Un mare scriitor a trecut în neființă. Mai avea doua luni si implinea 100 de ani de viață, deși nu cred că i s-ar fi părut prea interesant. A fost o constiință a unei umanități care se contemplă ca singurătate in fata unui univers mut, inexpresiv.
Cred că este o izbăvire după aceste rânduri din TUNELUL, carte scrisa la treizeci și ceva de ani:
”Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.”
”Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?”
Sper să găsească, acolo sus, niste stele mai putin indiferente care să-i sugereze cumva că pledoaria lui pentru ”speranța nesăbuita” a prins, cel puțin în cazul meu. Multumesc!
Fie-i țărâna usoară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu