după ce am ieșit practic din circuitul politic. E adevărat că zilele trecute am răspuns la un interviu în care, din aceeași camaraderie, spuneam un adevăr micuț, edulcorat chiar, o remarcă menită să clarifice gestul lui Ioan Rus, preluat de multe multe medii de informare, fiecare după interese. Cei de la ”Adevărul” titraseră ceva de genul ”Dâncu reaprinde torța disidenței”, dar era o găselniță jurnalistică, eu doar am explicat niște lucruri pe care le vedeau și orbii. În țara asta toata lumea aprinde torțe la televizor, în prime time, dar nimeni nu crede cu adevărat în semificația din spatele gestului. A întreține focul unei credințe în țara noastră este un efort prea mare sau chiar inutil, deoarece o minune durează doar trei zile. Nu mi-am propus niciun  fel de revenire politică, iar dacă mi-aș propune așa ceva nu aș face-o de partea adversarilor partidului din care încă mai fac parte.

Dar evenimentul acesta mi-a adus aminte de un moment în care Adrian Năstase mi-a spus cu prietenie și înțelegere: Dragă Vasile, tu ești un om foarte inteligent, dar trebuie să-ți spun că nu te pricepi la politică. O să înveți și asta, dar atunci noi vom fi deja în opoziție. Era prin 2003 și niciunul dintre noi nu credea că vom ajunge atât de repede în situația de a fi expert în politică. Îmi pare rău să recunosc azi, când nici mie și nici Domniei sale nu ne mai folosește la nimic, că fostul șef al PSD a avut dreptate. Adrian Năstase este acum în pușcărie, iar eu sunt membru al societății civile care, de câțiva ani, nu înțelege traiectoriile pe care o ia partidul, un fel de ronin care încă visează la un deceniu de social-democrație care să schimbe traseul întortochiat al României. Nu-mi doresc nimic, îmi doresc să-i sprijin pe prietenii mei cu studiile sociologice pe care le fac, să ajut statul cu studii prospective și să văd niște rezultate sociale ale politicii,  dincolo de mita electorală și asfaltări de campanile care dispar după prima ploaie.

Dar trebuie să recunosc că mulți ani am stat cu frica în sân că ceea ce spus Adrian Năstase va fi aflat de toți, adică adevărul că nu mă pricep la politică. Cum adică,  marele ideolog, propagandistul feroce, manipulatorul ăsta de Goebbels habar n-are cum merg lucrurile și ce trebuie să facă pentru a rămâne nomenclaturist, să-și planifice o carieră politică ascendentă,  deși o fac foști soferi, sculeri matrițeri care acum ocupă poziții puternice în statul nostru aflat în contiunua transformare?

Da, dacă oamenii s-ar fi prins, ar fi avut dreptate, în afara camaraderiei și sensibilității mele pentru oameni (cărțile citite nu contează), nu am avut un proiect personal serios pentru politica asta în care, acum, îmi spune un prieten că sunt un fel de oaie neagră a unei turme imaculate. Acest mare secret al meu, azi, m-am hotărât să-l fac public, poate scap de el ca de un mare handicap.

Evident, m-am gândit să-mi explic rațional cum funcționează relația mea cu partidul pentru că zilnic primesc zeci de mailuri sau telefoane de la foștii colegi de guvern, de la pesediștii importanți și de la mulți oameni care sunt simpatizanți sau membri, pe unii nu i-am vazut niciodată, dar care îmi spun că se simt apropiați de mine și de ideile mele.  Zilnic primesc încurajări sau reproșuri, zilnic adversarii PSD mă înjură sau caută să mă stimuleze, să mă împingă să vorbesc despre viața politică. 

Recitesc ce am scris pînă acum și observ că în aceste paragrafe cu care am început acest text am folosit de foarte multe ori cuvântul camaraderie. Nu m-am gândit când am început să scriu aceste rânduri, dar cred că aceasta este esența legăturii mele cu politica. Am căutat de mai multe ori motivația pentru care particip la batălii politice și nu am găsit o altă constantă decât relații de camaraderie cu cei din echipa mea. Poate unii o să spună că este o tâmpenie și ar putea avea dreptate, dar, greșit sau nu, așa am funcționat eu în politică. Combustia prieteniei și camaraderiei a fost pentru mine lucrul cel mai important.

Probabil că lucrul acesta se datorează faptului că nu am simțit niciodată adrenalina puterii. Am simțit asta ca un adevărat handicap pentru cineva care a ajuns acolo sus, în vârful politicii. Mi-a fost mereu jenă să particip la băi de mulțime, întotdeauna când vedeam mulțimi aclamatoare mă gândeam la sistemul de aducere a oamenilor acolo. Mă uitam mereu, dincolo de primul rând, peste capul militanților și familiilor lor, și vedeam mâinile femeilor și barbaților deformate de muncă și mi se făcea rușine să stau acolo sus, deasupra lor. Îmi aduceam aminte de mâinile mamei mele care mereu îmi cerea să-i aduc de la oraș o cremă cu glicerină. Avea mâinele atît de bătătorite de muncă și mereu crăpate încât mi-a spus odată că îi era rușine să ne mangâie cu asemenea palme care zgârie. Mereu mi s-a părut că politica noastră face prea puțin pentru acei oameni și mă simțeam ca un impostor la marile manifestații politice, mai ales că veneam dintre ei, eram ca și copiulul lor, nu crescusem în Cartierul Primaverii, unde crescuseră cei mai mulți dintre colegii mei de pe scenele politice pe care urcam.

Ca vicepreședinte al partidului am facut tot ce am putut pentru ca să-i ajut pe cei năpăstuiți sau cei pe care eu consideram că merită, am fost un propovăduitor al descentralizării fără să-mi dau seama că vom eterniza la putere niște găști care, mai apoi, au pus mâna pe conducerea partidului. Am spus că trebuie să terminăm cu cei 25 de vicepreședinți cu domiciuliul în București (și doar unul din țară) pentru a aduce oameni din teritoriu la conducere. Acest lucru s-a întâmplat și primul lucru pe care l-au făcut cei veniți din provincie a fost să propună eliminarea din echipă. Nu am simțit niciun regret, am făcut ceea ce am gândit și nu m-am oprit cu militantismul atunci când mă văzusem déjà șef. Cred și acum că descentralizarea politică reală, alături de cea administrativă, va fi soluția de revigorare a României, în viitoarea epocă post-baroniană. Am plecat apoi, cu inima împăcată, din funcțiile de la partid și ziua demisiei a fost cea mai fericită zi din viața mea. Dintr-un sentiment de camaraderie am rămas membru de partid pentru că un tânar președinte m-a rugat să nu defectez  începutul său de mandat. Dar mi-am spus că niciodată și pentru nimic în lume nu voi accepta să fiu judecat, votat sau nevotat de oameni pe care îi consider nedemni de a reprezenta stânga românească.

Ca o dovadă a nepriceperii mele la politică este faptul că nu am intrat în politică pentru a împlini un vis personal, nici pentru că eram ideologizat până la măduvă și aș fi crezut că trebuie să triumfe o lume nouă (nouă, nu vouă, cum zice, glumeț, un bun prieten), ci din sentimentul priteniei față de Ioan Rus. Simțeam că împreună cu el și cu profesorul meu Vasile Pușcaș am putea face ceva pentru integrarea României in NATO și UE. Am cunoscut apoi multi oameni pe care azi îi respect, din toate generațiile partidului, de la Doru Ioan Tărăcilă, la tineri de azi care asteaptă cuminți pe banca de reserve. Chiar Adrian Năstase ne spusese, la acea vreme, că nu se poate baza pe oamenii pe care-i are la partid și că este nevoie de un efort comun pentru a urni țara din ceața politică în care vor s-o țină politicienii primului deceniu de democrație. Cei mai mulți nu vor integrarea europeană, le este mai simplu să pescuiască în mlaștina asta, dacă nu veniți voi, intelectualii care vă credeți așa deștepți, ne-a mai spus atunci Adrian Nastase, în stadiul actual al politicii, ne vom integra statornic în Est, și chiar asta vor cei mai mulți dintre cei vechi. Acum îmi dau seama câtă dreptate a avut atunci Adrian Năstase și, dincolo de termopane sau mătuși Tamara, îmi confirmă ipoteza că el a fost un politician inteligent încă dinainte de a ști noi cu ce se mănâncă asta. Acum, când România derapează, înțeleg mult mai bine sperietoarea de atunci pe care ne-a fluturat-o fostul președinte al PSD. Am rămas patru ani la Palatul Victoria chiar dacă unii dintre tovarășii mei dezertaseră sau fuseseră împinși spre alte zone. Niciodată nu o să regret cei patru ani în care nu am scris nicio carte, dar am lucrat mult și am învățat foarte multe despre viața socială și politică. Mai multe decat aș fi putut învăța din tratate sau compendia de sociologie politică sau politologie.

