IMPOTRIVA UNEI MARI CRUZIMI

In apărarea lui Marian Vanghelie


Nici o bucurie personală, poate doar o licărire de speranță
Luni și marți am primit câteva zeci de telefoane care omagiau curajul lui Victor Ponta care l-a trimis pe margine pe Marian Vanghelie. Unii m-au întrebat dacă mă bucur și le-am spus că Vanghelie nu a fost niciodată o miză pentru mine. Așa cum mi-a spus odată într-o discuție între patru ochi el nu auzise de mine când a fost trimis pentru prima dată de șeful de partid de la Bucuresti să atace Grupul de la Cluj, într-o conferință de presă. De câte ori era redirecționat de cineva să mă atace pentru diverse poziții ale mele în care nu eram ”pe linie” am simțit doar o mare tristețe și un acut sentiment al derizoriului în legatură cu mediul în care am ajuns să activez, ca să spun așa. Una dintre argumentele interioare ale plecarii mele definitive din politica mare a fost, dincolo de dezamăgirea față de Mircea Geoană, și nefirescul, grotescul situației în care partidul îl trimite la polemică ideologică împotriva mea pe cineva fără poziție, fără studii, cultură politică sau urmă de abilități discursive, pe cineva care, nu are nici o vina, pentru că nici măcar nici nu știe de ce este acolo. In tot acest nefiresc, Marian Vanghelie nu mi-a produs un sentiment de adversitate, doar unul de incompatibilitate cu situația de dialog despre devenirea ideologică a partidului-far al stângii românești. Pentru că Marian Vanghelie a fost de cele mai multe ori folosit în competiția politică internă de mai mulți dintre ”greii” partidului care l-au promovat și acceptat pentru că este săritor să sponsorizeze orice și destul de dispus să își arate solidaritatea față de colegi.

L-am iertat total pe Vanghelie când mi-a spus: Domnule Profesor, eu am plătit din greu pentru fiecare lucru pe care l-am obținut în politică. Eram sigur de asta, iar sinceritatea si franchețea lui m-au cucerit. Mi-am dat seama atunci că este mult mai uman decât mulți dintre colegii mei de atunci, cu gulere albe, butoni de aur și discurs impecabil. In nici un caz nu am crezut vreodată că este destul de tânăr și poate învăța pentru a ajunge chiar Presedintele PSD sau Presedintele României cum a fost încurajat, ipocrit, de către unii. Am fost de multe ori șocat de lipsa de criterii și mai ales cruzimea celor care au stat alături de liderul din sectorul cinci după principiul regulii de aur a politicii, adică ”cine are aurul face regula”. In plus, Vanghelie a fost încurajat chiar și de unii care nu aveau curaj să facă opoziție tânărului președinte al PSD, Victor Ponta. Dar dincolo de toate, era clar pentru toată lumea că autenticul Vanghelie se află în incompatibilitate cu nivelul la care ajunsese să se simtă ca peștele în apă.


Ponta-dictatorul

Unii jurnaliști mă întrebau ieri și azi ce părerea am despre gestul lui Victor Ponta. Deși nu mi-a dat o satisfacție personală, recunosc că m-am gândit cu simpatie că, în fine, cineva rupe lanțul ipocriziei și încercă să instituie o brumă de normalitate în orânduirea criteriilor de evaluare din PSD. Faptul că acest om este Victor, partenerul meu de excludere din perioada reformei, l-am considerat un fel de revanșă a tinerei generații politice. Și poate o licărire de speranță …
Incă din primele ore după care s-a anunțat decizia aproape unanimă a PSD am așteptat reacția celor care de peste un an mă bat la cap cu ideea că Ponta nu face nici o schimbare în PSD, că nu are curaj să-l schimbe pe Vanghelie, că nu este cu nimic mai breaz decât Iliescu sau Năstase. Nu mă așteptam să-l laude pe Victor Ponta, credeam că doar o să minimalizeze hotărîrea conducerii PSD. Dar nu mă asteptam ca oamenii din diferite medii, în a căror judecată aveam o încredere, să înceapă divinizarea lui Vanghelie: un tip autentic, un tip sincer, mare castigător de voturi. Nu-mi venea să cred că Ponta o devenit peste noapte Marele Dictator, Tortionarul autenticitătii politice. Că adversarii stângii îl consideră perfect pe Vanghelie, o adevărată imagine a stângii, înțeleg foarte bine. Ei în campania electorală arată cu degetul, le convine o stângă cu o imagine caricaturală, deși adversarii slabi fac întreg meciul politic încâlcit și confuz, iar victoriile nu au strălucire.
Nu am stat prea mult să mă gândesc cum a făcut Victor saltul asta de la marioneta lui Năstase, la gâdele sângeros, căci am fost acaparat de spectacolul susținătorilor de ocazie pentru Marian Vanghelie.

O mare cruzime

Nu, nu Victor Ponta este autorul ei!

Din nevoile bătăliei politice și atacării lui Ponta, Vanghelie începe să fie elogiat in spatiul media si chiar in zone intelectuale. Peste noapte va fi reevaluat voinicește și i se vor gasi resurse speciale de management politic modern și reprezentare socială. Este pragmatic și dedicat, este un personaj care alungă monotonia politică și falsul. El este autentic, nu simulează, are emoții adevărate iar oamenii de la glie apreciază foarte mult asta. Parcă până mai ieri era vorba că trebuie să ajutăm electoratul să evolueze, nu să ne coborâm la nivelul celor mai de jos instincte. Inainte de asta aceleași personaje se oripilau la televizor gândind la cumpărarea de voturi sau alte metehne nedemocratice.

Incepe parcă a doua etapă a cruzimii față de Marian Vanghelie, după cea în care a fost încurajat din interiorul partidului că poate deveni orice vrea el în statul roman doar că, deocamdată, este nevoie să plătească revelioane, serbări de 1 mai, concedii sau lansări de carte pentru partid în lupta cu marii inamici. Această metodă l-a ajutat să se descurce foarte bine și cu adversarii politici care impărteau resursele capitalei, că doar regula de aur a politicii nu se schimbă doar pentru că PDL conduce țara.

Această a doua fază a cruzimii față de Vanghelie este începutul unei celebrări publice și o nouă încurajare pentru el ca să-și depășească limitele, sa duca din nou politica in derizoriu si vulgaritate. Asa cum în Comitetul Executiv a PSD s-a votat aproape în unanimitate pentru eliminarea lui, noii lui apologeți vor doar să-l folosească împotriva USL si a lui Victor Ponta. Eu stiu că Vanghelie este un băiat (spune mereu că este foarte tânăr!) care a progresat mult, sunt convins că este un om bun, poate fi probabil un prieten pe care te poți baza. Sunt sigur că are caracter și am dovada asta prin faptul că nu i-a dat în gât pe cei care l-au taxat în timp, dar cred că ar trebui lăsat în pace să-și continue o carieră la nivelul pe care îl înțelege și unde poate.

Eu, vechiul lui adversar, consider că este inuman acest circ care văd că începe să se înfiripe. Pentru că este un om simplu s-ar putea să creadă din nou că ar putea deveni un mare conducător politic în viitor. Să ne întelegem, Vanghelie nu este vreun înger, nici vreun naiv. Dar este aberant ca la nivelul cel mai înalt al politicii să fie încurajat un om căruia trebuia oricine să-i spună că nu are ce căuta, după cele mai elementare reguli ale rationalității. Crede cineva sincer că putem avea conducători politici la acest nivel de pregătire? Nu cred, iar faptul că el a ajuns acolo sus este o culpă colectivă.

O nouă capcană se conturează pentru el și peste câteva zile s-ar putea să iasă la talk-showuri care să distrugă tot ce a construit până acum. Până la urmă nu cred că merită aceste lucruri pentru că, vorba noilor lui fani, este un tip autentic care nu cunoaște mecanismele șulfăriei intelectualizate și nici cât de urât poate fi chipul trădării orchestrată de prieteni și camarazi din politică. Dacă va accepta cântecele de sirenă pentru a forța reintrarea în forță s-ar putea ca acest lucru să-i fie fatal.

Sunt alături de el cu naturalețea unuia care nu mai vrea nimic de la politică, poate doar ștergerea tuturor amintirilor acelei perioade.

Am mai făcut un efort în 2006, atunci când am scris un articol cu afecțiune și sinceritate pentru un politician care începea să bata cu pumnul la porțile grele ale politicii mari: Marian Vanghelie. Robert Turcescu i-a citit atunci pasaje lungi în cadrul unei emisiuni de televiziune, dar atunci Marian nu a prea înțeles și l-a apreciat ca un atac intelectualist. Acum are mai multă experiență, iar eu nu mai fac politică, poate va înțelege ce am vrut să spun atunci, când se afla la poalele dealului. Public acum pe blogul meu acel text, reluat și în cartea mea ”Politica inutilă”, ca un semn de afecțiune autentică, solidaritate si iertare.

CURSA LUI MARIAN SPRE LUMINĂ

16 iunie 2006

Primăvara este, la Bucureşti, o minune răsărită din noroi. O maree verde invadează oraşul năclăit de sudorile unor secole de istorie incertă şi destin ghebos. Ritmul oraşului se reduce la jumătate, oamenii nu se mai calcă în picioare şi nici la intersecţii nu mai vezi şoferi care se scuipă sau îşi cară pumni. Ai senzaţia că numai în acele zile, timp de câteva săptămâni pe an, bucureştenii pot fi fericiţi. În restul timpului, dacă eşti venit din afară, parcă aştepţi pe un peron (vorba ardeleanului Octavian Paler) vestea proastă că trenul tău s-a anulat. În aceste zile de primăvară, un prieten al meu jurnalist se luptă cu o boală necruţătoare, pe care o va învinge, cu siguranţă. O va învinge pentru că, înainte de a fi jurnalist căutat pentru opinia curajoasă, a trecut prin viaţa şi lumea dură a României. A cunoscut fabrica şi înghesuiala din autobuz şi a învăţat să lupte, ca firul de iarbă care iese din asfalt. Înţelege şi iubeşte viaţa pentru răsăritul de soare de fiecare dimineaţă. Iubeşte viaţa, dar ştie că nu merită trăită decât cu capul sus, fără compromisuri şi fără ticăloşie. Într-o asemenea primăvară, anul trecut, prietenul meu jurnalist şi-a propus să-mi arate ceva ce nu am mai văzut: sectorul lui Marian Vanghelie, proaspăt pregătit pentru campanie electorală. Deşi credeam că este un mare naiv, în încercarea de a mă pune în contact cu o viaţă pe care nu o cunosc, după ce am văzut multe feţe ale suferinţei umane şi mizeriei în peregrinările mele prin România, am acceptat şi ne-am urcat în maşina mea, mai degrabă cu o poftă de ducă primăvăratică, decât cu speranţa descoperirii unui teritoriu nemaivăzut.

În Rahovei, unde ne-am oprit, străzile erau pline de lume, fiind zi de Mărţisor. Hala din Rahova era un fel de expoziţie a hidoşeniei, o exhibare a mizeriei. Chiloţi „dinamo” imenşi sau sutiene ca nişte hamace se legănau în vânt, prevestind parcă detaliile unei sexualităţi lugubre, a unei sexualităţi consumate la beţie. Nişte blocuri au fost vopsite la exterior în culori pastelate, dar numai pe partea dinspre stradă, ca nişte curve fardate doar până la nivelul bărbiei. Câţiva beţivi cerşetori, ieşiţi la soare, ne priveau miraţi, crezându-ne candidaţi, poate. Peste tot se vindeau flori de plastic şi hârtii colorate: şapte fire la 20.000 de lei (2 lei noi). Am intrat în halele unei pieţe mirosind a şoşoni de gumă. Printre tarabe cu cămăşi de noapte şi infernali chiloţi de damă se vindea vin şi ţuica la pahar. Femei cu ochii învineţiţi de mâna grea a bărbaţilor se uitau la noi cu uimire, fiindu-le clar că nu suntem din lumea lor. Am mers pe străzi în neştire, am rătăcit întristaţi câteva ore. Am ajuns într-o colonie cu blocuri scunde, unde, în mijlocul unei mizerii infernale, te frapau uşile de metal, ultramoderne, ale unor apartamente insalubre. Aveai senzaţia că uşa este mai valoroasă decât casa şi că ea a costat cât venitul pe o jumătate de an al oamenilor de aici. Era amiază, dar nu vedeai ţipenie de om. Doar acele uşi, fără nici un fel de semne distinctive: nici numere de apartament, nici adrese, nici nume de proprietari. Parcă nu au vrut să le murdărească cu detaliile unor biografii neînsemnate. Ca nişte capace de metal la intrarea unor vizuini pe care oamenii le părăsesc dimineaţa şi le reiau seara în stăpânire. Stranie senzaţie de loc mort, contaminat, un fel de Cernobîl social.

