Energia visului în politică

Friedrich August von Hayek spunea într-un interviu de batrâneţe că, după o viaţă de polemică îndreptată împotriva stângii, a constatat totuşi că îi invidiază pe economiştii de stânga pentru un lucru: economiştii de stânga sunt vizionari, işi permit să imagineze, să proiecteze viitorul. Marele economist de dreapta spunea că dreapta e mai raţionalistă, mai contabilă, mai închistată şi, de aceea, mai puţin atractivă.

Multă vreme m-am gândit la ceea ce spunea marele filosof şi economist, laureat al Premiului Nobel pentru economie in 1974 , dar nu am găsit corespondenţe în politica de astăzi. Pentru că dreapta a rămas la fel de contabilă, dar stânga şi-a pierdut din energia creatoare peste tot în Europa, dar şi în lume.

Dacă ne referim la România, atunci vedem că, de aproape două decenii, stânga românească, sub conducerea unor politicieni proveniţi din vechiul regim, a tăcut timorată sau a încercat să se justifice prin pragmatismul cifrelor de buget sau a procentelor de creştere. Vom creşte salariile cu 50%, vom dubla pensia sau alocaţia, vom face x kilometri de drumuri, vom construi 6000 de apartamente. Stânga s-a luat la întrecere cu dreapta în promisiuni, iar aceasta nu a avantajat-o pentru că dreapta este, prin natura ei, conservatoare şi lipsită de imaginaţie. Dreapta este tradiţionalistă, raţionalistă, căutătoare de profit, nu promite salvarea sau mântuirea. Poate că liderii stângii de la noi au avut o inhibiţie generată de utopiile omului nou sau ale societăţii comuniste, acel paradis unde fiecare urma să primească dupa nevoi în timp ce va contribui după posibilităţi, lucru explicabil. Dar persistenţa acestei sărăciri a mesajului nu se mai justifică după două decenii de democraţie.

Deşi ne-am îndepărtat mult de acele momente, proiectele stângii au rămas la fel de inhibate. Politica noastră are cotele de neîncredere de astăzi şi pentru că stânga românească ignoră energia pe care o poate aduce visul în politică. Politica este un mijloc prin care trebuie să potenţăm capacitatea oamenilor de a visa la o lume mai bună, la o societate mai dreptă, la o lume cu mai multă libertate pentru individ sau cu o mai mare egalitate de şanse.

Obsesia de a pune mâna pe putere cu orice preţ, de a elimina adversarul politic de la ciolan, nu ajunge pentru a crea optimism, bunăstare şi entuziasm , ţeluri pentru care oamenii trebuie să rişte, să investească, să folosească mai multă energie pentru a aduce viitorul mai aproape. Un proiect de stânga trebuie să creeze entuziasm, trebuie să descătuşeze energii. Pâna la urmă, politica este şi un spectacol care poate crea o nouă realitate. Un politician carismatic, dedicat unei viziuni, unui proiect construit pe speranţa unui viitor mai bun, poate trage după el oamenii spre o altă etapă din viaţa unei comunităţi.

Când politicianul vorbeşte doar despre dezastrul pe care îl aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfarşi decât dacă el va veni la putere, moment în care îi va băga în puşcărie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevărat, publicul se va uita în campanie la meciul de wrestling dintre stânga şi dreapta (regizat sau nu), iar după terminarea meciului se va duce cu gamela la uşa guvernului sau primăriei pentru a primi ceea ce i-a promis învingătorul.

Raţionalismul şi stilul „managerialist” de împărţire a PIB-ului au distrus potenţialul de influenţare pe care-l are politica. La noi, s-a mers mult mai departe, satele şi cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleţi, cu pungi de alimente sau cine ştie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tău, îţi dau o bere şi patru mici, sau un litru de ulei şi un kilogram de zahăr. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine ştie ce, cetăţene, am plătit preţul votului înainte, ca la bordel!

Realismul politic al stângii şi dreptei îngustează câmpul de posibilităţi, ciunteşte realitatea şi handicapează politica. Nu pledez pentru utopie, dar politica este comunicare, iar partea de vis a politicii este responsabilă pentru mobilizarea, pentru participarea oamenilor la eforturi colective (inclusiv sacrificii). Sigur, oamenilor trebuie să le spunem adevărul, dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură şi răzbunare, un ton agonistic nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mică parte din populaţie.

Stânga ar trebui să probeze că visul oamenilor de a trăi mai bine este realizabil, că deşi viaţa nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă şi talent investite în acţiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună?

Când Martin Luther King a folosit formula „I have a dream” el a lansat un proiect politic antirasial pe care astăzi Obama încearcă (sau declară că încearcă) să-l transforme într-un proiect planetar de construcţie a unei lumi mai drepte, mai echitabile, dincolo de inflaţie, deflaţie, stabilizare sau creştere. Nici atunci nu era uşor de imaginat egalitatea între rase, nici astăzi nu este uşor de imaginat o ordine mondială justă, un parteneriat cinstit, în numele umanităţii, între cei bogaţi şi cei săraci, între cei mici şi cei mari. Dar pentru ca un vis să se realizeze în politică, mai întâi cineva talentat, carismatic, trebuie să-l aducă în faţa oamenilor.

Stânga are şi o altă postură, care o poate înnobila: stânga poate visa pentru alţii, stânga este obligată să viseze pentru alţii, dacă îşi respectă menirea. Ea trebuie să-i reprezinte pe cei cu resurse puţine, pe cei care au pierdut competiţia şi poate nu mai au energia să viseze, să-şi imagineze un viitor frumos pentru care merită să trăieşti, pentru care merită să faci sacrificii pentru a da educaţie copiilor.

Din păcate, nici măcar oamenii de stânga nu cred în posibilitatea unui discurs de stânga care ar putea crea un consens imaginar , consens care ar putea fi punctul de plecare în schimbarea la faţa a României.

De ce se întâmplă asta în România? Simplu, stânga modernă nu se naşte prin decret într-o ţară postcomunistă. Este nevoie de un câmp de dezbatere de stânga, de o polemică stânga – dreapta, pe teme serioase nu doar penibila controversă legată de cota unică. Există o nevoie a unei veritabile dezbateri despre stânga, dezbatere care nu a avut loc până acum. De câteva ori s-a discutat, dar discuţia a fost substituită de dezbateri despre guvernare de stânga. Din păcate, discuţia despre stânga şi rolul ei, este blocată chiar şi în Europa de confuzii, incoerenţe, neinţelegeri şi presiunea dreptei.

Presiunea asupra stângii este foarte evidentă în următorul exemplu:
„Ideea numită socialism este moartă şi intelectualii francezi care au încercat să facă din colectivism un lucru respectabil se ascund. Este un mare eveniment pentru civilizaţia occidentală. Partea culturii franceze care este inspirată din socialism este şi va rămâne o nulitate mondială. Dar Franţa a început să se îndepărteze de scursurile acestei ideologii insipide pentru a işi reocupa locul său, cel al unei societăţi mândre şi realizate” .
Éditorial du Wall Street Journal din 31 octobrie 1983, citat în Libération din 2 noiembrie 1983.

În România a fost complicat de a contrazice pe cei care se autintitulau ca fiind adevaraţii reprezentanţi ai stângii. Nici măcar polemica dintre PDSR şi PD, partide de stânga la un moment dat, ramuri rupte din copacul FSN, nu a adus contribuţii decisive la naşterea unui curent de opinie solid de stânga.

Există şi un bruiaj continuu al distincţiei dintre stânga şi dreapta. Bruiajul distincţiei stânga-dreapta nu are ca agent doar ideea „sfârşitului ideologiilor” , falimentată deja, ci şi ceea ce am putea numi eclipsa distincţiei. În ultimii 25 de ani ea se face prin golirea de conţinut a conceptului în cadrul unor încercări de depăşire: axa Blair-Schroder. Deşi fără un succes prea mare, constant apar încercări de a repoziţiona partide sau candidaţi pe centru (nici stânga, nici dreapta) şi chiar programe care încearcă să aducă alte unghiuri de vedere şi problematici transversale, cum a fost şi este încă un curent numit „ecologie politică” şi care pune în centru ideea raporturilor complexe dintre om şi natură din perspectiva resurselor şi a progresului uman.

Invenţia centrului nu rezistă dinamicii şi complexităţii jocului politic, poate că centrul politic nici nu există. Centrul este un loc în care se refugiază sau îşi trag sufletul diverşi politicieni, de stânga sau de dreapta, în perioade de criză economică şi socială.

Nu cred că are rost să ne pierdem în complicatele discuţii despre criterii care diferenţiază stânga de dreapta politică. Cred, alături de Norbert Bobbio, că egalitatea este steaua polară a stângii, criteriu care rezistă timpului.