Înafară de a urmări lucrurile în care cred, nu mi-am făcut niciun plan de carieră politică, nu am știut ce ar trebui să-mi doresc pentru ca să-mi urmăresc un scop pragmatic. M-am lăsat condus de sentimentul plăcut al camaraderiei, uneori de prietenie, sentiment amplificat de faptul că majoritatea celor care m-au cunoscut în politică și cărora le-am fost coleg mi-au rămas prieteni. Unii m-au numit ideologul partidului, un lucru cum nu se poate mai onorant, dar eu eram sigur că nu ideologia este hiba noastră, ci lipsa de sensibilitate, electoralismul, folosirea politicii ca mod de producție, ca substitute de economie, pentru absolut toate partidele din România. Știam că ideologia este importantă pentru că ea cuprinde un sistem de valori, iar politica fără valori este moartă, dar vedeam pe zi ce trecea că politica folosește tot mai rar referirea la ideologie când este vorba de a stabili repere și tot mai des când are de justificat ceva post-factum. Îmi convingeam tot mai greu camarazii că nu poți să te bazezi în politică doar pe ura cultivată zilnic față de adversarul politic și nici pe cultivarea frustrării că, din cauza adversarilor, noi suntem departe de resursele statului.

Din prietenie și camaraderie  am renunțat să finalizez și să public o brosură care să însoțească plecarea mea din politică și care trebuia să se numească ”Scrisoare pentru un tânar de stânga”. Trebuia să vorbesc despre viitor și trecut și atunci prietenii mei de la PSD s-a fi supărat, argumentele mele ar fi putut fi folosite împotriva lor în campanile tot mai dese din România și am renunțat, manuscrisul neterminat încă mă așteaptă între coperțile negre ale unor caiete, doar puține fragmente am publicat prin reviste sau pe blogul meu.

În timpul guvernării 2001-2004 colegii de partid m-au rugat să scriu un comunicat în care PSD îl critica pe Voiculescu, prieten intermitent cu conducerea PSD, eu l-am scris și se împlinesc acum zece ani de când Antenele mă injură constant, cu fiecare ocazie. A doua zi, camarazii mei de atunci nu și l-au mai asumat, déjà negociaseră probabil, bătuseră palma cu Felix, iar eu rămăsesem de fraier. 

Nu am avut un proiect politic personal (agendă personală, cum îi zicea Adrian Năstase) nici atunci când am participat la schimbarea lui Iliescu cu Mircea Geoană. Zeci de oameni ne rugaseră să facem ceva, șefii de organizații veneau la Ioan Rus spunând că nu mai pot suporta umilința întoarcerii tătucului roșu, că este nevoie de un nou program, unul de reformă, că vechile figuri sunt o frână etc. Nu mă așteptam ca atâta lume să adere la ideile mele și am făcut asta cu bucurie. Apoi am văzut cum tovarășii mei de drum pactizează cu vechii adversari, îi aduc înapoi pe cei vechi, fac sluj și își cer scuze, dar am continuat să sper că într-o zi se vor găsi bărbați care să facă o altă politică. Am rămas singur pe baricade când era atacat Mircea Geoană și nici măcar el singur nu avea curajul să se apere în fața vechii găști iliesciene. Am sărit prietenește să sprijin un prieten din organizația noastră atunci când era atacat de Vanghelie și de noua politică ce se năștea la umbra democrației interne de partid, iar peste vreo 2 ani l-am întalnit pe Vanghelie în biroul bunului meu prieten.  

Am sperat că partidul meu va înțelege, până la urmă, că are nevoie de voci lucide, pentru că lingăi sunt destui la orice partid. La dat limbi, competiția este acerbă, dar la a spune adevărul este loc cât cuprinde, nimeni nu se înghesuie, toți spun adevărul doar pe șoptite. Îmi părea și atunci, cum îmi pare și azi, de necrezut cum stînga este incapabilă să adune intelectuali în jurul proiectului ei cu atât mai mult cu cât suntem o țară cu foarte multe probleme și atâtea nedreptăți, iar intelectualii nu pot să nu simtă misiunea de a schimba lucrurile. Am stat de multe acolo, la marginea stângii, scriind pe blog sau vorbind la televizor, cu speranța că pot arăta că nu suntem doar un partid  baroni locali și căpușe bugetare.

Nu m-am bucurat niciodată de notorietatea pe care mi-o oferea postura critică, pentru că știam că laudele adversarului politic nu sunt sincere. Eram fericit însă chiar și atunci când militanți sau oameni simpli îmi făceau semne de încurajare, chiar dacă erau trimise pe furiș. Camaraderia acestora mi-a hrănit speranța firavă că o nouă generație de politicieni (cea a lui Ponta, gândeam eu atunci) va schimba fața politicii românești, nu doar a stângii de pe Dâmbovița.

Din camaraderie am sărit în apărarea lui Ponta atunci când era atacat, mai mult sau mai discret, din interiorul scenei, o bună vreme fiind singurul care scria sau vorbea la televizor, ceilalți asteptau probabil semnele lui de recompensă.  Chiar dacă el îmi spunea mereu, mai în glumă mai în serios, că de-abia ține partidul să nu mă sfâșie eu nu am renunțat nicio clipă să cred că el trebuie sprijinit, măcar pentru faptul că este primul Președinte al stângii care nu a fost membru PCR. Știam că asta nu este o calitate, dar credeam că se poate construi normalitatea cu oameni din generația lui dacă renunțăm la războiul absurd pentru putere. Chiar dacă mulți din prietenii mei de pe Facebook s-au supărat pe mine, am crezut și cred că nu putem lăsa un om să fie linșat public chiar dacă a greșit, trebuie să-i dăm mereu măcar încă o șansă.

Camaraderia m-a făcut de multe ori să tac pentru a nu prejudicia șansele partidului meu în competiția politică. Am tăcut, mi-am mușcat limba, mi-am închis telefonul, convins fiind că poate adevărul meu nu este destul de important sau poate să-i rănească pe colegii mei . Uneori am plecat capul rușinat de faptul că nu am dosare penale ca și marii luptători ai partidului care spuneau că aceastea sunt ”cicatrici pe bătrânul trup de militant”. Da, poate că nu luptasem cu armele cu care luptaseră colegii mei, dar acest minus la cazier eram convins că nu însemnă lipsă de implicare și de credință. Sunt convins și azi că pretenția dreptei cum că ar fi mai bună nu este decât o iluzie, dar nu cred că trebuie să ne comportăm ca și drepta în punctele în care ea greșește. Un singur lucru nu am putut accepta în toată această perioadă: să devin prost, să-mi pun ochelari de cal sau să mă transform într-un mancurt.

Au trecut 5 ani de când m-am opus în interior, apoi public, unui proiect falimentar al partidului, un proiect care l-a revigorat pe Traian Băsescu și a adus PSD la (deocamdată)  8 ani de opoziție, după ce mereu a fost primul partid la alegeri. De-atunci de mai multe ori am avut dreptate, dar asta nu mă încălzește cu nimic, aș fi mai fericit să recunosc public că am greșit pentru că politica noastră este mereu surprinzătoare.