Ne-am adus aminte de vremurile în care atât eu, cât şi prietenul meu ne luptam cu viaţa de pe poziţii de outsideri. Despre navetele cu muncitori mirosind a salopete afumate şi respiraţii parfumate cu Rachiu de Vin (redeveu, după expresia exactă din cartier). Mi-a devenit drag atunci Marian Vanghelie. Chiar dacă, la un moment dat, cineva, un şef de la Bucureşti, l-a pus să-i înjure pe clujenii din politică. Poate mi s-a făcut milă de lumea lui sau de copilăria acelui om. Seara, l-am văzut la televizor vorbind cu o voce plângăreaţă, parcă jenat de situaţia în care se afla. A sugerat, într-o şedinţă a organizaţiei lui, că a plătit o grămadă de bani pentru a fi lăsat să fie ceea ce este. Nu ştiu cât adevăr există în asta, ştiu sigur că, în toată viaţa lui, în Bucureştiul tuturor timpurilor, un băiat care porneşte dintr-o cizmărie şi nu are 2 metri şi muşchi de oţel trebuie să îndure foarte mult şi trebuie să plătească, la fiecare pas, orice loc în faţă. Am văzut lumea lui Vanghelie şi am înţeles că el reprezintă cu adevărat pe cineva în politică. Lumea lui Vanghelie este peste tot în Bucureşti sau în ţară. Degeaba strâmbă unii din nas şi spun că Vanghelie este doar băiatul din sectorul 5. Lumea cartierelor sărace este o parte a României, o Românie fără speranţă şi viitor.

Marian Vanghelie a crescut fără tată, într-o lume dură a Ferentariului. Probabil că, pentru un copil fără tată, cel mai greu este de sărbători, atunci când familiile se adună, părinţii se întorc, taţii, plecaţi la munci sezoniere, vin acasă cu cadouri pentru copii. Poate singurul moment de tandreţe într-o lume care nu prea avea timp pentru detaliul mângâierilor. Poate că a fost foarte singur de sărbători şi aşa i-a venit ideea revelioanelor de 5.000 de oameni. Câte revelioane o fi petrecut singur, cu nasul de copil lipit de geamul unor restaurante în care domnii şi doamnele petreceau cu şampanie şi sclipici? A pătruns apoi în asemenea restaurante, ca şi chelner sau crâşmar, dar şi-a dat seama că nu mai poţi recupera copilăria pierdută şi nu mai poţi umple golul care ţi-a crescut în suflet, într-o copilărie cu uşi care ţi se închid în nas. A făcut bani mulţi pe urmă, a plătit politicieni şi a văzut ca ar putea ajunge şi el politician. Într-un fel, se gândea, poate, mereu cum să evadeze din lumea Ferentariului, lumea copilăriei lui nefericite.

Mă simt legat de Marian prin faptul că mereu am fost protectorul unor copii ca el, prin nesfârşitele mele internate, cazărmi sau cămine studenteşti, ori cămine de nefamilişti prin care am trecut. Am trăit în proximitatea nefericirii din lumea lui şi cred că îl înţeleg. Acum, când o ţară întreagă a sărit să-l linşeze pentru că vrea să fie şef la PSD, el probabil că nu are cum să înţeleagă de ce îl atacă tot felul de „maimuţoi”, care nu ar fi valorat nici o ceapă degerată în lumea în care el se adaptase, lumea lui Sile Cămătaru şi Fane Spoitoru.

E vinovat Vanghelie pentru că a crezut în teoriile noastre democratice, după care toţi oamenii sunt egali şi toţi pot să jinduiască la a conduce? Nu noi le-am spus maselor că a venit timpul lor şi democraţia a deschis o eră a egalităţii în faţa politicii? Dar copilăria ne ajunge din urmă. Vine o zi în care copilul din noi se revoltă, ne priveşte cu ochii plânşi şi ne împinge la sinceritate. Este normal că şi Vanghelie încearcă să evadeze spre lumea gulerelor albe. S-a chinuit mult şi crede că saltul spre vârful politicii o să-l scape de tot ce a trăit până acum. A ridicat capacul calei vaporului şi a privit o clipă pe punte, orbit de lumina tare. Vrea poate să fugă de mizeria unei vieţi trăite fără nici un fel de derogare. Crede el că acolo, sus, domnii aceia, politicienii mari, au scăpat de griji, aşteaptă, ca sultanii, peşcheşuri, muzici şi cadâne. Ce nu ştie Marian este că acolo sus, în lumea gulerelor albe, mizeria este şi mai mare. Acolo sus nu este ceea ce crede el, nu va găsi nimic din visele lui. Nici prietenie, nici onoare, nici căldură, nici urmă de lumină. Doar un deşert parfumat. Cursa lui spre lumină va eşua lamentabil în lumea de sus a politicii. Dacă el ar înţelege, i-aş spune ca unui frate: lumea ta, Marian, este sectorul cinci, aşa cum este el. Cu mizeria, sărăcia şi florile lui de plastic. Acolo sunt oameni care te respectă şi poate chiar te iubesc…Dincolo de sectorul cinci începe deşertul.

Calea inimii

Am suportat cu stoicism sau chiar fascinaţie comentariile legate de noua mea postura de proprietar şi manager de presa. Fiindcă lucrez încă la proiect şi am răbdare de ardelean nu am reacţionat la niciunul dintre comentarii, nici chiar la cel al unui imbecil care presupunea că în felul acesta îmi vând eu partea de Ardeal. Nu am reacţionat, nici nu am dat explicaţii, deşi s-au scris sute de articole şi comentarii, pentru că acest brainstorming colectiv legat de viitorul proiect mă poate ajuta. Mă poate sprijini să mă feresc de pericole, de respingerile colective. Sigur, mă poate ajuta şi să mă feresc de spaimele colective, dar şi să mă delimitez de la început de idioţi, de extremişti sau de golanii care nu văd decât ticăloşie peste tot, o ticăloşie la care se simt experţi şi din care câştigă mereu. Am observat spaimele fiecăruia din actorii publici, viziunea lor despre presă, ce ar face ei cu un asemenea instrument dacă l-ar avea, care sunt prietenii, cum se nasc peste noapte prieteni de conjunctură sau inamici generici. În sinteză, o experienţă foarte interesantă, una din acelea pe care nu ai dreptul să ratezi a le întoarce pe toate feţele căci sunt ocazii foarte bune de a învăţa la şcoala vieţii.

Voi comenta însă pe cel mai pozitiv şi cel mai complet dintre articolele legate de acest eveniment, un comentariu al unei jurnaliste pe care o doresc parteneră la proiect şi care ştiu că are încredere în mine sau cel puţin ma creditează cu bune intenţii. Şi ea se întreabă, aşa cum a făcut întreaga societate românească, ce urmaăresc cei trei (Dâncu, Rus, Paszkany) şi inventariază cu bună credinţă trei variante posibile. În treacat fie spus, nu înţeleg de ce presa noastră inventariază mereu ipoteze fără să aleagă, fără să-şi asume, deci fără să caute construcţii mai complicate în care sa aducă dovezi la nişte scenarii în care faci un pariu cu viitorul. Cu bunăcredinţă, prietena mea jurnalistă inventariază trei posibile intenţii, raţional gândite, româneşte ancorate în realitatea noastră balcanico-orientală: protejarea şi promovarea unor afaceri ardelene, promovarea unui proiect politic (mai mult imaginar, provenit dintr-un fel de coterie USL -PDL) şi chiar un proiect de afacere de presă corectă, cinstită, dar destul de greu de realizat, cum bine observa colega mea, în actuala stare de silă şi lehamite socială.

Am văzut încă o dată că un proiect care este actual, necesar, o ia inaintea autorilor, începe să aibă viaţa lui socială, ba chiar ar putea sa scape de sub controlul celui care l-a creat. Dincolo de orice ecouri este clar ca nici un proiect nu are o singură motivaţie, uneori sunt componente inconştiente sau neverbalizate care ne împing spre un proiect, mai ales când este vorba de un grup de oameni.

Însă nici cel mai complet şi binevoitor articol nu a reuşit să surprindă esenţialul motivaţiei noastre, resorturile de la care am pornit. Evident că nu ne-am propus să îngropăm nişte bani în mormane de ziare sau după perdeaua de fum a imaginiilor televizate, dar în niciun caz nu ne-am gândit să apărăm afaceri sau partide şi nici să atacăm adversari sau neprieteni. Imaginaţia prietenilor sau adversarilor care au scris despre noi s-a oprit din pacate la bariera gândirii sociale românesti, la nivelul unor stereotipuri care ne fac să nu avansăm, să producem mereu imaginea unei realităţi care degeaba şi-a schimbat datele obiective, noi nu vom observa niciodata la timp asta.

Am făcut această stranie, pentru unii, asociere în primul rând pentru că am constatat că avem ceva de spus, ca ardeleni, ca intelectuali sau oameni de afaceri şi nimeni nu va spune asta în locul nostru. Am aşteptat şi noi să facă alţii acest pas, dar am aşteptat degeaba. Dorinţa de a schimba ceva în jurul nostru poate fi la fel de puternică precum mpotivele enunţate de prietena mea jurnalista. Poate am început să credem că modul nostru de gândire poate fi transmis, acceptat, poate imitat sau interiorizat şi de alţi români. O dorinţă de comunicare amestecată cu mândria de a încerca să ne arătăm lumii în altă ipostază decât cea caricaturizată de ciocoflenderul drag nouă, Florin Piersic.

Poate credem în cuvântul care uneşte şi că trăim în Transilvania în comunităţi segmentate, în realităţi paralele, pentru că am interiorizat mereu imaginea pe care alţii o proiectau asupra noastră. Credem că dacă nu vom face eforturi ca spiritul şi cultura de "Mittel Europa" să se întindă şi dincolo de Carpaţi, atunci graniţa profeţită ideologic de Samuel Huntington ar putea deveni un zid adevărat crescut pe nesimţite între noi.

Vrem să vorbim (şi) noi despre noi, să ne spunem poveştile noastre, să nu mai aşteptăm să ne spună alţii cine suntem şi cum ar trebui să ne gândim identitatea sau alegerile de viaţă. Există o cale de a exista, o fiinţare specifică fiecarei comunităţi care îmbogăţeşte cultura şi istoria naţională doar cu condiţia s-o laşi să se exprime, să nu o sufoci sub şabloane sau directive ideologice sau patriotarde. Pentru asta trebuie să accepţi diferenţa, acea diferență ca spectacol miraculos, inedit, ca explozie de nou. Pe cei slabi de minte diversitatea îi sperie, dar pe cei care au suferit datorita uniformizării forţate descătuşarea diversităţii îi potenţează, îi descătuşează.

Dar pentru a găsi această cale nu ajunge să cauţi cu rațiunea, nici cu gândirea hipersocializată. Calea descatuţării energiei unei naţiuni este să-i arăţi în toate oglinzile imaginea nefardată, neretuşată, unică prin firescul trăirii. Este o datorie pe care o avem faţă de comunităţile noastre, o misiune sau chiar o vocaţie dacă simţi aceasta cu o forţă mai mare decât raţionala retragere. Poate este un orgoliu, dar dacă simţi că împotriva evidenţelor, chiar împotriva raţiunii, tu continui să scrii, să cauţi oameni pe care merita să-i admiri şi vrei să le vorbeşti şi altora despre ei, atunci înseamnă că există şi o altă cale decât cele expuse la începutul acestui articol.

Draga mea prietenă, când lehamitea învinge şi sila este o ciumă care se întinde încet dar sigur, când laşitatea se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi cu inima. Fără algoritmi de decizie, fără fundamente raţionale sau analize SWOT, doar cu sufletul tău bântuit de spaima sau îndoieli. Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, cu nume şi prenume, nu a copiilor în general. Este micul detaliu care lipsește din analiza ta, pertinentă, corectă, bine intenţionată.

După 12 ani. Acum vor să ne schimbe numele...

Transilvania a rămas pentru mulți trăitori din București o problemă culturală. Nu știu cum s-o abordeze, ce să facă cu ea, cum să se raporteze la ea. Este privită cu suspiciune sau cu ură, este invidiată sau admirată ân secret. Puține atitudini si percepții sunt normale, firești, fără excese emoționale. Puțini înțeleg firescul locuirii interetnice din Transilvania, cu bune și cu rele. Cei mai mulți politicieni și falși strategi de la București nu înțeleg mare lucru și dacă tot nu înțeleg se îngrijorează suplimentar. Se îngrijorează sau mai degrabă folosesc simularea îngrijorării pentru a ține totul sub control. Un control iluzoriu, o formă a amăgirii.

