Ce NU este moțiunea de cenzură

Opt motive si o utopie


Moțiunea nu a fost o moțiune, a fost o tele-moțiune. Totul a fost gândit și planificat ca să dea bine la televizor: marșul trimfal al opoziției, circuitul semnăturilor populației, camerele puse în așa fel încât oamenii să pară mulți sau puțini, în funcție de televiziunea care transmitea. Aplaudacii de la balcoane erau echilibrați după algoritm politic, discursurile politicienilor cu ochii pe camere, temele și retorica erau adaptate televiziunilor. Politicienii puterii și opoziției au devenit regizori de platou. Este un pic prea mult! Să-i lasam pe jurnaliști cu meseria lor, iar politicienii să se ocupe de politică.

Spectacolul moțiunii de cenzură nu este un spectacol de circ, chiar dacă orice moțiune este un spectacol politic. Cred că putea să lipsească manifestația și cheltuielile ei pentru că nu mai avea pe cine să convingă: populația se plasează în majoritate contra Guvernului, iar politicienii din Parlament ai puterii au interese mult mai terestre și mai greu de influențat cu ajutorul cântecelor sau marșurilor. Dar dacă opoziția a ales să facă acest spectacol era dreptul ei, tratarea însă ironică a acelor oameni care stateau în frig și ploaie (în plus, având și dreptate) este o mare tâmpenie a celor care au făcut-o. Ar trebui s-o privim serios și să ne gândim la semnificația ei. Dacă ne uităm în sondaje, moțiunea de cenzură este încă o dovadă a crizei și insuportabilității ei, un semn că nu avem un minimn consens politic, o mărturie a faptului că politicienii - toți! - sunt vulgari și inconsistenți, chiar și în momentele grave. Dar moțiunea trebuie privită serios, chiar și atunci când seamănă cu un circ.

Moțiunea nu a fost o victorie a Guvernului. Dacă Guvernul vrea să o considere o victorie, atunci este o victorie împotriva poporului. A fost o dovadă a solidității arcului guvernamental sau mai precis a disciplinei celor de la putere. Faptul că parlamentarii puterii nu au fost lăsați sa se atingă de urne arată doar că Opoziția n-a convins, dar ne spune și că Guvernul se teme de proprii parlamentari.

Moțiunea nu a fost un fâs, un eșec al opoziției. A fost unul din rarele momente în care politicienii au facut ceva în consonanță cu dorințele populatiei. În sondajul IRES pe care îl anexez acestei analize se vede foarte clar că există o majoritate populară antiguvernamentală, iar aceasta trebuie să se vadă reprezentată. Dacă în democrațiile reprezentative, de regulă, poți schimba puterea doar la termene precise, atunci oamenii pot măcar să vadă că exista și politicieni care gândesc ca și ei.

Moțiunea nu este nici o mare ispravă a opoziției politice. A arătat că nu avem Opoziție, ci opoziții mai multe și mărunte. Probabil că nu este normal să nu poți face ușor alianțe între un partid de dreapta și unul de stânga, dar ar trebui măcar să vedem o minimă decență din partea liberalilor. Când ai doar jumatate din ponderea PSD si spui că vrei să faci opoziție unită atunci nu te apuci să-l critici pe cel mare, nu propui trei premieri, îl lasi și pe cel mai mare ca tine măcar să-și spună și el părerea. E bine să avem partide cu personalitate, dar nici chiar așa.

Moțiunea de cenzură nu este inutilă pentru Guvern. Produsă chiar în timpul negocierilor cu FMI, această manifestație arată că filosofia contabilă a Fondului nu merge, că este nevoie de supape sociale. Dacă nu aș fi avut detalii de culise, aș fi putut crede că Guvernul și-a aranjat această manifestare împotriva sa. Dar nu este cazul, la inteligența strategică a Guvernului și întelegerea contextelor importante de către opoziție.

Moțiunea nu este inutilă pentru România. Atenție, urmează o variantă utopică! Dacă politicienii noștri, de la putere și din opoziție, ar avea organ pentru interesul național atunci, ar trece rapid încercarea repetată de a stabili un minim consens național, limitat în timp, pe câteva teme de urgența. Cea mai importantă este sprijinirea Guvernului pentru a nu fi îngenunchiat de FMI. Ar fi un dezastru pentru România! (Mă rog, încă unul!) La negocierile din aceste zile FMI refuză soluțiile de relansare economică, adica reducerea CAS și a cotei unice, cerând tăieri noi de costuri și mai ales privatizarea a ceea ce mai rămăsese de privatizat, ultimele resurse. Se perturbă definitiv echilibrul definit de raportul dintre proprietatea comună și cea privată în România. Este un lucru foarte grav și Guvernul trebuie sprijinit de opoziție să reziste presiunilor.

Moțiunea nu ține loc de dialog politic. Mai sunt și alte puncte necesare pentru un minim consens, măcar până la primăvară. Pentru asta, Guvernul și Președintele trebuie să facă primul pas spre căutarea consensului, chiar dacă opoziția ar părea că blochează dialogul. Aroganța puterii este cunoscută de când există stat, aroganta opoziției ține doar de umorile unor lideri, dar este mereu excitată de aroganța guvernanților.

Moțiunea nu a adus ceva nou, rezultatul era previzibil. Dacă citim sondajul pe care îl anexez analizei, veți observa că oamenii știau rezultatul final. Cred că și liderii politici îl știau. Nu am publicat sondajul înainte pentru că nu am dorit să fiu acuzat de manipulare. Dar studiați sondajul și veți vedea ce nivel de aspirație scăzut au oamenii, ce puțini bani le trebuie pentru a fi mulțumiți, ce greu o duc de la o zi la alta și apoi gandiți-vă ca ei deja știau rezultatul, lor le-a murit deja speranța că se poate schimba ceva.


SONDAJ DE OPINIE IRES
SANSELE MOTIUNII

Vocile şi limbile politicii

Goethe despre România noastră

Sigur, este o glumă de început, pentru a capta atenţia, mă refer la faptul că, acum mai bine de 200 de ani, Goethe îi scria unui prieten :

Precum un mare oraş, lumea noastră morală şi politică e subminată de căi subterane, de pivniţe şi canale, la ale căror conexiuni şi amplasări nimeni nu pare să reflecteze sau să se gândească; cei care ştiu însă câte ceva despre ele vor socoti mult mai lesne de înţeles că aici sau acolo, acum sau mai târziu, pământul se surpă, fumul se ridică printr-o crăpătură şi se aud voci stranii (subl. ns)

Pare foarte actual acest fragment, parcă este scris special pentru România, chiar dacă este scris înainte de Revoluţia franceză, deci are peste 200 de ani. Lumea noastră începe să se prăbuşească şi vocile pe care le auzim scoase la suprafaţă nu sunt totuşi nişte voci străine. Ne par stranii, cum spunea Goethe, dar noi le-am auzit tot timpul, sub forma unui ecou, ca o dublură a vocilor din politica şi viaţa noastră.

Ca să justificăm Revoluţia, am vorbit câţiva ani limbajul libertăţii, unii cu naivitate, alţii doar atunci când erau de faţa presa sau mulţimea. Mulţi au vorbit limbajul libertăţii din naivitate sau din speranţa că totul se va putea schimba, doar cu trecerea celor douăzeci de ani de rătăcire pe care magul roşu de la răsărit, Silviu Brucan, îi proorocise (credeam că nu va avea dreptate). În primii ani după evenimente (vedeţi cum ne-am speriat de cuvântul Revoluţie şi l-am lăsat să fie folosit doar de emanaţi) limbile s-au amestecat ca la turnul Babilonului, dar învăţam să vorbim singuri şi acesta nu era puţin lucru.

După 1996, venind opoziţia la putere, am vorbit cu toţii limbajul dreptăţii şi adevărului, credeam că, în fine, am terminat gâlceava, ne-am purificat şi următorul deceniu va fi cel al recâştigării demnităţii. Ne-au murit primele speranţe şi am învăţat limbajul sărăciei şi mizeriilor. Am înţeles că dincolo de vorbele lor, de steaguri sau logourile meşteşugite, politicienii se încurcă în propriile interese şi pot fi o povară pentru visul nostru de normalitate.

După 2000, ne-am crezut scăpaţi de inhibiţii şi îndepărtaţi de trecut, am sperat să facem ultimele deconturi cu trecutul şi să ne legăm vagonul numit România la locomotiva istoriei, mai precis la locomotiva modernizării, cea despre care credem că nu are marşarier şi că nu se opreşte niciodată. A venit acceptarea Europei şi umbrela NATO, iar resursele nebănuite ale naţiunii ar fi trebuit să ţâşnească spre cer, precum un zăcământ de ţiţei proaspăt descoperit. Am început să vorbim o limbă străină, un dialect bruxellez, şi fiecare dintre neologismele pe care le rosteam părea a fi aducătorul unei ploi de bani peste România, bani europeni, „adevăraţi” – cum spunea des un politician în campanie. Limba şi vocile noastre nu ne păreau a fi prea autentice, însă înterpretam asta ca un semn al schimbării şi al noului pe care îl aşteptam. Ne-am răspândit prin lume şi am interpretat asta ca un semn al adaptării noastre la lume şi al succesului. Am privit liberatea noastră de mişcare ca pe un drept natural, o parte a misecuvenismului cu care deja am început să ne obişnuim. În prima jumătate a deceniului au apărut multe mutre noi în politică, tineri sau maturi, unii au schimbat compoziţiile pozelor de grup, unii au propovăduit reforme, reformări, modernizări sau doar mersul spre normalitate, dar cei mai mulţi au fost înghiţiţi de pluton sau împinşi înapoi de unde au venit. În 2006, după cum vedem acum, i-a dispărut până şi dosarul lui Ion Iliescu din arhive. Nu cred că nea Nelu şi-a pitit dosarul, putea s-o facă în cei 12 ani când a fost cel mai tare om în stat. Semnificaţia este una mai profundă, trebuia să dispară trecutul unui fost comunist pentru că deja devenea o resursă în acest deceniu al bunăstării false, dar şi al nostalgiei după comunism. Era o resursă pentru alţii, cum a fost mai mereu în ultima vreme. În plus, euforia democraţiei şi suflul celor nou veniţi la putere într-o nouă tentativă de a elimina ultimele rămăşite ale comunismului din politică, se manifestă conform unei moralităţi proprii, pragmatic şi amorale. Comunist cum este, sau cum a fost, Ion Iliescu nu cred că a dat ordinul ilegal de a i se distruge dosarul, probabil că i-a fost făcut cadou de un politician de la putere care avea nevoie de sprijinul PSD. Este doar o presupunere, speculez aici, nu am nici o informaţie, poate ca asta ii place sa cred.

Partidele, inclusiv cele cu probleme de legitimitate, au început să arate o altă imagine. S-au creat marile speranţe pentru deceniile care vin: bunăstarea,, uninominalul, schimbarea clasei politice, meritocraţia si tehnocratismul. E adevărat că, din când în când, aveam semne că trecutul revenea, dădea lovituri de undeva din culise. Dacă te uitai la purpura roasă a jilţurilor puterii, vedeai că dispoziţia lor era la fel, doar că ocupanţii lor erau alţii. Începeai să vezi că odraslele foştilor iau locul părinţilor, că odraslele sefilor devin şefi pe nesimţite, că fiii arbitrilor arbitrează meciurile altădată arbitrate de taţii lor. Nu-i nimic, îţi spuneai, e doar o tranziţie, mai ciudată, ca la noi.

