Dincolo de 29

 

29 nu este ce pare, ci un semn grafic în care o cifră a întors spatele celeilalte, un fel de metaforă a lipsei de comunicare. Ar fi trebui să fie scris 29 iulie 2012. Eventual adăugată și locatia: România. Dar nu are rost să o mai lungim cu atâtea detalii, ajunge și o amărâtă de cifră pentru că ziua de 29 iulie nu înseamnă nimic. Dar absolut nimic. Va fi o duminică tristă, poate caniculară, sigur anostă, ca și alte milioane de duminici ale unei Românii căzute în balcanism și derivă istorică permanentă.

Nu vreau să cădem în capcana afirmațiilor unor demagogi de ocazie după care duminica ce vine este un reper sau o bornă a istoriei. Am văzut un politician toxic al acestor două decenii de politică explicându-ne, cu emoție simulată în glas, că 29 este o zi comparabilă cu ziua eliberării de comunism, atunci când sute de tineri au murit sub gloanțe mânați de inconstiența și atracția unei libertăți pe care nu o cunoșteau, că peste ani unii vor putea spune ”si eu am fost acolo”. Firma lui tocmai primise vreo câteva zeci de milioane de euro de la puterea cea rea condusă de Băsescu, iar el propovaduia sfârșitul acestei ere triste cu o ipocrizie care te face să încremenești.

I-am văzut și pe cei din tabăra adversă vorbind despre ziua de 29 ca și o încercare decisivă pentru democratie, stat de drept, civilizatie, traseul nostru european, etc. Profesori de democratie până ieri, azi propovăduiau blocarea singurului instrument al democratiei, adică votul. Mă înfioară deja ce se intâmplă și imi aduce aminte de o expresie pe care i-am spus-o de la tribuna Senatului unui Prim Ministru: patrie de unică folosință.

Fără prea multe argumente, dragi prieteni, 29 nu înseamnă nimic, nu este o zi epocală, nu este o bornă istorică. Este doar un semn abstract al neputiței noastre de a face ceva pentru România. Incă o bornă istorică de carton, așa cum avem miliardari de carton, revolutionari falși, generali inventați peste noapte, diplome false, simulanți de toate felurile, securisti transformați în luptatori pentru dreptate, bolsevici cu față de burghezi sau aristocrați.  

Unii se vor duce la vot pentru că așa este normal, să-și exercite un drept sau pentru a-l pedepsi pe Traian Băsescu. Alții nu o să meargă pentru că e concediu sau pentru că nu vor să fie suspendat Presedintele României. Dincolo de modul în care își vor consuma libertatea, nici unii și nici alții nu vor putea spune că au câștigat, deoarece situația este un de tip lose-lose. Oamenii sunt din nou împărțiti în două Românii, se certă prietenii între ei, în birouri femeile se uită chiorâș unele la altele. Cu toții se lasă pe mâna politicienilor și nu întreabă nimic, au fost mintiți de mai multe ori dar fiecare, pentru motive diferite,  crede că după 29 iulie va fi mai bine. Un singur lucru nu știu, faptul că politicienii nu știu ce va fi după data asta, că fiecare crede doar că plecarea celuilalt va aduce fericirea peste țară.

De aceea spun că trebuie să vorbim despre 29 simplu, fără alte determinări (ca si cum vorbim, vulgar, despre 69), pentru că acea duminică nu ava aduce nimic nou. Și stiți de ce? Simplu pentrucă nimeni nu știe ce va fi după ziua de 29 iulie. Presedintele suspendat nu știe, Presedintele interimar știe doar că trebuie să plece dacă se întoarce Băsescu (dar dacă pierde va găsi o scuză, cu siguranță), iar Premierul nu are de unde să știe ce va fi după, stie doar că va fi atacat tot timpul pentru plagiat. El și Presedintele Băsescu știu doar un singur lucru: nu pot comunica, colabora, coabita și fiecare a spus-o cu oarecare bățoșenie, ca un semn de forță și bărbăție.

Bătălia este una între oameni și mizele nu sunt instituționale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viață și pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanții se vor spăla de sânge și fecalele primite în față, se vor îmbăta în crâșme separate, iar luni o vor lua de la capăt.  Luni dimineața oamenii vor înjura și vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriți în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operațiune prospectivă. Practic, în ultimele zile, câteva zeci de oameni m-au întrebat ce va fi după 29 iulie, dar nici eu nu știu ce să le spun, chiar dacă ar trebui să putem face măcar niște scenarii. Ar fi trebuit ca acțiunile actorilor politici să fie precedate de niște strategii clare pentru evoluție a României. Ar trebui să ne gândim și la viitor nu numai la emoțiile și umorile prezentului.

Insă mai sunt doar trei zile și nimeni nu știe ce se va întâmpla după votul de duminică. Nimeni nu-și poate face un plan pentru că totul arată doar voințe de putere care se opun, nici măcar un semn al unor voințe care caută consensul. România și oamenii ei nu se află deloc în această ecuație. Indiferent cine pleacă luni, nici o posibilitate nu se deschide pentru că dacă ar exista vreun viitor,  ar trebui măcar să ni-l putem închipui. România este marea absență din viața noastră politică.

Aseară când ieșeam de la o teleziune am primit un mesaj trist de la un fost politician (fost, ca și mine) din tabăra adversarilor, un intelectual pe care mereu l-am simțit diferit decât ceilalți. ”Domnule Profesor, sunteți unii (suntem unii) care, nu numai că am citit ceva cărți,  dar am fost și în politică. Dacă nu ne implicăm să determinăm un nou pact cu națiunea, adică o nouă Constituție, vom scrie cărți, vom vorbi frumos la televizor iar copiii nostri vor fi nevoiți să o ia din nou de la capăt”.

 Impovărat de tristețea din vorbele prietenului meu am ajuns acasă, iar în biroul meu am dat peste o agendă care era deschisă la ziua 29 iulie 2012. Pagina era  goală, intenționam să fac o programare pentru comentariile mele la televiziunile de la București. Am lăsat-o așa, goală ca o imagine a deșertului, ca un semn al vidului absolut, al tăcerii asurzitoare. Sper să rezist și invitațiilor de a apărea prea des la televiziuni duminică pentru a comenta un non-eveniment. Un non-eveniment cu toate că unii oameni îl consideră poate eveniment istoric.  Îi scriu prietenului meu de departe un sms cu speranța mea, încă vie, că într-o zi să obținem cea mai importantă victorie față de noi înșine: puterea de a fi, în sfîrsit, vrednici să contruim pacea.  

Deocamdată pentru duminică am o speranță mică, sper măcar că, duminică,  românii își vor urma singuri emoțiile sau instinctele, că vor face exact ceea ce le trece prin cap. Adică nu vor fi opriți de la vot ca vitele la adăpătoare și nici mânați spre vot ca oile în strungă. Măcar această minimă senzație de libertate să o poată deconta la judecata propriei lor conștiințe. Pentru că dincolo de 29 nu putem întrevedea deocamdată decât o repetabilă  tristețe.