Discutia despre reorganizarea administrativă a fost deturnată foarte repede spre mize și rațiuni false: de la fonduri europene și până la distrugerea baronilor locali. Dar cel mai ușor este să vorbesti despre poftele lui Tokes sau ale băieților de la UDMR. Este cea mai bună perspectivă pentru ca sa blochezi autostrăzile care ar duce la Budapesta (fără să vedem că duc și la București). Este absurd să păstrezi mereu UDMR la guvernare, dar să te prevalezi de pericolul unguresc atunci când este vorba de descentralizare sau învestiții în Transilvania. Dar asta este o discuție mai lungă ...

Acum am fost șocat de proiectul de a numi actuala regiune de dezvoltare cu centrul la Cluj ”Crișana”, in loc de Transilvania de Nord sau Transilvania de Nord Vest. Această regiune conține și Crișana, o parte destul de mică, dar generic este Transilvania de Nord. Și regiunea dennumita ”Centru” este de fapt ”Transilvania de Centru”.
De ce le este frică guvernanților de cuvântul Transilvania? Cum își poate închipui vreun politruc că ardelenii de pe Someș o să accepte o etichetă falsă, adică minciuna că trăiesc pe Crișuri? Ce minte mică se mai sperie că o regiune numită Transilvania, cu 80% români, va fi luată sub braț de cineva și va fugi cu ea la Budapesta sau la Viena.
Vrem prin asta să arătăm lumii că a dispărut Transivania și că nu mai avem nici o dispută cu ungurii?
A te juca cu cuvintele și numele este o tehnică veche. Confucius spunea că dacă ar fi pentru o singură zi împărat ar schimba numele lucrurilor și ar putea să stăpânească mai usor. Orwell miza pe manipularea pe care o poți face punând etichetă contradictorie cu conținutul.
Cuvintele pot schimba realități, dar nici în așa hal! Au trecut două decenii de la Revoluție sau ce o fi fost lovitura aia de stat cu un public care murea eroic de gloanțe adevărate crezând că dacă moare vom fi liberi. Regăsesc un articol pe care l-am scris acum 12 ani și constat că nu s-a schimbat nimic, mergem în cerc.
Dar să ne schimbați numele este, totuși, prea mult. Nu cred că mai putem accepta, băieți! 


Transilvania, patria mea
de hârtie şi celuloid


Despre Transilvania există multe discursuri: poetice, istorice, revendicative şi identitare. Ele îşi au originea la Bucureşti sau Budapesta, niciunul nu este produs de către ardelenii care văd, în fiecare dimineaţă, soarele răsărind de după dealurile transilvane.
De la Bucureşti, Transilvania este un teritoriu unde se bea palincă, se mănâncă slană şi se vorbeşte lent sau ungureşte. Pentru un bucureştean, Ardealul este o provincie un pic mai evoluată, de care îşi aduce aminte de pe vremea în care mergea cu bilet de sindicat la băi. Un loc despre care poţi să ţi aduci aminte în serile ploioase de toamnă. Ardelenii ajunşi în Capitală sunt absorbiţi repede şi nu i mai interesează micile afaceri regionale. Cad dealurile peste sate, regiuni întregi sunt inundate, mândria ardelenilor e călcată în picioare când ei refuză ceva şi li se bagă pe gât vreo sentinţă. Toate guvernele vorbesc de Transilvania ca despre un loc simbolic, ireal. Un loc simbolic faţă de care eşti dator doar cu iubire şi veneraţie, dar care nu trebuie să ţi mai încarce bugetul.
Văzut de la Budapesta, Ardealul este o zonă frumoasă, locuită de maghiari şi o armată de valahi primitivi care, la începutul modernităţii, au coborât din păduri şi s au înmulţit ca iepurii stricând echilibrul etnic. Un loc care trebuie menţinut în conservare până la o viitoare oportunitate istorică. Orice ardelean român este considerat automat un naţionalist extremist pornit la luptă cu ungurii. Nici ardelenii unguri nu contează prea mult pentru puterea de la Budapesta. Ei sunt nişte rude sărace care ar putea veni în Ungaria să lucreze mai ieftin. Unii sugerează chiar că sunt ţigani. Şi pentru ei Transilvania este tot un loc simbolic, o miză electorală, pe seama ei vegetând aleşi ai poporului în ambele parlamente.
De zece ani, presa încearcă să construiască o altă Transilvanie. Transilvania a devenit tot mai mult un teritoriu de hârtie şi celuloid. Vineri, 11 iunie 1999, în presa scrisă din SUA au apărut în jur de treizeci de articole despre „problema” Transilvania, în timp ce aici, în Ardeal, nu s a întâmplat nimic special. A trecut un preşedinte în scădere de popularitate şi a aruncat nişte vorbe negândite despre o ameninţare care nu exista, iar un frustrat posesor de fundaţie a luat ideea din zbor.
În general, în presa românească, Transilvania este un teritoriu de handicapaţi şi realităţi bizare. Care sunt personalităţile Transilvaniei cu cea mai mare repre¬zentare în presa românească şi internaţională? Să facem o mică incursiune, o simplă analiză de frecvenţă a celor mai mediatizate personalităţi. Gheorghe Funar, un poli¬tician modest, dar abil în folosirea pe gratis a mediei naţionale, pentru nişte fapte care ar trebui ignorate cu indulgenţa pe care o datorăm celor mai puţin dotaţi. Degeaba se întreabă lumea cum se face că este votat din primul tur la o primărie într un oraş universitar. Notorietatea naţională şi internaţională conferită de me¬dia este responsabilă pentru aceasta. Degeaba se miră bucureştenii că în Cluj se vând foarte prost ziarele centrale. Ioan Gavra, fost jurnalist şi activist comunist, pentru care coerenţa gândirii, logica şi morala sunt trufandale inaccesibile. László Tökés, pastor cu mintea rătăcită în labirintul urii primitive. Ioan Stoica, un ţigan semianalfabet care, sub ochii indulgenţi ai autorităţilor, a escrocat o ţară întreagă, aducând şi la noi o logică de factură fanariotă. Sever Mureşan, transfug cu delegaţie, care, cu calitatea de consul onorific, dată de Bucureşti, a reuşit să devalizeze cea mai reuşită afacere privată din domeniul financiar, Dacia Felix.
Cititorul de ziare şi privitorul la televizor din ţară şi străinătate nu ştie despre noi mai mult decât atât. Nu are în memorie scriitori ardeleni, nici oameni de ştiinţă, doar o trupă de cântăreţi ce îngână „Tu, Ardeal” de sărbători. Nu cunoaşte nimeni un patron ardelean cinstit, deşi există mii de cazuri. Revistele literare ale Ardealului au murit din cauza lipsei financiare. Bugetul Ministerului Culturii n a găsit bani pentru reviste care apar de aproape o sută de ani. Până şi echipele de fotbal ale Ardealului retrogradează (şi) din cauza aranjamentelor din campionatul naţional. Senzaţia de nedreptate nu poate fi uşor reprimată mai ales tinerilor ardeleni. Nu cred în strategii şi conspiraţii, dar analiza faptelor converge spre existenţa unor programe de decapitare culturală şi dezindividualizare a Transilvaniei, campanie care ar conveni ambelor capitale. Evenimentul Zilei l a creat pe Funar încă de la primul număr. Presa centrală comandă zilnic corespondenţilor articole despre starurile derizoriului (amintite anterior). Şi despre subiecte care n au legătură cu realitatea noastră: homosexualii din Cluj îşi fac partid, taţii îşi violează fiicele, mamele îşi prostituează fetele. O realitate halucinantă ia locul celei cotidiene. O Transilvanie a obsesiilor de jurnalist paranoic se suprapune peste blânda noastră realitate. Încet, încet, Transilvania cea adevărată dispare după perdeaua de fum pe care o construieşte cercul vicios al politicului şi mass media.
Tot ceea ce ar fi putut reprezenta Ardealul a căzut în derizoriu sau a fost bagatelizat de presă. De câte ori un intelectual serios pune o problemă, este luat în şuturi de unguri sau de românii din Capitală. Ungurii se tem să nu devină un adversar ideologic, iar bucureştenii să nu devină o personalitate care să i concureze. Este luat deoparte şi i se spune că nu este momentul, că este periculos să se vorbească despre Transilvania. Singurii care au legitimitatea discursului despre Transilvania sunt politicienii paranoici (selecţionaţi tot de Bucureşti să ne reprezinte) şi istoricii care dezvoltă de o sută de ani un discurs legitimator care nu mai interesează pe nimeni.
În tot acest timp, în Transilvania cea reală trăiesc oamenii – români şi unguri, saşi şi ucraineni, ţigani maghiarizaţi şi ţigani românizaţi. S au uitat un pic spre cer după Revoluţie, dar văzând că nu cade nimic, s au apucat de lucru. Etniile de aici nu trăiesc într o armonie idilică, dar nici nu se urăsc ca în viziunile lui Tökés ori ale lui Vadim. Uneori se înjură, la beţie se mai şi bat, dar nu s ar extermina unii pe alţii ca în fosta Iugoslavie. Nimeni nu i ascultă, dar ei suduie politica la fiecare pahar de palincă. Tinerii mai curajoşi şi fetele mai iubeţe se mai căsătoresc cu „duşmani” din cealaltă etnie. Se supără puţin familia, apoi le trece. Viaţa curge ca un râu liniştit, speranţele mor, alte iluzii le iau locul şi nimic nu prevesteşte marele pericol care se abate peste noi. Doar că unii ardeleni devin tot mai trişti când se vorbeşte despre politica făcută la Bucureşti. Nici ungurii nu se mai entuziasmează de emisarii Budapestei. O vreme, în timpul Revoluţiei, unii vecini n au vorbit, o prăpastie s a căscat între ei, o clipă au crezut că istoria va face tot felul de tumbe. Ruşinaţi, s au reunit în faţa sticlei de palincă, s au îmbătat şi acum nu mai vorbesc despre asta. Câteodată se gândesc că nimic nu mai e ca înainte, dar viaţa a revenit în cursul ei firesc, între malurile lui ieri şi mâine. Despre Revoluţie şi evenimentele ei nici nu se mai vorbeşte, pentru că toţi au să şi reproşeze câte ceva. Un gând, o înjurătură, un vis scăpat să rătăcească pe străzi. Oamenii citesc presa, se uită la televizor şi observă că Transilvania lor a fost înlocuită cu o fantomă. Proiecte diferite dau acelaşi rezultat: un teritoriu al vieţii şi culturii este substituit cu o copie folosită la negocieri diplomatice.
Ardelenii nu s au săturat de România, s au săturat să fie o miză politică, un subiect electoral care nu mai e interesant după ce politicienii şi au văzut sacii în căruţă. S au săturat să populeze un loc simbolic, la care unii se închină şi pe care alţii îl profanează ca să i enerveze pe primii. Suntem locuitorii unui ţinut al oamenilor, nu ai unei scheme didactice, construite pentru orele de istorie. Ar trebui să fim luaţi în serios, proiectele trebuie discutate înainte de a fi respinse şi ar trebui să aveţi încredere în iubirea noastră. Nu ne obligaţi să semnăm prea des declaraţii şi adeziuni pentru că suntem parte din sufletul neamului care i a dat pe Eminescu şi Caragiale. Câteodată poate îl iubim exagerat pe Caragiale, dar îl iubim pentru că vorbeşte despre noi toţi. Pentru că ne face uneori să ne fie ruşine de faptele noastre, că ne ajută să ne cunoaştem mai bine.

Şi mai ales, nu înlocuiţi regiunea noastră cu o copie de hârtie sau celuloid. Ne am săturat să fim un loc simbolic faţă de care eşti dator doar cu iubire şi veneraţie, dar care trebuie înlocuit cu o copie pentru a nu-l fura ungurii.

18 iunie 1999
 

Romania între a treia cale şi mersul pe trei cărări

Am aşteptat câteva zile să aud ecourile la programul economic propus de Victor Ponta şi USL. Ştiam din experienţa mea că România este un teritoriu perfect pentru a omorî idei sau proiecte. Indiferent cât ar fi de spectaculoase, chiar dacă au bulversat în alte locuri societăţi întregi, la noi ideile sunt ucise instantaneu. Suntem un spaţiu social fără rezonanţă, antifonat, unde orice discurs moare imediat. Pe-aici se aud doar tipetele şi răcnetele, doar miştocăreala rezistă iar clovneriile lui Vadim de două decenii sunt privite cu simpatie. In rest, ideile şi ideologiile sunt lovite în cap cu toporul într-o societate care se teme de posibilitatea de a fi gândită şi poate transformată după un plan, oricare ar fi el sau nebunul care visează la asta.

