PROSTUL ȘI SALTIMBANCII ÎN CIRCUL DEMOCRAȚIEI

Acum vreo treispreze ani, când nici măcar nu visam să mă amestec în circul politic, am scris un text pe post de editorial într-o revistă ardeleană. Era început de iarnă şi aveam senzaţia de sfârşit de lume.
Încercam un procedeu epic de fals discurs anarhic, dar totul mi-a eşuat în  căldura din ochii studenților mei de atunci.

Cu toată  amărăciunea și spectacolul trist, credeam că dincolo de cortină, este imposibil să nu se găsescă şi oameni vii.

 Azi, după atâta vreme, nu mai pot crede că rezistă ceva viu acolo. Acum mi-a dispărut şi ultima certitudine, cea că ar exista măcar un regizor. Firește, un regizor cu mintea întreagă.

Mi-a rămas  acest text pe care îl fac cadou pritenilor mei care nu au citit "Țara telespectatorilor fericiţi". Îl readuc în minte şi prietenului meu, ”cel care ucise cu mine lei”.

Prostul şi saltimbancii
din circul democraţiei

Cu degete albe dacă bat în fereastră

Voi credeţi că ninge şi nu m‑ascultaţi

M. Dinescu

 Ce‑aţi zice, dragi apostoli ai democraţiei, dacă aş scrie că totul e o porcărie în sistemele democratice? Că democraţia nu funcţionează pe plaiurile noastre mioritico‑balcanice, că am intrat în rahat până mai sus de gât şi doar politicienii care se urcă pe umerii noştri mai pot respira ceva aer proaspăt. Cu cât se întind ei mai sus, noi intrăm mai adânc, simţim miasmele unei buzi a Europei îndepărtate. Că simţi câteodată că nu mai poţi trăi într‑o promiscuitate pe care lumea o suportă foarte bine, fără să crâcnească, ba poate cu o oarecare plăcere pervers‑masochistă. Dacă ai avut ghinionul să crezi în instituţiile regimului democratic, nu se poate să nu fi simţit duhoarea hoitului egalităţii care trebuia construită de acestea. Nu ai fost niciodată umilit sau nedreptăţit de vreo instituţie democratică? Înseamnă că ai stat toţi anii aceştia în străinătate şi nici măcar n‑ai avut nevoie de vreun serviciu al ambasadei române din ţara respectivă. N‑am reuşit construcţia unei puteri institu­ţionale, dar ne‑a ieşit o clasă politică obsedată să devină putere patrimonială. Când conducătorii politici acumulează case şi terenuri şi îşi trimit copiii în străinătate este un semn rău într‑o ţară tristă. Înseamnă că ei nu fac o politică pe termen lung, fac o politică fără credinţa în viitor.

Corupţia a devenit normă socială şi definiţia ei ca utilizare a puterii politice în afara câmpului ei legitim, pentru a procura avantaje, nu poate decât să ne facă să pufnim în râs. Ce corupţie mai e şi aia care se ascunde, care nu e violentă, ostentativă, care nu te face să te simţi mic într‑o lume ca o hală cu geamuri sparte şi curent din toate direcţiile? Medicul care îl întoarce pe bolnav de pe masa de operaţie pentru că, numărând banii, a observat că‑i lipseau bolnavului 200 de mii din suma cerută mai este oare culpabil într‑o lume care nu mai are nimic sfânt? Universitarul care se înconjoară la catedră de copii, gineri, nepoţi sau fini şi vinde examene grecilor sau arabilor mai poate fi condamnat atâta timp cât nici măcar nu contează inteligenţa pentru devenirea ţării? Bătaia politică oarbă pentru acumulare de bunuri şi proprietăţi înlocuieşte orice urmă de strategie politică, orice program pentru gestionarea minimă a treburilor ţării. Stupefiaţi, străinii se uită la noi şi nu înţeleg nimic, nu pot pricepe această voluptate a distrugerii şi desfrâului demolator.

Drepturile omului sunt o gogoriţă de două parale şi este chiar indecent să mai vorbim despre ele. Parlamentarii se luptă pentru drepturile animalelor, un distins deputat‑femeie face eforturi să avem o lege a curvelor profesioniste, homosexualii vor să le împărtăşim experienţa, ungurii vor să le facem ungarii separate oriunde s‑ar putea atinge de noi. Imbecili fără jenă ne dispreţuiesc de pe ecranele televizoarelor, ne falsifică istoria, ne demolează cultura, ne culpabilizează pentru că suntem majoritari şi pentru că nu suntem dotaţi cu identităţi nomade, uşor de împachetat şi trecut prin vamele de pe aeroporturile lumii. Da, mă simt vinovat că nu pot fi nepăsător la faptul că mor mii de civili în Kosovo sau Cecenia. Nu pot să mă leg la ochiul care plânge şi nu cred că este mai moral când un american ucide decât atunci când o face un rus. Avem 150.000 de handicapaţi într‑un infern al lumii şi noi ne visăm lideri regionali sau preşedinţi ai OSCE. Despre ce oamenii este vorba când se face apel la drepturi generice, ce drepturi şi libertăţi a adus democraţia? Jumătate din muncitori şi‑au pierdut locurile de muncă, noi fiind inventatorii reformei prin disponi­bilizare, a plăţilor făcute pentru nemuncă, a mituirii muncitorului pentru a se transforma într‑o legumă fără identitate şi utilitate socială. Nimeni nu apără omul de abuzurile de toate felurile contra libertăţii lui şi egalităţii cu ceilalţi. Presa este câinele de pază pentru stăpânii momen­tului şi doar şantajul mai poate scoate cioburi de adevăr la lumină. Cioburi care vor dispărea repede, odată cu contractul de publicitate baban care se face imediat după semnal.