Pare evident: nu există încă în Romania o cultură de stânga veritabilă, consolidată. Acest lucru influenţează prestaţia partidelor, dar şi mişcările electoratului. Tabloul sumbru al politicii româneşti, lipsa de speranţă, lipsa de încredere, apatia, populismele greţoase şi cumpărarea votului, toate acestea sunt facilitate şi de lipsa unei culturi de stânga, cultură politică ce foloseşte şi energia visului în politică.

Text pentru revista CULTURA

Scandalul Sorin Ovidiu Vântu - Analiză - Vasile Dâncu

GUVERNUL DE CRIZĂ ESTE O FANTASMĂ

Interviu cu Vasile DANCU

de ANDREEA PORA

Revista 22

Credeţi că va influenţa în vreun fel scena politică arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu?
Nu cred că o va influenţa, chiar dacă experimente trecute de genul acesta, cortegiul mediatic, arestări dramatice, telenovelă a justiţiei – au creat în trecut evenimente politice –, măcar că i-au adus în PE pe Corneliu Vadim Tudor sau pe Becali. De data aceasta, eu cred că nu se va întâmpla nimic. În primul rând, pentru că, datorită implicării lui SOV în scandalul FNI şi FNA, nu va fi uşor de transformat în erou. Cred că acest eveniment, din punct de vedere al temperaturii lui mediatice, se va stinge curând.

Cum vedeţi aceste scenarii lansate de Realitatea TV: răzbunarea lui Traian Băsescu, încercare de a acoperi problemele crizei?
Este o interpretare fără niciun fel de fineţe. Nu cred ipoteza pe care o spun susţinătorii lui SOV, aceea că Traian Băsescu sau instituţiile ar fi făcut un program de a recâştiga încrederea pierdută sau faptul că ar putea să ascundă anumite evenimente politice, sociale în spatele acestui eveniment. Este un război de vreo 3 ani între câteva posturi de televiziune şi puterea politică, un război care, după părerea mea, a depăşit cadrele normale ale unei hărţuieli pe care media o fac faţă de cei de la putere. Au fost excese din ambele părţi, media au făcut unele derive deontologice, iar partidul aflat la putere a boicotat apariţiile în media. E un cerc al violenţei care cred că ar trebui rupt. Şi eu, aici, aş spune că singurul lucru care ar putea să fie periculos – deci nu-mi fac probleme pentru Vântu, care este un om bogat şi oamenii bogaţi au avocaţi puternici şi oamenilor bogaţi nu li se întâmplă, de regulă, nimic în societatea capitalistă românească - este legat de dispariţia trustului Realitatea. Ar fi păcat dacă grupul Realitatea ar suferi după acest lucru. Pentru că este un produs al democraţiei, este o instituţie media valoroasă care a adus polifonie în spaţiul public.

Nu prea a fost polifonie pe acest subiect, apropo de derapajele deontologice.
Era clar că nu aveau prezumţia de obiectivitate. Pe de altă parte, ei au acţionat aşa cum s-au obişnuit să acţioneze. Aduceţi-vă aminte de scandalul Oprescu, când, pe bună dreptate, i-a fost respinsă candidatura la preşedinţie din cauza lipsei de semnături sau a semnăturilor false. Toată media din România care face agenda zilei, televiziunile noastre de ştiri şi comerciale au creat un erou din Oprescu. A venit apoi cazul Becali. De asemenea, un caz care, cel puţin nouă care nu suntem jurişti, ni se părea că nu ar fi cazul unei revolte media, al creării unui erou din asta. Eu cred că jurnaliştii, din punct de vedere deontologic, nu au avut obiectivitate în cazul Vântu. Uman îi înţeleg, simţeau că îşi apără locul de muncă; tehnic, nu, pentru că asta înseamnă respectarea unor principii deontologice.