Euforia deceniului unu din noul mileniu s-a stins cu totul în doar doi ani. Când au început să se termine banii pentru Marele Traktir Politic National (MTPN) am început să ne trezim ca dintr-o beţie oarbă. Cum nu mai sunt bani? Uite cine ne conduce… Când a apărut această dictatură? Unde este libertatea presei, unde sunt patronii visători ai presei anului 1990? Ce-i cu tonomatele astea pe care patronii le mână din spate cu înjurături şi şuturi în fund?Dacă mă uit la mutrele nedumerite ale înţelepţilor noştri de azi nu mă pot opri să pufnesc în râs. Mulţi dintre ei au susţinut indecent şi luând drepturi de autor acestă stare de lucruri. Mulţi au creat-o, din păcate societatea noastră nu stochează mesajele trecutului, trăim doar în imediat. Este ciudată capacitatea noastră de disimulare. Uneori am senzaţia că prefăcătoria este o dimensiune importantă a spiritualităţii noastre, deşi se poate să fie universală. Doar că noi o alegem mai des, ne place minciuna mai mult decât asumarea responsabilităţii şi sinceritatea dintr-o explicaţie simplă şi obiectivă: niciodată societatea nu a premiat pe cineva pentru asemenea gesturi. Ba, din contră.

Ce limbă vorbim acum? Vocile stranii ?

Am uitat bruxelleza, peisajul s-a schimbat dintr-o dată. Au apărut la suprafaţă vocile stranii de care vorbea Goethe. Mahalaua politică a ieşit la suprafaţă peste noapte? Nu, prieteni, a fost tot timpul aici, aproape de noi. Mult mai aproape decât ne închipuim.

Câteva stenograme cu lideri politici, oameni de afaceri şi jurnalişti au dinamitat liniştea pe care ne încăpăţânam s-o proiectăm peste realitatea noastră.
Plecat pentru o săptămână din ţară, descopăr la întoarcere un peisaj schimbat. Nu prea citisem pe net ştirile şi nu aveam cum să bănuiesc că doar în trei zile se poate schimba într-atât. Un amic din armată îmi trimite un mesaj glumeţ:
“Ce faci ticălos mic, hahaleră de prieten ce-mi eşti? La noi se vorbeste déjà doar cu F… , doar cu P…, eventual cu M… Când o să te reîntorci să vezi ce greu o să te adaptezi, comunist liric ce eşti! Am vrut doar să te trag de brăcinar, ca de atenţie.

Mi-am adus aminte ceva ce am citit recent. În timpul războiului al doilea mondial, un german a ţinut un jurnal al modificărilor lingvistice din timpul Germaniei naziste. A constatat cu această ocazie că nu ideologia, discursurile, drapelele sau alte forme de discurs articulate produceau schimbări esenţiale asupra poporului german şi societăţii, ci un lucru mai simplu, cuvintele, noi sau reevaluate, frecvenţa lor şi folosirea în anumite expresii era mijlocul cel mai eficient de propagandă. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că era o propagandă mecanică şi inconştientă, un fel de darwinism semantic care se impunea încet, dar sigur, prin expresii izolate sau formule sintactice care îşi câştigă locul eliminând expresii mai puţin performante. Noul limbaj dă o luptă de vulgarizare, un adevarat război civil discret, dar care câştigă în fiecare zi noi teritorii. Limba învingătorului se impune nu pentru că este obligatorie, ci pentru că devine una din condiţiile de mediu, ca aerul sau ca apa.

Descoperim că discuţia despre stenograme este dusă în primul rând de cei care au ceva în comun cu ele, sunt în cele publicate deja, sau se află în cele care nu au apărut încă. Nu voi intra în acestă dezbatere, ea nu duce nicăieri şi se va stinge în curând. Fiecare dintre participanţii la polemică va încerca să uite cât mai repede acest episod. Unii pentru că au făcut indecenţa de a arăta nişte chiloţi murdari în public, ceilalţi pentru că este vorba despre chiloţii lor.
Noul limbaj este unul pornografic, vulgar, dar nu Sorin Ovidiu Vântu l-a instituit. Pe el l-am putea acuza cel mult pentru limbajul grupului său media, dar aici nu este cazul. Discuţiile cu politicieni şi cu unii angajaţi au loc sub semnul familiarităţii, limbajul este un indicator pentru relaţie şi mai ales pentru tipul de relaţie. Există mulţi politicieni în România care nu pot rezista 45 de minute la o conferinţă de presă pentru că sunt obişnuiţi să se exprime atât de liber în viaţa de zi cu zi, încât concentrarea pe discurs fara p… si f… este un efort titanic şi nu sunt siguri de rezultat.

Vedeţi ce forţă are acest limbaj, este repede adoptat, ziarele au fost pline de titluri cu expresii din stenograme, televiziunile şi reţelele de socializare, forumurile au debordat în pastişe. Şi eu am intenţionat să public pe blog o scrisorică către madame Politica, în noul limbaj. Deocamdată, mă bucur că am rezistat primei tentaţii. Parcă toată lumea aşteptase să se dea drumul la înjurătura adevărată, cea care spune organelor pe nume. Epoca sugestiilor fine, a păsăricilor prezidenţiale, a scrisorilor Elenei Udrea către Ludovic Or(g)an s-a dus.

Mogulii şi proiectele politicii

Sorin Ovidiu Vântu nu este inventatorul politicii noastre şi nici a acestor politicieni sau jurnalişti. Vântu este tot creaţia acestei lumi. Influenţa lui Sorin Ovidiu Vântu este mare, cu siguranţă. Nu pentru că a cumpărat politicienii cu snopul, nici pentru că a făcut agenda politică. Este mare influenţa şi ar putea rămâne aşa pentru că acestă lume politică a avut nevoie de el. Politicienii i s-au oferit pe tavă, mulţi îl priveau ca şi pe binefăcătorul lor. Nu cred că Vântu are în soldă politicieni mai puţini din tabăra anti-Băsescu decât dintre cei aflaţi la putere, cei care se dau acum fete mari. Este numai o problemă de selecţie a stenogramelor.

Multora le-a furnizat protecţie şi le-a oferit microfoanele şi camerele de luat vederi pentru a fi văzuţi. Dar le-a oferit şi altceva: simulacre de programe şi proiecte, subiecte de discurs. Ne-am făcut cu toţii, de jenă, că nu observăm ce a spus Vântu recent, că el încă din 2006 a lansat proiectul suspendării lui Băsescu. Nu cumva aceasta este una din cele mai ample acţiuni politice din ultimii 5 ani? Proiectul a furnizat mii de ore de discursuri, campanii, coaliţii, referendum, teme de campanie, programe comune. Nu cumva este cel mai tare proiect al politicii din ultimii cinci ani? Indirect, acesta a fost şi proiectul major al realegerii Preşedintelui Băsescu: lupta împotriva celebrului 322, a parlamentului ticăloşit, împotriva mogululilor sau tonomatelor, a dat temele şi pretextele pentru a câştiga încă un mandat de cinci ani, mandat care ţine la putere şi acum o guvernare care nu mai are nici o altă formă de legitimitate.
Vântu bravează, probabil, când a încercat să spună că i-a propus un program de reforme preşedintelui ca şi singură condiţie pentru sprijin, dar proiectul suspendării lui Băsescu, cu toate prelungirile lui, este un proiect major care a ţinut loc de politică.

Cel mai umilitor lucru pentru întreaga clasa politică nu este limbajul stenogramelor şi nici slujul la Vântu, ci faptul că Vântu, şi media în general, le-au oferit o vizibilitate care a ţinut loc de discurs şi de proiect politic. Cei mai mulţi politicieni stau pe posturile de televiziune şi vorbesc în aproape fiecare seară, dar nu au spus niciodată nimic serios, de care să ne aducem aminte. Beneficiază doar de ceea ce, în psihologia socială, numim efectul de simplă expunere.

Încă o observaţie, poate un pic trasă de păr, dar nu eronată total: dacă grupurile media ale mogulilor, cele care-i urmăresc pe politicieni şi dau în direct chiar şi când aceştia tuşesc, ar dispărea, să spunem, peste noapte, cea mai mare parte a politicienilor de la putere sau din opoziţie, ar trăi o dramă. Ar trebui să caute alte modalităţi de justificare a funcţiilor şi existenţei lor politice, nu doar hau-haul de la televizor. Cred că unii ar dispărea, alegatorii i-ar vedea nefardaţi, ar vedea că nu cunosc viaţa, ca nu ştiu să vorbească cu oamenii, că nu au nimic în cap, sau , mai rău, ar putea fi întrebaţi ce meserie au. I-ar vedea pe unii că sunt mici şi diformi, că au o mână mai lungă de la căratul genţii unui şef sau cine ştie ce alte defecte.

Până la urmă, dincolo de ilegalităţile sau imoralităţile din faptele lor, pentru care este normal să plătească în justiţie, mogulii sunt greu de înlocuit şi cred că acesta este lucrul care le va conserva puterea şi influenţa în viitor, pentru încă o vreme. Aici înţeleg nedumerirea lui Vântu din textul unei stenograme: ce l-o fi apucat pe Băsescu să vrea să-l belească pe el, când ar fi putut fi folositor în orice program al presedintelui?

Nu vă impacientaţi, staţi la locurile voastre, nu se schimbă nimic!

Noul limbaj vorbeşte de la sine despre pivniţele şi canalele unde s-a zămislit politica noastră. Cele care au însoţit-o mereu şi o să o mai însoţească încă. Pentru că nou, faţă de ceea ce a scris Goethe, este că acum pivniţele şi canalele care se dărâmă, sunt repede construite la loc, camuflate bine, pentru că acolo se află miezul politicii noastre.
Noul limbaj vulgar se impune repede, pentru că este limbajul nostru de zi cu zi, este limbajul relaxării noastre. Un politician bătrân îmi explica odată de ce trebuie să mă duc eu la televizor, nu el: tinere, tu eşti profesor în civilie, ai fost obişnuit de la început să spui 100 de cuvinte fără a pune semen de punctuatie cu p…Noul limbaj nu este oglinda unei lumi, este chiar parte a esenţei unei lumi politice a subteranelor. O lume prin care unii au trecut dinspre comunism spre capitalismul de azi. O lume din care au fost aduşi minerii să planteze panseluţe, de unde au fost pregătiţi marii lideri, liderii sindicaliştilor, de unde s-au săpat canale pentru a fi devalizate băncile, unde au fost şcoliţi capitaliştii noştri. Tot aici sunt fabricaţi disidenţii şi eroii bătăliei pentru civism şi democraţie.

Ar fi mirosit a canale şi mai tare în viaţa noastră publică dacă nu ar fi luminile reci ale platourilor de televiziune care mai curăţă ce se poate curăţa, mai parfumează pe ici, pe colo.
E adevărat că s-a ridicat un capac de canal şi a început să miroasă urât, dar el va fi repede pus la loc şi sudat cu grijă, ca şi atunci când a venit George W. Bush la Bucureşti să vadă curcubeul înălţat magnific peste ţară. Se vor mai surpa din subterane, dar nici nu mai este nevoie de foarte multe pentru că, deja, mulţi din oamenii grotelor au fost validaţi şi se află sub lumina reflectoarelor.

