Un exercitiu de admiratie

MIRCEA RUSU DIN BAND

Ce fascinant este să-ți fie dragi oameni pe care nu-i cunoști, dar îi iubești atât de mult încât îți permiți chiar să-i neglijezi cu lunile! Știi că sunt acolo, că nu te vor trăda niciodată și că te așteaptă cuminți, neschimbați. Pe Mircea Rusu îl ascult, îl citesc, mi-e drag de când mă știu. L-am văzut de câteva ori de departe, dar niciodată nu i-am strâns mâna, n-am avut norocul să beau cu el o bere.

Acum câțiva ani am fost într-un fel de vizită politică în Mureș, eram vicepreședinte la pesedeul central (ce mare șef inutil!) și am ajuns în Mureș. Mircea Rusu era primar PSD într-un sat din Mureș și se lupta să aducă bani pentru țiganii din comuna lui. L-am văzut și primul sentiment a fost să mă duc la el și să-l strâng în brațe ca pe un vechi coleg de armată, ca pe un vechi coleg de internat. Dar el nu mă cunoștea așa, nu știa că îi știu toate versurile și toate cântecele și toate mirările lui. I-a fost jenă să vină la mine să-mi ceară ceva, mie mi-a fost teamă să mă duc spre acel om drag. Mi-era rușine că sunt șef politic, deși mi-aș fi dorit să vină să mă roage ceva, aș fi făcut abuzuri sau trafic de influență. L-aș fi condus la miniștri sau la președinți, aș fi făcut rost de bani pentru votanții lui. Dar el s-a uitat doar o clipă spre mine apoi a dispărut fără urmă printre colegii de partid care se preocupau să ne sufoce cu prezența și admirația lor deloc neinteresată. L-am căutat apoi, dar plecase. Simt și acum gustul amar pentru că nu am avut obrăznicia de a merge la el și a-l întreba: ce căutăm noi aici, Mircea, hai să mergem la o vodcă.
Am auzit, apoi, că și-a dat demisia și a căutat la alt partid banii pentru țiganii lui din Band. Nu mai știu ce face acum, dacă mai e primar sau nu. Nu știu dacă îl ajută cu ceva faptul că are un prieten bun, departe, un prieten pe care nu-l cunoaște dar care este alături de el ori de câte ori primește câte un șut de la lume, ori de câte ori viața mușcă adânc din el sau îi înflorește un gând pe care-l transformă în cântec. Nu cred...

Dar în seara asta mi-am dat seama că nu l-am mai ascultat de mult timp pe Mircea Rusu și am deschis blogul lui. Mi-era frică să nu fie plecat de-acolo, să nu fie blogul închis, să nu fie înghețat cumva la ultimul cântec pe care l-am ascultat până dimineață într-o noapte rece de ianuarie. Nimic din toate aceste spaime. Blogul era plin de piese noi și de viața lui Mircea Rusu. Ascult pe nerăsuflate, la început câte o jumătate de piesă, apoi le iau pe toate de la început pînă la sfârșit, de câteva ori.
Ascult și mă simt rușinat pentru că nu l-am mai vizitat de atâta timp pe prietenul meu. Dar înțeleg cu ajutorul lui un lucru pentru care viața este minunată. Fiecare om poate crea un Cosmos în jurul lui, o lume completă, chiar dacă noi credem că viața toată este acolo unde suntem noi. Lumea lui Mircea este o lume de iarbă, un univers de lumină, un fel de rai beteag prin care trecem cu tălpile goale și ochii triști. Ca într-o catedrală de iarbă, vocea lui urcă spre cer asemenea unui fluture mirat de o lume pe care o va locui doar o singură zi. Știu că uneori se roagă să nu vină noaptea, uneori se ascunde să plângă în umbra nopții, că umblă năuc să înțeleagă unde s-a dus iubirea.
Într-o zi un brav prefect de Mureș l-a pârât la DNA pentru că nu a făcut nu știu ce licitații pentru asanarea noroaielor din Band. Dom’ Prefect îl denunț eu: Mircea Band ascunde lucruri și mai grave, am eu dovezi. Are acolo, în satul de pe Mureș, un Rai neclarat. Nu a făcut licitație pentru el și nici nu plătește impozit.
Pot depune mărturie, Dom’ prefect, în noaptea asta oarbă, fiind singur la București m-am deplasat în lumea lui clandestină și am constatat cele de mai sus. L-am și înregistrat, ascultați ce poate să debiteze.

Drept pentru care declar si semnez....

Vasile Dâncu


Mircea Rusu Band - Arzi inima mea









Asculta mai multe audio ambientala