Energia visului în politică

Friedrich August von Hayek spunea într-un interviu de batrâneţe că, după o viaţă de polemică îndreptată împotriva stângii, a constatat totuşi că îi invidiază pe economiştii de stânga pentru un lucru: economiştii de stânga sunt vizionari, işi permit să imagineze, să proiecteze viitorul. Marele economist de dreapta spunea că dreapta e mai raţionalistă, mai contabilă, mai închistată şi, de aceea, mai puţin atractivă.

Multă vreme m-am gândit la ceea ce spunea marele filosof şi economist, laureat al Premiului Nobel pentru economie in 1974 , dar nu am găsit corespondenţe în politica de astăzi. Pentru că dreapta a rămas la fel de contabilă, dar stânga şi-a pierdut din energia creatoare peste tot în Europa, dar şi în lume.

Dacă ne referim la România, atunci vedem că, de aproape două decenii, stânga românească, sub conducerea unor politicieni proveniţi din vechiul regim, a tăcut timorată sau a încercat să se justifice prin pragmatismul cifrelor de buget sau a procentelor de creştere. Vom creşte salariile cu 50%, vom dubla pensia sau alocaţia, vom face x kilometri de drumuri, vom construi 6000 de apartamente. Stânga s-a luat la întrecere cu dreapta în promisiuni, iar aceasta nu a avantajat-o pentru că dreapta este, prin natura ei, conservatoare şi lipsită de imaginaţie. Dreapta este tradiţionalistă, raţionalistă, căutătoare de profit, nu promite salvarea sau mântuirea. Poate că liderii stângii de la noi au avut o inhibiţie generată de utopiile omului nou sau ale societăţii comuniste, acel paradis unde fiecare urma să primească dupa nevoi în timp ce va contribui după posibilităţi, lucru explicabil. Dar persistenţa acestei sărăciri a mesajului nu se mai justifică după două decenii de democraţie.

Deşi ne-am îndepărtat mult de acele momente, proiectele stângii au rămas la fel de inhibate. Politica noastră are cotele de neîncredere de astăzi şi pentru că stânga românească ignoră energia pe care o poate aduce visul în politică. Politica este un mijloc prin care trebuie să potenţăm capacitatea oamenilor de a visa la o lume mai bună, la o societate mai dreptă, la o lume cu mai multă libertate pentru individ sau cu o mai mare egalitate de şanse.

Obsesia de a pune mâna pe putere cu orice preţ, de a elimina adversarul politic de la ciolan, nu ajunge pentru a crea optimism, bunăstare şi entuziasm , ţeluri pentru care oamenii trebuie să rişte, să investească, să folosească mai multă energie pentru a aduce viitorul mai aproape. Un proiect de stânga trebuie să creeze entuziasm, trebuie să descătuşeze energii. Pâna la urmă, politica este şi un spectacol care poate crea o nouă realitate. Un politician carismatic, dedicat unei viziuni, unui proiect construit pe speranţa unui viitor mai bun, poate trage după el oamenii spre o altă etapă din viaţa unei comunităţi.

Când politicianul vorbeşte doar despre dezastrul pe care îl aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfarşi decât dacă el va veni la putere, moment în care îi va băga în puşcărie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevărat, publicul se va uita în campanie la meciul de wrestling dintre stânga şi dreapta (regizat sau nu), iar după terminarea meciului se va duce cu gamela la uşa guvernului sau primăriei pentru a primi ceea ce i-a promis învingătorul.

Raţionalismul şi stilul „managerialist” de împărţire a PIB-ului au distrus potenţialul de influenţare pe care-l are politica. La noi, s-a mers mult mai departe, satele şi cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleţi, cu pungi de alimente sau cine ştie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tău, îţi dau o bere şi patru mici, sau un litru de ulei şi un kilogram de zahăr. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine ştie ce, cetăţene, am plătit preţul votului înainte, ca la bordel!

Realismul politic al stângii şi dreptei îngustează câmpul de posibilităţi, ciunteşte realitatea şi handicapează politica. Nu pledez pentru utopie, dar politica este comunicare, iar partea de vis a politicii este responsabilă pentru mobilizarea, pentru participarea oamenilor la eforturi colective (inclusiv sacrificii). Sigur, oamenilor trebuie să le spunem adevărul, dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură şi răzbunare, un ton agonistic nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mică parte din populaţie.

Stânga ar trebui să probeze că visul oamenilor de a trăi mai bine este realizabil, că deşi viaţa nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă şi talent investite în acţiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună?