Dragi concetăţeni, staţi la locurile voastre, nu s-a întâmplat nimic! Cuvintele urâte vor fi închise înapoi în cutie. Vă mai amintiţi?: "Vorbeşte-le, vorbeşte-le" ("Talk to them, talk to them"), and they urged the crowd "Staţi liniştiţi la locurile voastre" ("Stay quiet in your places") … Priviţi, Wikipedia e cu noi!

România oamenilor invizibili

(Rânduri pentru Iurie Darie si Anca Pandrea)




Când am văzut (fugitiv) o fotografie cu Iurie Darie si soția lui, Anca Pandrea, am simțit o jenă care m-a făcut să închid repede fereastra deschisă pe net. Câteva zile zile am fugit chiar și de știrile fără imagini de la controversatul pictorial. Era ca şi cum ar fi trebuit să suport vederea tatălui meu sau mamei mele în posturi indecente. Goliciunea bătrâneții este vecină hidoșeniei morții. Este spaima descompunerii care ne înfrigurează, ne aduce în față pustiul şi golul. Mi-am făcut câteva notiţe într-un carneţel, dar am plecat într-o călătorie, unde urma să mă decid dacă mai scriu sau nu. Dar, întors acasă, prima ştire pe care am descoperit-o când am deschis mac-ul a fost cea după care Iurie Darie şi soţia au pozat din nou pentru un salon de înfrumuseţare din Bucureşti.

Am văzut furtuna mediatică și fariseismul, ipocrizia, mârlănia multora dintre cei care și-au dat, docți sau îngrijorați, cu părerea, datul cu părerea fiind un sport național. Dacă înțeleg jena fiului, regizorul Ducu Darie, modul în care s-au năpustit ceilalți asupra bieților oameni mi-a adus aminte de scena în care Bubuliba lui Zorba moare şi camera este devastată de babe contorsionate şi cernite, adevărate metafore ale morți care sfârtecă totul. Au vorbit toți ca Iurie Darie are Alzheimer, că nu este în toate facultățile mintale, că este împins de femeie la rele, iar e femeia de vina, de la Ceaușescu sau mai dinainte, pentru tot ce nu ne place în țara asta. Fane Jeg, fotograful, este un tip onest și a explicat că el nu a avut nici o contribuție, ca nu i-a incitat în nici un fel pe bătrâni, că nu i-a manipulat în nici un fel. Pur și simplu, ei au condus ostilitățile în realizarea acestui pictorial.

Iurie Darie a jucat în peste 40 de filme, a făcut seriale de televiziune. A stat peste o jumătate de secol în fața oamenilor, pe scenă sau pe platourile de filmare. A dat viață personajelor, s-a simţit iubit, a fost confundat cu eroi din istorie sau literatură, a fost bunicul povestitor pentru generatii de copii, a cântat , a dansat, a desenat pentru copii. A fost bunicul din prima telenovela românească, a fost mereu vizibil. Dintr-o dată însă, a ajuns la 80 de ani şi a devenit invizibil. Nu a rezistat stării de aneantizare, excluderii, morții lente prin uitare.

In sociologia ultimilor ani apare tot mai des conceptul de invizibilitate socială (social invisibility). Definit puţin diferit în America sau Europa, conceptul desemnează fenomenul în care unii indivivizi din societate se află în situaţia de a nu fi recunoscuţi ca membri ai unui grup, ca elemente ale lumii sociale. Sociologii vorbesc de mai multe forme de invizibilitate, de la cei care sunt pierderile colaterale ale competiţiei economice, cei pauperizaţi, la cei care nu apar pe lista angajaţilor sau cei care nu au acte sau drepturi de şedere într-o societate. Sunt mulţimi despre care nu putem spune că sunt grupuri, sunt mai degrabă o sumă de indivizi. Drama invizibilităţii nu ţine de indivizi, este generată mai mult de regulile sociale. Este o formă de aneantizare a fiinţei unor oameni, căci a trăi în societate înseamnă a trăi împreună, într-un minim contact cu ceilalţi.

Invizibilitatea este o formă de dezumanizare, de alienare absolută. Individul este lăsat absolut singur, fără mijloace, în mijlocul unei concurenţe unde nu are nici o şansă, nici un mijloc pentru a se descurca. Logica invizilităţii înseamnă pierderea calităţii sociale. In păstrarea calităţii sociale, munca joacă un rol foarte important, chiar pensia înseamnând păstrarea individului într-un grup care are o legătură cu ceilalţi, până şi protestul sau lupta însemnând participare la viaţa altora, sau participare la viaţă alături de alţii.

Cei care sunt vizibili social înseamnă că au trecut proba socială a recunoaşterii. Dar vizibilitatea nu este o calitate naturală a vieţii sociale şi umane, ea se construieşte prin reguli şi mai ales prin experienţă. In fond, identitatea socială se naşte prin recunoaştere mutuală, cum spune Paul Ricoeur, în două faze: recunoastere ca identificare şi recunostere mutuală, ca acceptare. Un mare sociolog al granitei dintre secolul XIX lea și secolul XX, Georg Simmel, spunea în acest sens că ochiul este organul nostru sociologic prin excelenţă, deoarece caută mereu privirea celuilalt, provocând recunoaştere, chiar la reciprocitate. Recunoasterea reciprocă devine astefel recunoaşterea reciprocă a demnităţii, ne recunoaştem astfel demnitatea unul altuia.

Actorii români au fost nişte mari eroi ai singurătăţii noastre din epoca comunistă. Erau puţini şi indiferent ce jucau, pe scenă sau în filme, erau înconjuraţi de oameni mereu. Erau parcă nişte profesionişti ai simulării, noi doar amatori, dar îi iubeam cu toţii. Nu erau nişte simpli profeşionişti în regimul vechi, erau nişte semizei, ca şi la grecii antici, Olimpul lor fiind undeva între cer şi pământ. Acum ei trăiesc drama invizibilităţii sociale, nu datorită pensiilor mici, penibile, ci mai ales pentru că societatea se uită „prin “ ei, nu-i mai localizează, nu-i mai vede.
Intr-o societate a individualismului si egoismului, a unei viziuni radicale pe care guvernanţii o numesc a fi de dreapta, multe foste fiinţe sociale astăzi sunt pierderi colaterale pe care le abandonăm fără măcar o vorbă sau o justificare. Tot mai mulţi români sunt fiinţe fără identitate, fără voce, fără figură. Devin un număr de înmatriculare ca şi cod numeric personal, sau nici măcar atât, sunt nevăzuţi, sunt uitaţi la marginea societăţii. Ei devin atât de străini că nimeni nu-i mai observă, nimeni nu-i loveşte măcar cu piciorul în coaste, ca şi pe câinele bătrân care-ţi stă în cale pe trotuar. Sunt mulţi oameni care nu revendică pensii nesimţite, nici stipendii, vor doar recunoaştere, vor participare la viaţă alături de noi. Unii vor doar nişte mesaje, nişte semne că sunt şi ei parte a nefericirii generale, parte a tristeţii comune, a dramei colective

Sunt milioane de oameni uitaţi într-un estuar sau într-o margine de lume românească. Ei fac semne disperate, caută să dea “probe de viaţă”, cum se spune savant în cazurile de terorism, mediatizate tot mai mult în ultima vreme. Milioane de oameni şi-au pierdut şi speranţa că li se va răspunde la gestul de a mai face din mână, de a striga cu disperare, sau de a se lovi cu capul de pereţi singurătăţii de zi sau de noapte. Nu le răspunde nimeni, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i aude. Ne-am obişnuit cu acest spectacol sau am fost convinşi că aşa este normal, aşa este în capitalism.
Iurie Darie şi soţia lui au gustat probabil din acest infern al uitării, al existenţei invizibile. Şi atunci femeia, mai curajosă, ca toate femeile, l-a luat de mână şi i-au propus să joace, să dea semne de viaţă, cu riscul de a şoca, cu riscul ruşinii de a fi puşi la zid. Ei parcă ne spun: Râdeţi, faceţi ce vreţi, dar lăsaţi-ne să trăim alături de voi! Prefaceti-vă măcar că ne vedeţi, daţi-ne un semn pe zi că nu suntem morţi, indiferent de ce natură este acel semn al vostru! Ca şi până acum, deşi poate acum nu ştiu, joacă un rol, joacă în locul unor milioane de oameni. Sunt personaje tipice, încarnează disperarea a milioane de invizibili, de toate vârstele, de la oraşe şi sate, cum se spunea înainte, când erau regi ai scenei.

PS. Draga Iura, draga Anca, deşi nu m-am uitat prea atent la fotografiile voastre, să ştiţi că v-am văzut. Am văzut că trăiţi, că ochii voştri nu au îmbătrânit deloc, chiar dacă sunt ascunşi din când în când după lupa unei lacrimi căzătoare. Stiu că nu aţi murit, ştiu că vă iubiţi, ştiu că acest lucru este cel mai important de pe pământ. Şi sunt sigur că nu aveţi nevoie de mai mult din partea noastră, o societatea bolnavă de Alzheimer social. Cu prietenie, Vasile Sebastian Dâncu.

Where are you from?

După ce calătorești o săptamână prin câteva capitale europene pe care, de altfel, le-ai mai văzut de câteva ori, ceea ce îți rămâne în urechi este o întrebare pe care ai auzit-o de zeci de ori. De unde ești, se aude întrebarea, spusă cu accente diferite, cu prescurtări, cu speranță, cu răceală sau cu teamă. Uneori ai senzația că interlocutorul nu așteaptă răspuns, vrea doar să spună ceva, cu subînțelesul că este și el de undeva, dintr-un loc care seamană cu locul tău de naștere, deci că te înțelege.

Te întreabă asta bagajistul de la marele hotel din centru, care poate fi român, turc, sârb, moldovean sau bulgar. Te gândești că te întreabă pentru a vedea dacă va primi după ce ajunge în camera o bancnotă, o monedă sau doar un multumesc rece. Nu scapi de întrebare nici când te urci în taxiul spațios pentru a face un tur al orașului. Aici însă întrebarea este parcă mai profesionistă, mai filosofică și mai profundă. Taximetristul este un expert în social, un adevărat sociolog și expert în disimulare. Cu el nu te poți juca, ești captiv în mașina lui și te poate întreba, îți poate cere detalii, dacă cumva nu îi convine răspunsul. Taximetristul îți va da detalii despre țara din care spui că vii și va găsi poate și aspecte pitorești pe care să ți le povestească pentru ați face plăcere.

Dacă intri într-un magazin de bijuterii sau de ceasuri scumpe și vânzătoarea nu te-a observat la timp, în momentul în care se sperie că ai 1.94 și este singură cu tine printre diamante, te intreabă scurtat … are you from? și simți că îi este frică și vorbește doar pentru a reuși să îți blocheze o agresivitatea sălbatică, atavică, pe care o aduci cu tine din pădurile Orientului. In magazinele de branduri mai scumpe dacă nu ești salutat în rusește, esti întrebat de unde vii, exact în momnentul în care mângâi cu dosul palmei vreun pulover sau un sacou de cașmir.