Nu mă aşteptam ca ideologii dreptei să-l laude pe Ponta sau proiectul USL, dar creadeam că această criză endemică în care ne aflăm va aduce măcar un pic de dezbatere critică privind România şi situatia ei economică şi socială pentrucă Ponta nu a venit cu slogane, ci cu o analiză, iar propunerile sunt în spiritul unui curent deja clasic: a treia cale. Sigur, cel mai usor este să spui că Tony Blair este istorie, iar „a treia cale” şi-a trait deja deceniul de aur, iar acum este deja amintire. Nu sunt de acord cu asta, şi-a trăit perioada de glorie în Marea Britanie, Germania sau Spania, unde a impins aceste tări înainte. Noi încă suntem departe de aceste ţări, la noi istoria ar putea face să vină o perioadă în care elemente ale proiectului Blair -Schroeder să fie foarte actuale, ba chiar revoluţionare.

Pentru sociologi şi experţii în politici publice aşa numita „cale a treia” este deja indubitabil o perioadă de maximă creativitate sub raportul acţiunii politice, a strategiilor şi proiecteleor, poate mai puţin interesantă din perspectivă ideologică. Acest ultim aspect sunt de acord că poate fi respins cu diferite seturi de argumente, mai ales de către cei care caută purităţi de cristal ideologic. Si eu cred că a spune că este o altă cale înafara dilemei capitalism-socialism, stânga-dreapta, nu este chiar mare invenţie doctrinară. Dar dacă studiem dinamica acţiunii politice şi rezultatele sociale ne-ar putea părea interesantă această perspectivă şi poate chiar actuală pentru România noastră.

Dacă tot nu suntem deloc emoţionaţi de dezbateri teoretice ar trebui să analizăm, cred eu, măcar practici administrative de succes şi să vedem dacă nu ar merge şi la noi. Este adevărat, proiectul lui Tony Blair a evolut mult chiar în cei zece ani, dar au rămas în societatea britanică reforme esentiale pentru stat şi societate. Despre aceste schimbări societale si rezultate pragmatice as vrea să fac câteva notaţii. Si aş vrea să aduc un argument în plus pentru ideea că politicienii români ar trebui e să se uite mai cu atenţie la perioada lui Blair. Măcar cei de stânga, dacă nu toţi!

Am studiat ani de zile reformele britanice din acea periodă şi as putea spune că sunt interesante şi originale pentru noi, unde Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, făcută după acest model, a fost desfiinţată pentru că avea birouri râvnite de alţii în sediul Guvernului de la Palatul Victoria..
Deceniul lui Blair a însemnat şi prelungirea, dar cu modificări şi modernizări, a reformei statului pe care conservatorii au facut-o asupra administratiei britanice aproape două decenii. In 18 ani de reforme conservatore, Marea Britanie a suferit transformări importante de adaptare a statului la piaţă, iar guvernarea laburistă de peste un deceniu a fost numită de unii chiar „schimbare prin continuitate”. Nu o întoarcere înapoi la filosofiile laburiste din anii 70 a fost principala ţintă a lui Blair, ci sprijinirea populaţiei pentru a se adapta la cele mai importante schimbări ale timpului: globalizarea, transformarea vietii personale şi emergenta individualismului, dar şi nevoia unor raporturi schimbate cu serviciile oferite de stat. Chiar dacă a fost o guvernare de stânga, „a treia cale” nu a păstrat decât o singura cerinţă politică de stânga din campanie: salariul minim pe economie, dar şi acela nu era stabilit de sindicate sau prin negocieri cu sindicatele, ci mai degrabă de o comisie de experti cu foarte mulţi sociologi şi specialişti în economie, politici sociale sau asistenţi sociali.

Niciodată Blair sau Gordon Brown nu au negat total moştenirea conservatoare din reforme, dar au afirmat o solidă voinţă de transformare a societăţii britanice, un activism nemaintâlnit pentru structurile statului, stat care nu trebuie ucis, ci modernizat, mobilizat în sensul unei adevărate revoluţii birocratice raţionale. A treia cale a introdus reforme justicate prin eficenţă şi nu prin sloganul tradiţional de la noi: nu sunt bani, deci trebuie să reformăm, să tăiem costurile . A realizat o stabilizare macroeconomică fără inflaţie şi cu un nivel de impozitare păstrat foarte jos, dar s-a reuşit asta prin politici microeconiomice de tipul incitare-sancţiune. Au fost 10 ani de creştere economică neîntreruptă în Marea Britanie, cu unii din cei mai buni indicatori din UE, păstrând un cadru financiar stabil şi previzibil. Incitând mereu cătăţenii să se organizeze şi să participe la actiunea socială, echipa lui Tony Blair a reuşit să lanseze conceptul de guvernare activă, unde statul nu este doar furnizor, ci este un partener care monitorizează strict cum se cheltuie bani.

A reformat gestiunea publică şi a impus regula de aur a gestiunii investiţiilor publice: nu facem împrumuturi pentru cheltuieli curente. A iniţiat cel mai eficient sistem de parteneriat real dintre public şi privat PFI (Private Finance Initiative), facilitând participarea privată la domeniile sănătăţii şi educaţiei, mutând astfel o parte din povara dezvoltarii de pe bugetul public, pe resursele private de dezvoltare. A folosit statul pentru a întari mecanisme de piaţă şi nu a cedat tendinţei de a readuce sindicatele în zona deciziilor de management public, sindicatele fiind una din forţele cele mai conservatoare ale societăţii şi in viziunea lui Blair.

Un lucru de care am avea nevoie şi noi astăzi este marea autonomie dată unităţii de bază a gestiunii publice (şcoala, spitalul etc), dar nu ca un drept, ci conditionând totul de respectarea unor baterii de obiective, indicatori de performanţă şi criterii de eficienţă. Modernizarea statului nu a facut-o cu lozinci, ci printr-un sistem de reporting, adică de colectare a informatiilor precise privind procedurile, rezultatele şi mijloacelor utilizate în sisteme de informare preformate care permit un control foarte exact al proceselor sociale. A realizat un sistem de sute obiective de performanţă şi mii de indicatori pentru toate ministerele şi agentiile.

A treia cale a introdus o cultură a auditului care a făcut ca întreaga societate să se schimbe, chiar şi biserica trecând la aceste proceduri de evaluare externă a eficientei, chiar dacă era obişnuită înainte să dea seamă doar lui Dumnezeu.
Blair s-a opus unor servicii publice universale şi gratuite, în schimbul unei combinaţii originale între autonomie şi control prin indicatori.

A reformat şcoala şi spitalele cu ajutorul unor sisteme de participare public –privat care şi astazi, în criză globală, reuşesc să fie eficiente. A stimulat autorganizarea grupurilor şi autonomiile locale (chiar şi devoluţia scoţiană) punând mereu accent pe responsabilitatea individuală a celor din managementul public şi pe controlul strict prin indicatori şi obiective de performaţă.
Poate că uneori „a treia cale” a exagerat în credinţa în mitul raţionalizării vieţii sociale, dar a descentralizat lucid şi a acceptat doar automia celor responsabili din sistemul public, a celor care respectă regulile (earned autonomy).

Programul lui Ponta şi intenţiile lui pornesc de la această experienţă valoroasă care ar merita măcar dialog şi abordare critică. Aşa cum Blair a valorificat ce era bun din moştenirea „Doamnei de Fier” sunt sigur că nici programul USL nu va respinge elementele de reformă a statului sau de reforma a administratiei care sunt valoroase şi s-au făcut de toate guvernele de după 2005, anul în care social democraţia românească a ieşit de la putere. Si Tony Blair şi-a ostilizat partidul prin faptul că nu a acceptat să se întoarcă la practici de guvernare laburiste de redistribuire şi asistenţă socială pasivă. Ponta a avut un mare curaj când s-a asociat cu Crin Antonescu şi a acceptat hibridul de program politic social-liberal.

Unii se încăpăţânează să-l vadă pe Victor Ponta cu tricoul lui Che Guevara, dar asta era deja demult, când era şeful organizaţiei de tineret. Acum a crescut şi poate că ar fi interesant măcar să ne referim la ceea ce spune, chiar dacă nu suntem de acord cu unele lucruri. Sunt sigur că asta l-ar ajuta să-şi rafineze unele proiecte (şi Blair a „uitat” de unele propuneri electorale) dar ar stimula şi naşterea unei reflecţii responsabile privind proiectele şi metodele de gestiune publică, ca să nu justificăm toate actiune doar prin faptul că nu avem bani sau că poporul nu produce destul. Acest tip de justificare romanească a reformei îndepărtează oamenii de politică şi de instituţii şi astfel nici o reformă nu va reuşi consistent fără participarea cetăţenilor. Exemplul lui Blair de a forţa participarea politică şi civică prin comunicare continuă, prin justificare publică, prin construcţia de indicatori care arată schimbarea sau directia de mers ar fi soluţii şi pentru noi.

Dincolo de dreapta sau de stânga, stilul şi filosofia de acţiune ale exemplului laburist ar putea să dezmorţească o societate încremenită în război politic şi dialog demagogic sau populist.
Curajul lui Ponta de a veni cu principiile de guvernare de tip progresist cred că ar trebui răsplătit măcar cu puţină atentie din partea dreptei, dacă nu şi cu mai multă solidaritate din partea echipei lui de vicepreşedinţi sau ideologi cu funcţii la partid.

Dincolo de ideologie, chiar girată de marele sociolog Antony Giddens, fără prea mare valoare de inovare, practica socială şi tipul guvernanţă de tip „calea a treia” merită antenţia noastră cel puţin pentru duritatea respingerii cheltuielilor nejustificate, ţinerea inflaţiei sub control sau justificarea oportunităţii investiţiilor publice. Dacă am vedea un dosar model privind justificarea unei investitii publice din acea perioadă din Marea Britanie ne-am da seama că noi vieţuim poetic în spatiul politic al administraţie publice, iar lumea merge invers, spre raţionalizare maximă.

Stiu că sunt posibile şi alte modele, dar, deocamdată, planificarea socială şi politică la noi este primitivă. Construim zone verzi în mijlocul pădurii şi parcuri în sate unde peste 80% din gospodări deţin toaleta în fundul curtii. Cu toate acestea noi ne prefacem că nu ne interesează o „a treia cale”, în timp ce vedem bine cât este de costisitor să accepătăm ca România să mergă pe trei cărări, într-un traseu împleticit spre o tintă care nu ne este chiar clară. In locul unei „Welcome in a target world!” ne mulţumim cu „Las-o bă că merge aşa/Ne-am obişnuit cu ea”.

La multi ani, prietene!

Tinerețea este un teritoriu al maximelor prejudecăți. Pentru că este atât de frumoasă, inconștientă și scurtă. Pentru că o trăim în grabă, iar atunci când am pierdut-o devenim invidioși, răi sau acri. Credem câteodată că doar noi am fost tineri responsabili, că dupa noi s-a terminat cu tinerețea frumoasă și plină de virtute. Ah, tinerii de astăzi! Este oftatul care se aude de peste două mii de ani. Dar tinerețea este nu doar o trufie, ci și o valoare. Marin Preda, drăguțul de el, cum ar spune prietenul meu mai tânar, a gândit aforistic, estetic atunci când a spus asta. Vroia sa spună ceva important, care să ramână și chiar a reușit. Dar nu întotdeauna este așa. Tinerețea are și valoare, dar și valoare de întrebuințare. Depinde însă de societate, de valorile ei și mai ales de cei maturi. Dacă le cerem tinerilor să fie flușturatici pentru că asa am fost și noi, atunci ei vor fi flușturatici. Dacă le cerem sa fie trimbulinzi, atunci ei vor fi trimbulinzi sau geniali, ca să completez zicerea îngerului Nichita Stănescu.

Dar noi nu le cerem tinerilor nimic sau le cerem să nu fie, să dispară în peisaj sau, mai rău, să se comporte ca niște bătrâni. Ei nu au cum să facă asta pentru că viața pulseaza în ei altfel, împinge un altfel de sânge. Însă acum noi nu le cerem nimic, iar asta este mult mai rau. Ne facem că nu există, nu ne gândim deloc la viitor ca și cum ei, copiii nostri, nici măcar nu ar fi pe lume. Această ignorare a tinereții îi demoralizează. Ar lupta, dar nu au cu cine, pentru că, ipocriti, noi nu ieșim în față să le explicăm de ce credem în această neghiobie fără de margini.

Unii își iau viata pe cont propriu și se luptă până la epuizare cu ceața de a nu fi băgați în seamă și încearcă să facă ceva, ca si cum ai ridica de jos un corp social inert, de bețiv șmecher care nu se lasă dus înainte. Își construiesc tranșee, se luptă cu siluetele de fum ale birocrației, când iau câte una peste bot se șterg cu dosul palmei de sânge și merg mai departe.

