Where are you from?

După ce calătorești o săptamână prin câteva capitale europene pe care, de altfel, le-ai mai văzut de câteva ori, ceea ce îți rămâne în urechi este o întrebare pe care ai auzit-o de zeci de ori. De unde ești, se aude întrebarea, spusă cu accente diferite, cu prescurtări, cu speranță, cu răceală sau cu teamă. Uneori ai senzația că interlocutorul nu așteaptă răspuns, vrea doar să spună ceva, cu subînțelesul că este și el de undeva, dintr-un loc care seamană cu locul tău de naștere, deci că te înțelege.

Te întreabă asta bagajistul de la marele hotel din centru, care poate fi român, turc, sârb, moldovean sau bulgar. Te gândești că te întreabă pentru a vedea dacă va primi după ce ajunge în camera o bancnotă, o monedă sau doar un multumesc rece. Nu scapi de întrebare nici când te urci în taxiul spațios pentru a face un tur al orașului. Aici însă întrebarea este parcă mai profesionistă, mai filosofică și mai profundă. Taximetristul este un expert în social, un adevărat sociolog și expert în disimulare. Cu el nu te poți juca, ești captiv în mașina lui și te poate întreba, îți poate cere detalii, dacă cumva nu îi convine răspunsul. Taximetristul îți va da detalii despre țara din care spui că vii și va găsi poate și aspecte pitorești pe care să ți le povestească pentru ați face plăcere.

Dacă intri într-un magazin de bijuterii sau de ceasuri scumpe și vânzătoarea nu te-a observat la timp, în momentul în care se sperie că ai 1.94 și este singură cu tine printre diamante, te intreabă scurtat … are you from? și simți că îi este frică și vorbește doar pentru a reuși să îți blocheze o agresivitatea sălbatică, atavică, pe care o aduci cu tine din pădurile Orientului. In magazinele de branduri mai scumpe dacă nu ești salutat în rusește, esti întrebat de unde vii, exact în momnentul în care mângâi cu dosul palmei vreun pulover sau un sacou de cașmir.

Te pot întreba și localnicii bătrâni cu care se întâmplă să intri în contact. I-am dus odată unuia o plasă grea de cumpărături până la mașina parcată departe de mall și după ce și-a revenit din uimirea că nu am fugit cu detergenții și pastele mi-a pus acesta întrebarea ca un semn de mulțumire că nu sunt la fel de barbar precum mă recomandă AND-ul cultural. De regulă, batrânii europeni se uită la tine cu ușoară suficiență, dar și cu un fel de dispreț care ar trebui să-ți transmită fără echivoc că nu ar trebui să faci prea mulți purici pe-acolo, fiindcă este vorba de o comunitate pe care au construit-o ei pentru copiii lor, nu pentru străini.

De unde să vină acestă obsesie a căutarii originilor? De ce nu se întreabă oamenii între ei ce etnie au, ce profesie, cum îi cheamă? Oamenii cred că locul de unde provenim este mai important decât toate celelalte lucruri și că acest lucru poate vorbi despre tine în modul cel mai serios. Țara din care vii, pământul și societatea în care te-ai născut se presupune că își pun aprenta definitiv asupra ta, fiind cei mai buni indicatori de personalitate.
La cei străini ca și tine, întrebarea este un cod de recunoastere, un fel de parolă. Fiind departe, printre străini, imigranții se caută unii pe alții, își fac semne discrete de recunoaștere. Bastinașii pun o barieră prin acestă întrebare ori poate, în mai rare situații, întrebarea marchează o acceptare, în pofida unei diferențe pe care o facem vizibilă prin acest răspuns.

Dar ce răspunzi, tu, călătorule,românule, la această întrebare-stereotip, aproape un cliseu lingvistic? E ușor de întrebat însă răspunsul nu e usor de dat, el nu este un act reflex. Te uiți fulgerător la cel care întreabă și încerci să detectezi intenția cu care întreabă sau tonalitatea din voce pentru a vedea dacă întrebarea vrea să valorizeze răspunsul sau este doar o încercare de a se confirma o nouă imagine negativă despre țara ta. Uneori poti să tragi de timp întorcând întrebarea …Dar tu? Știi încă din acel moment că tot va trebui să răspunzi și asta se va întâmpla peste cateva secunde, după ce o să primești răspunsul.

I-am spus odată unui olandez fudul că sunt din … Europa și mi-a aruncat o privire arogantă de parcă Europa era deja un continent născut și crescut de mămica și tăticul lui, pe canalele din fundul curții.

Dacă treci de acele momente și spui …I’m from Romania, poate apărea suspiciunea ta față de tine, oare am spus destul de hotarât, ori poarte am ezitat, mi-a fost rusine cu țara mea. Dacă cumva ai spus că esti din Moldavia sau că ești polonez, te poate cocoșa responsabilitatea că nu ești un bun patriot și nici un bărbat destul de vertical. Dacă ai spus ”Transylvania” unii vor zâmbi cu înțelegere europeană, dar în camera de hotel nu vei adormi liniștit, din aceleași motive.
Dar dacă spui cu mândrie ”Sunt din România”, cu accent românesc, nu Romania, nici Roumanie, atunci poate te întrebi despre ce ai vorbit, din care Românie ai spus că ești. Sunt mai multe locuri de unde esti, nu poți transmite asta cu exactitate, la o întrebare care este imprecisă în esență este greu să răspunzi doar printrun cuvânt. In mintea și inima noastră sunt multe variante de Românie. Sunt multe locuri unde ne-am născut sau am renăscut. Sunt locuri de care am fugit, unde nu era România noastră, locuri pe care nu le recunoaștem nici acum.

Dar drama răspunsului la nefericirea asta de întrebare este că trebuie să optezi, să răspunzi sau nu. Nu poți face selecții. Nu ai cum să spui că tu ești din Romania profundă, iar cei pe care nu-i placi vin din Romania superficială, vulgară. murdară sau coruptă. E ca în iubire, pe celălalt trebuie să-l accepti cu totul, în îmbrățișare, să-i iubești și defectele. Nu ai cum să explici că tu vii dintr-un colț de Românie civilizată, nealterarată. Ești din România sau nu ești. Ești vinovat de tot ce e rău, ești premiat pentru tot ce este perceput ca bun și frumos. Aceasta Românie nu se imparte după partide, nici după ideologii, nici chiar după geografie. Este România pe care o purtăm în noi și se schimbă odată cu noi, cu viteza cu care credem noi că trebuie să ne adaptăm lumii civilizate.

Trebuie să ne gândim mai bine înainte de a răspunde? Nu, din contră, mai bine răspundem fără reticență și ne gândim pe urmă. Să ne gândim la ceea ce trebuie făcut cu România, pentrucă iar vine întrebarea asta cretină și ne scoate din reverie și exceptionalism.