Bun, îmi transmite prietenul meu că mă urăsc niște useliști, dar este prețul pentru că, timp de câteva luni, am încercat să-i scap pe prietenii și camarazii mei de o psihoviroză care inexplicabil a lovit o mare parte din clasa politică: obsesia de a scăpă prin orice mijloace de Traian Băsescu, fără a respecta proceduri, instituții. Le-am spus că nu va fi prezență destulă, deci cvorum, căci migrația a împrăștiat vreo 2 miloane de români prin lume, fără să-și schimbe domiciliul. Le-am spus și că Europa nu va accepta raționamentele noastre, dar nu i-a oprit nici constatarea de la suspendarea trecută, când procedura a durat 65 de zile, nu s-au schimbat legi și nimeni din Europa nu a protestat în apărarea Presedintelui României. Ca și în 2007 singurul răspuns a fost acela că am simpatii băsiste. Acum mă uit la dezastrul rezultat și mă aștept să vina delegații ONU cu misiuni de pace, pentru a opri jihadul nostru național și nici nu mai știu ce să spun, ce să scriu. Am senzația că nimic nu mai urmează și acum câteva săptămâni am scris ceva ce susțin și astăzi. Bătălia este una între oameni și mizele nu sunt instituționale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viață și pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanții se vor spăla de sânge și fecalele primite în față, se vor îmbăta în crâșme separate, iar luni o vor lua de la capăt. Luni dimineața oamenii vor înjura și vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriți în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operațiune prospectivă.

Recunosc că m-am declarat învins, când am constatat că visele camarazilor mei semănau cu un drum cu sens unic: spre putere, acum și aici. Nici o intersecție, nici o pauză, nici o haltă, imediat la putere. Disperarea era cu atât mai mare cu cât aveam sentimentul că astfel se zădărnicește un proiect de care România cred că are nevoie, un deceniu de conducere de stânga, care era la doar cateva luni distanță, cu ocazia alegerilor din toamnă.

Am fost solidar cu tovarășii mei chiar și atunci când observam că sunt morți de teamă, că se opreau la mijlocul drumului, că se întorceau din drum sau regretau mai apoi gesturile de luciditate sau curaj. Mi-am dat seama că societatea i-a fabricat așa si poate nici nu este nevoie să semănăm cu toții, unii poate nu își pot închipui viața de dincolo de politică și trebuie să le înțelegem micile trădări sau cedări.

Am mai crezut în tot acest timp că stânga trebuie să însemne solidaritate cu cei mulți și camaraderie în interiorul proiectului. Poate mai mult decât dreapta care construiește solidarități mai abstracte, stânga are principal capital visul de a schimba,  de a construe, speranța că umanitatea și solidaritatea pot trimfa dacă ne unim împotriva cinismului unui capitalism ce poate deveni sălbatic datorită nepăsării noastre sau eșuării statului.

Am învățat, între timp, că Che Guevarra nu este model decât până la un loc și că odată ajunși la putere liderii par să-l prefere pe Fidel Castro, cel care împovărat de legenda prietenului său, l-a trimis pe acesta să moară departe, în pădurile Boliviei. Dar asta nu mă face să nu cred în prietenie și în toate celelalte idei chiar dacă camaraderia nu a dat întotdeauna rezultatele pe care le așteptam eu de la ea. Am văzut, uneori, cum camarazii au trădat cauza. Am cunoscut și am înțeles frica prietenilor mei de a merge mai departe. Am văzut cum liderii partidului săreau peste cuvintele adevărate, cuvintelor pline de viață sau emoție și pasiune din sutele de discursuri scrise de mine, preferând pleava cuvintelor birocratice. M-a întristat să văd cum camarazii mei se grăbesc spre putere și sunt în stare să fraternizeze cu oricine le poate fi tovarăș de drum pentru o perioadă scurtă, până la cea mai apropiată stație de postă. Am văzut prieteni care se lăsau uciși de călăi, dar își cereau scuze că nu au gâtul destul de lung pentru ca taietura să fie perfectă și că s-ar putea sa nu se poata controla în momentul fatal și s-ar putea să curgă ceva sânge. Toate acestea le-am trăit, le-am înțeles, m-au revoltat, m-au facut să protestez sau să fiu compasional.

Am mulți prieteni din partid care îmi dau zilnic semne ca sunt alături de mine. Din toată țara, nu doar din Transilvania, așa cum s-ar putea crede. Mulți dintre ei mă împing să revin la politică, să refacem echipele, să spargem zidurile acestei lumi. Mi-e rușine de ei și de speranța lor și nu pot să le spun tranșant că nu voi mai reveni, deși asta simt, asta îmi doresc și așa va fi. Știu de la Heraclit că nimeni nu se poate scălda de două ori în același râu și că istoria nu face pași înapoi. Un sentiment de camaraderie curată mă blochează și nu pot să le spun că partidul nu are nevoie de mine, astăzi se caută alte tipuri de politicieni. Mă ascund după cuvinte, de multe ori, și trag de timp, dar nici nu pot să-i mint la infinit. Poate din această cauză m-am apucat să scriu și textul acesta prea lung și poate fără de sens pentru unii.

Toate aceste treceri ale mele prin politică mi-au oferit ceva inestimabil pe care camarazii și prietenii mei nu l-au putut lua cu ei plecând, cazând sau trădând. Este vorba de sentimentul că doar proiectele colective pot reuși, iar eșecurile sunt doar faze ale unei călătorii spre căutarea locului în care politica își ține sufletul ascuns. În toți acești ani de speranțe, dezamăgiri, iluzii, utopii, am trăit, am fost viu și am rezistat tentației firești de a participa la sportul național al ascunderii cu capul în nisip. Fără speranțe mari, dar cu dezamăgiri care te fac mai realist, cred că politica de camaraderie, bazată pe solidarități morale, ar putea schimba într-o zi România. Chiar dacă va fi o schimbare în bine la care nu voi participa, visul meu e că ea se va întâmpla. Da, prieteni, chiar eu am scris acum vreo câteva săptămâni că în România, lupta pentru putere este dominanta vieții publice. Ea nu se termină niciodată și nici nu se oprește nici măcar pentru ca să se adune morții sau răniții de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre și în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toți gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Dar chiar dacă momentan nu văd ieșirea sunt sigur că ea există și câțiva bărbați care să pornească lupta se mai găsesc în acestă țară.

Personal, dacă într-o zi voi vedea că nu mai am niciun camarad care să accepte felul meu de a face politică,  atunci voi face ceea ce fac băieții fără un frate mai mic sau mai mare, își construiesc un camarad imaginar. Alături de el voi putea merge mai departe, indiferent de ceea ce se întâmplă în politica noastră, tot mai balcanică, tot mai integrată in Orient, tot mai tristă și mai ucigătoare de speranță. La un capătul zilei mă așteaptă copiii mei, la celălalt sunt tinerii mei studenți pentru care merită să faci călătoria asta și să nu accepți să pierzi, chiar dacă, de multe ori, ai senzația că ești învins. Asta îmi spun în fiecare dimineață: trebuie să facem un mic pact între învinși, cum i-ar zice marele Ernesto Sabato, să ieșim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a nepăsării generale. Iubiți sau neiubiți de militanți de stânga, huliți sau detestați de cei de dreapta, mânați de proiecte îndrăznețe sau nepricepuți la politică, avem nevoie de sentimentul că împreună putem construi o politică mai umană, bazată doar pe valori și sentimentul cald al camaraderiei.

interviu Pagina1

Lun, 6 August 2012

Interviu / Stiri Principale | By admin

Vasile Dâncu: Președintele Băsescu nu are candidat de dreapta, de ce să își dorească alegeri simultane?

