Aștept de câteva luni să se termine scandalul sinuciderii Mădalinei Manole pentru ca să pot să scriu linștit despre o isterie care a trecut. Din nefericire, isteria nu se dă dusă. Sinuciderea Mădălinei Manole a isterizat o Românie care de ceva vreme nu mai avea evenimente cu potențial de emoție participativă. Au fost doar inundațiile și veștile rele despre tăieri de pensii și salarii care i-au impins pe oameni și mai mult spre spațiul privat. Obosiți să-i înjure pe guvernanți, românii au găsit în moartea unei artiste o perfectă ocazie pentru a se pune împreună în fața televizoarelor. Au mai fost și alte morți ale artiștilor în ultima vreme, chiar și sinucideri. De ce însă s-a întamplat doar acum o audiență de două milioane de telespectatori la înmormantare și milioane de internauți interesați? În loc să ne isterizăm inutil poate că ar fi fost mai interesant să căutăm similarități sau să analizăm fenomene de spectacol al morții din alte societăți.
În ultimii ani avem un caz clasic din Marea Britanie. Jade Goody, o tânără, a făcut în 2009 un show de mare succes din transmiterea degradării ei fizice generate de un cancer de col uterin. A fost felicitată de premier pentru acțiunea de promovare a consultului și acțiunea de promovare a prevenției. În urma ei au rămas copiii de 4 și 5 ani, cu câteva milioane de lire sterline, de la care au început să se bată familia și cei doi tați. Societatea britanică a instrumentat spectacolul morții în beneficiul unei idei educative alăturând acestuia o strategie de promovare a unei practici colective de prevenție.
La noi, din păcate, avem doar isterie pură, emoție și delir colectiv necontrolat. Suntem atât de bogați încât ne permitem luxul de a nu învăța nici din bucurii, dar nici măcar din eșecul final, adică din moarte.
D
in isteria de săptămâni întregi care s-a derulat pe ecrane m-a șocat încă ceva. M-a șocat faptul că nimeni nu s-a gândit la fenomenul sinuciderii ca la un fenomen social, nici jurnaliștii, nici psihologii, nici o formă de reflecție nu a integrat-o pe Mădălina în plutonul sinucigașilor. Am fi aflat, de exemplu, că fenomenul sinuciderii nu este unul chiar excepțional, anual cifra este relativ constantă în Romania: puțin sub 3000 de români îsi pun capăt zilelor. În lume, anul trecut s-au sinucis 1 milion de oameni. Cu excepția Chinei, în toate țările sinuciderea este mai degrabă o specialitate masculină. Barbații recurg la mijloace de sinucidere mai violente, cei de la țară se sinucid mai frecvent decât orășenii iar, de departe, ziua de luni este cea pe care o aleg cei mai mulți pentru a se sinucide.
Sute de mii de comentarii au blocat media și internetul mai bine de o săptămână. Unii au vorbit despre vitejia Mădălinei, gestul ei eroic, alții despre lașitatea ei. Colegii ei, artiștii, au căutat să se arate vinovați, colectiv sau individual. Toți au arătat cu degetul spre media, spre impresari, televiziuni sau public pentru că îi uită prea repede pe artiști. Mirabela Dauer, cea cu țigara uitată în scrumieră, a spus la o televiziune că ne-ar împușca pentru cât rău i-am făcut Mădălinei noi toți, familie, apropiați sau public. Evident, televiziunile ne-au spus că Mădălina s-a dus să cânte la îngeri, dar au luat și amenzi așa zise ”usturătoare”. CNA a hotărât să amendeze Antena 1 cu 10.000 lei, Antena 3 şi Realitatea TV cu câte 7.500 lei, TVR 1 şi Kanal D - 5.000 lei, să someze B1 TV, Naţional TV, OTV, Prima TV şi Pro TV şi să atenţioneze Antena 2 pentru modul în care au difuzat informaţiile despre sinuciderea Mădălinei Manole. Majoritatea amenzilor s-au dat pentru prezentarea amănunțită a unor tehnici de sinucidere. Bineînțeles, a apărut repede și o carte despre moartea Mădălinei, melodiile ei s-au vândut foarte bine câteva luni. Nu a lipsit nimic, o Românie răvășită a rămas în urma ei, a fost un test major pentru România, cum a scris un jurnalist oltean.
Spectacolul morții se vinde foarte bine, moartea este usor de etichetat, împachetat și livrat publicului. O pulsiune distructivă spre care ne împinge Tanathos este regizoarea cea mai bună pentru grotescul spectacol a refacerii unui ritual al sfârșitului. Uităm să celebrăm viața și spectacolul ei de fiecare zi. Ne lasă reci spectacolul nașterii puiului de om, maternitățile devin locuri de transmisie TV doar atunci când vine moartea în vizită.
Acum cateva zile am văzut o mamă plecând de la la o maternitate din Cluj. Avea în mâna o plasă de rafie sărăcăcioasă cu ceva haine și nu era așteptată de nimeni la intrare. Ținea în brațe un copil și nu cred că avea bani pentru taxi. Poate că soțul trebuia să stea acasă cu ceilalți copii si nu avea cum s-o aștepte, poate era un copil din flori. Se îndepărta printre trecători cu comoara în brațe și nu o aplauda nimeni, nu îi lua nimeni interviu. Era frumoasă și înfășura orașul într-un zâmbet cald. Avea o lumină pe față care o făcea să arate ca o zeiță. Era în acele moment cea mai frumoasă femeie din lume. Își purta în brațe comoara și nu astepta nici aplauze, nici recunoaștere. În jurul ei, un râu de furnici negre, mohorâte, se îndrepta spre televizoare pentru a se bucura de spectacolul morții.
Am putut și eu sa-mi închei textul despre moarte ca spectacol, pentru că moartea devenise în acea zi un spectacol minor. Un spectacol ucis de cea mai frumoasă femeie din lume.