Noi le cerem să își pună papion și să renunțe la blugi sau la sandale, dar ei poate și-au amanetat și ceasul primit la 18 ani sau verighetele care îi strângeau oricum. Le cerem sa fie politicoși, să ceară voie pentru a exista în spațiul public, dar ei știu că au trecut pe sub bariera și nu au cum să se prezinte la garderobă. Nu sunt obisnuiți să comunice cu noi și atunci când vreunul mai normal dintre noi le propune ceva, nu au rabdare, se sperie de imensitatea gestului. Sunt obisnuiți să se lupte și poate nu pot detecta corect gestul mâinii care pleacă să mângâie. Într-o Românie care a săpat tranșee între oameni și mai ales între vârste este nevoie de un loc unde să ne întâlnim cu toții să ne ascultăm pentru a ne înțelege.

Nu ar fi rău să ne oprim o clipă și noi, poate și tinerii să se oprească din alunecarea cu role peste zile, peste nopti și peste viață. Suntem datori să le dăm un singur sfat, chiar dacă acum nu o să-l asculte, pentru că tinerețea este și trufașă: Prieteni,faceți ce vreți, dar nu uitați să trăiți! Cum vreți voi, dar să fie viață, nu datorie, trăire gratuită și bolundă, nu calculată. Iubiți, îmbrăcați-vă cămășile cu flori sau pantalonii roșii, spargeți geamul acestor zile cretine și oarbe. Încercați să fiți, nu să aveți. Scrieti poezii pentru sufletul care vă cântă, chiar dacă premiul Nobel pentru literatură se dă pe pile. Fugiți din calea locomotivei care aduce noaptea cum știți voi mai bine.

La mulți ani, Liviu Alexa!

AGERPRES - INTERVIU

Vasile Dâncu va conduce un grup media
- interviu

Cluj-Napoca, 22 mai /Agerpres/ - Sociologul social-democrat Vasile Dâncu,
fostul ministru PSD de Interne Ioan Rus şi finanţatorul echipei de fotbal CFR
Cluj, Arpad Paszkany, au decis să colaboreze împreună în cadrul unei afaceri în
care au preluat câteva media clujene.

Vasile Dâncu, care este şi preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi
Strategie, a acordat Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES un interviu pe tema
proiectelor media pe care le are împreună cu partenerii săi de afaceri.



AGERPRES: Domnule profesor, se spune că sunteţi pe cale să deveniţi unul din
mogulii presei din România. Dumneavoastră ce spuneţi? E mai mult decât un zvon?
Vasile Dâncu: Despre mine s-au spus, de-a lungul timpului, o mulţime de lucruri
dintre cele mai ciudate şi fără nicio legătură cu realitatea. Termenul de mogul
este însă unul care îmi displace profund pentru că nu fac parte din categoria
caracterelor dominatoare. Sunt un om al ideilor, al consensului, al analizei,
dar în acelaşi timp al provocărilor. Din această perspectivă, zvonul de care
vorbiţi are un sâmbure de adevăr în sensul în care am acceptat implicarea mea în
acţionariatul unui grup de presă din România, prezent deocamdată doar în
Transilvania. Voi conduce un grup media care va materializa un proiect mai
vechi, o obsesie, aproape. Am tot aşteptat să-l facă alţii, dar am păţit ca
ardeleanul în Gara de Nord, am văzut că tot scăpăm trenurile, aşa că am
constatat că e bine să ai, totuşi, 'lucrul tău'. Deci, nu mogul, ci manager şi
strateg pentru o construcţie modernă de media.


AGERPRES: Este vorba aşadar de o certitudine... Mai concret, despre ce grup este
vorba?

Vasile Dâncu: Este deocamdată prematur să vă ofer foarte multe informaţii
întrucât grupul de presă despre care vorbesc este în proces de consolidare. Pot
să vă spun însă că grupul se va forma în jurul unui nucleu de instituţii media
cu o solidă notorietate în Cluj şi în Transilvania şi amintesc aici: postul de
televiziune NCN, postul de televiziune Transilvania Channel, cotidianul
Mesagerul de Cluj, săptămânalul Servus Cluj şi portalul online Citynews. Am
achiziţionat aceste instituţii media de la foştii acţionari împreună cu un grup
de parteneri din România şi străinătate. Îi amintesc aici pe bunul meu prieten
Ioan Rus şi pe Arpad Paszkany, cel pe care îl cunoaşte toată lumea ca fiind
'patronul ungur' al CFR. Este un proiect de comunicare care va rămâne deschis
parteneriatelor şi proiectelor din societatea transilvană. În partea lui de
maximă extensie regională, proiectul va iniţia şi politica unor parteneriate
locale, din întreaga ţară, fără a ne opri la zona Transilvania - Banat.


AGERPRES: Înţeleg că grupul de presă va fi completat şi cu alte instituţii
media. Ce vizaţi în acest sens şi ce îşi propună să aducă nou grupul media pe
care îl formaţi?

Vasile Dâncu: Venim cu o viziune proaspătă şi dinamică pentru o Transilvanie
modernă. În epoca storytellingului, poveştile Transilvaniei merită să fie spuse
cu voce tare, pe toate tipurile de media. Din punctul nostru de vedere,
Transilvania este un pământ al făgăduinţei care trebuie redescoperit, în fiecare
secundă, în primul rând de români. Noi mai degrabă îi aflăm comorile atunci când
vine Prinţul Charles sau alte personaje şi ne atrag atenţia asupra lor. Uităm
mereu că în Transilvania s-a înfiinţat şcoala românească, că aici a apărut prima
tipăritură şi că datorită Transilvaniei au auzit străinii de România, plecând de
la povestea fantastică a lui Dracula. Am dat aceste exemple, dar am în mintea
mea mii şi mii de oameni şi locuri care poartă poveşti fabuloase pe care e păcat
să le trecem cu vederea. Pentru mine este un proiect personal, cu o importantă
dimensiune culturală şi socială şi în el se vor regăsi valorile Transilvaniei.
Credem că menirea unui grup regional este să fie oglindă şi cutie de rezonanţă
pentru personalităţile culturii, ştiinţei, antreprenoriatului sau spaţiului
public. Avem nevoie de coeziune şi refacerea ţesutului social de încredere
interumană, afectat de crizele din ultima vreme. Personalităţile, elita
transilvăneană şi naţională reprezintă elementele de legătură prin intermediul
cărora ne recunoaştem ca grup, ca apartenenţă comună. Sunt convins că trebuie să
promovăm tot ceea ce avem bun în Transilvania şi în România, să le facem
vandabile prin promovare inteligentă, nu prin vulgarizare. În acelaşi timp însă
ne propunem să îi activăm pe oameni în dimensiunea lor de cetăţeni, să îi
provocăm să ia atitudine faţă de ceea ce se întâmplă în oraşele lor şi să iasă
din statutul confortabil de simpli spectatori. Grupul media pe care îl vom
dezvolta va fi prezent pe toate canalele de comunicare - de la cele clasice, la
cele mai moderne - pentru că putem oferi conţinut de calitate pentru publicuri
diferite.

De altfel, vom construi foarte repede o structură la Bucureşti pentru că acolo
se iau deciziile, acolo sunt multe lucruri pe care transilvănenii trebuie să le
afle de la sursă. Nu vrem să facem o presă locală de mâna a doua, ignorând ceea
ce este important în România doar pentru că se întâmplă departe, la Bucureşti.
Vrem să avem o reacţie rapidă la evenimente, să facem analize şi să transmitem
punctele noastre de vedere fără prea mulţi intermediari. Este o formă de
serviciu public pe care îl datorăm comunităţilor noastre din Transilvania.


AGERPRES: De ce aţi ales să vă implicaţi în presă?

Vasile Dâncu: Presa mi-a fost întotdeauna aproape de suflet. Cei care mă cunosc
ştiu că am fost o vreme ziarist, am condus un ziar la începutul anilor 90;
periodic, scriu articole în mai multe publicaţii şi particip cu plăcere la
emisiuni de televiziune. Am fondat, împreună cu alţi colegi de la Universitatea
Babeş-Bolyai, catedra de jurnalism din Cluj, a doua din ţară. Am fost aşadar
legat întotdeauna de presă, iar profesia de sociolog mi-a oferit oportunitatea
să studiez fenomenul media din perspectiva sociologiei comunicării. Îmi sunt
dragi ziariştii şi cred că, într-un fel, ei sunt oamenii viitorului pentru că
sunt cei care ajung să folosească cel mai rapid noile inovaţii tehnologice. Din
acest punct de vedere, proiectul nostru va fi deschis producţiilor independente,
jurnaliştilor freelanceri care doresc să-şi manifeste creativitatea sub numele
unui grup puternic şi care are în vedere în primul rând calitatea. Pe de altă
parte, beneficiem de sprijinul unor acţionari şi consultanţi din SUA împreună cu
care vom dezvolta proiecte de profesionalizare a jurnaliştilor din Transilvania
pe tipuri alternative de media care tind să devină viitorul în acest domeniu.


AGERPRES: Presa de la noi este într-o situaţie financiară dificilă. Mai
reprezintă presa o oportunitate de business?

Vasile Dâncu: Din perspectiva de business, implicarea grupului nostru de
acţionari în domeniul media este un demers care are rolul de a revitaliza din
punct de vedere financiar presa locală şi regională, aflată, aşa cum aţi spus,
într-o situaţie dificilă. Atunci când am luat decizia de a mă implica, alături
de partenerii mei, în acest proiect, am făcut-o în cunoştinţă de cauză şi cu
raţiunea unui demers de business cu o importantă componentă de responsabilitate.
Noi suntem conştienţi că în zilele noastre un business nu poate rezista dacă nu
este prezent activ în media, la fel cum nici presa nu poate funcţiona fără
veniturile din publicitatea pe care o aduce mediul de afaceri. Aşa încât am
considerat că este momentul să ne implicăm în susţinerea presei locale şi
regionale având însă drept obiectiv dezvoltarea unui sistem de business media
corect şi de ţinută.

Am participat la multe proiecte locale şi regionale, am făcut cercetarea sau am
verificat concepte sau scheme de programming. Majoritatea s-au împotmolit după
începuturi promiţătoare mai ales datorită anvergurii proiectului sau anvergurii
gândirii manageriale. Suferim în provincie de limitarea aspiraţiei, de gândire
parohială şi de sindromul 'merge şi-aşa, suntem în provincie'. Cred că
performanţa se poate obţine dacă urmăreşti standardul cel mai înalt, fără niciun
fel de corolare sau derogări. Nu cred că oamenii aşteaptă altceva de la presa
locală în materie de calitate, doar subiectele sunt altele.


AGERPRES: În prezent sunteţi membru PSD. Cum se va împăca statutul dvs. politic
cu cel de acţionar al unui grup de presă, ştiute fiind desele discuţii de la noi
legate de ingerinţele politicului în conţinutul editorial?

Vasile Dâncu: Sunt încă prezent în viaţa politică pentru că sunt de părere că
dacă vrei să faci ceva nu poţi sta deoparte. Când am intrat în politică am avut
un proiect, am ţintit să schimb lucruri şi să promovez proiecte care să aducă
'mai binele' pentru oameni. Unele proiecte mi-au reuşit, altele nu, am fost
dezamăgit, dar am decis să nu renunţ în totalitate. Cred că starea în care se
află tot mai mulţi români astăzi care-şi spun că e mai bine să nu te implici în
cloaca politicii şi să-ţi vezi de proiectele personale poate fi doar
confortabilă, dar nu îţi poate aduce mari satisfacţii. Eu cred că încă pot
schimba ceva şi pot face ceva mai mult pentru semenii mei din politică. În
momentul în care nu voi mai fi convins de asta, voi renunţa. Cât priveşte
prezenţa politicului în conţinutul grupului media, este de la sine înţeles că
acesta va funcţiona în baza unui cod etic, cu principii foarte clare, care nu
vor lăsa loc interpretărilor. Şi spun asta pentru că proiectul nostru este unul
complet lipsit de apartenenţă politică, vom face doar politica oamenilor, a
comunităţii clujene şi a celor transilvănene în general. Niciun fel de parti
pris politic nu va afecta munca de redactare sau punere în undă. Nu vom furniza
cadre pentru monologul politicienilor locali dacă nu au nimic de spus.
Indiferent de partid politic sau orientare vom deschide conţinuturile noastre
spre cei care au proiecte relevante, politici orientate spre comunităţi ori idei
de schimbare. Orice politician prezent va fi deranjat de întrebări şi se va
supune analizei, iar spaţiile de publicitate politică din campanii vor fi
marcate ca atare.