Sociologul clujean Vasile Dâncu a comentat pentru noi câteva din evenimentele și scenariile care țin acum prima pagină. În 10 iulie, când soarta președintelui Traian Băsescu părea pecetluită, Dâncu – deși este recunoscut drept membru al social-democratului Grup de la Cluj – a spus că președintele suspendat are mai mari șanse să revină la Cotroceni decât să fie demis prin scrutin popular. Are dreptate? E un pariu care se anunță de mai lungă durată decât părea la început.

Mai e un element interesant în ce spune Dâncu: nu crede în candidații de dreapta care par acum să se încălzească pe margine – Mihai Răzvan Ungureanu fiind principalul nume vehiculat – ci crede că Traian Băsescu va miza mai degrabă pe un candidat „surpriză”, copt deja. Redeschide Dâncu speculațiile despre Vasile Blaga drept succesor al lui Băsescu?

Un pact de neagresiune pe câteva teme între Guvern și președintele suspendat

Cum se poate ieși mai repede din situația creată de hotărârea CCR de a amâna luarea unei decizii ferme privind referendumul până pe 12 septembrie? Spun mai devreme pentru că avertismentele BNR susțin că orice prelungire a crizei politice se va resimți în continuare asupra cursului de schimb.

Vasile Dâncu: Din păcate, CCR a trecut prin niște momente politice pentru care nu era pregătită. A devenit a cincea putere în stat datorită conflictelor politice prea dese. A devenit un arbitru pentru politică, nu pentru constituţionalitate și nu poate face asta, căci este numită politic, iar ceea ce face este mai degrabă să simuleze independența arbitrând „în compensație”, dând decizii alternative. A devenit greu de intuit ce decizii va da, indiferent cât de specialist ești în interpretarea legislației. Trebuie să terminăm cu această mascaradă, au devenit niste eroi, dar nu pot susține acesta cerere socială. Sunt putini juriști de marcă printre membri, pentru mulți este o sinecură de bătrânețe. Trebuie ca viitoarea Constituție să găsească o altă modalitate de numire. Trebuie judecători de marcă, specialiști adevărați, independenți şi nu numiți de partide, de președinte sau de Parlament. Melodia cu „nu comentăm ce spune CCR” este deja o tâmpenie prea mare ca s-o tot repetăm. Este clar că suntem în plină criză si nu aveam alte resurse pentru a trece prin ea, în afară de cele de stabilitate și control al lucrurilor. Acum, toate aceste garanţii amărâte s-au dus pe Apa Sâmbetei. Trebuie o soluție negociată între tabere, este posibilă, cred că nu au înnebunit cu toţii. Două scenarii pot să apară, cu şanse de a produce efecte pozitive de stopare a declinului economiei încrederii. Primul ar fi o negociere între președinte și Guvern, ca pact de neagresiune pe câteva teme date, cuprinse precis într-un document. Trebuie delimitat ce este politic și izolat de social și instituțional, ca în cazul unei cangrene. Al doilea presupune o soluție radicală: resetarea politicii. Demisie Traian Băsescu, demisie Guvern, modificarea Constituției și alegeri generale și Prezidențiale în același timp.

Băsescu nu va da vrabia din mână pe cea de pe gard

O demisie ar rezolva ceva? USL cere demisia președintelui suspendat, în timp ce PDL cere demiterea Guvernului. Ce implicații ar avea fiecare din aceste demisii asupra crizei efective, considerând că hotărârea Parlamentului de suspendare rămâne valabilă?

V.D.: Demisia Guvernului este un non sens, mai este doar puțin până la alegeri, ar rămâne tot Guvernul Ponta ca și Guvern interimar, cu puteri mai puţine. Dacă Băsescu demisionează, se duce tot capitalul drepte, și PDL își pierde orice șanse la următoarele alegeri, deci este puţin probabil să se întâmple. Demisia lui Traian Băsescu ar rezolva problema lui Crin Antonescu, dar nu știu ce ar rezolva din celelalte probleme. Nimeni nu o să cedeze, deci soluțiile sunt două: armistițiu sau resetarea politicii.

Speculațiile merg pe o demisie a lui Traian Băsescu. Ar fi o ieșire care aduce puncte electorale, răsturnând „la urne” situația de acum, când un candidat susținut de domnia sa nu ar avea mari șanse în fața unuia din partea USL?

V.D.: Acest lucru depinde de mulți factori. Anunțul lui Emil Constantinescu că nu mai candidează a fost o strategie a unui sociolog care a presupus că oamenii îl vor ruga să revină și apoi va câștiga foarte ușor al doilea mandat. Deși avea intenție de vot de 22%, Emil Constantinescu s-a păcălit, nu l-a mai chemat nimeni înapoi, în schimb a ucis PNȚCD, care, cu Emil Constantinescu, ar fi realizat între 12 și 15 procente la alegerile generale. Traian Băsescu nu cade în asemenea capcane, marile greșeli le face singur. Nu cred că va da vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu poate miza pe victimizare, deoarece lumea s-a săturat de scandaluri și este perceput ca și ferment al fierberii politice, conflictual și responsabil pentru o parte din criza politică. Nu cred că Traian Băsescu se va lupta pentru un candidat dintre cei care par a fi acum la start. Nu e timp de „crescut” așa ceva. Cred că va căuta un candidat copt deja și va miza și pe efectul de surpriză.

Întoarcerea la Cotroceni pare scenariul cel mai posibil

Dacă președintele demisionează, va alege un moment în care să permită alegeri simultane prezidențiale și parlamentare?

V.D.: Nu are cum să facă asta decât la schimb, poate la schimb cu schimbarea Constituţiei, în sensurile explicate mai demult. Președintele nu are candidat de dreapta, de ce să își dorească alegeri simultane? Are tot interesul să meargă până în 2014, până atunci se mai erodează USL și se poate construi, probabil, și un candidat al dreptei.

Un alt scenariu vorbește de întoarcerea sa la Cotroceni. Din septembrie până-n noiembrie nu mai poate influența mult lucrurile. Cei care au votat acum la referendum rămân „captivi” unui vot anti-Băsescu pentru că și-au văzut votul anulat?

V.D.: Întoarcerea la Cotroceni pare scenariul cel mai probabil. Sigur, cu condiţia ca să fie lăsat de Curtea Constituţională sau de Parlamentul României. Mitul electoratului captiv trebuie reconsiderat în România. Electoratul s-a virusat în ultimele decenii și nu mai este stabil și disciplinat. Volatilitatea este aproape o regulă, cea mai mare parte dintre români a votat în ultimii zece ani două partide, iar vreo 30% au votat chiar trei partide. O altă boală este dispariția partizanatului politic, față de anul 2000 avem mai puțin de jumătate din totalul membrilor de partid. În fine, instabilitatea reacției este dublată și de o dezideologizare și pierdere de încredere pentru soluțiile politicii și politicienilor. Sub 30% dintre români sunt interesați de politică și doar 45% aveau informația că președintele PDL este Emil Boc, deși acesta era și premier. Electoratul se lasă sedus sau cumpărat, deci trebuie ținut mereu cald. Dar, dincolo de captivitate sau noncaptivitate, o mare parte din capitalul electoral al USL se va transfera și în toamnă. Nu știm niciodată cât din acest capital va rezista. USL nu poate sta să aștepte acest transfer sau transformarea supărării pe Băsescu în capital electoral stabil, ci este obligat să alerge, să vină cu proiecte, să facă efecte de contrast. Victor Ponta este conștient că în politica de azi de la noi, cu câteva televiziuni de știri care te urmăresc și la toaletă, trebuie să alergi foarte repede pentru ca măcar să poți sta pe loc. Electoratul a devenit nerăbdător și neîncrezător, trebuie să-l apelezi tot timpul.

Împingerea lui Rus în afara partidului ar aduce USL probleme de credibilitate

Ca membru declarat al „Grupului de la Cluj” cum interpretați transformarea lui Ioan Rus în țap ispășitor? Ce-l sfătuiți să facă?

