Am aşteptat câteva zile să aud ecourile la programul economic propus de Victor Ponta şi USL. Ştiam din experienţa mea că România este un teritoriu perfect pentru a omorî idei sau proiecte. Indiferent cât ar fi de spectaculoase, chiar dacă au bulversat în alte locuri societăţi întregi, la noi ideile sunt ucise instantaneu. Suntem un spaţiu social fără rezonanţă, antifonat, unde orice discurs moare imediat. Pe-aici se aud doar tipetele şi răcnetele, doar miştocăreala rezistă iar clovneriile lui Vadim de două decenii sunt privite cu simpatie. In rest, ideile şi ideologiile sunt lovite în cap cu toporul într-o societate care se teme de posibilitatea de a fi gândită şi poate transformată după un plan, oricare ar fi el sau nebunul care visează la asta.
Nu mă aşteptam ca ideologii dreptei să-l laude pe Ponta sau proiectul USL, dar creadeam că această criză endemică în care ne aflăm va aduce măcar un pic de dezbatere critică privind România şi situatia ei economică şi socială pentrucă Ponta nu a venit cu slogane, ci cu o analiză, iar propunerile sunt în spiritul unui curent deja clasic: a treia cale. Sigur, cel mai usor este să spui că Tony Blair este istorie, iar „a treia cale” şi-a trait deja deceniul de aur, iar acum este deja amintire. Nu sunt de acord cu asta, şi-a trăit perioada de glorie în Marea Britanie, Germania sau Spania, unde a impins aceste tări înainte. Noi încă suntem departe de aceste ţări, la noi istoria ar putea face să vină o perioadă în care elemente ale proiectului Blair -Schroeder să fie foarte actuale, ba chiar revoluţionare.
Pentru sociologi şi experţii în politici publice aşa numita „cale a treia” este deja indubitabil o perioadă de maximă creativitate sub raportul acţiunii politice, a strategiilor şi proiecteleor, poate mai puţin interesantă din perspectivă ideologică. Acest ultim aspect sunt de acord că poate fi respins cu diferite seturi de argumente, mai ales de către cei care caută purităţi de cristal ideologic. Si eu cred că a spune că este o altă cale înafara dilemei capitalism-socialism, stânga-dreapta, nu este chiar mare invenţie doctrinară. Dar dacă studiem dinamica acţiunii politice şi rezultatele sociale ne-ar putea părea interesantă această perspectivă şi poate chiar actuală pentru România noastră.
Dacă tot nu suntem deloc emoţionaţi de dezbateri teoretice ar trebui să analizăm, cred eu, măcar practici administrative de succes şi să vedem dacă nu ar merge şi la noi. Este adevărat, proiectul lui Tony Blair a evolut mult chiar în cei zece ani, dar au rămas în societatea britanică reforme esentiale pentru stat şi societate. Despre aceste schimbări societale si rezultate pragmatice as vrea să fac câteva notaţii. Si aş vrea să aduc un argument în plus pentru ideea că politicienii români ar trebui e să se uite mai cu atenţie la perioada lui Blair. Măcar cei de stânga, dacă nu toţi!
Am studiat ani de zile reformele britanice din acea periodă şi as putea spune că sunt interesante şi originale pentru noi, unde Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, făcută după acest model, a fost desfiinţată pentru că avea birouri râvnite de alţii în sediul Guvernului de la Palatul Victoria..