Te pot întreba și localnicii bătrâni cu care se întâmplă să intri în contact. I-am dus odată unuia o plasă grea de cumpărături până la mașina parcată departe de mall și după ce și-a revenit din uimirea că nu am fugit cu detergenții și pastele mi-a pus acesta întrebarea ca un semn de mulțumire că nu sunt la fel de barbar precum mă recomandă AND-ul cultural. De regulă, batrânii europeni se uită la tine cu ușoară suficiență, dar și cu un fel de dispreț care ar trebui să-ți transmită fără echivoc că nu ar trebui să faci prea mulți purici pe-acolo, fiindcă este vorba de o comunitate pe care au construit-o ei pentru copiii lor, nu pentru străini.

De unde să vină acestă obsesie a căutarii originilor? De ce nu se întreabă oamenii între ei ce etnie au, ce profesie, cum îi cheamă? Oamenii cred că locul de unde provenim este mai important decât toate celelalte lucruri și că acest lucru poate vorbi despre tine în modul cel mai serios. Țara din care vii, pământul și societatea în care te-ai născut se presupune că își pun aprenta definitiv asupra ta, fiind cei mai buni indicatori de personalitate.
La cei străini ca și tine, întrebarea este un cod de recunoastere, un fel de parolă. Fiind departe, printre străini, imigranții se caută unii pe alții, își fac semne discrete de recunoaștere. Bastinașii pun o barieră prin acestă întrebare ori poate, în mai rare situații, întrebarea marchează o acceptare, în pofida unei diferențe pe care o facem vizibilă prin acest răspuns.

Dar ce răspunzi, tu, călătorule,românule, la această întrebare-stereotip, aproape un cliseu lingvistic? E ușor de întrebat însă răspunsul nu e usor de dat, el nu este un act reflex. Te uiți fulgerător la cel care întreabă și încerci să detectezi intenția cu care întreabă sau tonalitatea din voce pentru a vedea dacă întrebarea vrea să valorizeze răspunsul sau este doar o încercare de a se confirma o nouă imagine negativă despre țara ta. Uneori poti să tragi de timp întorcând întrebarea …Dar tu? Știi încă din acel moment că tot va trebui să răspunzi și asta se va întâmpla peste cateva secunde, după ce o să primești răspunsul.

I-am spus odată unui olandez fudul că sunt din … Europa și mi-a aruncat o privire arogantă de parcă Europa era deja un continent născut și crescut de mămica și tăticul lui, pe canalele din fundul curții.

Dacă treci de acele momente și spui …I’m from Romania, poate apărea suspiciunea ta față de tine, oare am spus destul de hotarât, ori poarte am ezitat, mi-a fost rusine cu țara mea. Dacă cumva ai spus că esti din Moldavia sau că ești polonez, te poate cocoșa responsabilitatea că nu ești un bun patriot și nici un bărbat destul de vertical. Dacă ai spus ”Transylvania” unii vor zâmbi cu înțelegere europeană, dar în camera de hotel nu vei adormi liniștit, din aceleași motive.
Dar dacă spui cu mândrie ”Sunt din România”, cu accent românesc, nu Romania, nici Roumanie, atunci poate te întrebi despre ce ai vorbit, din care Românie ai spus că ești. Sunt mai multe locuri de unde esti, nu poți transmite asta cu exactitate, la o întrebare care este imprecisă în esență este greu să răspunzi doar printrun cuvânt. In mintea și inima noastră sunt multe variante de Românie. Sunt multe locuri unde ne-am născut sau am renăscut. Sunt locuri de care am fugit, unde nu era România noastră, locuri pe care nu le recunoaștem nici acum.

Dar drama răspunsului la nefericirea asta de întrebare este că trebuie să optezi, să răspunzi sau nu. Nu poți face selecții. Nu ai cum să spui că tu ești din Romania profundă, iar cei pe care nu-i placi vin din Romania superficială, vulgară. murdară sau coruptă. E ca în iubire, pe celălalt trebuie să-l accepti cu totul, în îmbrățișare, să-i iubești și defectele. Nu ai cum să explici că tu vii dintr-un colț de Românie civilizată, nealterarată. Ești din România sau nu ești. Ești vinovat de tot ce e rău, ești premiat pentru tot ce este perceput ca bun și frumos. Aceasta Românie nu se imparte după partide, nici după ideologii, nici chiar după geografie. Este România pe care o purtăm în noi și se schimbă odată cu noi, cu viteza cu care credem noi că trebuie să ne adaptăm lumii civilizate.

Trebuie să ne gândim mai bine înainte de a răspunde? Nu, din contră, mai bine răspundem fără reticență și ne gândim pe urmă. Să ne gândim la ceea ce trebuie făcut cu România, pentrucă iar vine întrebarea asta cretină și ne scoate din reverie și exceptionalism.

Moartea ca spectacol

Aștept de câteva luni să se termine scandalul sinuciderii Mădalinei Manole pentru ca să pot să scriu linștit despre o isterie care a trecut. Din nefericire, isteria nu se dă dusă. Sinuciderea Mădălinei Manole a isterizat o Românie care de ceva vreme nu mai avea evenimente cu potențial de emoție participativă. Au fost doar inundațiile și veștile rele despre tăieri de pensii și salarii care i-au impins pe oameni și mai mult spre spațiul privat. Obosiți să-i înjure pe guvernanți, românii au găsit în moartea unei artiste o perfectă ocazie pentru a se pune împreună în fața televizoarelor. Au mai fost și alte morți ale artiștilor în ultima vreme, chiar și sinucideri. De ce însă s-a întamplat doar acum o audiență de două milioane de telespectatori la înmormantare și milioane de internauți interesați? În loc să ne isterizăm inutil poate că ar fi fost mai interesant să căutăm similarități sau să analizăm fenomene de spectacol al morții din alte societăți.

În ultimii ani avem un caz clasic din Marea Britanie. Jade Goody, o tânără, a făcut în 2009 un show de mare succes din transmiterea degradării ei fizice generate de un cancer de col uterin. A fost felicitată de premier pentru acțiunea de promovare a consultului și acțiunea de promovare a prevenției. În urma ei au rămas copiii de 4 și 5 ani, cu câteva milioane de lire sterline, de la care au început să se bată familia și cei doi tați. Societatea britanică a instrumentat spectacolul morții în beneficiul unei idei educative alăturând acestuia o strategie de promovare a unei practici colective de prevenție.
La noi, din păcate, avem doar isterie pură, emoție și delir colectiv necontrolat. Suntem atât de bogați încât ne permitem luxul de a nu învăța nici din bucurii, dar nici măcar din eșecul final, adică din moarte.
D
in isteria de săptămâni întregi care s-a derulat pe ecrane m-a șocat încă ceva. M-a șocat faptul că nimeni nu s-a gândit la fenomenul sinuciderii ca la un fenomen social, nici jurnaliștii, nici psihologii, nici o formă de reflecție nu a integrat-o pe Mădălina în plutonul sinucigașilor. Am fi aflat, de exemplu, că fenomenul sinuciderii nu este unul chiar excepțional, anual cifra este relativ constantă în Romania: puțin sub 3000 de români îsi pun capăt zilelor. În lume, anul trecut s-au sinucis 1 milion de oameni. Cu excepția Chinei, în toate țările sinuciderea este mai degrabă o specialitate masculină. Barbații recurg la mijloace de sinucidere mai violente, cei de la țară se sinucid mai frecvent decât orășenii iar, de departe, ziua de luni este cea pe care o aleg cei mai mulți pentru a se sinucide.

Sute de mii de comentarii au blocat media și internetul mai bine de o săptămână. Unii au vorbit despre vitejia Mădălinei, gestul ei eroic, alții despre lașitatea ei. Colegii ei, artiștii, au căutat să se arate vinovați, colectiv sau individual. Toți au arătat cu degetul spre media, spre impresari, televiziuni sau public pentru că îi uită prea repede pe artiști. Mirabela Dauer, cea cu țigara uitată în scrumieră, a spus la o televiziune că ne-ar împușca pentru cât rău i-am făcut Mădălinei noi toți, familie, apropiați sau public. Evident, televiziunile ne-au spus că Mădălina s-a dus să cânte la îngeri, dar au luat și amenzi așa zise ”usturătoare”. CNA a hotărât să amendeze Antena 1 cu 10.000 lei, Antena 3 şi Realitatea TV cu câte 7.500 lei, TVR 1 şi Kanal D - 5.000 lei, să someze B1 TV, Naţional TV, OTV, Prima TV şi Pro TV şi să atenţioneze Antena 2 pentru modul în care au difuzat informaţiile despre sinuciderea Mădălinei Manole. Majoritatea amenzilor s-au dat pentru prezentarea amănunțită a unor tehnici de sinucidere. Bineînțeles, a apărut repede și o carte despre moartea Mădălinei, melodiile ei s-au vândut foarte bine câteva luni. Nu a lipsit nimic, o Românie răvășită a rămas în urma ei, a fost un test major pentru România, cum a scris un jurnalist oltean.

Spectacolul morții se vinde foarte bine, moartea este usor de etichetat, împachetat și livrat publicului. O pulsiune distructivă spre care ne împinge Tanathos este regizoarea cea mai bună pentru grotescul spectacol a refacerii unui ritual al sfârșitului. Uităm să celebrăm viața și spectacolul ei de fiecare zi. Ne lasă reci spectacolul nașterii puiului de om, maternitățile devin locuri de transmisie TV doar atunci când vine moartea în vizită.

Acum cateva zile am văzut o mamă plecând de la la o maternitate din Cluj. Avea în mâna o plasă de rafie sărăcăcioasă cu ceva haine și nu era așteptată de nimeni la intrare. Ținea în brațe un copil și nu cred că avea bani pentru taxi. Poate că soțul trebuia să stea acasă cu ceilalți copii si nu avea cum s-o aștepte, poate era un copil din flori. Se îndepărta printre trecători cu comoara în brațe și nu o aplauda nimeni, nu îi lua nimeni interviu. Era frumoasă și înfășura orașul într-un zâmbet cald. Avea o lumină pe față care o făcea să arate ca o zeiță. Era în acele moment cea mai frumoasă femeie din lume. Își purta în brațe comoara și nu astepta nici aplauze, nici recunoaștere. În jurul ei, un râu de furnici negre, mohorâte, se îndrepta spre televizoare pentru a se bucura de spectacolul morții.

Am putut și eu sa-mi închei textul despre moarte ca spectacol, pentru că moartea devenise în acea zi un spectacol minor. Un spectacol ucis de cea mai frumoasă femeie din lume.

PRIMUL SEMN

In fine, o prima initiativa pentru un proiect de integrare a romilor. Nu e guvernamentală, dar merge. O reactie a societatii noastre la scandalul international, la ingrijorarea romanilor din strainatate că li se va limita dreptul de libera circulatie.
Dacă civilizatia ar fi o distractia perpetua, un bal, un chef, o paranghelie, atunci noi am fi o germanie sau o japonie. Si nu am avea probleme cu PIB-ul, nici cu pensiile.

PS.
Chapeau bas (dar nu cu fata in sus si nu pe trotuar) pentru Unchiul Sapro si Miruna. Clipul e senzational.