V.D.: Ioan Rus a comis naivitatea de a se reîntoarce în politică în numele unor idealuri care i-au rămas în minte și în inimă din primul lui mandat, ignorând faptul că lumea politică s-a schimbat între timp. Și PSD-ul s-a schimbat, iar lupta pentru postul de ministru de Interne este importantă într-o epocă în care pușcăria a început să devină unitate de măsură a politicii. Ioan Rus nu se lasă târât în nicio măgărie, nu acceptă cârdăşii sau solidarităţi imorale. El nu este șeful Autorităţii Electorale Permanente, deci cei care-l atacă nu au dreptate. Ministrul de Interne a comunicat o cifră de alegători produsă de instituţiile statului. Nu o putea corecta, căci nu are cum să anuleze CNP-urile doar pentru că unii cetățeni sunt plecați în străinăte, în condițiile circulației libere. Nu a produs aceasta cifră domnia sa, căci este ministru de doar două luni și ceva, iar legea le cere altora să facă asta. Nu referendumul a fost organizat din prima și nepregătit, ci acțiunea politică de suspendare a avut destule momente de improvizație. Cei care-l critică pe Ioan Rus sunt ipocriți, toți politicienii știu că nu s-au actualizat datele cu mare acribie pentru ca să rămână aceleași norme de reprezentare în consiliile locale și județene și în Parlament. Dacă se scoteau de pe listele electorale cei plecați, erau cu peste 20% de locuri mai puține în administrație. Credeți că politicienii pot accepta asta? Nici în ruptul capului! Nu vedeți ce luptă se dă pentru a nu reduce numărul de parlamentari? Dacă s-ar putea, politicienii români ar face Parlament tricameral cu peste 3000 de membri. Ioan Rus este atacat și din interior, nu este nicio noutate. Are un coleg care salivează de mult la gândul că ar putea fi, într-o zi, șeful polițiștilor. Cei din interior, care vor să pună mâna pe postul lui de la Guvern, nu-l cunosc și nici nu știu ce fac. Indiferent cât de mult haos este în țara asta, refuz să cred că infractori cu multe dosare penale, chiar dacă se află în adormire sau au fost ștampilate cu NUP, ar putea ajunge miniștri de Interne. Ioan Rus este un om politic dedicat și loial social-democrației și PSD. Dacă reușesc să-l împingă, din nou, în afara partidului, USL va avea o problemă de credibilitate.

Din nefericire, societățile care caută țapi ispășitori se află în faze regresive, involuează, sunt bolnave, nu se pot privi în oglindă și nu își pot recunoaște greșelile, deci este clar că nu le pot îndrepta.

Alecu Racoviceanu

Referendumul şi încă un punct de vedere despre mobilizare sau despre grasu’ și slabu’ la vot

Chiar dacă discuţia despre referendum s-a blocat la liste şi nimic pare să nu mai conteze acum, încerc să aduc încă o explicaţie alternativă la mobilizarea din 29 iulie 2012. În timp ce partidele încep să-și decapiteze șefii locali pentru impotența de a duce mai mulți la vot sau pentru ca nu au reușit să-i oprească destul de eficient pe cetăţenii cu poftă de vot, cred ca este civic să le dăm șefilor politici un sfat gratis: NU-I OMORÂŢI PE TOŢI! MOBILIZAREA DEPINDE ȘI DE NIVELUL DE DEZVOLTARE AL JUDEȚULUI ȘI A REGIUNII RESPECTIVE.

Electoratul din zonele sărace este mult mai ușor de mobilizat deoarece este un electorat dependent. Dependent de bugetul central, dependent de autorităţile locale. Guvernul alocă în aceste județe foarte mulţi bani de la fondul de rezervă.

Acolo, organizațiile politice sunt mai puternice, oamenii sunt mai docili. Liderii de județe sunt mai puternici. Arătam într-o postare anterioară dependenţa de culoarea primarilor a procentului de prezenţă la vot. Dacă privim harta cu o estimare a PIB pe cap de locuitor vom vedea că se respectă, cu mici excepții, harta mobilizării la referendum.

Acum să ne uitam la harta procentelor prezenței la vot la referendum.

Majoritatea județelor care au obținut un scor peste medie se află în această zonă a PIB-ului scăzut pe cap de locuitor. Cu siguranță, aici mai apare un factor important, personalitatea și nivelul de organizare în cazul unor lideri politici locali care au instrumentat sau nu această condiţie favorizantă.

Explicație alternativă, în limbaj politicianist.

Se pare că marea teoremă a PDL cu „grasul și slabul” se poate aplica şi la apetenţa pentru democrație  (aşa a fost prezentată participarea la vot de către cei care aveau nevoie de cvorum). Să vă explic: PIB-ul mai mare îl face mai gras pe cetățean și nu mai are poftă de democrație, iar PIB-l mai redus îl face mai vigilent și îi trezeşte conștiința civică. Ca ardelean parcă am început să mă îngraş si nu cred că este bine.

 Ce minunată este politica, ce explicații faine și ce viziuni caută să ne bage în cap!

PROSTUL ȘI SALTIMBANCII ÎN CIRCUL DEMOCRAȚIEI

Acum vreo treispreze ani, când nici măcar nu visam să mă amestec în circul politic, am scris un text pe post de editorial într-o revistă ardeleană. Era început de iarnă şi aveam senzaţia de sfârşit de lume.
Încercam un procedeu epic de fals discurs anarhic, dar totul mi-a eşuat în  căldura din ochii studenților mei de atunci.

Cu toată  amărăciunea și spectacolul trist, credeam că dincolo de cortină, este imposibil să nu se găsescă şi oameni vii.

 Azi, după atâta vreme, nu mai pot crede că rezistă ceva viu acolo. Acum mi-a dispărut şi ultima certitudine, cea că ar exista măcar un regizor. Firește, un regizor cu mintea întreagă.

Mi-a rămas  acest text pe care îl fac cadou pritenilor mei care nu au citit "Țara telespectatorilor fericiţi". Îl readuc în minte şi prietenului meu, ”cel care ucise cu mine lei”.

Prostul şi saltimbancii
din circul democraţiei

Cu degete albe dacă bat în fereastră

Voi credeţi că ninge şi nu m‑ascultaţi

M. Dinescu

 Ce‑aţi zice, dragi apostoli ai democraţiei, dacă aş scrie că totul e o porcărie în sistemele democratice? Că democraţia nu funcţionează pe plaiurile noastre mioritico‑balcanice, că am intrat în rahat până mai sus de gât şi doar politicienii care se urcă pe umerii noştri mai pot respira ceva aer proaspăt. Cu cât se întind ei mai sus, noi intrăm mai adânc, simţim miasmele unei buzi a Europei îndepărtate. Că simţi câteodată că nu mai poţi trăi într‑o promiscuitate pe care lumea o suportă foarte bine, fără să crâcnească, ba poate cu o oarecare plăcere pervers‑masochistă. Dacă ai avut ghinionul să crezi în instituţiile regimului democratic, nu se poate să nu fi simţit duhoarea hoitului egalităţii care trebuia construită de acestea. Nu ai fost niciodată umilit sau nedreptăţit de vreo instituţie democratică? Înseamnă că ai stat toţi anii aceştia în străinătate şi nici măcar n‑ai avut nevoie de vreun serviciu al ambasadei române din ţara respectivă. N‑am reuşit construcţia unei puteri institu­ţionale, dar ne‑a ieşit o clasă politică obsedată să devină putere patrimonială. Când conducătorii politici acumulează case şi terenuri şi îşi trimit copiii în străinătate este un semn rău într‑o ţară tristă. Înseamnă că ei nu fac o politică pe termen lung, fac o politică fără credinţa în viitor.