Deceniul lui Blair a însemnat şi prelungirea, dar cu modificări şi modernizări, a reformei statului pe care conservatorii au facut-o asupra administratiei britanice aproape două decenii. In 18 ani de reforme conservatore, Marea Britanie a suferit transformări importante de adaptare a statului la piaţă, iar guvernarea laburistă de peste un deceniu a fost numită de unii chiar „schimbare prin continuitate”. Nu o întoarcere înapoi la filosofiile laburiste din anii 70 a fost principala ţintă a lui Blair, ci sprijinirea populaţiei pentru a se adapta la cele mai importante schimbări ale timpului: globalizarea, transformarea vietii personale şi emergenta individualismului, dar şi nevoia unor raporturi schimbate cu serviciile oferite de stat. Chiar dacă a fost o guvernare de stânga, „a treia cale” nu a păstrat decât o singura cerinţă politică de stânga din campanie: salariul minim pe economie, dar şi acela nu era stabilit de sindicate sau prin negocieri cu sindicatele, ci mai degrabă de o comisie de experti cu foarte mulţi sociologi şi specialişti în economie, politici sociale sau asistenţi sociali.
Niciodată Blair sau Gordon Brown nu au negat total moştenirea conservatoare din reforme, dar au afirmat o solidă voinţă de transformare a societăţii britanice, un activism nemaintâlnit pentru structurile statului, stat care nu trebuie ucis, ci modernizat, mobilizat în sensul unei adevărate revoluţii birocratice raţionale. A treia cale a introdus reforme justicate prin eficenţă şi nu prin sloganul tradiţional de la noi: nu sunt bani, deci trebuie să reformăm, să tăiem costurile . A realizat o stabilizare macroeconomică fără inflaţie şi cu un nivel de impozitare păstrat foarte jos, dar s-a reuşit asta prin politici microeconiomice de tipul incitare-sancţiune. Au fost 10 ani de creştere economică neîntreruptă în Marea Britanie, cu unii din cei mai buni indicatori din UE, păstrând un cadru financiar stabil şi previzibil. Incitând mereu cătăţenii să se organizeze şi să participe la actiunea socială, echipa lui Tony Blair a reuşit să lanseze conceptul de guvernare activă, unde statul nu este doar furnizor, ci este un partener care monitorizează strict cum se cheltuie bani.
A reformat gestiunea publică şi a impus regula de aur a gestiunii investiţiilor publice: nu facem împrumuturi pentru cheltuieli curente. A iniţiat cel mai eficient sistem de parteneriat real dintre public şi privat PFI (Private Finance Initiative), facilitând participarea privată la domeniile sănătăţii şi educaţiei, mutând astfel o parte din povara dezvoltarii de pe bugetul public, pe resursele private de dezvoltare. A folosit statul pentru a întari mecanisme de piaţă şi nu a cedat tendinţei de a readuce sindicatele în zona deciziilor de management public, sindicatele fiind una din forţele cele mai conservatoare ale societăţii şi in viziunea lui Blair.
Un lucru de care am avea nevoie şi noi astăzi este marea autonomie dată unităţii de bază a gestiunii publice (şcoala, spitalul etc), dar nu ca un drept, ci conditionând totul de respectarea unor baterii de obiective, indicatori de performanţă şi criterii de eficienţă. Modernizarea statului nu a facut-o cu lozinci, ci printr-un sistem de reporting, adică de colectare a informatiilor precise privind procedurile, rezultatele şi mijloacelor utilizate în sisteme de informare preformate care permit un control foarte exact al proceselor sociale. A realizat un sistem de sute obiective de performanţă şi mii de indicatori pentru toate ministerele şi agentiile.
A treia cale a introdus o cultură a auditului care a făcut ca întreaga societate să se schimbe, chiar şi biserica trecând la aceste proceduri de evaluare externă a eficientei, chiar dacă era obişnuită înainte să dea seamă doar lui Dumnezeu.
Blair s-a opus unor servicii publice universale şi gratuite, în schimbul unei combinaţii originale între autonomie şi control prin indicatori.
A reformat şcoala şi spitalele cu ajutorul unor sisteme de participare public –privat care şi astazi, în criză globală, reuşesc să fie eficiente. A stimulat autorganizarea grupurilor şi autonomiile locale (chiar şi devoluţia scoţiană) punând mereu accent pe responsabilitatea individuală a celor din managementul public şi pe controlul strict prin indicatori şi obiective de performaţă.