La ce bun poeții ?

La ce bun poeții în vremuri de restriște? Versul romanticului Holderlin ne vine în minte de câte ori ne trezește din mecanica existențială vreun poet. Când un prieten îmi trimite un volum de versuri este ca o piedică din copilarie. Te ajuta să tragi o trântă de-ți sare borșul pe nas. Ti se face rușine, cel puțin în prima fază. Tu de ce nu ai mai scris, de ce te indepărtezi de poezie? Poate găsești o explicatie, năroadă, cum ar spune îngerul Nichita: eu nu sunt vinovat, poezia a fugit de mine!
Nu scapi de întrebare, deschizi volumul și trebuie să recunoști că ai rătăcit cărarea, că ți s-au uscat cuvintele pe buze și te-ai blocat printre lucruri. Tânărul meu prieten FLAVIU GEORGE PREDESCU mi-a trimis ultima lui carte de poezie:” Moartea prematură a unei veri”. Primul meu gând, ereticul de mine, a fost să-i cer permisiunea să pun nume viitorului meu volum de eseuri ”Moartea prematură a unei țări”.

Dar am citit și recitit volumul lui si acest lucru mi-a luminat o duminică întreagă. Uitasem anumite cuvinte, nu mai recunoșteam anumite culori ale toamnei, uitasem durerea surdă a unor plecări. Eu, asa-zis analist, lucram la un studiu despre nevoia de reprezentare a femeilor in functii politice și administrative, iar el, tânărul poet, mi-a făcut praf munca mea încă neterminată, demonstrând că până și femeia absentă, care nici măcar nu poate dărui iubire , merită cântată în versuri ca o zeiță.

Este un vorba despre oameni în aceasta carte, ne avertizează poetul de la început și nu este nici o obraznicie, căci noi vorbim doar despre subiecti, populatie, indivizi, contribuabili, pietoni, electori, victime, telespectatori ...

Flaviu, prietenul meu, scrie despre căutarea iubirii si despre o lume împărțită la doi. Nu credeam că un esantion asa redus poate fi atât de reprezentativ. Nu creadeam că un tanar poet ardelean poate să se scrie atât de frumos despre Bucurestiul ca o faleză. Flaviu scrie și trăiește fără să facă selecții de cuvinte sau de situații, fără să refuze, fără să stilizeze. Cu o sinceritate care pe mine, cititorul, mă intimidează la început, nu știu s-o primesc, pentru care nu știu ce îmi va cere în schimb. Dar poetul nu ne cere nimic, poetul doar povestește iubirea, ca să nu credem că suntem singuri.

Multumim frumos! Aproape uitasem .....



http://fpredescu.wordpress.com/






nichita stanescu, despre poezie
Asculta mai multe audio diverse

am mai scris asta ...

Energia visului în politică

Friedrich August von Hayek spunea într-un interviu de batrâneţe că, după o viaţă de polemică îndreptată împotriva stângii, a constatat totuşi că îi invidiază pe economiştii de stânga pentru un lucru: economiştii de stânga sunt vizionari, işi permit să imagineze, să proiecteze viitorul. Marele economist de dreapta spunea că dreapta e mai raţionalistă, mai contabilă, mai închistată şi, de aceea, mai puţin atractivă.

Multă vreme m-am gândit la ceea ce spunea marele filosof şi economist, laureat al Premiului Nobel pentru economie in 1974 , dar nu am găsit corespondenţe în politica de astăzi. Pentru că dreapta a rămas la fel de contabilă, dar stânga şi-a pierdut din energia creatoare peste tot în Europa, dar şi în lume.

Dacă ne referim la România, atunci vedem că, de aproape două decenii, stânga românească, sub conducerea unor politicieni proveniţi din vechiul regim, a tăcut timorată sau a încercat să se justifice prin pragmatismul cifrelor de buget sau a procentelor de creştere. Vom creşte salariile cu 50%, vom dubla pensia sau alocaţia, vom face x kilometri de drumuri, vom construi 6000 de apartamente. Stânga s-a luat la întrecere cu dreapta în promisiuni, iar aceasta nu a avantajat-o pentru că dreapta este, prin natura ei, conservatoare şi lipsită de imaginaţie. Dreapta este tradiţionalistă, raţionalistă, căutătoare de profit, nu promite salvarea sau mântuirea. Poate că liderii stângii de la noi au avut o inhibiţie generată de utopiile omului nou sau ale societăţii comuniste, acel paradis unde fiecare urma să primească dupa nevoi în timp ce va contribui după posibilităţi, lucru explicabil. Dar persistenţa acestei sărăciri a mesajului nu se mai justifică după două decenii de democraţie.

Deşi ne-am îndepărtat mult de acele momente, proiectele stângii au rămas la fel de inhibate. Politica noastră are cotele de neîncredere de astăzi şi pentru că stânga românească ignoră energia pe care o poate aduce visul în politică. Politica este un mijloc prin care trebuie să potenţăm capacitatea oamenilor de a visa la o lume mai bună, la o societate mai dreptă, la o lume cu mai multă libertate pentru individ sau cu o mai mare egalitate de şanse.

Obsesia de a pune mâna pe putere cu orice preţ, de a elimina adversarul politic de la ciolan, nu ajunge pentru a crea optimism, bunăstare şi entuziasm , ţeluri pentru care oamenii trebuie să rişte, să investească, să folosească mai multă energie pentru a aduce viitorul mai aproape. Un proiect de stânga trebuie să creeze entuziasm, trebuie să descătuşeze energii. Pâna la urmă, politica este şi un spectacol care poate crea o nouă realitate. Un politician carismatic, dedicat unei viziuni, unui proiect construit pe speranţa unui viitor mai bun, poate trage după el oamenii spre o altă etapă din viaţa unei comunităţi.

Când politicianul vorbeşte doar despre dezastrul pe care îl aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfarşi decât dacă el va veni la putere, moment în care îi va băga în puşcărie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevărat, publicul se va uita în campanie la meciul de wrestling dintre stânga şi dreapta (regizat sau nu), iar după terminarea meciului se va duce cu gamela la uşa guvernului sau primăriei pentru a primi ceea ce i-a promis învingătorul.

Raţionalismul şi stilul „managerialist” de împărţire a PIB-ului au distrus potenţialul de influenţare pe care-l are politica. La noi, s-a mers mult mai departe, satele şi cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleţi, cu pungi de alimente sau cine ştie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tău, îţi dau o bere şi patru mici, sau un litru de ulei şi un kilogram de zahăr. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine ştie ce, cetăţene, am plătit preţul votului înainte, ca la bordel!

Realismul politic al stângii şi dreptei îngustează câmpul de posibilităţi, ciunteşte realitatea şi handicapează politica. Nu pledez pentru utopie, dar politica este comunicare, iar partea de vis a politicii este responsabilă pentru mobilizarea, pentru participarea oamenilor la eforturi colective (inclusiv sacrificii). Sigur, oamenilor trebuie să le spunem adevărul, dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură şi răzbunare, un ton agonistic nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mică parte din populaţie.

Stânga ar trebui să probeze că visul oamenilor de a trăi mai bine este realizabil, că deşi viaţa nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă şi talent investite în acţiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună?

Când Martin Luther King a folosit formula „I have a dream” el a lansat un proiect politic antirasial pe care astăzi Obama încearcă (sau declară că încearcă) să-l transforme într-un proiect planetar de construcţie a unei lumi mai drepte, mai echitabile, dincolo de inflaţie, deflaţie, stabilizare sau creştere. Nici atunci nu era uşor de imaginat egalitatea între rase, nici astăzi nu este uşor de imaginat o ordine mondială justă, un parteneriat cinstit, în numele umanităţii, între cei bogaţi şi cei săraci, între cei mici şi cei mari. Dar pentru ca un vis să se realizeze în politică, mai întâi cineva talentat, carismatic, trebuie să-l aducă în faţa oamenilor.

Stânga are şi o altă postură, care o poate înnobila: stânga poate visa pentru alţii, stânga este obligată să viseze pentru alţii, dacă îşi respectă menirea. Ea trebuie să-i reprezinte pe cei cu resurse puţine, pe cei care au pierdut competiţia şi poate nu mai au energia să viseze, să-şi imagineze un viitor frumos pentru care merită să trăieşti, pentru care merită să faci sacrificii pentru a da educaţie copiilor.

Din păcate, nici măcar oamenii de stânga nu cred în posibilitatea unui discurs de stânga care ar putea crea un consens imaginar , consens care ar putea fi punctul de plecare în schimbarea la faţa a României.

De ce se întâmplă asta în România? Simplu, stânga modernă nu se naşte prin decret într-o ţară postcomunistă. Este nevoie de un câmp de dezbatere de stânga, de o polemică stânga – dreapta, pe teme serioase nu doar penibila controversă legată de cota unică. Există o nevoie a unei veritabile dezbateri despre stânga, dezbatere care nu a avut loc până acum. De câteva ori s-a discutat, dar discuţia a fost substituită de dezbateri despre guvernare de stânga. Din păcate, discuţia despre stânga şi rolul ei, este blocată chiar şi în Europa de confuzii, incoerenţe, neinţelegeri şi presiunea dreptei.

Presiunea asupra stângii este foarte evidentă în următorul exemplu:
„Ideea numită socialism este moartă şi intelectualii francezi care au încercat să facă din colectivism un lucru respectabil se ascund. Este un mare eveniment pentru civilizaţia occidentală. Partea culturii franceze care este inspirată din socialism este şi va rămâne o nulitate mondială. Dar Franţa a început să se îndepărteze de scursurile acestei ideologii insipide pentru a işi reocupa locul său, cel al unei societăţi mândre şi realizate” .
Éditorial du Wall Street Journal din 31 octobrie 1983, citat în Libération din 2 noiembrie 1983.

În România a fost complicat de a contrazice pe cei care se autintitulau ca fiind adevaraţii reprezentanţi ai stângii. Nici măcar polemica dintre PDSR şi PD, partide de stânga la un moment dat, ramuri rupte din copacul FSN, nu a adus contribuţii decisive la naşterea unui curent de opinie solid de stânga.

Există şi un bruiaj continuu al distincţiei dintre stânga şi dreapta. Bruiajul distincţiei stânga-dreapta nu are ca agent doar ideea „sfârşitului ideologiilor” , falimentată deja, ci şi ceea ce am putea numi eclipsa distincţiei. În ultimii 25 de ani ea se face prin golirea de conţinut a conceptului în cadrul unor încercări de depăşire: axa Blair-Schroder. Deşi fără un succes prea mare, constant apar încercări de a repoziţiona partide sau candidaţi pe centru (nici stânga, nici dreapta) şi chiar programe care încearcă să aducă alte unghiuri de vedere şi problematici transversale, cum a fost şi este încă un curent numit „ecologie politică” şi care pune în centru ideea raporturilor complexe dintre om şi natură din perspectiva resurselor şi a progresului uman.

Invenţia centrului nu rezistă dinamicii şi complexităţii jocului politic, poate că centrul politic nici nu există. Centrul este un loc în care se refugiază sau îşi trag sufletul diverşi politicieni, de stânga sau de dreapta, în perioade de criză economică şi socială.

