La multi ani, prietene!

Tinerețea este un teritoriu al maximelor prejudecăți. Pentru că este atât de frumoasă, inconștientă și scurtă. Pentru că o trăim în grabă, iar atunci când am pierdut-o devenim invidioși, răi sau acri. Credem câteodată că doar noi am fost tineri responsabili, că dupa noi s-a terminat cu tinerețea frumoasă și plină de virtute. Ah, tinerii de astăzi! Este oftatul care se aude de peste două mii de ani. Dar tinerețea este nu doar o trufie, ci și o valoare. Marin Preda, drăguțul de el, cum ar spune prietenul meu mai tânar, a gândit aforistic, estetic atunci când a spus asta. Vroia sa spună ceva important, care să ramână și chiar a reușit. Dar nu întotdeauna este așa. Tinerețea are și valoare, dar și valoare de întrebuințare. Depinde însă de societate, de valorile ei și mai ales de cei maturi. Dacă le cerem tinerilor să fie flușturatici pentru că asa am fost și noi, atunci ei vor fi flușturatici. Dacă le cerem sa fie trimbulinzi, atunci ei vor fi trimbulinzi sau geniali, ca să completez zicerea îngerului Nichita Stănescu.

Dar noi nu le cerem tinerilor nimic sau le cerem să nu fie, să dispară în peisaj sau, mai rău, să se comporte ca niște bătrâni. Ei nu au cum să facă asta pentru că viața pulseaza în ei altfel, împinge un altfel de sânge. Însă acum noi nu le cerem nimic, iar asta este mult mai rau. Ne facem că nu există, nu ne gândim deloc la viitor ca și cum ei, copiii nostri, nici măcar nu ar fi pe lume. Această ignorare a tinereții îi demoralizează. Ar lupta, dar nu au cu cine, pentru că, ipocriti, noi nu ieșim în față să le explicăm de ce credem în această neghiobie fără de margini.

Unii își iau viata pe cont propriu și se luptă până la epuizare cu ceața de a nu fi băgați în seamă și încearcă să facă ceva, ca si cum ai ridica de jos un corp social inert, de bețiv șmecher care nu se lasă dus înainte. Își construiesc tranșee, se luptă cu siluetele de fum ale birocrației, când iau câte una peste bot se șterg cu dosul palmei de sânge și merg mai departe.

Noi le cerem să își pună papion și să renunțe la blugi sau la sandale, dar ei poate și-au amanetat și ceasul primit la 18 ani sau verighetele care îi strângeau oricum. Le cerem sa fie politicoși, să ceară voie pentru a exista în spațiul public, dar ei știu că au trecut pe sub bariera și nu au cum să se prezinte la garderobă. Nu sunt obisnuiți să comunice cu noi și atunci când vreunul mai normal dintre noi le propune ceva, nu au rabdare, se sperie de imensitatea gestului. Sunt obisnuiți să se lupte și poate nu pot detecta corect gestul mâinii care pleacă să mângâie. Într-o Românie care a săpat tranșee între oameni și mai ales între vârste este nevoie de un loc unde să ne întâlnim cu toții să ne ascultăm pentru a ne înțelege.

Nu ar fi rău să ne oprim o clipă și noi, poate și tinerii să se oprească din alunecarea cu role peste zile, peste nopti și peste viață. Suntem datori să le dăm un singur sfat, chiar dacă acum nu o să-l asculte, pentru că tinerețea este și trufașă: Prieteni,faceți ce vreți, dar nu uitați să trăiți! Cum vreți voi, dar să fie viață, nu datorie, trăire gratuită și bolundă, nu calculată. Iubiți, îmbrăcați-vă cămășile cu flori sau pantalonii roșii, spargeți geamul acestor zile cretine și oarbe. Încercați să fiți, nu să aveți. Scrieti poezii pentru sufletul care vă cântă, chiar dacă premiul Nobel pentru literatură se dă pe pile. Fugiți din calea locomotivei care aduce noaptea cum știți voi mai bine.

La mulți ani, Liviu Alexa!