Poate că uneori „a treia cale” a exagerat în credinţa în mitul raţionalizării vieţii sociale, dar a descentralizat lucid şi a acceptat doar automia celor responsabili din sistemul public, a celor care respectă regulile (earned autonomy).
Programul lui Ponta şi intenţiile lui pornesc de la această experienţă valoroasă care ar merita măcar dialog şi abordare critică. Aşa cum Blair a valorificat ce era bun din moştenirea „Doamnei de Fier” sunt sigur că nici programul USL nu va respinge elementele de reformă a statului sau de reforma a administratiei care sunt valoroase şi s-au făcut de toate guvernele de după 2005, anul în care social democraţia românească a ieşit de la putere. Si Tony Blair şi-a ostilizat partidul prin faptul că nu a acceptat să se întoarcă la practici de guvernare laburiste de redistribuire şi asistenţă socială pasivă. Ponta a avut un mare curaj când s-a asociat cu Crin Antonescu şi a acceptat hibridul de program politic social-liberal.
Unii se încăpăţânează să-l vadă pe Victor Ponta cu tricoul lui Che Guevara, dar asta era deja demult, când era şeful organizaţiei de tineret. Acum a crescut şi poate că ar fi interesant măcar să ne referim la ceea ce spune, chiar dacă nu suntem de acord cu unele lucruri. Sunt sigur că asta l-ar ajuta să-şi rafineze unele proiecte (şi Blair a „uitat” de unele propuneri electorale) dar ar stimula şi naşterea unei reflecţii responsabile privind proiectele şi metodele de gestiune publică, ca să nu justificăm toate actiune doar prin faptul că nu avem bani sau că poporul nu produce destul. Acest tip de justificare romanească a reformei îndepărtează oamenii de politică şi de instituţii şi astfel nici o reformă nu va reuşi consistent fără participarea cetăţenilor. Exemplul lui Blair de a forţa participarea politică şi civică prin comunicare continuă, prin justificare publică, prin construcţia de indicatori care arată schimbarea sau directia de mers ar fi soluţii şi pentru noi.
Dincolo de dreapta sau de stânga, stilul şi filosofia de acţiune ale exemplului laburist ar putea să dezmorţească o societate încremenită în război politic şi dialog demagogic sau populist.
Curajul lui Ponta de a veni cu principiile de guvernare de tip progresist cred că ar trebui răsplătit măcar cu puţină atentie din partea dreptei, dacă nu şi cu mai multă solidaritate din partea echipei lui de vicepreşedinţi sau ideologi cu funcţii la partid.
Dincolo de ideologie, chiar girată de marele sociolog Antony Giddens, fără prea mare valoare de inovare, practica socială şi tipul guvernanţă de tip „calea a treia” merită antenţia noastră cel puţin pentru duritatea respingerii cheltuielilor nejustificate, ţinerea inflaţiei sub control sau justificarea oportunităţii investiţiilor publice. Dacă am vedea un dosar model privind justificarea unei investitii publice din acea perioadă din Marea Britanie ne-am da seama că noi vieţuim poetic în spatiul politic al administraţie publice, iar lumea merge invers, spre raţionalizare maximă.
Stiu că sunt posibile şi alte modele, dar, deocamdată, planificarea socială şi politică la noi este primitivă. Construim zone verzi în mijlocul pădurii şi parcuri în sate unde peste 80% din gospodări deţin toaleta în fundul curtii. Cu toate acestea noi ne prefacem că nu ne interesează o „a treia cale”, în timp ce vedem bine cât este de costisitor să accepătăm ca România să mergă pe trei cărări, într-un traseu împleticit spre o tintă care nu ne este chiar clară. In locul unei „Welcome in a target world!” ne mulţumim cu „Las-o bă că merge aşa/Ne-am obişnuit cu ea”.