AGERPRES: Când va demara concret noul proiect, când vor avea loc schimbările de
imagine şi editoriale ale grupului media pe care l-aţi preluat?

Vasile Dâncu: În momentul de faţă ne aflăm în perioada de consolidare a
grupului, de repoziţionare editorială şi de rebranding. Cel mai probabil,
lansarea oficială va avea loc în toamna acestui an, dar vom face schimbări din
mers. Până atunci vom trece printr-o perioadă de integrare a entităţilor
grupului, de reconstrucţie şi extindere la nivel regional. AGERPRES/(AS - Marius
Septimiu Avram)

Un exercitiu de admiratie

MIRCEA RUSU DIN BAND

Ce fascinant este să-ți fie dragi oameni pe care nu-i cunoști, dar îi iubești atât de mult încât îți permiți chiar să-i neglijezi cu lunile! Știi că sunt acolo, că nu te vor trăda niciodată și că te așteaptă cuminți, neschimbați. Pe Mircea Rusu îl ascult, îl citesc, mi-e drag de când mă știu. L-am văzut de câteva ori de departe, dar niciodată nu i-am strâns mâna, n-am avut norocul să beau cu el o bere.

Acum câțiva ani am fost într-un fel de vizită politică în Mureș, eram vicepreședinte la pesedeul central (ce mare șef inutil!) și am ajuns în Mureș. Mircea Rusu era primar PSD într-un sat din Mureș și se lupta să aducă bani pentru țiganii din comuna lui. L-am văzut și primul sentiment a fost să mă duc la el și să-l strâng în brațe ca pe un vechi coleg de armată, ca pe un vechi coleg de internat. Dar el nu mă cunoștea așa, nu știa că îi știu toate versurile și toate cântecele și toate mirările lui. I-a fost jenă să vină la mine să-mi ceară ceva, mie mi-a fost teamă să mă duc spre acel om drag. Mi-era rușine că sunt șef politic, deși mi-aș fi dorit să vină să mă roage ceva, aș fi făcut abuzuri sau trafic de influență. L-aș fi condus la miniștri sau la președinți, aș fi făcut rost de bani pentru votanții lui. Dar el s-a uitat doar o clipă spre mine apoi a dispărut fără urmă printre colegii de partid care se preocupau să ne sufoce cu prezența și admirația lor deloc neinteresată. L-am căutat apoi, dar plecase. Simt și acum gustul amar pentru că nu am avut obrăznicia de a merge la el și a-l întreba: ce căutăm noi aici, Mircea, hai să mergem la o vodcă.
Am auzit, apoi, că și-a dat demisia și a căutat la alt partid banii pentru țiganii lui din Band. Nu mai știu ce face acum, dacă mai e primar sau nu. Nu știu dacă îl ajută cu ceva faptul că are un prieten bun, departe, un prieten pe care nu-l cunoaște dar care este alături de el ori de câte ori primește câte un șut de la lume, ori de câte ori viața mușcă adânc din el sau îi înflorește un gând pe care-l transformă în cântec. Nu cred...

Dar în seara asta mi-am dat seama că nu l-am mai ascultat de mult timp pe Mircea Rusu și am deschis blogul lui. Mi-era frică să nu fie plecat de-acolo, să nu fie blogul închis, să nu fie înghețat cumva la ultimul cântec pe care l-am ascultat până dimineață într-o noapte rece de ianuarie. Nimic din toate aceste spaime. Blogul era plin de piese noi și de viața lui Mircea Rusu. Ascult pe nerăsuflate, la început câte o jumătate de piesă, apoi le iau pe toate de la început pînă la sfârșit, de câteva ori.
Ascult și mă simt rușinat pentru că nu l-am mai vizitat de atâta timp pe prietenul meu. Dar înțeleg cu ajutorul lui un lucru pentru care viața este minunată. Fiecare om poate crea un Cosmos în jurul lui, o lume completă, chiar dacă noi credem că viața toată este acolo unde suntem noi. Lumea lui Mircea este o lume de iarbă, un univers de lumină, un fel de rai beteag prin care trecem cu tălpile goale și ochii triști. Ca într-o catedrală de iarbă, vocea lui urcă spre cer asemenea unui fluture mirat de o lume pe care o va locui doar o singură zi. Știu că uneori se roagă să nu vină noaptea, uneori se ascunde să plângă în umbra nopții, că umblă năuc să înțeleagă unde s-a dus iubirea.
Într-o zi un brav prefect de Mureș l-a pârât la DNA pentru că nu a făcut nu știu ce licitații pentru asanarea noroaielor din Band. Dom’ Prefect îl denunț eu: Mircea Band ascunde lucruri și mai grave, am eu dovezi. Are acolo, în satul de pe Mureș, un Rai neclarat. Nu a făcut licitație pentru el și nici nu plătește impozit.
Pot depune mărturie, Dom’ prefect, în noaptea asta oarbă, fiind singur la București m-am deplasat în lumea lui clandestină și am constatat cele de mai sus. L-am și înregistrat, ascultați ce poate să debiteze.

Drept pentru care declar si semnez....

Vasile Dâncu


Mircea Rusu Band - Arzi inima mea









Asculta mai multe audio ambientala

Congresele partidelor politice – ritualuri de legitimare a puterii

O grilă subiectivă de observație și interpretare pentru tinerii analiști

Congresele nu au nicio consistență doctrinară sau politică şi nici nu au vreo influenţă direct asupra realității sociale. Ele sunt ritualuri simbolice, de perpetuare a puterii si de relegitimare. Doar naivii îşi bat capul și le bagă în seamă, doar cei care cad în capcana politicii le consideră evenimente importante pentru reînnoirea sau primenirea clasei politice.
Congresele partidelor politice sunt evenimentele cele mai mediatizate din România politică. Se vorbeşte cu luni de zile înainte ca ele de aibă loc, se fac pronosticuri și se scriu hectare de analize. Mă rog, un fel de a spune analize, pentru că sunt mai mult niște însăilări pline de stupidităţi sau opinii de bun simt, dar desprinse de realitatea politică. De ce se întâmplă asta este destul de simplu de explicat. Congresele sunt niste meta-evenimente, organizate ca ritualuri politice, făcute să aibă alte funcții decât cele pe care le declară în mod direct.

Congresele partidelor aflate la putere nu sunt nici măcar momente demagogice sau populiste, chiar dacă uneori sunt considerate astfel. Ele sunt momente elitiste pure, contrapopulare, se referă doar la partid, nomenclatură sau militanţi. România sau restul populaţiei sunt doar referinţe secundare, de fundal. Orice congres se referă doar la posibilitatea de a câștiga din nou, la metode de a păstra puterea şi la oamenii care pot face asta. Nu sunt moment de bilanţ, de analiză sau de autocritică și nici un prilej pentru proiectarea unui viitor mai fericit.

Deci, să nu cerem congreselor politice ceea ce nu pot da, să le privim în lumina funcționalităţii lor reale pentru dinamica puterii. Facem aici diferenţa cuvenită de Congresele partidelor aflate în opoziție, mai ales cele ce urmează pierderii puterii, căci acelea se deosebesc semnificativ de cele ale partidelor care se află la putere. Semnificativ, aș spune, însă nu radical diferite. Dar scopul analizei noastre este să aducem câteva elemente de simbolică politică și mitocritică în analiza unui congres de partid aflat la putere, în cazul nostru cel al PDL.

1. Congresele partidelor de la putere nu vor schimba ordinea politică din partidul respectiv decât dacă partidul se află în opoziţie. Congresul de opoziție este o vânătoare de vrăjitoare şi are ca scop principal să-i pedepseapscă pe cei care au pierdut puterea și au luat funcțiile din administraţie de la gura activiștilor și familiilor lor. Congresele nu propun noi ordini de valori, ele pot doar să pedepsească și să impună un individ care să le taie capul vinovaţilor. Asta este singura schimbare reală pe care o face un congres de opoziţie. Nici măcar nu poate să gândescă ceva pentru viitor. Nu, congresul din opoziție dă senzaţia că a votat pentru schimbare dar, de fapt, dă securea în mâna unui nou călău, investit.

2. Congresele partidelor aflate la putere nu pot trece peste deţinerea puterii și nici nu au curajul să mute decisiv pentru schimbare pentru că s-ar produce o fractură în ceea ce privește distribuţia puterii din administrație, de care este legată ierarhia internă de partid. Este greu de închipuit un asemenea proiect de tranziție pașnică a puterii în familie, între grupuri. Transmiterea puterii este acceptată doar în cazul pierderii unei bătălii electorale.

3. Un ritual al autorității. Orice congres sau convenție este un ritual politic menit să reafirme structurile de putere existente şi, eventual, să readucă la ascultare pe cei care au luat-o razna pe calea ideii de reforma ori a celei de schimbare de generaţii. Nu se organizează congrese pentru a divide sau ceda puterea, ci pentru unicul scop de a se întări puterea sau autoritatea. Uneori acest ritual este realizat și pentru societate, pentru a se arăta ceva, pentru a se confirma unitatea unui partid şi pentru a se păstra o speranță pentru militanţii din nucleul dur al partidului. Ca ritual politic, congresul nu este un ritual de iniţiere, ci un ritual de reînvestire căci afirmă continuarea focarelor de autoritate, împotriva unor clevetitori, a atacurilor presei şi chiar a opiniei publice care arată, prin sondaje, că nu mai iubeşte formațiunea politică respectivă.

4. Ritualurile politice sunt standardizări, forme fixe de expresie, dramatizări. La congrese putem descoperi numeroase fetişuri sau tabuuri. Menționez unul singur, pentru început: mistica luptătorului neînfrânt, tema centrală a lui Emil Boc, care a spus de mai multe ori că a câștigat toate bătăliile la care a participat. Cei din sală au uitat realitatea statistică, adică faptul că în 2004 şi 2008 partidul condus de Emil Boc a pierdut alegerile, dar a fost menținut la putere prin contribuţia sau victoriile preşedintelui Traian Băsescu.

5. În cadrul congresului unui partid aflat la putere opozantul principal al liderului se autoselecționează şi este încurajat dinafara partidului de către media, analiști, opoziție sau chiar oameni de afaceri. Opozantul se defineşte singur ca un Iuda, ca fiind un principiu negativ care sparge unitatea şi armonia internă. Lui i se dă iluzia că ar putea să câştige și asta îl pune în fața posibilității de a face greșeli, mai ales pe aceea de a critica partidul. De regulă, el nu va critica niciodata direct şi nominal pe șeful cel mare, dar va face aluzii care vor fi interpretate ca atare.

6. Congresul ca ritual politic este destinat în primul rând producerii de emoţie. Este cea mai bună fabrică de emoţii și acest lucru se vede mai ales în momentul de vârf: discursul Marelui Șef. În timpul discursului șefului suprem emoţia este la paroxism, nu se aude în sală decât blițul aparatelor de fotografiat. Oamenii se ridică şi aplaudă frenetic, de regulă, peste 30 de secunde. Un șef cu mare sensibilitate poate recepta direct această emoție, poate chiar să lăcrimeze sincer partajând cu sala un fluid de emoție real. Traian Băsescu a jucat perfect acest rol, a reuşit cu grijă să programeze o ordine neculminativă, pentru a evita derapajele posibile, a construit o emoţie puternică iniţială de la care să decurgă restul lucrurilor. Prin tradiție, în congresele de la noi, se preferă un crescendo, unde şeful vine în momentul culminant, dar Președintele României știa ce poate și a preferat să taie orice rezistenţă de la început. După plecarea șefului și ieșirea din sală, toți dau buluc sa iasă afară să fumeze, să scape de atmosfera încarcată, de aceea în cele mai multe situatii se dă o pauză, pe motivul că trebuie condus șeful. Cei aflați în echipa de conducere nu ies afară, ei trebuie să stea acolo ca o continuitate, dar și pentru că nu s-ar potrivi cu starea celor aflați pe hol, ar putea devveni paratrăznete de descărcare a emoţiei colective.

7. Discursul Marelui Şef este momentul cel mai încărcat de emotie, iar un șef cu inteligență socială nu va scăpa niciodată acest moment pentru că este prilejul care face să își piardă din credibilitate discursurile alternative sau contradictorii. Traian Băsescu a realizat, prin momentul înlăcrimat al povestirii privind întoarcerea spatelui de către Petre Roman, un moment esențial pentru supunerea ritualică a tuturor la conducător. În caz contrar, le-a transmis Președintele, priviţi la destinul celui care nu-l recunoaşte pe șef: se pierde în jungla politică. Un Congres fără un asemenea moment se poate transforma într-o rebeliune cu justificarea că este nevoie de ordine și autoritate.