Remanierea a favorizat sau nu, în ochii opiniei publice, PDL sau pe Traian Băsescu? Au avut de câştigat sau de pierdut?
În primul rând, nu s-a produs efectul acestei remanieri. O remaniere, de regulă, reuşeşte, şi acesta este scopul, să readucă speranţa că vin oameni noi care să poată umple din nou acest bazin, rezervor al speranţei oamenilor, şi să anuleze ceva din pierderile avute până atunci. Această remaniere nu a produs o revigorare a partidului, nu a produs nicio revigorare a guvernului în încrederea publică. Am un sondaj de opinie, pe care nu l-am dat încă publicităţii, din care reiese că 82% dintre oameni, într-adevăr, au auzit de remanierea guvernului. Este o cifră bună de notorietate, după trei zile, iar 63% dintre oameni spun că era nevoie de remanierea guvernului, dar asta este o cerere care, până la urmă, a fost generată chiar de proiectul pe care l-a formulat PDL. Vreau să spun că, deşi oamenii aprobă ideea de remaniere – există un stereotip public în legătură cu asta –, remanierea nu a reuşit totuşi să relanseze partidul şi guvernul, în primul rând pentru că, fiind şi situaţia de criză, această remaniere nu a îmbunătăţit proiectul guvernamental. Asta înseamnă că nici noii miniştri nu au posibilitatea de a produce, de a veni fiecare cu două–trei proiecte care să-i individualizeze în spaţiul public.

Spuneţi că aveţi un sondaj. Totuşi, cum văd oamenii această remaniere? E un guvern mai bun sau mai prost decât cel de dinainte?
Oamenii nu şi-au modificat încrederea în guven, nu s-au modificat nici indicatorii privind percepţia funcţionalităţii guvernului în domenii importante ale activităţii şi, de asemenea, nici nu a crescut procentul intenţiei de vot al partidului, şi nici încrederea cu această remaniere. Chiar dacă oamenii spun că remanierea era necesară, nu văd care este schimbarea. La întrebarea „Credeţi că această remaniere va schimba ceva în România?“, au spus cu siguranţă da 6%, probabil da 27%, probabil nu 15% şi cu siguranţă nu 49%. Deci, cumva este o balanţă negativă cu privire la speranţa schimbării. Asta, desigur, nu este numai din cauza remanierii, ci poate şi a lipsei de speranţă care există în acest moment. Această reamaniere nu are însă semnificaţia unui eşec absolut. Din sondaj vedem că este privit ca un guvern la fel.

* * *

Remanierea

Nu a produs o revigorare a partidului şi nici o revigorare a guvernului în încrederea publică. Indicatorii privind percepţia funcţionalităţii guvernului în domeniile importante şi procentul intenţiei de vot a partidului nu au crescut. La întrebarea „Credeţi că această remaniere va schimba ceva în România?“, au spus cu siguranţă da 6%, probabil da 27%, probabil nu 15% şi cu siguranţă nu 49%. Remanierea nu este însă un eşec absolut.

PSD+PNL

Cred că e o greşeală. PSD mai are nevoie de construcţie interioară şi de un program serios. Ar trebui să aştepte ca PDL să piardă în continuare procente. Şi aşteptarea e o strategie. Uniunea cu liberalii nu ne-a adus niciodată nimic bun, în primul rând pentru că nu putem dezvolta un proiect social-democrat. Facem o struţo-cămilă social-democrat-liberală. PSD ar trebui să-şi consolideze poziţia dominantă, să modifice Legea electorală.

* * *

Credeţi că s-a prefigurat o ruptură între Traian Băsescu şi Emil Boc, dacă este să dăm crezare informaţiilor că preşedintele şi-ar fi dorit demisia lui Boc?
Eu observ două stereotipuri în spaţiul public care circulă şi se alimentează unul pe celălalt, circulă în mediile jurnalistice şi politice, care cred că nu sunt adevărate. Unul este acela că Traian Băsescu se află în conflict cu premierul Emil Boc. Eu cred – nu mă pricep foarte bine, nu sunt specialist în PDL – că acest lucru nu este adevărat. Cred că el vine din zona consilierilor, şi ai lui Emil Boc, şi ai lui Traian Băsescu, din conflictul consilierilor, al celor care îşi doresc sau îşi apără funcţiile în acest moment. Este un reflex al unei competiţii din interiorul PDL. Eu cred că acest guvern, această remaniere a fost aprobată, cu siguranţă, şi de Traian Băsescu. Nu cred că Traian Băsescu a iniţiat-o, în sensul că şi-a ales el miniştrii, dar faptul că PDL se luptă cu Traian Băsescu este un mit pe care, dacă cei din opoziţie îl cred, atunci vor fi nişte fraieri perfecţi.