Corupţia a devenit normă socială şi definiţia ei ca utilizare a puterii politice în afara câmpului ei legitim, pentru a procura avantaje, nu poate decât să ne facă să pufnim în râs. Ce corupţie mai e şi aia care se ascunde, care nu e violentă, ostentativă, care nu te face să te simţi mic într‑o lume ca o hală cu geamuri sparte şi curent din toate direcţiile? Medicul care îl întoarce pe bolnav de pe masa de operaţie pentru că, numărând banii, a observat că‑i lipseau bolnavului 200 de mii din suma cerută mai este oare culpabil într‑o lume care nu mai are nimic sfânt? Universitarul care se înconjoară la catedră de copii, gineri, nepoţi sau fini şi vinde examene grecilor sau arabilor mai poate fi condamnat atâta timp cât nici măcar nu contează inteligenţa pentru devenirea ţării? Bătaia politică oarbă pentru acumulare de bunuri şi proprietăţi înlocuieşte orice urmă de strategie politică, orice program pentru gestionarea minimă a treburilor ţării. Stupefiaţi, străinii se uită la noi şi nu înţeleg nimic, nu pot pricepe această voluptate a distrugerii şi desfrâului demolator.

Drepturile omului sunt o gogoriţă de două parale şi este chiar indecent să mai vorbim despre ele. Parlamentarii se luptă pentru drepturile animalelor, un distins deputat‑femeie face eforturi să avem o lege a curvelor profesioniste, homosexualii vor să le împărtăşim experienţa, ungurii vor să le facem ungarii separate oriunde s‑ar putea atinge de noi. Imbecili fără jenă ne dispreţuiesc de pe ecranele televizoarelor, ne falsifică istoria, ne demolează cultura, ne culpabilizează pentru că suntem majoritari şi pentru că nu suntem dotaţi cu identităţi nomade, uşor de împachetat şi trecut prin vamele de pe aeroporturile lumii. Da, mă simt vinovat că nu pot fi nepăsător la faptul că mor mii de civili în Kosovo sau Cecenia. Nu pot să mă leg la ochiul care plânge şi nu cred că este mai moral când un american ucide decât atunci când o face un rus. Avem 150.000 de handicapaţi într‑un infern al lumii şi noi ne visăm lideri regionali sau preşedinţi ai OSCE. Despre ce oamenii este vorba când se face apel la drepturi generice, ce drepturi şi libertăţi a adus democraţia? Jumătate din muncitori şi‑au pierdut locurile de muncă, noi fiind inventatorii reformei prin disponi­bilizare, a plăţilor făcute pentru nemuncă, a mituirii muncitorului pentru a se transforma într‑o legumă fără identitate şi utilitate socială. Nimeni nu apără omul de abuzurile de toate felurile contra libertăţii lui şi egalităţii cu ceilalţi. Presa este câinele de pază pentru stăpânii momen­tului şi doar şantajul mai poate scoate cioburi de adevăr la lumină. Cioburi care vor dispărea repede, odată cu contractul de publicitate baban care se face imediat după semnal.

Democraţia face în România mai multe victime decât 25 de ani de comunism şi, atunci, degeaba ridică politicienii graţios pleoapele, invocându‑l pe Dumnezeu, retoric, când Ceauşescu apare, în ultimul sondaj pe teme politice realizat în luna octombrie, ca fiind omul politic care a făcut cel mai mult bine României. Omul simplu n‑are niciun argument să creadă altfel, lumea pe care omul simplu o înţelegea, în care învăţase reţete de supravieţuire, s‑a scufundat şi, în locul ei, a rămas doar molozul şi mirosul pestilenţial al descom­punerii. Din când în când, singuratic, românul se gândeşte la trecut şi doar atunci simte că înţelege ceva, că se poate bucura să‑i fie frică de faptul că mâine i se va tăia o factură pentru asta. Acum se simte zilnic agresat, i se face o frică teribilă de viitor şi atunci devine un mic animal orientat spre trecut. Tresare ori de câte ori se anunţă măsuri guvernamentale, umblă buimac prin oraş minunându‑se de preţuri şi se întoarce acasă dărâmat şi ruşinat că nu poate face nimic, deşi este încă în putere şi nu credea că va deveni atât de repede un nimic care nu contează deloc, de care nimeni nu are nevoie. Se cufundă în tăcere, se închide tot mai des în camera lui şi nu mai răspunde la telefon, se izolează de ceilalţi pentru că un nimeni nu se poate relaţiona decât cu nimicul. Şi îşi permite ca, atunci când îl vizitează operatorul de interviu, să nu fie european, să nu fie supercivilizat şi globalist, să nu se mai ascundă după o iluzie care i‑a murit deja, spune că votează cu... dictatorul Ceauşescu sau cu Iliescu. Adică este un nostalgic. Dar aveţi milă, fini intelectuali, lui nu i‑a rămas decât trecutul, n‑are decât nostalgia! El n‑o să‑şi vadă niciodată copiii absolvind facultatea şi nici nu speră să‑şi mai poată cumpăra un costum nou sau o maşină. Din când în când, îşi cheltuie banii pe taloane de bingo şi doar aşa mai simte o emoţie când se fac extragerile la televizor. După ce a trecut emisiunea, vede iar albul murdar al zugrăvelii cojite şi negrul unei săptămâni în care începe un nou coşmar pentru el. Şi se luminează: este prostul democraţiei, după cum din copilărie îşi aminteşte de un prost al satului care alerga după ciurda de vite. În plus, minunaţi‑vă de ceea ce îi spune operatorului de interviu: este mândru că e român (88% din cetăţeni se declară mândri, 8% deloc mândri – procentul maghiarilor din eşantion a fost de 7%, iar 4% nu răspund). Un animal ciudat omul acesta, om despre care ministrul de Interne spunea că e păcat că locuieşte într‑o ţară atât de frumoasă.

Ce vor spune cei plătiţi să întreţină euforia democratică dacă, după toate acestea, prostul democraţiei care e omul fără putere nu declară totuşi că s‑a săturat de România şi că vrea să plece oriunde? Vor spune că e tâmpit şi naţionalist, că este nevoie de o schimbare de mentalitate, de mai multă deschidere. Probabil, se va concluziona că de vină este istoria care i‑a tulburat mintea cu mituri eroice. Trebuie să i se spună odată că totul e invenţie, e reprezentare şi iluzie. Până la urmă va înţelege şi prostul democraţiei că nu există nimic eroic, că trebuie să se ferească din nou de un alt opium pentru popor, că trebuie venerată zeiţa goală a publicităţii şi zeul de carton al maşinilor second‑hand. Va înţelege până la urmă şi asta, dar când să fie mângâiat pe cap, ca recompensa pentru repetentul care a legat primele cuvinte într‑o frază, va fi deja prea târziu. Va fi lovit peste ceafă pentru că şi‑a pierdut pe undeva inocenţa şi prospeţimea, seamănă cu ceilalţi, nu mai e interesat, nu mai are niciun farmec, deci nu mai merită atenţie.

Dar cine să te mai asculte, cui să spui, până şi greaţa a devenit un privilegiu prezidenţial?

Parcă totul se ridică împotriva posibilului tău discurs anarhic. Azi‑noapte a nins pentru prima dată şi eşti predispus la indulgenţă, măcar în locul poeziei pe care o scriai altădată în această zi.

În plus, mâine dimineaţă te vei întâlni din nou cu o sală de tineri studenţi la sociologie care se uită la tine cu speranţă, ascultă fiecare cuvânt pe care‑l spui, scriu până şi exemplele pe care le povesteşti ca să dai viaţă teoriei, râd atunci când le spui o glumă sau se îngrijorează natural atunci când eşti sincer, când le spui că suntem pe buza prăpastiei. Ei privesc totul cu prospeţime, de parcă ar vedea totul pentru prima dată. Cu ei eşti fericit cum n‑ai fi crezut că se mai poate, cu ei simţi narcoza inconştienţei de a trăi fără adrenalina spaimei de viitor. Ei nu realizează că am ajuns la capătul istoriei şi că se vede, întunecat, tunelul de la capătul luminiţei. Ei nici nu ştiu că scrii acest articol, ei cred că eşti un om serios care stă înconjurat de tratate de sociologie pură. Poate nu simt nici tristeţea melancolico‑nostalgică a prostului democraţiei. Ei îşi doresc să devină, aşa cum este şi profesorul lor, vorbitori la talk‑show‑uri televizate. Adică saltimbanc în circul democraţiei.