Nu cred că are rost să ne pierdem în complicatele discuţii despre criterii care diferenţiază stânga de dreapta politică. Cred, alături de Norbert Bobbio, că egalitatea este steaua polară a stângii, criteriu care rezistă timpului.

Pare evident: nu există încă în Romania o cultură de stânga veritabilă, consolidată. Acest lucru influenţează prestaţia partidelor, dar şi mişcările electoratului. Tabloul sumbru al politicii româneşti, lipsa de speranţă, lipsa de încredere, apatia, populismele greţoase şi cumpărarea votului, toate acestea sunt facilitate şi de lipsa unei culturi de stânga, cultură politică ce foloseşte şi energia visului în politică.

Text pentru revista CULTURA

Scandalul Sorin Ovidiu Vântu - Analiză - Vasile Dâncu

GUVERNUL DE CRIZĂ ESTE O FANTASMĂ

Interviu cu Vasile DANCU

de ANDREEA PORA

Revista 22

Credeţi că va influenţa în vreun fel scena politică arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu?
Nu cred că o va influenţa, chiar dacă experimente trecute de genul acesta, cortegiul mediatic, arestări dramatice, telenovelă a justiţiei – au creat în trecut evenimente politice –, măcar că i-au adus în PE pe Corneliu Vadim Tudor sau pe Becali. De data aceasta, eu cred că nu se va întâmpla nimic. În primul rând, pentru că, datorită implicării lui SOV în scandalul FNI şi FNA, nu va fi uşor de transformat în erou. Cred că acest eveniment, din punct de vedere al temperaturii lui mediatice, se va stinge curând.

Cum vedeţi aceste scenarii lansate de Realitatea TV: răzbunarea lui Traian Băsescu, încercare de a acoperi problemele crizei?
Este o interpretare fără niciun fel de fineţe. Nu cred ipoteza pe care o spun susţinătorii lui SOV, aceea că Traian Băsescu sau instituţiile ar fi făcut un program de a recâştiga încrederea pierdută sau faptul că ar putea să ascundă anumite evenimente politice, sociale în spatele acestui eveniment. Este un război de vreo 3 ani între câteva posturi de televiziune şi puterea politică, un război care, după părerea mea, a depăşit cadrele normale ale unei hărţuieli pe care media o fac faţă de cei de la putere. Au fost excese din ambele părţi, media au făcut unele derive deontologice, iar partidul aflat la putere a boicotat apariţiile în media. E un cerc al violenţei care cred că ar trebui rupt. Şi eu, aici, aş spune că singurul lucru care ar putea să fie periculos – deci nu-mi fac probleme pentru Vântu, care este un om bogat şi oamenii bogaţi au avocaţi puternici şi oamenilor bogaţi nu li se întâmplă, de regulă, nimic în societatea capitalistă românească - este legat de dispariţia trustului Realitatea. Ar fi păcat dacă grupul Realitatea ar suferi după acest lucru. Pentru că este un produs al democraţiei, este o instituţie media valoroasă care a adus polifonie în spaţiul public.

Nu prea a fost polifonie pe acest subiect, apropo de derapajele deontologice.
Era clar că nu aveau prezumţia de obiectivitate. Pe de altă parte, ei au acţionat aşa cum s-au obişnuit să acţioneze. Aduceţi-vă aminte de scandalul Oprescu, când, pe bună dreptate, i-a fost respinsă candidatura la preşedinţie din cauza lipsei de semnături sau a semnăturilor false. Toată media din România care face agenda zilei, televiziunile noastre de ştiri şi comerciale au creat un erou din Oprescu. A venit apoi cazul Becali. De asemenea, un caz care, cel puţin nouă care nu suntem jurişti, ni se părea că nu ar fi cazul unei revolte media, al creării unui erou din asta. Eu cred că jurnaliştii, din punct de vedere deontologic, nu au avut obiectivitate în cazul Vântu. Uman îi înţeleg, simţeau că îşi apără locul de muncă; tehnic, nu, pentru că asta înseamnă respectarea unor principii deontologice.

Remanierea a favorizat sau nu, în ochii opiniei publice, PDL sau pe Traian Băsescu? Au avut de câştigat sau de pierdut?
În primul rând, nu s-a produs efectul acestei remanieri. O remaniere, de regulă, reuşeşte, şi acesta este scopul, să readucă speranţa că vin oameni noi care să poată umple din nou acest bazin, rezervor al speranţei oamenilor, şi să anuleze ceva din pierderile avute până atunci. Această remaniere nu a produs o revigorare a partidului, nu a produs nicio revigorare a guvernului în încrederea publică. Am un sondaj de opinie, pe care nu l-am dat încă publicităţii, din care reiese că 82% dintre oameni, într-adevăr, au auzit de remanierea guvernului. Este o cifră bună de notorietate, după trei zile, iar 63% dintre oameni spun că era nevoie de remanierea guvernului, dar asta este o cerere care, până la urmă, a fost generată chiar de proiectul pe care l-a formulat PDL. Vreau să spun că, deşi oamenii aprobă ideea de remaniere – există un stereotip public în legătură cu asta –, remanierea nu a reuşit totuşi să relanseze partidul şi guvernul, în primul rând pentru că, fiind şi situaţia de criză, această remaniere nu a îmbunătăţit proiectul guvernamental. Asta înseamnă că nici noii miniştri nu au posibilitatea de a produce, de a veni fiecare cu două–trei proiecte care să-i individualizeze în spaţiul public.

Spuneţi că aveţi un sondaj. Totuşi, cum văd oamenii această remaniere? E un guvern mai bun sau mai prost decât cel de dinainte?
Oamenii nu şi-au modificat încrederea în guven, nu s-au modificat nici indicatorii privind percepţia funcţionalităţii guvernului în domenii importante ale activităţii şi, de asemenea, nici nu a crescut procentul intenţiei de vot al partidului, şi nici încrederea cu această remaniere. Chiar dacă oamenii spun că remanierea era necesară, nu văd care este schimbarea. La întrebarea „Credeţi că această remaniere va schimba ceva în România?“, au spus cu siguranţă da 6%, probabil da 27%, probabil nu 15% şi cu siguranţă nu 49%. Deci, cumva este o balanţă negativă cu privire la speranţa schimbării. Asta, desigur, nu este numai din cauza remanierii, ci poate şi a lipsei de speranţă care există în acest moment. Această reamaniere nu are însă semnificaţia unui eşec absolut. Din sondaj vedem că este privit ca un guvern la fel.

* * *

Remanierea

Nu a produs o revigorare a partidului şi nici o revigorare a guvernului în încrederea publică. Indicatorii privind percepţia funcţionalităţii guvernului în domeniile importante şi procentul intenţiei de vot a partidului nu au crescut. La întrebarea „Credeţi că această remaniere va schimba ceva în România?“, au spus cu siguranţă da 6%, probabil da 27%, probabil nu 15% şi cu siguranţă nu 49%. Remanierea nu este însă un eşec absolut.

PSD+PNL

Cred că e o greşeală. PSD mai are nevoie de construcţie interioară şi de un program serios. Ar trebui să aştepte ca PDL să piardă în continuare procente. Şi aşteptarea e o strategie. Uniunea cu liberalii nu ne-a adus niciodată nimic bun, în primul rând pentru că nu putem dezvolta un proiect social-democrat. Facem o struţo-cămilă social-democrat-liberală. PSD ar trebui să-şi consolideze poziţia dominantă, să modifice Legea electorală.

* * *

Credeţi că s-a prefigurat o ruptură între Traian Băsescu şi Emil Boc, dacă este să dăm crezare informaţiilor că preşedintele şi-ar fi dorit demisia lui Boc?
Eu observ două stereotipuri în spaţiul public care circulă şi se alimentează unul pe celălalt, circulă în mediile jurnalistice şi politice, care cred că nu sunt adevărate. Unul este acela că Traian Băsescu se află în conflict cu premierul Emil Boc. Eu cred – nu mă pricep foarte bine, nu sunt specialist în PDL – că acest lucru nu este adevărat. Cred că el vine din zona consilierilor, şi ai lui Emil Boc, şi ai lui Traian Băsescu, din conflictul consilierilor, al celor care îşi doresc sau îşi apără funcţiile în acest moment. Este un reflex al unei competiţii din interiorul PDL. Eu cred că acest guvern, această remaniere a fost aprobată, cu siguranţă, şi de Traian Băsescu. Nu cred că Traian Băsescu a iniţiat-o, în sensul că şi-a ales el miniştrii, dar faptul că PDL se luptă cu Traian Băsescu este un mit pe care, dacă cei din opoziţie îl cred, atunci vor fi nişte fraieri perfecţi.

S-au liniştit lucrurile în PDL, aşa cum sugerează lideri de vârf, Elena Udrea şi alţii, după această remaniere?
Nu cred că s-au liniştit, dar nici nu cred că sunt dramatice. Remanierea poate că a avut un efect, dar mai ales în interiorul partidului, în PDL. A marcat din acest punct de vedere victoria unora sau a altora din grupurile care, în mod firesc, se luptă întotdeauna, în orice timp istoric, pentru câştig.

A cui este victoria?
Părerea mea este că a fost victoria celor care s-au retras din guvern. A celor care sunt oamenii puternici din PDL – Videanu, Berceanu. Blaga, care a rămas în Cabinet pentru că altfel nu se putea, este un pion important al guvernului. Cred că este o victorie pentru statu-quo. O victorie a „greilor“, cum se spune, pentru că ei s-au retras, dar şi-au pus oamenii care sunt consonanţi la proiectul lor. Nu spun oameni de casă, nu e corect să spun asta, dar şi-au pus oameni care fac parte din proiectul lor şi ei se vor ocupa de bătălia din partid. Şi vom vedea că vor fi eficienţi în lupta internă, bănuiesc.

Cum vedeţi alianţa PSD-PNL, proiectul comun al guvernului de criză, provocarea alegerilor anticipate?
Guvernul de criză mi se pare că este mai degrabă o fantasmă, o soluţie utopică. În primul rând pentru că reflexele culturii politice româneşti nu permit aşa ceva. Acest guvern ar trebui să aibă un program. Ce program are acest guvern? Numai să organizeze alegerile? Închipuiţi-vă PNL şi PSD discutând despre cota unică – şi n-ai cum să nu discuţi, pentru că ar trebui să facă parte dintre măsurile anticriză. Apoi, ce măsuri anticriză poţi să iei cu un guvern de genul acesta, când nu există susţinere în parlament? La noi nu există practica acceptării psihologice a consensului. Uitaţi-vă, dacă observăm din punct de vedere politologic, nicio alianţă politică nu a rezistat în ultimii 20 de ani, chiar şi „patrulaterul roşu“, dacă-mi aduc bine aminte, s-a dizolvat până la urmă. Deci, e greu să construieşti o alianţă la noi, mai ales un guvern ca acesta, de criză. Partidele nu au capacitatea de a colabora. În general, toate partidele sunt organizate pentru a împărţi prada politică, adică funcţii, beneficii şi altele. Cred că partidele sunt prea îndepărtate de interesul public, politicienii noştri nu s-au speriat nici acum, când e criză. Eu zic că nu-i sperie în acest moment nici haosul, nici căderea României. Şi nu cred în posibilitatea de a funcţiona un guvern de criză. Cine să-l facă?