S-au liniştit lucrurile în PDL, aşa cum sugerează lideri de vârf, Elena Udrea şi alţii, după această remaniere?
Nu cred că s-au liniştit, dar nici nu cred că sunt dramatice. Remanierea poate că a avut un efect, dar mai ales în interiorul partidului, în PDL. A marcat din acest punct de vedere victoria unora sau a altora din grupurile care, în mod firesc, se luptă întotdeauna, în orice timp istoric, pentru câştig.

A cui este victoria?
Părerea mea este că a fost victoria celor care s-au retras din guvern. A celor care sunt oamenii puternici din PDL – Videanu, Berceanu. Blaga, care a rămas în Cabinet pentru că altfel nu se putea, este un pion important al guvernului. Cred că este o victorie pentru statu-quo. O victorie a „greilor“, cum se spune, pentru că ei s-au retras, dar şi-au pus oamenii care sunt consonanţi la proiectul lor. Nu spun oameni de casă, nu e corect să spun asta, dar şi-au pus oameni care fac parte din proiectul lor şi ei se vor ocupa de bătălia din partid. Şi vom vedea că vor fi eficienţi în lupta internă, bănuiesc.

Cum vedeţi alianţa PSD-PNL, proiectul comun al guvernului de criză, provocarea alegerilor anticipate?
Guvernul de criză mi se pare că este mai degrabă o fantasmă, o soluţie utopică. În primul rând pentru că reflexele culturii politice româneşti nu permit aşa ceva. Acest guvern ar trebui să aibă un program. Ce program are acest guvern? Numai să organizeze alegerile? Închipuiţi-vă PNL şi PSD discutând despre cota unică – şi n-ai cum să nu discuţi, pentru că ar trebui să facă parte dintre măsurile anticriză. Apoi, ce măsuri anticriză poţi să iei cu un guvern de genul acesta, când nu există susţinere în parlament? La noi nu există practica acceptării psihologice a consensului. Uitaţi-vă, dacă observăm din punct de vedere politologic, nicio alianţă politică nu a rezistat în ultimii 20 de ani, chiar şi „patrulaterul roşu“, dacă-mi aduc bine aminte, s-a dizolvat până la urmă. Deci, e greu să construieşti o alianţă la noi, mai ales un guvern ca acesta, de criză. Partidele nu au capacitatea de a colabora. În general, toate partidele sunt organizate pentru a împărţi prada politică, adică funcţii, beneficii şi altele. Cred că partidele sunt prea îndepărtate de interesul public, politicienii noştri nu s-au speriat nici acum, când e criză. Eu zic că nu-i sperie în acest moment nici haosul, nici căderea României. Şi nu cred în posibilitatea de a funcţiona un guvern de criză. Cine să-l facă?

Cele două partide au funcţionat împreună conjunctural, atât în guvernarea Tăriceanu, cât şi în alegeri. Şi acum îşi propun, tot conjunctural, acest guvern de criză. Poate fi funcţional, exact din această cauză?
Nu cred că ar fi funcţional. În colaborarea trecută dintre PSD şi PNL, exista o insatisfacţie generală. Cel puţin la PSD, asta cunosc, eram membru activ atunci. Aroganţa liberală de regulă a stricat, a otrăvit atmosfera între cele două partide. PSD ar trebui ca în această perioadă să-şi consolideze, având în vedere că se află în sondaje la 37–38% şi bat la 40%, o poziţie dominantă. Or, această poziţie dominantă şi-ar putea-o consolida încercând să modifice Legea electorală, cu acest uninominal ciudat, în care trec cei de pe locul trei. Liberalii nu ar fi interesaţi de acest lucru, pentru că ei au fost beneficiarii acestei legi. Apoi, cred că n-ar mai funcţiona şi pentru că partidele ar accepta destul de greu oameni din afară. Ca să fie eficient un asemenea guvern de criză, ar trebui să aibă şi doi-trei specialişti, care nu sunt neapărat din staff-ul PSD sau PNL.