19 noiembrie 1999

REFERENDUM UCIS DE ARȘIȚA VERII ?

Încă o iluzie colectivă

 Când vorbim despre voturi si explicația votului în Romania nimeni nu se apucă să facă o minimă cercetare, măcar cu instrumentele simple pe care le oferă observația. Nu se caută explicații, nici informații , nu se încearcă măcar a se verifica ipotezele, nu îi consultă nimeni pe specialiști. Sunt însă explicatii de tipul  pret –a- penser, cum ar spune francezul, pe care le împartășesc și vlădica și opinca. Una dintre aceste iluzii colective este legatura dintre vot și meteorologie, îndelung teoretizată de analiștii politici, comentatori și marii strategi din politică. Dacă plouă, absenteismul se datorează ploii, iar dacă ninge, oamenii nu ies din casă datorită frigului. Acum, la referendum, a fost caniculă și toată lumea a spus că din cauza caniculei nu s-a realizat cvorumul necesar. Ba chiar unii politicieni au mulțumit reverențios maselor pentru că s-au dus la vot pe asemenea caniculă criminală.

Dar nimeni nu s-a gandit să compare hărțile cu averizarea de cod galben de la INMH cu hărțile prezenței la vot din cadrul raportarilor de la orele 14.00 si 17.00 ale BEC.  Să vedem mai întâi harta avertizării de cod galben de la INMH:

Se poate vedea că pentru aproape tot sudul României și pentru Moldova erau temperaturi care puteau deveni periculoase pentru sănătate. Dar dacă ne uitam la harta raportarilor Biroului Electoral Central o să observam că oamenii din aceste județe se luptau cu canicula și o învingeau, mânați fiind, probabil, de o sete de democrație directă nemaîntâlnită.

Se vede că Transilvania și Banatul, unde era mai răcoare, oamenii nu se înghesuiau la urne. Dacă mergem mai departe și facem harta prezenței raportate la orele 17 nu găsim ceva mult diferit.

E adevărat că nu crește prezența foarte tare între 14.00 și 17.00, oamenii și-au mai tras sufletul, au mers la masă, poate au băut o bere, pentru asaltul de seara și noaptea, perioade în care setea de democrație a fost ostoită prin ștampilarea multor buletine. Este un ritm valabil și pentru ardeleni și bănățeni. Nu mai vorbesc de ungurii de la polul frigului harghitean care au reușit să tragă o gaura albastră în stratul de ozon verde. 

 Dar răcoarea de seara este mai bună oare decât cea de dimineată, sau altul este factorul care influențează mai puternic. Poate întunericul care i-a ajutat pe oameni să-și înfrângă timiditatea? Per total, zona Moldovei și cea a Sudului țării a avut o prezență la vot superioară și nu cred că putem spune că arșița i-a dus pe oameni la vot pentru a sta la umbra cabinei de vot.

Dincolo de glumă, dacă arșița verii se vede că nu este un factor care explică mobilizarea la vot, deci nici nu este o frînă, alți factori au avut impact mai mare asupra prezenței. Echipa tinerilor mei de la IRES a demonstrat prin câteva cercetări din ziua votului și după referendum că un factor mai puternic pentru mobilizare este culoarea politică a primarului localității, factor mai puternic cu precădere în rural. Puteți găsi studiile sociologice pe http://www.ires.com.ro/articol/209/referendum-2012.

În zilele următoare voi încerca să aduc și alte fațete ale unei explicații legate de radăcinile comportamentului politic de la noi. Pînă atunci însă, haideți să nu mai dăm vina pe vreme, mai bine să căută explicații în felul în care sunt vremurile. Poate e aici o meteorologie politică: unii gândesc mai la rece, alții sunt înflăcărați mai ușor cu ideologii sau alte mijloace.

PS.

Le mulțumesc tinerilor mei colaboratori Ionut Bageac și Silviu Iosif pentru munca sisifică de concepție și desenare a acestor hărți.

Transilvania – un deficit al sentimentului de apartenență politică

Din nou Transilvania a determinat ceva, în sensul că a boicotat referendumul USL. Referendumul ar fi fost validat dacă ardelenii și bănățenii ar fi mers la vot măcar la nivelul mediei naționale. Aproape 4 milioane de ardeleni au lipsit de la vot duminică, 29 iulie.

Sursa: Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES

Politicienii vor da tot felul de explicații, ba că este de vină UDMR sau ungurii cei răi, ba că este boicotul PDL. Sigur, toate acestea au avut o influență, dar nu explică faptul că, de multă vreme, proiectele de la București sunt torpilate constant de votul din Transilvania. Năstase a pierdut în Transilvania, Geonă tot în Transilvania și-a rupt gâtul, iar referendumul a eșuat tot din cauza prezenței mici din Transilvania și Banat ținând cont de ponderea mare pe care această regiune o deține din totalul populației României. Cei care vor spune că Transilvania este pedelistă greșesc, deorece la ultimele alegeri locale PDL a avut o pierdere masivă în Transilvania. Practic dezastrul PDL de la alegerile locale a fost provocat de faptul că Transilvania a lasat din brațe partidul lui Traian Băsescu. Chiar votul împotriva lui Traian Băsescu de la acest referendum arată că Transilvania a depășit faza de ”portocaliu”.

De unde vine acest refuz al ardelenilor de a acccepta proiectul politic care câștiga majoritatea în București, Moldova,  Muntenia sau Dobrogea nu este însă nici o enigmă.  Factorul cel mai important este tratamentul Bucureștiului față de aceste zone ale țării. M-am săturat să spun că Transilvania și Banatul sunt zone care ar merita o atenție specială din partea partidelor și politicienilor de la București. Nu au nevoie de privilegii, au nevoie de programe politice și chiar de programe de dezvoltare diferite, adaptate oamenilor de aici, culturii comunitare diferite. La un moment dat, împreună cu Ioan Rus și Vasile Pușcaș, reușisem să-i convingem pe colegii din PSD că este nevoie de un program politic pentru Transilvania și Banat, dar Mircea Geoană a fost furat repede de peisajul dâmbovițean și nu a mai acceptat proiectul. Nu ajunge ca politicienii să organizeze mitinguri electorale sau vizite de lucru, trebuie și altceva.

Sursa: Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES

Paradoxal, cu toate că este o o comunitate multietnică, în Transilvania campaniile electorale nu ajung la paroxismul din alte zone. Mai puțină violență de limbaj, mai puțină ură. De multe ori, filialele centrale se plâng de lipsa de combativitate a activiștilor ardeleni, dar nu au dreptate, ardelenii respectă mai mult regulile, se angrenează mai greu în lupte de tipul totul sau nimic. Apartenența la partide este, în această regiune, interiorizată diferit, mai mult civic, mai puțin la nivel personal.

O cerere generică a comunitătilor din Transilvania este cererea de libertăți, în timp ce electoratul din celelalte zone ale țării este centrat pe cererea de bunuri, valori, investiții. Cererea de libertăți pentru comunitățile din Transilvania este valabilă și pentru români, nu doar pentru maghiari. Descentralizarea și decocentrarea s-au blocat de câțiva ani ori sunt puse în practică în mod aberant. Ardelenii ar vrea sa poată dispuine mai direct de resursele lor,. De exemplu, nu cred că un spital dintr-un oraș mic sau o școală trebuie desființate de ministerele de resort, ardelenii ar dori sa hotărască singuri, să poata sa-și aloce singuri resurse pentru aceste lucruri.

De asemenea, comunitățile din Transilvania par mai conștiente de scopurile comune, de interesul de grup. Polarizare poilitică nu este atat de mare ca și în București, de aceea nici PDL și nici PSD, partidele mai mari, nu reușesc să piloteze total, mecanic, electoratul la vot. Votantul PDL sau cel USL nu este atât de dependent de primari sau consilieri locali încat sa poată fi dus la vot sau oprit în a merge la urne ca turma, aici cetățeanul are un pic mai multă autonomie. Chiar și cumpărarea votului este o practică valabilă mai ales în comunitățile marginale, defavorizate.