Cele două partide au funcţionat împreună conjunctural, atât în guvernarea Tăriceanu, cât şi în alegeri. Şi acum îşi propun, tot conjunctural, acest guvern de criză. Poate fi funcţional, exact din această cauză?
Nu cred că ar fi funcţional. În colaborarea trecută dintre PSD şi PNL, exista o insatisfacţie generală. Cel puţin la PSD, asta cunosc, eram membru activ atunci. Aroganţa liberală de regulă a stricat, a otrăvit atmosfera între cele două partide. PSD ar trebui ca în această perioadă să-şi consolideze, având în vedere că se află în sondaje la 37–38% şi bat la 40%, o poziţie dominantă. Or, această poziţie dominantă şi-ar putea-o consolida încercând să modifice Legea electorală, cu acest uninominal ciudat, în care trec cei de pe locul trei. Liberalii nu ar fi interesaţi de acest lucru, pentru că ei au fost beneficiarii acestei legi. Apoi, cred că n-ar mai funcţiona şi pentru că partidele ar accepta destul de greu oameni din afară. Ca să fie eficient un asemenea guvern de criză, ar trebui să aibă şi doi-trei specialişti, care nu sunt neapărat din staff-ul PSD sau PNL.

Domnii Ponta şi Antonescu avansează o serie de măsuri precum revenirea asupra tăierii salariilor, reducerea TVA etc. Face bine d-l Ponta lansându-se în astfel de promisiuni, care par mai degrabă populiste?
Eu cred că Ponta duce o luptă complicată în acest moment. Pe de o parte, trebuie să reziste presiunii interne şi externe care-l împinge spre o alianţă cu PNL. Asta nu cred că este tocmai pe placul lui, pentru că instinctul lui îi spune că în mod normal ar putea să câştige singur, de ce să devină copreşedinte, când ar putea să devină preşedinte, să zicem? Pe de altă parte, are şi o presiune contrară care îi spune că trebuie să reziste singur pentru că există posibilitatea să nu facă această alianţă în care trebuie din nou să tracteze pe cineva. A tractat şi îi tractează pe conservatori de atâta vreme, acum să aibă şi o nouă împărţire a puterii cu PNL? Apoi, chiar dacă face un anumit tip de opoziţie, asta nu-l scapă pe Ponta ca în această perioadă să nu construiască programul alternativ. Pentru că marea capcană, după părerea mea, în care pot intra PSD şi Ponta este să aştepte să meargă la guvernare, pornind de la un vot negativ. Aceasta este o capcană, pentru că PSD ar trebui să vină cu un nou proiect, cu un nou limbaj şi cu oameni noi. Să nu se rezume la revoluţii de carton sau clovnerii, cum am văzut în ultima vreme, cu soldaţi de plumb purtând uniforme sud-americane. Este nevoie să gândească efectiv o variantă de stânga, eventual cu accente anticapitaliste, să spunem, cu accente sociale puternice şi un program nu de redistribuire, ci un nou proiect de societate. Asta ar fi singura posibilitate pentru PSD şi pentru stânga, în general: să aibă o şansă, pentru ca, după ce va ajunge la putere, pentru că probabil va ajunge în viitorul apropiat, să şi rămână şi să poată face ceva. Altfel, în această situaţie, părerea mea e că aceşti oameni care au mers spre PSD prin vot negativ, dintr-o dată foarte mulţi, reprezintă un electoral volatil, care se va muta spre orice experiment politic nou.

Deci credeţi că e o greşeală faptul că, din diverse motive, PSD acceptă iar o alianţă cu PNL?
Cred că e o greşeală, din două raţionamente. Primul e faptul că, din punct de vedere tactic şi strategic, PSD mai are nevoie şi de construcţie interioară, şi de un program serios, după venirea lui Ponta. Din alt punct de vedere, ar trebui ca, strategic, să aştepte ca PDL să piardă în continuare procente, pentru că şi aşteptarea este o strategie. Pe de altă parte, uniunea cu liberalii nu ne-a adus niciodată nimic bun, în primul rând pentru că nu putem dezvolta un proiect social-democrat. Facem o struţo-cămilă social-democrat-liberală, în care vedem mai degrabă ideile unor oameni, nu ideile unui partid.

* * *

Capcana

Marea capcană în care pot intra PSD şi Ponta este să meargă la guvernare, pornind de la un vot negativ. PSD ar trebui să vină cu un nou proiect, cu un nou limbaj şi cu oameni noi. Să nu se rezume la revoluţii de carton sau clovnerii, cum am văzut în ultima vreme, cu soldaţi de plumb purtând uniforme sud-americane. Este nevoie să gândească efectiv o variantă de stânga, eventual cu accente anticapitaliste, un nou proiect de societate.

Ponta

Ponta duce o luptă complicată în acest moment. Trebuie să reziste presiunii interne şi externe care-l împinge spre o alianţă cu PNL. Asta nu cred că este tocmai pe placul lui, pentru că instinctul îi spune că în mod normal ar putea să câştige singur. De ce să devină copreşedinte, când ar putea să devină preşedinte, să zicem? A tractat şi îi tractează pe conservatori de atâta vreme, acum să aibă şi o nouă împărţire a puterii cu PNL?

* * *

Spuneţi că Ponta este presat din interior. Să înţeleg de aici că există în continuare tabere şi fricţiuni în interiorul PSD? Oameni care ar dori să-i ia locul, Geoană, de exemplu?
Nu de fragmentare şi fricţiuni este vorba. Mi se pare perioada cea mai liniştită din cariera PSD din ultimii 10 ani. Când vorbesc de presiune mă gândesc la cererea care vine spre guvernare în orice partid, atunci când creşte în sondaje, primarii, partea asta de jos, administrativă a partidului, care vrea mai multe resurse. Nu doar baronii, chiar simplii funcţionari, activiştii de partid care au fost daţi afară din funcţii când au venit ceilalţi. Sunt militanţii cei mai puternici, cei pe care se bazează un partid în campanie. Acesta este mecanismul politic peste tot în lume, din Statele Unite până în Japonia, probabil. Poate că sunt şi lideri din zona lui, dar sunt lideri cu care Ponta comunică, este Adrian Năstase sau alţii. Nu e exclus ca şi cartonaşul galben primit de Geoană să aibă legătură cu o acţiune suplimentară din partea acestuia spre a împinge spre acel proiect, oarecum fără ştirea preşedintelui.

Pe de altă parte, Adrian Năstase îi recomandă cu insistenţă lui Ponta să fie premier, ceea ce acesta se pare că nu doreşte, şi îl contrazice în anumite postări pe blog, în ceea ce priveşte acordul cu FMI...
Nu există un conflict de această natură, cu siguranţă. Eu ştiu că exista o comunicare bună între Adrian Năstase şi Ponta. Nu este un conflict, ci un fel de colţ dintr-o filă a agendei personale a lui Adrian Năstase. N-am nici un element, e doar un scenariu utopic, dar s-ar putea ca Adrian Năstase să-şi dorească o candidatură, ceva de genul versului celebru al lui Nichita Stănescu: „mult mai înalt şi mult mai curând“.

Arată sondajele o dispoziţie a populaţiei spre noi partide, noi experimente, de tipul Dan Diaconescu, Mugur Mihăescu – Garcea? Credeţi că este creat climatul potrivit pentru aşa ceva şi care ar fi cauzele?
Aici este un lucru foarte complicat şi ţine de fineţea analizei, după părerea mea. Dacă ne uităm în sondaje şi le interpretăm cantitativ, la întrebarea privind nevoia de un nou partid, există, într-adevăr, 40% dintre români care spun că aşteaptă un alt partid. Problema este că atunci când se naşte acel partid, şi nu mai este doar un proiect utopic, are oameni, are programe, atunci sigur că nu îl urmează aceşti 40%. Niciodată această dorinţă, care este importantă şi trebuie să o luăm în calcul, nu se va cristaliza într-un singur partid. Ce înseamnă asta? Că există o insatisfacţie şi o criză de încredere fantastică. Dacă ne uităm, pentru prima dată în istoria postdecembristă, de 20 de ani de când măsor şi eu încrederea în instituţii, pentru prima dată încrederea în guvern, parlament şi în partide politice este cu o singură cifră, a scăzut sub 10%. Asta înseamnă teren deschis experimentelor politice, extremismelor şi proiectelor de salvare a naţiunii. Dacă luăm partidul lui Dan Diaconescu, Partidul Poporului – nu ştiu dacă nu poate fi contestat acest nume, pentru că unul dintre partidele în care a fost Averescu s-a numit Partidul Poporului, dar nu cred că ştie asta Diaconescu –, PP în momentul de faţă a depăşit 10%. Dar nu cred că este un pericol decât în conexiune cu impotenţa politică a tuturor celorlalte partide. Acesta este un proiect teleutopic, concurează o telenovelă cu partide concrete. Eu cred că naşterea acestui partid ar trebui să se sprijine pe o condiţie: ca toate celelalte partide să fie coborâte undeva spre 20%, să fie reduse la nucleul lor superdur, deci acel miez al partidului de militanţi care sunt totdeauna cu tine, indiferent ce se întâmplă.

Dar apariţia unui partid de tipul celor create în ultimii ani în ţări est-europene credeţi că are vreo şansă?
Deşi nici eu nu cred că cineva are nebunia, curajul de a încerca să reconstruiască sistemul politic din România, nu este exclus, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, să se încerce şi la noi naşterea unui partid de expresie, să spunem, libertariană sau un partid tehnocratic. Unul care să încerce să vină cumva cu energia pe care o aduce societatea civilă şi, pe baza scăderii încrederii în partidele tradiţionale, să se construiască uniuni civice, de genul celor care s-au născut în altă parte şi care au avut succes. Cred că s-ar putea încerca un asemenea proiect. Un partid care să fie nonideologic, care să adune tema solidarităţii sociale cu cea a ecologiei, cu cea a performanţei, cu profesionalismul, valori care altfel sunt împărţite între partide, dar pe care le revendică de multe ori în mod, să spunem, fraudulos unele partide. Problema este că nu va fi uşor de construit un asemenea partid. Se vorbeşte că şi-ar face Traian Băsescu un partid. Nu cred în această ipoteză. Eu cred că Traian Băsescu, după ieşirea din funcţie, nu se va mai ocupa de politică. De asemenea, dacă unii dintre actualii guvernanţi speră că ar putea să se amestece cu o asemenea combinaţie, cred că se înşală. Pentru că nu este foarte uşor să faci reconversia unui partid care a fost la putere şi imediat să meargă la guvernare, mizându-se şi pe o creştere economică ipotetică din 2011. Deci cred că acest zvon care circulă, privind un nou partid politic al lui Traian Băsescu sau al unei echipe din jurul lui Traian Băsescu, ar avea puţine şanse. Sau ar avea peste două-trei legislaturi, nu imediat.