Domnii Ponta şi Antonescu avansează o serie de măsuri precum revenirea asupra tăierii salariilor, reducerea TVA etc. Face bine d-l Ponta lansându-se în astfel de promisiuni, care par mai degrabă populiste?
Eu cred că Ponta duce o luptă complicată în acest moment. Pe de o parte, trebuie să reziste presiunii interne şi externe care-l împinge spre o alianţă cu PNL. Asta nu cred că este tocmai pe placul lui, pentru că instinctul lui îi spune că în mod normal ar putea să câştige singur, de ce să devină copreşedinte, când ar putea să devină preşedinte, să zicem? Pe de altă parte, are şi o presiune contrară care îi spune că trebuie să reziste singur pentru că există posibilitatea să nu facă această alianţă în care trebuie din nou să tracteze pe cineva. A tractat şi îi tractează pe conservatori de atâta vreme, acum să aibă şi o nouă împărţire a puterii cu PNL? Apoi, chiar dacă face un anumit tip de opoziţie, asta nu-l scapă pe Ponta ca în această perioadă să nu construiască programul alternativ. Pentru că marea capcană, după părerea mea, în care pot intra PSD şi Ponta este să aştepte să meargă la guvernare, pornind de la un vot negativ. Aceasta este o capcană, pentru că PSD ar trebui să vină cu un nou proiect, cu un nou limbaj şi cu oameni noi. Să nu se rezume la revoluţii de carton sau clovnerii, cum am văzut în ultima vreme, cu soldaţi de plumb purtând uniforme sud-americane. Este nevoie să gândească efectiv o variantă de stânga, eventual cu accente anticapitaliste, să spunem, cu accente sociale puternice şi un program nu de redistribuire, ci un nou proiect de societate. Asta ar fi singura posibilitate pentru PSD şi pentru stânga, în general: să aibă o şansă, pentru ca, după ce va ajunge la putere, pentru că probabil va ajunge în viitorul apropiat, să şi rămână şi să poată face ceva. Altfel, în această situaţie, părerea mea e că aceşti oameni care au mers spre PSD prin vot negativ, dintr-o dată foarte mulţi, reprezintă un electoral volatil, care se va muta spre orice experiment politic nou.

Deci credeţi că e o greşeală faptul că, din diverse motive, PSD acceptă iar o alianţă cu PNL?
Cred că e o greşeală, din două raţionamente. Primul e faptul că, din punct de vedere tactic şi strategic, PSD mai are nevoie şi de construcţie interioară, şi de un program serios, după venirea lui Ponta. Din alt punct de vedere, ar trebui ca, strategic, să aştepte ca PDL să piardă în continuare procente, pentru că şi aşteptarea este o strategie. Pe de altă parte, uniunea cu liberalii nu ne-a adus niciodată nimic bun, în primul rând pentru că nu putem dezvolta un proiect social-democrat. Facem o struţo-cămilă social-democrat-liberală, în care vedem mai degrabă ideile unor oameni, nu ideile unui partid.

* * *

Capcana

Marea capcană în care pot intra PSD şi Ponta este să meargă la guvernare, pornind de la un vot negativ. PSD ar trebui să vină cu un nou proiect, cu un nou limbaj şi cu oameni noi. Să nu se rezume la revoluţii de carton sau clovnerii, cum am văzut în ultima vreme, cu soldaţi de plumb purtând uniforme sud-americane. Este nevoie să gândească efectiv o variantă de stânga, eventual cu accente anticapitaliste, un nou proiect de societate.

Ponta

Ponta duce o luptă complicată în acest moment. Trebuie să reziste presiunii interne şi externe care-l împinge spre o alianţă cu PNL. Asta nu cred că este tocmai pe placul lui, pentru că instinctul îi spune că în mod normal ar putea să câştige singur. De ce să devină copreşedinte, când ar putea să devină preşedinte, să zicem? A tractat şi îi tractează pe conservatori de atâta vreme, acum să aibă şi o nouă împărţire a puterii cu PNL?

* * *

Spuneţi că Ponta este presat din interior. Să înţeleg de aici că există în continuare tabere şi fricţiuni în interiorul PSD? Oameni care ar dori să-i ia locul, Geoană, de exemplu?
Nu de fragmentare şi fricţiuni este vorba. Mi se pare perioada cea mai liniştită din cariera PSD din ultimii 10 ani. Când vorbesc de presiune mă gândesc la cererea care vine spre guvernare în orice partid, atunci când creşte în sondaje, primarii, partea asta de jos, administrativă a partidului, care vrea mai multe resurse. Nu doar baronii, chiar simplii funcţionari, activiştii de partid care au fost daţi afară din funcţii când au venit ceilalţi. Sunt militanţii cei mai puternici, cei pe care se bazează un partid în campanie. Acesta este mecanismul politic peste tot în lume, din Statele Unite până în Japonia, probabil. Poate că sunt şi lideri din zona lui, dar sunt lideri cu care Ponta comunică, este Adrian Năstase sau alţii. Nu e exclus ca şi cartonaşul galben primit de Geoană să aibă legătură cu o acţiune suplimentară din partea acestuia spre a împinge spre acel proiect, oarecum fără ştirea preşedintelui.