Când Martin Luther King a folosit formula „I have a dream” el a lansat un proiect politic antirasial pe care astăzi Obama încearcă (sau declară că încearcă) să-l transforme într-un proiect planetar de construcţie a unei lumi mai drepte, mai echitabile, dincolo de inflaţie, deflaţie, stabilizare sau creştere. Nici atunci nu era uşor de imaginat egalitatea între rase, nici astăzi nu este uşor de imaginat o ordine mondială justă, un parteneriat cinstit, în numele umanităţii, între cei bogaţi şi cei săraci, între cei mici şi cei mari. Dar pentru ca un vis să se realizeze în politică, mai întâi cineva talentat, carismatic, trebuie să-l aducă în faţa oamenilor.

Stânga are şi o altă postură, care o poate înnobila: stânga poate visa pentru alţii, stânga este obligată să viseze pentru alţii, dacă îşi respectă menirea. Ea trebuie să-i reprezinte pe cei cu resurse puţine, pe cei care au pierdut competiţia şi poate nu mai au energia să viseze, să-şi imagineze un viitor frumos pentru care merită să trăieşti, pentru care merită să faci sacrificii pentru a da educaţie copiilor.

Din păcate, nici măcar oamenii de stânga nu cred în posibilitatea unui discurs de stânga care ar putea crea un consens imaginar , consens care ar putea fi punctul de plecare în schimbarea la faţa a României.

De ce se întâmplă asta în România? Simplu, stânga modernă nu se naşte prin decret într-o ţară postcomunistă. Este nevoie de un câmp de dezbatere de stânga, de o polemică stânga – dreapta, pe teme serioase nu doar penibila controversă legată de cota unică. Există o nevoie a unei veritabile dezbateri despre stânga, dezbatere care nu a avut loc până acum. De câteva ori s-a discutat, dar discuţia a fost substituită de dezbateri despre guvernare de stânga. Din păcate, discuţia despre stânga şi rolul ei, este blocată chiar şi în Europa de confuzii, incoerenţe, neinţelegeri şi presiunea dreptei.

Presiunea asupra stângii este foarte evidentă în următorul exemplu:
„Ideea numită socialism este moartă şi intelectualii francezi care au încercat să facă din colectivism un lucru respectabil se ascund. Este un mare eveniment pentru civilizaţia occidentală. Partea culturii franceze care este inspirată din socialism este şi va rămâne o nulitate mondială. Dar Franţa a început să se îndepărteze de scursurile acestei ideologii insipide pentru a işi reocupa locul său, cel al unei societăţi mândre şi realizate” .
Éditorial du Wall Street Journal din 31 octobrie 1983, citat în Libération din 2 noiembrie 1983.

În România a fost complicat de a contrazice pe cei care se autintitulau ca fiind adevaraţii reprezentanţi ai stângii. Nici măcar polemica dintre PDSR şi PD, partide de stânga la un moment dat, ramuri rupte din copacul FSN, nu a adus contribuţii decisive la naşterea unui curent de opinie solid de stânga.

Există şi un bruiaj continuu al distincţiei dintre stânga şi dreapta. Bruiajul distincţiei stânga-dreapta nu are ca agent doar ideea „sfârşitului ideologiilor” , falimentată deja, ci şi ceea ce am putea numi eclipsa distincţiei. În ultimii 25 de ani ea se face prin golirea de conţinut a conceptului în cadrul unor încercări de depăşire: axa Blair-Schroder. Deşi fără un succes prea mare, constant apar încercări de a repoziţiona partide sau candidaţi pe centru (nici stânga, nici dreapta) şi chiar programe care încearcă să aducă alte unghiuri de vedere şi problematici transversale, cum a fost şi este încă un curent numit „ecologie politică” şi care pune în centru ideea raporturilor complexe dintre om şi natură din perspectiva resurselor şi a progresului uman.

Invenţia centrului nu rezistă dinamicii şi complexităţii jocului politic, poate că centrul politic nici nu există. Centrul este un loc în care se refugiază sau îşi trag sufletul diverşi politicieni, de stânga sau de dreapta, în perioade de criză economică şi socială.

Nu cred că are rost să ne pierdem în complicatele discuţii despre criterii care diferenţiază stânga de dreapta politică. Cred, alături de Norbert Bobbio, că egalitatea este steaua polară a stângii, criteriu care rezistă timpului.

Pare evident: nu există încă în Romania o cultură de stânga veritabilă, consolidată. Acest lucru influenţează prestaţia partidelor, dar şi mişcările electoratului. Tabloul sumbru al politicii româneşti, lipsa de speranţă, lipsa de încredere, apatia, populismele greţoase şi cumpărarea votului, toate acestea sunt facilitate şi de lipsa unei culturi de stânga, cultură politică ce foloseşte şi energia visului în politică.

Text pentru revista CULTURA