Democraţia face în România mai multe victime decât 25 de ani de comunism şi, atunci, degeaba ridică politicienii graţios pleoapele, invocându‑l pe Dumnezeu, retoric, când Ceauşescu apare, în ultimul sondaj pe teme politice realizat în luna octombrie, ca fiind omul politic care a făcut cel mai mult bine României. Omul simplu n‑are niciun argument să creadă altfel, lumea pe care omul simplu o înţelegea, în care învăţase reţete de supravieţuire, s‑a scufundat şi, în locul ei, a rămas doar molozul şi mirosul pestilenţial al descom­punerii. Din când în când, singuratic, românul se gândeşte la trecut şi doar atunci simte că înţelege ceva, că se poate bucura să‑i fie frică de faptul că mâine i se va tăia o factură pentru asta. Acum se simte zilnic agresat, i se face o frică teribilă de viitor şi atunci devine un mic animal orientat spre trecut. Tresare ori de câte ori se anunţă măsuri guvernamentale, umblă buimac prin oraş minunându‑se de preţuri şi se întoarce acasă dărâmat şi ruşinat că nu poate face nimic, deşi este încă în putere şi nu credea că va deveni atât de repede un nimic care nu contează deloc, de care nimeni nu are nevoie. Se cufundă în tăcere, se închide tot mai des în camera lui şi nu mai răspunde la telefon, se izolează de ceilalţi pentru că un nimeni nu se poate relaţiona decât cu nimicul. Şi îşi permite ca, atunci când îl vizitează operatorul de interviu, să nu fie european, să nu fie supercivilizat şi globalist, să nu se mai ascundă după o iluzie care i‑a murit deja, spune că votează cu... dictatorul Ceauşescu sau cu Iliescu. Adică este un nostalgic. Dar aveţi milă, fini intelectuali, lui nu i‑a rămas decât trecutul, n‑are decât nostalgia! El n‑o să‑şi vadă niciodată copiii absolvind facultatea şi nici nu speră să‑şi mai poată cumpăra un costum nou sau o maşină. Din când în când, îşi cheltuie banii pe taloane de bingo şi doar aşa mai simte o emoţie când se fac extragerile la televizor. După ce a trecut emisiunea, vede iar albul murdar al zugrăvelii cojite şi negrul unei săptămâni în care începe un nou coşmar pentru el. Şi se luminează: este prostul democraţiei, după cum din copilărie îşi aminteşte de un prost al satului care alerga după ciurda de vite. În plus, minunaţi‑vă de ceea ce îi spune operatorului de interviu: este mândru că e român (88% din cetăţeni se declară mândri, 8% deloc mândri – procentul maghiarilor din eşantion a fost de 7%, iar 4% nu răspund). Un animal ciudat omul acesta, om despre care ministrul de Interne spunea că e păcat că locuieşte într‑o ţară atât de frumoasă.

Ce vor spune cei plătiţi să întreţină euforia democratică dacă, după toate acestea, prostul democraţiei care e omul fără putere nu declară totuşi că s‑a săturat de România şi că vrea să plece oriunde? Vor spune că e tâmpit şi naţionalist, că este nevoie de o schimbare de mentalitate, de mai multă deschidere. Probabil, se va concluziona că de vină este istoria care i‑a tulburat mintea cu mituri eroice. Trebuie să i se spună odată că totul e invenţie, e reprezentare şi iluzie. Până la urmă va înţelege şi prostul democraţiei că nu există nimic eroic, că trebuie să se ferească din nou de un alt opium pentru popor, că trebuie venerată zeiţa goală a publicităţii şi zeul de carton al maşinilor second‑hand. Va înţelege până la urmă şi asta, dar când să fie mângâiat pe cap, ca recompensa pentru repetentul care a legat primele cuvinte într‑o frază, va fi deja prea târziu. Va fi lovit peste ceafă pentru că şi‑a pierdut pe undeva inocenţa şi prospeţimea, seamănă cu ceilalţi, nu mai e interesat, nu mai are niciun farmec, deci nu mai merită atenţie.

Dar cine să te mai asculte, cui să spui, până şi greaţa a devenit un privilegiu prezidenţial?

Parcă totul se ridică împotriva posibilului tău discurs anarhic. Azi‑noapte a nins pentru prima dată şi eşti predispus la indulgenţă, măcar în locul poeziei pe care o scriai altădată în această zi.

În plus, mâine dimineaţă te vei întâlni din nou cu o sală de tineri studenţi la sociologie care se uită la tine cu speranţă, ascultă fiecare cuvânt pe care‑l spui, scriu până şi exemplele pe care le povesteşti ca să dai viaţă teoriei, râd atunci când le spui o glumă sau se îngrijorează natural atunci când eşti sincer, când le spui că suntem pe buza prăpastiei. Ei privesc totul cu prospeţime, de parcă ar vedea totul pentru prima dată. Cu ei eşti fericit cum n‑ai fi crezut că se mai poate, cu ei simţi narcoza inconştienţei de a trăi fără adrenalina spaimei de viitor. Ei nu realizează că am ajuns la capătul istoriei şi că se vede, întunecat, tunelul de la capătul luminiţei. Ei nici nu ştiu că scrii acest articol, ei cred că eşti un om serios care stă înconjurat de tratate de sociologie pură. Poate nu simt nici tristeţea melancolico‑nostalgică a prostului democraţiei. Ei îşi doresc să devină, aşa cum este şi profesorul lor, vorbitori la talk‑show‑uri televizate. Adică saltimbanc în circul democraţiei.

19 noiembrie 1999