Pe de altă parte, Adrian Năstase îi recomandă cu insistenţă lui Ponta să fie premier, ceea ce acesta se pare că nu doreşte, şi îl contrazice în anumite postări pe blog, în ceea ce priveşte acordul cu FMI...
Nu există un conflict de această natură, cu siguranţă. Eu ştiu că exista o comunicare bună între Adrian Năstase şi Ponta. Nu este un conflict, ci un fel de colţ dintr-o filă a agendei personale a lui Adrian Năstase. N-am nici un element, e doar un scenariu utopic, dar s-ar putea ca Adrian Năstase să-şi dorească o candidatură, ceva de genul versului celebru al lui Nichita Stănescu: „mult mai înalt şi mult mai curând“.

Arată sondajele o dispoziţie a populaţiei spre noi partide, noi experimente, de tipul Dan Diaconescu, Mugur Mihăescu – Garcea? Credeţi că este creat climatul potrivit pentru aşa ceva şi care ar fi cauzele?
Aici este un lucru foarte complicat şi ţine de fineţea analizei, după părerea mea. Dacă ne uităm în sondaje şi le interpretăm cantitativ, la întrebarea privind nevoia de un nou partid, există, într-adevăr, 40% dintre români care spun că aşteaptă un alt partid. Problema este că atunci când se naşte acel partid, şi nu mai este doar un proiect utopic, are oameni, are programe, atunci sigur că nu îl urmează aceşti 40%. Niciodată această dorinţă, care este importantă şi trebuie să o luăm în calcul, nu se va cristaliza într-un singur partid. Ce înseamnă asta? Că există o insatisfacţie şi o criză de încredere fantastică. Dacă ne uităm, pentru prima dată în istoria postdecembristă, de 20 de ani de când măsor şi eu încrederea în instituţii, pentru prima dată încrederea în guvern, parlament şi în partide politice este cu o singură cifră, a scăzut sub 10%. Asta înseamnă teren deschis experimentelor politice, extremismelor şi proiectelor de salvare a naţiunii. Dacă luăm partidul lui Dan Diaconescu, Partidul Poporului – nu ştiu dacă nu poate fi contestat acest nume, pentru că unul dintre partidele în care a fost Averescu s-a numit Partidul Poporului, dar nu cred că ştie asta Diaconescu –, PP în momentul de faţă a depăşit 10%. Dar nu cred că este un pericol decât în conexiune cu impotenţa politică a tuturor celorlalte partide. Acesta este un proiect teleutopic, concurează o telenovelă cu partide concrete. Eu cred că naşterea acestui partid ar trebui să se sprijine pe o condiţie: ca toate celelalte partide să fie coborâte undeva spre 20%, să fie reduse la nucleul lor superdur, deci acel miez al partidului de militanţi care sunt totdeauna cu tine, indiferent ce se întâmplă.

Dar apariţia unui partid de tipul celor create în ultimii ani în ţări est-europene credeţi că are vreo şansă?
Deşi nici eu nu cred că cineva are nebunia, curajul de a încerca să reconstruiască sistemul politic din România, nu este exclus, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, să se încerce şi la noi naşterea unui partid de expresie, să spunem, libertariană sau un partid tehnocratic. Unul care să încerce să vină cumva cu energia pe care o aduce societatea civilă şi, pe baza scăderii încrederii în partidele tradiţionale, să se construiască uniuni civice, de genul celor care s-au născut în altă parte şi care au avut succes. Cred că s-ar putea încerca un asemenea proiect. Un partid care să fie nonideologic, care să adune tema solidarităţii sociale cu cea a ecologiei, cu cea a performanţei, cu profesionalismul, valori care altfel sunt împărţite între partide, dar pe care le revendică de multe ori în mod, să spunem, fraudulos unele partide. Problema este că nu va fi uşor de construit un asemenea partid. Se vorbeşte că şi-ar face Traian Băsescu un partid. Nu cred în această ipoteză. Eu cred că Traian Băsescu, după ieşirea din funcţie, nu se va mai ocupa de politică. De asemenea, dacă unii dintre actualii guvernanţi speră că ar putea să se amestece cu o asemenea combinaţie, cred că se înşală. Pentru că nu este foarte uşor să faci reconversia unui partid care a fost la putere şi imediat să meargă la guvernare, mizându-se şi pe o creştere economică ipotetică din 2011. Deci cred că acest zvon care circulă, privind un nou partid politic al lui Traian Băsescu sau al unei echipe din jurul lui Traian Băsescu, ar avea puţine şanse. Sau ar avea peste două-trei legislaturi, nu imediat.