Autostrada Transilvania ar fi putut fi un proiect care să crească atașamentul ardelenilor față de București și politica centrală, dar ritmul de construcție arată în fiecare zi ardelenilor că ei nu contează, sunt mai importante autostrăzile care-i duc vara pe bucureșteni la mare.

Dar cel mai important element al explicației este existența unei probleme de identitate politică. În Transilvania avem un deficit al sentimentului de apartenență la politica centrală, la România politică, nu la România. Din fericire, sentimentul de apartenență la România este mai puternic decât oriunde în țară.  

Când 4 milioane de ardeleni și bănățeni nu vin la vot cred că ar trebui  ca politicienii de la București să se gândească bine la ce soluții au pentru ei.

Dincolo de 29

 

29 nu este ce pare, ci un semn grafic în care o cifră a întors spatele celeilalte, un fel de metaforă a lipsei de comunicare. Ar fi trebui să fie scris 29 iulie 2012. Eventual adăugată și locatia: România. Dar nu are rost să o mai lungim cu atâtea detalii, ajunge și o amărâtă de cifră pentru că ziua de 29 iulie nu înseamnă nimic. Dar absolut nimic. Va fi o duminică tristă, poate caniculară, sigur anostă, ca și alte milioane de duminici ale unei Românii căzute în balcanism și derivă istorică permanentă.

Nu vreau să cădem în capcana afirmațiilor unor demagogi de ocazie după care duminica ce vine este un reper sau o bornă a istoriei. Am văzut un politician toxic al acestor două decenii de politică explicându-ne, cu emoție simulată în glas, că 29 este o zi comparabilă cu ziua eliberării de comunism, atunci când sute de tineri au murit sub gloanțe mânați de inconstiența și atracția unei libertăți pe care nu o cunoșteau, că peste ani unii vor putea spune ”si eu am fost acolo”. Firma lui tocmai primise vreo câteva zeci de milioane de euro de la puterea cea rea condusă de Băsescu, iar el propovaduia sfârșitul acestei ere triste cu o ipocrizie care te face să încremenești.

I-am văzut și pe cei din tabăra adversă vorbind despre ziua de 29 ca și o încercare decisivă pentru democratie, stat de drept, civilizatie, traseul nostru european, etc. Profesori de democratie până ieri, azi propovăduiau blocarea singurului instrument al democratiei, adică votul. Mă înfioară deja ce se intâmplă și imi aduce aminte de o expresie pe care i-am spus-o de la tribuna Senatului unui Prim Ministru: patrie de unică folosință.

Fără prea multe argumente, dragi prieteni, 29 nu înseamnă nimic, nu este o zi epocală, nu este o bornă istorică. Este doar un semn abstract al neputiței noastre de a face ceva pentru România. Incă o bornă istorică de carton, așa cum avem miliardari de carton, revolutionari falși, generali inventați peste noapte, diplome false, simulanți de toate felurile, securisti transformați în luptatori pentru dreptate, bolsevici cu față de burghezi sau aristocrați.  

Unii se vor duce la vot pentru că așa este normal, să-și exercite un drept sau pentru a-l pedepsi pe Traian Băsescu. Alții nu o să meargă pentru că e concediu sau pentru că nu vor să fie suspendat Presedintele României. Dincolo de modul în care își vor consuma libertatea, nici unii și nici alții nu vor putea spune că au câștigat, deoarece situația este un de tip lose-lose. Oamenii sunt din nou împărțiti în două Românii, se certă prietenii între ei, în birouri femeile se uită chiorâș unele la altele. Cu toții se lasă pe mâna politicienilor și nu întreabă nimic, au fost mintiți de mai multe ori dar fiecare, pentru motive diferite,  crede că după 29 iulie va fi mai bine. Un singur lucru nu știu, faptul că politicienii nu știu ce va fi după data asta, că fiecare crede doar că plecarea celuilalt va aduce fericirea peste țară.

De aceea spun că trebuie să vorbim despre 29 simplu, fără alte determinări (ca si cum vorbim, vulgar, despre 69), pentru că acea duminică nu ava aduce nimic nou. Și stiți de ce? Simplu pentrucă nimeni nu știe ce va fi după ziua de 29 iulie. Presedintele suspendat nu știe, Presedintele interimar știe doar că trebuie să plece dacă se întoarce Băsescu (dar dacă pierde va găsi o scuză, cu siguranță), iar Premierul nu are de unde să știe ce va fi după, stie doar că va fi atacat tot timpul pentru plagiat. El și Presedintele Băsescu știu doar un singur lucru: nu pot comunica, colabora, coabita și fiecare a spus-o cu oarecare bățoșenie, ca un semn de forță și bărbăție.

Bătălia este una între oameni și mizele nu sunt instituționale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viață și pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanții se vor spăla de sânge și fecalele primite în față, se vor îmbăta în crâșme separate, iar luni o vor lua de la capăt.  Luni dimineața oamenii vor înjura și vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriți în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operațiune prospectivă. Practic, în ultimele zile, câteva zeci de oameni m-au întrebat ce va fi după 29 iulie, dar nici eu nu știu ce să le spun, chiar dacă ar trebui să putem face măcar niște scenarii. Ar fi trebuit ca acțiunile actorilor politici să fie precedate de niște strategii clare pentru evoluție a României. Ar trebui să ne gândim și la viitor nu numai la emoțiile și umorile prezentului.

Insă mai sunt doar trei zile și nimeni nu știe ce se va întâmpla după votul de duminică. Nimeni nu-și poate face un plan pentru că totul arată doar voințe de putere care se opun, nici măcar un semn al unor voințe care caută consensul. România și oamenii ei nu se află deloc în această ecuație. Indiferent cine pleacă luni, nici o posibilitate nu se deschide pentru că dacă ar exista vreun viitor,  ar trebui măcar să ni-l putem închipui. România este marea absență din viața noastră politică.

Aseară când ieșeam de la o teleziune am primit un mesaj trist de la un fost politician (fost, ca și mine) din tabăra adversarilor, un intelectual pe care mereu l-am simțit diferit decât ceilalți. ”Domnule Profesor, sunteți unii (suntem unii) care, nu numai că am citit ceva cărți,  dar am fost și în politică. Dacă nu ne implicăm să determinăm un nou pact cu națiunea, adică o nouă Constituție, vom scrie cărți, vom vorbi frumos la televizor iar copiii nostri vor fi nevoiți să o ia din nou de la capăt”.

 Impovărat de tristețea din vorbele prietenului meu am ajuns acasă, iar în biroul meu am dat peste o agendă care era deschisă la ziua 29 iulie 2012. Pagina era  goală, intenționam să fac o programare pentru comentariile mele la televiziunile de la București. Am lăsat-o așa, goală ca o imagine a deșertului, ca un semn al vidului absolut, al tăcerii asurzitoare. Sper să rezist și invitațiilor de a apărea prea des la televiziuni duminică pentru a comenta un non-eveniment. Un non-eveniment cu toate că unii oameni îl consideră poate eveniment istoric.  Îi scriu prietenului meu de departe un sms cu speranța mea, încă vie, că într-o zi să obținem cea mai importantă victorie față de noi înșine: puterea de a fi, în sfîrsit, vrednici să contruim pacea.  

Deocamdată pentru duminică am o speranță mică, sper măcar că, duminică,  românii își vor urma singuri emoțiile sau instinctele, că vor face exact ceea ce le trece prin cap. Adică nu vor fi opriți de la vot ca vitele la adăpătoare și nici mânați spre vot ca oile în strungă. Măcar această minimă senzație de libertate să o poată deconta la judecata propriei lor conștiințe. Pentru că dincolo de 29 nu putem întrevedea deocamdată decât o repetabilă  tristețe.