Lăsând la o parte aceste speculaţii, un nou partid care să nu aibă legătură cu oameni, cu facţiuni din actualele partide, decât poate într-o foarte mica măsură, ar avea şanse în actualul ciclu electoral?
S-ar putea face şi în actualul ciclu electoral un partid nou, construit nonideologic, din mixitatea temelor, un partid al tinerilor şi al celor nou veniţi în politică, un partid al intelectualilor nealiniaţi, dar cred că un asemenea partid n-ar câştiga alegerile în România în actualul ciclu electoral, dar ar putea să intre în parlament. Mă uit la volatilitatea – este una dintre cheile pe care noi sociologii le folosim atunci când analizăm bazele de date ale sondajelor multiple pe care le facem, foarte puţine ajungând la public – şi observ că, în afara unui nucleu dur foarte mic pentru partide, electoratul este foarte volatil. Electoratul experimentează continuu, nu avem un electorat sedentar, ci unul migrator, care de la o alegere la alta pleacă spre un alt partid, spre un nou experiment, o nouă speranţă legată de altcineva. Această volatilitate electorală ar putea să fie o premisă pentru naşterea unui nou partid. Asta este legată şi de acţiunea celor care vin pe val acum. Cred că aici, de exemplu, şi Victor Ponta, care este, până la urmă, exponentul unei alte generaţii de politicieni, are un rol în naşterea unor proiecte noi sau rămânerea la actualul sistem partidist. Dacă Victor Ponta reuşeşte să dinamizeze partea stângă a electoratului, dacă reuşeşte să creeze un proiect de societate, dacă reuşeşte să acţioneze nu numai partidist, să adune energii din societate, nu numai sindicate şi politicieni, dar şi asociaţii, grupuri de intelectuali din societatea civilă, atunci o parte din această cerere pentru ceva nou se poate să se resoarbă.

Dar Victor Ponta apare lângă Radu Mazăre cu şapcă chinezeazcă pe cap şi e în cor cu Mazăre îndemnând la revoluţie şi la...
Nu prizez clovneriile în general, dar, acolo, Victor Ponta a încercat să se adapteze mai degrabă la o situaţie pe care era greu să o controleze altfel. Şi aici l-am înţeles, chiar dacă mi-ar plăcea să nu-l mai văd altă dată cu o asfel de şapcă pe cap. Este într-o perioadă în care construieşte partidul şi nu ştiu dacă gesturile extreme întotdeauna ajută, cred că ştie şi el, şi altă dată nu se va mai purta în consonanţă cu o sală care este în derivă.

Va trece moţiunea, va cădea guvernul, care sunt şansele pe care le acordaţi acestui scenariu?
Viaţa politică este imprevizibilă la noi. Nu sunt sigur că moţiunea va trece. Problema este că oricum guvernul este foarte fragil în acest moment. Schimbarea guvernului se poate produce şi în alt fel. Să ne închipuim numai că partidul lui Gabriel Oprea, care ţine la guvernare PDL, hotărăşte într-o zi că interesul naţional nu este să susţii acest guvern în această perioadă, ci să faci o schimbare. Şi atunci totul se poate produce altfel, fără alianţe şi fără un angrenaj foarte important.

* * *

Un nou partid

Deşi nu cred că cineva are curajul de a încerca să reconstruiască sistemul politic din România, nu este exclus, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, să se încerce şi la noi naşterea unui partid de expresie libertariană sau un partid tehnocratic. Unul care să încerce să vină cu energia pe care o aduce societatea civilă şi, pe baza scăderii încrederii în partidele tradiţionale, să se construiască uniuni civice, de genul celor care s-au născut în altă parte şi care au avut succes.

Ruptura, un mit

Stereotipul că Băsescu se află în conflict cu Boc vine din conflictul consilierilor celor doi, care îşi apără funcţiile în acest moment. Acest guvern, această remaniere a fost aprobată, cu siguranţă, şi de Traian Băsescu. Nu cred că Băsescu a iniţiat remanierea, în sensul că şi-a ales el miniştrii. Dar că PDL se luptă cu preşedintele este un mit pe care, dacă îl cred, atunci, cei din opoziţie vor fi nişte fraieri perfecţi.

Gândirea blocată în religia pieței

Suntem o societate blocată, fără soluții și fără speranțe de mai bine. Gândirea politică și socială a rămas gripată datorită unor inconsistențe fundamentale generate în mare parte de funcționarea unei religii a pieței care în țările noastre aflate în nesfârsita tranzitie are efecte mult mai dure decât în alte societăți. Facem remanieri doar pentru a câstiga timp, nu există nici un plan de viitor pentru că poiliticienii de stânga sau de dreapta, de la putere sau din opoziție, nu au instrumente cognitive pentru a gândi situația economică și socială. Politicienii, pur și simplu, nu mai înțeleg nimic.

Religia pieței

Dreapta noastră și reprezentatnții ei au avut doar două soluții politice la această tranziție: privatizare și reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producție, dar fără asumare de costurilor sociale de funcționare a societății. Apoi, după ce totul s-a privatizat, discursul a fost: băieți, acum apărați-vă statul!
Stânga se limitează să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. Un fel de soră medicală. Putem să credem în corecțiile și acompaniamentele sociale pe care le aducem capitalismului, dar asta nu ajunge pentru a proiecta viitorul unei societăți. Nu este prea totuşi putin să te limitezi la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanții sociale pentru angajati? Mai putem vorbi in acest caz de o viziune economică de stânga, sau ne ocupăm doar de repararea exceselor capitalismului?

Dincolo de lipsurile clare din pregatirea individuală a politicienilor, care sunt originile acestui blocaj de gândire?

In primul rând, omprezența religiei pieței. Astăzi religiile trediționale au fost înlocuite cu alte sisteme de credințe și valori. Cum spunea, acum câteva decenii, Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relațiilor sociale. Consecințele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pietei sunt prezentate ca ”naturale”. Interventia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piața este corectă, iar valoarea este corect și intotdeauna reflectată în preț.

Stanga, dacă critică piața, devine o erezie și poate să fie pedepsită ca atare. Când vedem că vin catastrofe ecologice, de exemplu, nu piața sau capitalismul sunt de vină, ci OMUL generic, chiar dacă este simplu de observat că nu omul generic poluează, ci sfera economică. Nu suntem toți vinovati egal pentru a ni se adresa campanii de publicitate interminabile, ci producătorii. Max Weber a fost primul care a observat că, in fond, capitalismul are ceva religios în substratul său economic. Dacă ne gândim că suma estimată ca fiind cheltuită în fiecare an, în lume, pe publicitate, undeva în jur de 300 de miliarde de euro, atunci avem o justificare pentru una din insemnările lui Fernand Braudel care spunea că marea noutatea care o aduce capitalismul este o ”transformarea dorinței”.

Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieței este piața finaciară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul si unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piața de capital sunt interpretate șamanic (piețele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.

Ce să facă politicienii în aceste condiții? Asteaptă și ei semn de la piață sau de la statistică. Ei sunt orbiți de această religie a pieței, iar pe de altă parte, mai ales politicienii români, de orice orientare, pot gândi doar in termenii Statului-Providență. Dar fiindcă statul a dispărut, ei au ajuns să se roage la un fel de Piață-Providență. Când încep să gândească ce ar trebui făcut pentru că nu merge treaba nu pot avea decat o gandire finanțistă, de tip piață, de reducere a costurilor, de cele mai multe ori fără a se gândi câtuși de puțin la functiile sociale sau umane fundamentale îndeplinite de anumite componente instituționalizate ale societății.
In condițiile acestea însă și resursele pe care le au la dispoziție sunt minime, căci guvernele au renunțat la mijloacele de control pentru piețele financiare. După cum spun economiștii finanțiști, 3000 de miliarde de dolari circula zilnic in lume fără să țină cont de frontiere și fără știrea statelor, dintre care doar 2% sunt folosiți în investiții, restul ramânând în zona operațiunilor speculative.

Confuzia dintre piață și capitalism.

Sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca și sinonime, deși nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parțiale. Chiar și Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greseală “ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. In general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoste piața ca și criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă si confuzia dintre piaţă si capitalism. Dar să vedem diferentele.

Piața este într-adevăr un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă și atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate și un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de productie de actori privați care caută sa acumuleze și să concentreze capital pentru a se pune la adapost de concurență.

In 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson pentru lucrarile legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. "Aceasta teorie ne permite sa distingem situatiile in care pietele functioneaza bine de cele in care pietele functioneaza prost", a afirmat Comitetul Nobel. Deci piața este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor si nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi așa nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenței care, însă, oriunde în lume, nu fac față imaginației și presiunii celor care crează mecanisme imperfecte de competiție.

Capitalismul conține elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea și concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor și deci concurența perfectă. Piața și capitalismul pot sa intre în contradicție de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovatia, competitia in beneficiul consumatorilor , capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenta si crează dezechilibre și raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piață este o realitate astăzi, în epoca globalizării si a multinaționalelor care au PIB uri mai mari decât statele.

Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca și sinomim pentru piaţa perfectă. Piata este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieței de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privați este necesară.

Sectoarele educatiei si culturii, oricât se deschide piața, au functii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio si televiziune au rațiune de a exista indiferent de cât de mult se diversifică oferta.

Câmpul de interventie al statului trebuie deci discutat rational și fără inhibiții, pornind de la nesimilaritatea dintre capitalism și economie de piață. Nu ajunge să spunem în programele de partid că piața este bună doar pentru economie, dar că noi nu acceptăm „societatea de piaţă”. Eficacitatea reglării prin piaţă nu ar trebui să elimine rolul planificarii strategice pornind de la nevoi publice. Segolene Royale spunea, la un mitingdin campania electorală, că piața este ca aerul pentru păsări sau apa pentru pești, dar ambele pot fi poluate.

Imbecilitatea sau prostia unor politicieni care au condus sau conduc România nu sunt scuzabile pe considerente oferite de paradigmele de gândire economice sau politice. O dreaptă contabilă și hoață cuplată, în multe perioade, cu o stânga inhibată și coruptă reprezintă o circumstanțe favorizantă pentru dezastrul românesc. Din păcate, nici un efort de inovație politică nu a fost acceptat de sistemul politic si cel mai important ar fost primenirea clasei politice. Niște politicieni mai tineri, mai nealiniați, poate că ar fi putut depăși cadrele acestui monoteism al pieței, religie totalitară a capitalismului triumfător. Dar și asta este doar o ipoteză.

UN SUCCES AL ECHIPEI IRES

La exit pollul realizat in parteneriat cu PUBLIKA TV in Republica Moldova, INSTITUTUL ROMAN PENTRU EVALUARE SI STRATEGIE a realizat din nou o performanta remarcabila.

Felicitari echipei IRES, multumiri PUBLIKA TV pentru colaborarea excelenta!

IRES si PUBLIKA TV - prezentarea rezultatelor

CERCETAREA SOCIOLOGICA A IRES DESPRE PERCEPTIA PUBLICA A ROMILOR

SONDAJ POLITIC

Am primit sute de telefoane sau mailuri pentru ca să comentez basmul lui Sebastian Lazaroiu.
In zilele următoare o să încerc o analiză mito-critică, dar până atunci vă pun la dispozitie, dragi cititori, un grafic cu rezultatele ultimului sondaj de opinie privind intentiile de vot ale romanilor. Ultimele interviuri s-au facut in 1 septembrie 2010.

Sigla PP inseamna Partidul Poporului (sau Partidul lui Dan Diaconescu, dupa cum am spus subiectii).

Intrebarea a fost deschisă.