Calea inimii

Am suportat cu stoicism sau chiar fascinaţie comentariile legate de noua mea postura de proprietar şi manager de presa. Fiindcă lucrez încă la proiect şi am răbdare de ardelean nu am reacţionat la niciunul dintre comentarii, nici chiar la cel al unui imbecil care presupunea că în felul acesta îmi vând eu partea de Ardeal. Nu am reacţionat, nici nu am dat explicaţii, deşi s-au scris sute de articole şi comentarii, pentru că acest brainstorming colectiv legat de viitorul proiect mă poate ajuta. Mă poate sprijini să mă feresc de pericole, de respingerile colective. Sigur, mă poate ajuta şi să mă feresc de spaimele colective, dar şi să mă delimitez de la început de idioţi, de extremişti sau de golanii care nu văd decât ticăloşie peste tot, o ticăloşie la care se simt experţi şi din care câştigă mereu. Am observat spaimele fiecăruia din actorii publici, viziunea lor despre presă, ce ar face ei cu un asemenea instrument dacă l-ar avea, care sunt prietenii, cum se nasc peste noapte prieteni de conjunctură sau inamici generici. În sinteză, o experienţă foarte interesantă, una din acelea pe care nu ai dreptul să ratezi a le întoarce pe toate feţele căci sunt ocazii foarte bune de a învăţa la şcoala vieţii.

Voi comenta însă pe cel mai pozitiv şi cel mai complet dintre articolele legate de acest eveniment, un comentariu al unei jurnaliste pe care o doresc parteneră la proiect şi care ştiu că are încredere în mine sau cel puţin ma creditează cu bune intenţii. Şi ea se întreabă, aşa cum a făcut întreaga societate românească, ce urmaăresc cei trei (Dâncu, Rus, Paszkany) şi inventariază cu bună credinţă trei variante posibile. În treacat fie spus, nu înţeleg de ce presa noastră inventariază mereu ipoteze fără să aleagă, fără să-şi asume, deci fără să caute construcţii mai complicate în care sa aducă dovezi la nişte scenarii în care faci un pariu cu viitorul. Cu bunăcredinţă, prietena mea jurnalistă inventariază trei posibile intenţii, raţional gândite, româneşte ancorate în realitatea noastră balcanico-orientală: protejarea şi promovarea unor afaceri ardelene, promovarea unui proiect politic (mai mult imaginar, provenit dintr-un fel de coterie USL -PDL) şi chiar un proiect de afacere de presă corectă, cinstită, dar destul de greu de realizat, cum bine observa colega mea, în actuala stare de silă şi lehamite socială.

Am văzut încă o dată că un proiect care este actual, necesar, o ia inaintea autorilor, începe să aibă viaţa lui socială, ba chiar ar putea sa scape de sub controlul celui care l-a creat. Dincolo de orice ecouri este clar ca nici un proiect nu are o singură motivaţie, uneori sunt componente inconştiente sau neverbalizate care ne împing spre un proiect, mai ales când este vorba de un grup de oameni.

Însă nici cel mai complet şi binevoitor articol nu a reuşit să surprindă esenţialul motivaţiei noastre, resorturile de la care am pornit. Evident că nu ne-am propus să îngropăm nişte bani în mormane de ziare sau după perdeaua de fum a imaginiilor televizate, dar în niciun caz nu ne-am gândit să apărăm afaceri sau partide şi nici să atacăm adversari sau neprieteni. Imaginaţia prietenilor sau adversarilor care au scris despre noi s-a oprit din pacate la bariera gândirii sociale românesti, la nivelul unor stereotipuri care ne fac să nu avansăm, să producem mereu imaginea unei realităţi care degeaba şi-a schimbat datele obiective, noi nu vom observa niciodata la timp asta.

Am făcut această stranie, pentru unii, asociere în primul rând pentru că am constatat că avem ceva de spus, ca ardeleni, ca intelectuali sau oameni de afaceri şi nimeni nu va spune asta în locul nostru. Am aşteptat şi noi să facă alţii acest pas, dar am aşteptat degeaba. Dorinţa de a schimba ceva în jurul nostru poate fi la fel de puternică precum mpotivele enunţate de prietena mea jurnalista. Poate am început să credem că modul nostru de gândire poate fi transmis, acceptat, poate imitat sau interiorizat şi de alţi români. O dorinţă de comunicare amestecată cu mândria de a încerca să ne arătăm lumii în altă ipostază decât cea caricaturizată de ciocoflenderul drag nouă, Florin Piersic.

Poate credem în cuvântul care uneşte şi că trăim în Transilvania în comunităţi segmentate, în realităţi paralele, pentru că am interiorizat mereu imaginea pe care alţii o proiectau asupra noastră. Credem că dacă nu vom face eforturi ca spiritul şi cultura de "Mittel Europa" să se întindă şi dincolo de Carpaţi, atunci graniţa profeţită ideologic de Samuel Huntington ar putea deveni un zid adevărat crescut pe nesimţite între noi.

Vrem să vorbim (şi) noi despre noi, să ne spunem poveştile noastre, să nu mai aşteptăm să ne spună alţii cine suntem şi cum ar trebui să ne gândim identitatea sau alegerile de viaţă. Există o cale de a exista, o fiinţare specifică fiecarei comunităţi care îmbogăţeşte cultura şi istoria naţională doar cu condiţia s-o laşi să se exprime, să nu o sufoci sub şabloane sau directive ideologice sau patriotarde. Pentru asta trebuie să accepţi diferenţa, acea diferență ca spectacol miraculos, inedit, ca explozie de nou. Pe cei slabi de minte diversitatea îi sperie, dar pe cei care au suferit datorita uniformizării forţate descătuşarea diversităţii îi potenţează, îi descătuşează.

Dar pentru a găsi această cale nu ajunge să cauţi cu rațiunea, nici cu gândirea hipersocializată. Calea descatuţării energiei unei naţiuni este să-i arăţi în toate oglinzile imaginea nefardată, neretuşată, unică prin firescul trăirii. Este o datorie pe care o avem faţă de comunităţile noastre, o misiune sau chiar o vocaţie dacă simţi aceasta cu o forţă mai mare decât raţionala retragere. Poate este un orgoliu, dar dacă simţi că împotriva evidenţelor, chiar împotriva raţiunii, tu continui să scrii, să cauţi oameni pe care merita să-i admiri şi vrei să le vorbeşti şi altora despre ei, atunci înseamnă că există şi o altă cale decât cele expuse la începutul acestui articol.

Draga mea prietenă, când lehamitea învinge şi sila este o ciumă care se întinde încet dar sigur, când laşitatea se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi cu inima. Fără algoritmi de decizie, fără fundamente raţionale sau analize SWOT, doar cu sufletul tău bântuit de spaima sau îndoieli. Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, cu nume şi prenume, nu a copiilor în general. Este micul detaliu care lipsește din analiza ta, pertinentă, corectă, bine intenţionată.