8. Frica de izolare, de a rămâne singur în faţa unei posibile schimbări a puterii, a judecăţii sau a DNA, este cel mai tare sentiment de emoție negativă care domină sala unui congres. Șeful cel mare știe acest lucru, a dat dovezi că nimeni nu este protejat dacă face paşi greşiţi, chiar dacă se află încă la putere.

9. Discursul şefului declanşează starea de idolatrie, necesară în cadrul unui asemenea ritual. De aceea, șeful nu va rămâne printre oamenii din partid după discurs, nu ar fi indicat să se retragă înapoi la locul lui. Este indicat ca după discurs să plece pentru a nu se risipi emoţia, să plece aşa cum a venit, pe neaşteptate. Șeful nu trebuie să dea niciodată certitudinea că va veni la Congres, obţinând astfel culpabilitatea și nesiguranța celor din sală, pentru ca atunci când intră, efectul să fie maxim.

10. Iluziile opozantului și utopiile lui sunt singurul element de noutate şi speranță aduse de un congres. I se creează iluzia că este susținut de peste tot, că societatea îl așteaptă ca pe un mare reformator, că i se vor uita toate păcatele vechi sau noi. Norocul opozantului este că nu are șanse să câștige, pentru ca ar fi văzut că simpatia asta spontană ar fi durat mai puţin de 24 de ore, după victorie ar fi devenit la fel de indezirabil ca și orice lider al partidului său.

11. Congresul PDL, ca orice congres al unui partid aflat la putere, a fost un congres de afirmare şi re-generare a puterii. Scopul principal a fost cel de perpetuare a puterii, de aceea sloganul principal al membrilor cei mai războinici a fost următorul: vom ieși întăriți din această bătălie. Un asemenea eveniment ritualic are și rolul de a ține conflictul din interior (de regulă, conflict pentru resurse de putere) la un nivel tolerabil şi controlabil.

12. Drama challangerului: el nu are cum să câștige pentru că nu are un steag. Emil Boc a venit cu steagul partidului, lui Blaga nu i-a mai rămas nimic altceva decât să meargă împotriva steagului partidului. Nu avea cum să câștige, era din start doar un sparring partner, chiar dacă era unul tare. A vorbit bine la Congres, dar discursul său a venit după ce Traian Băsescu a creat o atmosferă de emoţie solidară şi frică de a te opune unei asemenea emoţii integratoare.

13. Congresele politice sunt atent regizate după scenarii şi tehnologii complexe. Analiştii naivi se plâng că au văzut elemente de regie sau detalii nespontane. Păi tocmai asta este esența unui Congres, nimic nu trebuie lăsat la voia întamplării. În PSD, pierderea lui Ion Iliescu a fost multă vreme pusă de el şi echipa sa pe seama faptul că marele regizor, Octav Cozmâncă, a fost scos de la masa de regie de dispariția tragică a soţiei, cu o zi înainte, iar înlocuitorul lui nu avea chiar atâta experienţă în impunerea de proceduri. Procedurile tehnice sunt importante şi deloc neglijabile în configuraţia votului şi a rezultatelor.

14. Lumina şi sunetul. Dacă sunt de partea șefului de partid, atunci discursurile se vor auzi inegal. Partea de sală unde vor fi grupaţi simpatizanții opozantului va fi privată de sunet puternic şi de lumină, discursul opozantului va fi lucrat tehnic încât poate părea anemic şi neconvingător, ezitant. Din contră, conducătorul partidului va beneficia de muzică victorioasă, înainte şi după, de întreruperi cu aplauze și ridicarea sunetului la maximum. Ritmul îi poate fi dat de pauze și de ridicări de sunet pentru cuvintele puternice care devin semnale de ridicare a publicului în picioare.

15. În regia congreselor mari este încurajat să intre al treilea candidat, clovnul, nebunul regelui. El este foarte important în detensionarea sălii sau chiar pentru a spune lucruri grave, dar care să nu conteze în lupta din cei doi candidați principali. Clovnul, dacă este inteligent şi bine ales, va primi aplauze ca şi Marele Șef, urmând ca lupta dintre cei doi candidați să nu mai fie un război de aplauze, ci unul al ordinii existente în partid.

16. Clovnul este şi un bun teritoriu unde se pot refugia cei mai mari oportunişti, ca nu cumva să se adune la Opozant, pentru o masă critică semnificativă care să rupă balanţa. El este un fel de supapă de siguranţă necesară şi este folosit strategic şi tactic pentru diferite modalități de redistribuție, mai ales când există posibilitatea unui tur doi, dar şi pentru a nu exista un al doilea tur de scrutin. Insula Clovnului este una de pe care se poate apoi sări cel mai ușor în barca celui care a învins fără mustrări evidente de conştiinţă şi fără ca saltul să fie prea lung.

17. Clovnul va fi răsplătit, nu doar de sefi, dar şi de multime. Domnul Paleologu va fi ales vicepreședinte fără probleme, a avut o funcţie socială şi politică importantă.

18. Orice congres este un eveniment al negocierilor între tabere. Se distribuie liste în sală, se controlează votul prin cele mai subtile metode, se vând și se cumpără diferite funcţii, la nivelele intermediare se fac transferuri de membri între echipe.

19. La congrese, bărbaţii se îmbrațișează și ritualul pupăturilor pe obraz este un rit de neagresiune. O formă de salut care arată că încă este pace. O formă de liniştire care îl asigură pe individ că mai există punți, iar cel care iniţiază sărutul (tradător, de multe ori) este cel care arată supunere sau cel puțin neutralitate.

20. Mistica este la ea acasă în timpul congreselor şi fantasmele colective reînvie. Am râs copios la ultimele alegeri, alături de o lume întreagă, de flacăra violetă şi obscurantismul asociat cu ea. Aţi văzut cravatele violete ale lui Emil Boc și Vasile Blaga, oamenii care urmau prin competiţie să producă un lider providențial pentru viitorul României?

Nu trebuie să aşteptăm prea multe de la un congres politic. Este important doar pentru cei care sunt membrii sau simpatizanții partidului care-l organizează. Dacă am fi mai deștepți nu am mai face atâta caz de congresele politice. Ele nu sunt evenimente importante!

La pomul lăudat al congreselor şi convenţiilor numai fraierii merg cu sacul!

15 mai 2011

Lansare de carte

Argumentum
Despre meditaţii şi flasmoburi


Textele pe care le-am adunat în acestă carte nu trebuie justificate, nici explicate mai mult decât pot s-o facă ele însele, fiindcă că vorbesc despre lumea noastră, încearcă să aducă înţelesuri, nişte justificări. Sunt încercări de ordonare a lucrurilor în viaţa mea şi oglindesc înţelegerea pe care un sociolog implicat încearcă să o dea astăzi lumii sociale româneşti. Sunt texte vii, texte care s-au născut şi au trăit în context sociale binedeterminate de care sunt influenţate. Toate au întrat într-un circuit, mai mic sau mai mare, de discuţie, de polemic, în reviste , pe bloguri , pe platforme virtuale ca “Vox publica”, “Contributors” sau altele. Cele mai multe nu sunt subiecte alese de mine, ci sunt teme despre care am fost invitat să scriu de prieteni, cititorii blogului meu sau revistele la care scriu. Cele mai multe dintre subiecte au fost evenimente cu mare impact social, cu audienţă record sau ocazii care au produs puternice vibraţii collective. Nu am scris texte pentru un public anumit, nici cu intenţia de a face sociologie, nici măcar sociologie aplicată. Sunt mesaje ale prezenţei mele sociale în spaţiul social românesc. Adunarea lor în cadrul volumului de faţă este însă un tribut, se va observa usor, adus lui Pierre Bourdieu, sociologul meu preferat şi lui Emil Cioran pentru că astăzi, când scriu aceste rânduri, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui. Un tribut pentru Bourdieu pentru că lupta sa a avut în centru distrugerea iluziilor care ne fac să nu putem avansa cu destulă viteză pe terenul stiinţific dar pentru cel al practicii sociale, militând pentru o sociologie lucidă prin părăsirea iluziilor gândirii pure sau a celei savant, învingerea prenoţiunilor în sens durkheimian sau distrugerea barierei limbajului, cum ar spune Wittgenstein.
Am asteptat câtiva ani pentru a uita două cărţi importante ale celui mai influent sociolog francez al secolului XX pentru a putea scrie si eu despre asta: Meditaţii pascaliene şi Schiţă pentru o autoanaliză. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează ca ipocrizie, dar la care eu il cred ca fiind un adevarat program pentru fiul postaşului din Pirinei: “Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Si totdeauna am încercat, ceea ce fac şi acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândirea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă intelectualismul filosofic. Nu iubesc intelectualul din mine, şi ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism, este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism şi intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate îşi are limitele ei ”.
Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autoconteplă narcisist, ignoră practica socială şi nu au forţa de a particpa la o cât de mică acţiune de rezistenţă. Nu am rezistat tentativei de a pune meditatiile mele sub semnul socioanalizei, măcar ca metaforă, chiar dacă unii vor privi asta doar ca un ornament neologistic sau alţii, neincrezători în calea descrisă la finalul vieţii de către Bourdieu, se vor indigna poate de lipsa de distanţă faţă de obiectul cercetat. Ca un cercetător al opiniei publice şi nu numai, îngropat între munţii de date prin care aproape 100 de oameni care lucrăm la IRES ne câştigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice şi să caut, demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practice seculare sau valori eterne.
Textele din această lucrare nu au ambiţii ştiinţifice, dar vor să completeze viaţa mea de intelectual şi sociolog pentru că sociologul, orice ar face, se află într-o triplă ipostază: este producător de cunoaştere obiectivată, este un cercetător care are propriile proiecte si metode de cercetare preferate însă, să nu uităm, este şi participant activ sau nu la procesele sociale reale. În această a treia ipostază, sociologul este afectat de socializarea la care a fost supus din prima copilărie până a ajuns să-şi conteple diploma de absolvire, este marcat de ideologii şi credinţe, poartă în interior urmele supunerii liber consimţite sau cele ale revoltei, ambele atitudini care nu concordă cu distanţa şi neutralitatea axiologică. Astfel, el interiorizează sau nu, este conştient sau nu de o anumită cerere socială care este îndreptată spre el sau spre profesia sa. Cea de a treia ipostază, cea participant la viaţa socială şi la cea publică, este cea care a reprezentat un fel de amvon pentru textele de faţă.
Am părăsit şi eu deliberat filosofia şi, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea, aici nu mai stiu ce credea Bourdieu, am inceput să mă urmărească frica de a nu le trăda. Şi acum încă mă uit cu atenţie la viaţa mea şi la poza bunicului Sebastian care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: ai grijă să nu joci jocuri de noroc, esti pătimaş ca mine şi să ai grijă de un singur lucru: respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre.
Am scris în aceste analize despre oameni şi despre schimbarea lor aşa cum am văzut-o la concetăţenii mei. Am citit tot timpul lucrări despre sociologia mentalităţilor, valorilor şi culturii contemporane mereu cu gândul la regretatul meu profesor de sociologia şi filosofia istoriei Ion Aluas, cel care m-am frat filosofiei şi m-a introdus brutal în prima echipă de cercetare de teren, dar am crezut mereu că noi suntem încă într-o fază încă neatinsă de civilizaţie şi transformare spre modernitate aşa că temele predilecte despre care am scris sunt abordate pornind de la viaţă, si de cele mai multe ori nu am făcut nici o referireinţă la marea sau mica teorie sociologică. Am vrut să-I feresc pe cititori de această metehnă a profesorilor, în plus, majoritatea textelor mele aveau un destinatar vizat de mine, real sau imaginar, iar acesta nu era fericit să meargă la bibliotecă pentru a mă urmări. De aceea am încercat să comunic cu subiectul analizelor mele într-un limbaj cât mai aproape de limbajul lui.
Dar am încercat să comunic cu bună ştiinţă cu predilecţie într-o paradigmă emoţională sau morală mai uşor de interpretat ca semnificaţie şi îndrumare dintr-un motiv pe care o să-l explic în continuare. Cititorului meu mediu, uneori poate prea grăbit, era greu să-i impărtăşesc lecturile mele preferate: Giddens, Baudrillard, Lipovetsky, Maffesoli, Goffman, Eco, Barthes, Bauman, Fukuyama, Schutz, Beck sau mulţi alţii. Mi-e frică în textele acestea să nu cad în păcatul intelectualilor publici, descris de Bourdieu, si nici nu cred că pot să explic realitatea noastră pentru cei mulţi folosindu-mă de erudiţie sociologică.

Cititorul meu tânăr cu care corespondez des pe mail sau prin comentariile de la forumuri vine deja din altă lume, trăieste într-o lume a imaginii şi poate mai bine să mă înţeleagă pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice şi mai colorate emotional. El a crescut întro epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile realizate prin bombardament de supraevenimenţialitate şi o presiune mai mare a timpului si alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legat prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte déjà dintr-o generatie în care, spune Olivier Mongin, sunt atinşi de individualism negative, adică afectaţi de nelinişte şi singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii, sau mai précis, ceee a ce numesc ei retele sociale sunt regrupărin provizorii, aflate sub semnul celei de a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică) unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe retele intre care poate să aleagă. “Prietenii” de pe facebook sunt puncte de stabilitatea mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime unde solidaritatea este reflexivă, in sensul lui Giddens: reflexivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici individul este asaltat de multiapartenenţe şi nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective stabile. Aceşti tineri care se plâng în cântecele lor că “nu s-au născut în locul potrivit” şi visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai acestei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi sunt victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei şi mai ales a plonjeului direct într-o libertate care poate fi necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă şi mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu dinafară şi la intervale scurte de timp a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini.

Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi , probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă-ratiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă iar acest lucru nu se mai produce prin intermdiul revolutiilor care ne aratau schimbarea, ci prin virusi ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le Temps des Tribus, nu mai avem contracte sociale intre indivizi ca si cele din comunitatile de până acum, ci mai degrabă pacte in cadrul unor comunităşi fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexual, religioase etc) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu, produsele politice ale unor moment de răscoală emoţională generate de arestari sau respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi unele dintre libertăţile lor. In această situaţie elita intelectuală este cu totul depăşită, aceste triburi noi, unde predonmină un sentiment, nu sentiment de apartenentă. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face să vibreze mii de oameni.

Textele scrise de mine in diferitele reviste sau pe platformele virtuale nu au căutat teme esenţiale sau structurale ale societăţii, pentru acest tip de abordare sociologică am câteva proiecte aflate în curs. Am căutat mai mult să fac injecţii de sens în corpul nou născut al unei emoţii sociale. De aceea, căutând o metaforă organizatională pentru pentru grupul pe care il propun eu în jurul unui asemenea text-pretext, am găsit că cea mai fericită este cea a unei noi forme de agregare socială, flashmobul.

Flash mobul este cea mai volatilă organizare pe care a putut-o inventa societatea şi în acelaşi timp cea mai nouă în ordine istorică, primul flashmob având loc în 2003 în SUA. Este o foarte scurtă adunare într-un loc de o mare vizibilitate publică, participanții realizând o acţiune surprinzătoare, deosebită, neobişnuită, pentru o foarte scurtă secvenţă de timp, apoi grupul intră într-o disolutie spontană. Flashmobul e o prezentare spontană, fără o regie deosebită, fără publicitate prealabilă şi se desfaşoară pentru spectatori accidentali, cu intenţia de a trezi constiinţe, de a expune un sentiment, o dorinţă un proiect. In general, flash-mobul este împotriva politicului, al economicului sau ideologiilor şi se fereste de parteneriat cu mass-media.
Acest tip de agregare spontană, realizată datorită posibilitatilor de mobilizare pe care oferă internetul, are ca scopuri şi motivatie transmiterea unei emoţii, distracţia oferită străzii sau doar partricipanţilor , participarea comună la acţiuni de sincronicitate socială, cunoaşterea unor oameni noi sau fronda fată de mecanica existenţei şi rutinei. La un flashmob oamenii vin din directii diferite realizează instrucţiunile iar apoi pleacă fiecare într-o directie diferită, un fel de adunare fără scop şi fără nici o finalitate expresă, o negare a tuturor formelor teziste de mobilizare şi protest cunoscute până acum.
Într-o societtae aflată sub semnul mitologiilor şi hirofaniilor şi ontofaniilor decăzute, a emoţiei şi fantasmelor, a idolatriilor, textele mele au căutat să creze o discontinuitate care să fie percepută ca şi efect de contrast şi meditaţie. Este nevoie de elemente de rupere a curgerii şi fluxului de imagini care a înlocuit fluxul de informaţii pentru a ne putea regăsi impreună, măcar pentru cateva secunde, ca la un flashmob. Acum nu mai este jurnalistul cel care strigă: regale e gol!. Acum regale se dezbracă şi strigă disperat prin piaţă la trecătorii indiferenţi, trecătorii care nu se mai miră: Hei, nu vedeţi, sunt gol, indignaţi-vă!

Media participă la marile celebrări colective şi craeză o iluzie perfectă a realităţii. Dar nu prin oglindirea, strambă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialistii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televiyor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni nişte absurd care critică viaţa. Cum sugerează Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în domeniul politic, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă, iar polemicile sunt mai mult o competiţie şi o enervare pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă şi trebuie să stea în proximitatea unui politician care şi-a câştigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesionistii lui şi deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebagare în seamă, dar atunci ar suferi si televizorul siamez.

De aceea meditaţiile mele caută aibă semnificaţia unui flashmob care atrage atenţia, care opreşte curgerea, chiar dacă poate autorul şi pierdut o parte din entuziasmul care-l făcea, la primele cărţi, să creadă că scrisul poate schimba lumea. Acum caut să organizez adunări spontane şi cred că un flashmod poate lăsa urme chiar dacă participanţii au indicaţia să se reîntoarcă care de unde au venit, fără să arate că se cunosc, fără să-şi conteple urmarea propriei opere. Dacă în jurul unor emoţii viaţa noastră comună capătă sens atunci dreptatea şi adevărul pot fi căutate şi în altă parte, sau cum spunea Nicolae Steinhardt Mitropolitului Ardealului, Andrei Andreicuţ, în tineretea celui din urmă: “Părinte Ionică, dacă dracul scrie pe o foaie de hârtie Există Dumnezeu, şi semnează, să nu semnezi alături de el”

SAMBATA, 28 MAI, ORELE 12.00

Bucuresti

VA ASTEPT LA LANSARE LA BOOKFEST

UN LOC ÎN MINTEA LUMII

Prima și cea mai importantă condiție pentru construirea unui brand de țară este să găsești un loc gol în mintea lumii, un loc liber pe care poți să-l ocupi. Este ca un scaun gol, unde este așteptat un invitat. Sau un loc unde să mai poți pune un scaun pliant pe care l-ai adus de acasă. Nu este simplu pentru că alții s-au grăbit, au fost mai intuitivi, mai independenți, mai moderni sau mai catolici. Au beneficiat de mai mult noroc, de o poziție geografică mai bună sau de lipsa unui imperiu care să-i folosească sistematic pe post de sac de box. În fine, poate că unii au avut un vecin imperial pe care l-au folosit ca model sau ca exemplu de civilizație.

Este mai greu să fii campion într-un domeniu, să faci ceva excepțional cu adevărat, să faci ceva unic, important și memorabil.

Branduri de turism au multe țări, degeaba spunem, cu mândrie, că suntem ca Elveția, Elveția seamănă, totuși, cel mai bine, cu ea însăși, oamenii nu sunt interesați de cópii. Deci, avem o cale barată chiar dacă noi vrem să fim ca și ei. Informaticienii cei mai buni sunt alții, industriașii lumii sunt greu de ajuns. Țările marilor culturi sunt cele mari și vechi, cu o istorie pe care noi nu o avem. Excepționalii sportului sau cei ai fenomenelor naturale unice sunt alții. Turismul pentru vestigiile istorice din Ierusalim, China, Grecia, Mexic, Thailanda sau India a intrat deja în mintea oamenilor grație locurilor exemplare. Sălbaticie naturală, mare și munți, vânătoare sau pescuit se găsesc în multe locuri, mai interesante poate decât cele din România.

Dar în căutarea excepționalității nu este nevoie doar de insistența pe căi deja bătătorite. Nu suntem obligați să cautăm branduri care atrag turiști ce caută ciudățenii sau vacanțe exotice. Nu avem infrastructură pregatită pentru turism de mare anvergură și nici alte condiții. Suntem încă departe de a putea avea condiții pentru un brand turistic, înafară poate de turismul geriatric pe care l-am putea reface pornind de la stațiunile balneo sau de la ceea ce a mai rămas din brandul Gerovitalului nostru legendar.

Mai există o cale pentru a câștiga un loc în mintea oamenilor: să fii prezent la momente importante, să participi intens la civilizația și istoria contemporană, cu toate frământările lor. Strategii spun că nu contează mărimea țării, ci este important să fii acolo unde se iau deciziile la momentul respectiv și nu poți fi acolo decât dacă ești alături de contemporani.
Cu toate necazurile noastre interne și lipsurile unor generații politice nereușite, România este un actor al lumii contemporane. Apare pe harta evenimentelor și asta nu doar prin delincvenții sau cerșetorii din parcările Europei. Din nefericire, prezența noastră este tragică prin tot mai desele anunțuri despre soldații care mor în Afganistan sau în alte teatre de operațiuni militare internaționale. Este regretabil, dar acești oameni se sacrifică în numele contribuției noastre la o structură internațională de securitate. Nu sunt niște mercenari care nu ar trebui respectați și cinstiți ca eroi, doar pentru că sunt profesioniști și știau ce-i așteaptă. Este nedrept să gândim așa. În al doilea război mondial au murit o jumătate de milion de români și tot am fost puși să plătim despăgubiri de război din poziția de învingători, iar apoi am fost cotropiți de un sistem politic străin care ne-a mutilat țara și sufletele timp de peste 50 de ani. Soldații noștri din Afganistan mor la datorie, apără acolo securitatea României.

Nici prezența noastră la masa europenilor, chiar dacă mai avem multe de făcut, nu este un lucru de neglijat. Suntem printre ultimii, dar suntem acolo, între cei care reprezintă lumea civilizată.
Odata cu execuția lui Osama Bin Laden, România a apărut din nou pe agențiile de știri, într-un moment de maximă receptivitate publică. Postul de televiziune CBS a anunțat că informațiile obținute cu ajutorul României au folosit decisiv la localizarea lui Bin Laden. Lumea a rezonat la această informație, dar noi ne-am făcut că plouă. Oficialii nu aveau, desigur, posibilitatea să se bată cu pumnii în piept pentru că europenii ne tot harțuiesc cu deținutii din timpul războiului din Golf care ar fi adăpostiți în inchisorile ilegale din România, dar noi, ceilalți, nu era cazul să ne culpabilizăm sau să ne ascundem. Interesele statelor nu sunt urmărite cu metodele cele mai creștinești. În momentul în care România a ales o metodă de a asigura securitatea cetățenilor, am înțeles că trebuie să mergem până la capăt, că nu mai putem întoarce armele așa cum am făcut-o de mai multe ori în istorie. Nu putem merge mereu cu jumătăți de măsură. Acum însă noi am tăcut chitic, timorați, la un moment în care despre România se vorbea pozitiv în lume. Un moment în care eram în centrul atenției, dar nu am avut curajul sa valorificam aceasta oportunitate.

Dincolo însă de tăcerile sau inabilitățile noastre de gestionare a unor situații de comunicare, un lucru rămâne: avem vocația de a rata momentele importante. Nu sunt un adept al real politik si nici al cinismului strategic, dar nu suport să văd că suntem inadecvați la situații și ocazii majore pentru România. Căutarea unui brand adevărat, nu doar un logo de pus pe pliantele turistice, trebuie făcută de politicieni inteligenți, curajoși și ne-mioritici. Avem nevoie de universitari care se gândesc și la România nu doar la publicațiile ISI, de jurnaliști care au nas pentru a simți marile tendințe, de cercetători care să vadă dincolo de fragmentar și de cotidian. Dacă nu ai un brand care să te ajute să aștepți liniștit turiștii plătitori în pensiunile tale, atunci trebuie să te miști foarte repede pentru a nu lipsi de la marile evenimente ale lumii.

Cautarea unui loc în mintea întortocheată și tot mai aglomerată a lumii se face cu mintea, nu cu inima.

ERNESTO SABATO A PLECAT DINTRE NOI

Un mare scriitor a trecut în neființă. Mai avea doua luni si implinea 100 de ani de viață, deși nu cred că i s-ar fi părut prea interesant. A fost o constiință a unei umanități care se contemplă ca singurătate in fata unui univers mut, inexpresiv.
Cred că este o izbăvire după aceste rânduri din TUNELUL, carte scrisa la treizeci și ceva de ani:
”Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.”
”Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?”

Sper să găsească, acolo sus, niste stele mai putin indiferente care să-i sugereze cumva că pledoaria lui pentru ”speranța nesăbuita” a prins, cel puțin în cazul meu. Multumesc!

Fie-i țărâna usoară!