Lăsând la o parte aceste speculaţii, un nou partid care să nu aibă legătură cu oameni, cu facţiuni din actualele partide, decât poate într-o foarte mica măsură, ar avea şanse în actualul ciclu electoral?
S-ar putea face şi în actualul ciclu electoral un partid nou, construit nonideologic, din mixitatea temelor, un partid al tinerilor şi al celor nou veniţi în politică, un partid al intelectualilor nealiniaţi, dar cred că un asemenea partid n-ar câştiga alegerile în România în actualul ciclu electoral, dar ar putea să intre în parlament. Mă uit la volatilitatea – este una dintre cheile pe care noi sociologii le folosim atunci când analizăm bazele de date ale sondajelor multiple pe care le facem, foarte puţine ajungând la public – şi observ că, în afara unui nucleu dur foarte mic pentru partide, electoratul este foarte volatil. Electoratul experimentează continuu, nu avem un electorat sedentar, ci unul migrator, care de la o alegere la alta pleacă spre un alt partid, spre un nou experiment, o nouă speranţă legată de altcineva. Această volatilitate electorală ar putea să fie o premisă pentru naşterea unui nou partid. Asta este legată şi de acţiunea celor care vin pe val acum. Cred că aici, de exemplu, şi Victor Ponta, care este, până la urmă, exponentul unei alte generaţii de politicieni, are un rol în naşterea unor proiecte noi sau rămânerea la actualul sistem partidist. Dacă Victor Ponta reuşeşte să dinamizeze partea stângă a electoratului, dacă reuşeşte să creeze un proiect de societate, dacă reuşeşte să acţioneze nu numai partidist, să adune energii din societate, nu numai sindicate şi politicieni, dar şi asociaţii, grupuri de intelectuali din societatea civilă, atunci o parte din această cerere pentru ceva nou se poate să se resoarbă.

Dar Victor Ponta apare lângă Radu Mazăre cu şapcă chinezeazcă pe cap şi e în cor cu Mazăre îndemnând la revoluţie şi la...
Nu prizez clovneriile în general, dar, acolo, Victor Ponta a încercat să se adapteze mai degrabă la o situaţie pe care era greu să o controleze altfel. Şi aici l-am înţeles, chiar dacă mi-ar plăcea să nu-l mai văd altă dată cu o asfel de şapcă pe cap. Este într-o perioadă în care construieşte partidul şi nu ştiu dacă gesturile extreme întotdeauna ajută, cred că ştie şi el, şi altă dată nu se va mai purta în consonanţă cu o sală care este în derivă.

Va trece moţiunea, va cădea guvernul, care sunt şansele pe care le acordaţi acestui scenariu?
Viaţa politică este imprevizibilă la noi. Nu sunt sigur că moţiunea va trece. Problema este că oricum guvernul este foarte fragil în acest moment. Schimbarea guvernului se poate produce şi în alt fel. Să ne închipuim numai că partidul lui Gabriel Oprea, care ţine la guvernare PDL, hotărăşte într-o zi că interesul naţional nu este să susţii acest guvern în această perioadă, ci să faci o schimbare. Şi atunci totul se poate produce altfel, fără alianţe şi fără un angrenaj foarte important.

* * *

Un nou partid

Deşi nu cred că cineva are curajul de a încerca să reconstruiască sistemul politic din România, nu este exclus, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, să se încerce şi la noi naşterea unui partid de expresie libertariană sau un partid tehnocratic. Unul care să încerce să vină cu energia pe care o aduce societatea civilă şi, pe baza scăderii încrederii în partidele tradiţionale, să se construiască uniuni civice, de genul celor care s-au născut în altă parte şi care au avut succes.

Ruptura, un mit

Stereotipul că Băsescu se află în conflict cu Boc vine din conflictul consilierilor celor doi, care îşi apără funcţiile în acest moment. Acest guvern, această remaniere a fost aprobată, cu siguranţă, şi de Traian Băsescu. Nu cred că Băsescu a iniţiat remanierea, în sensul că şi-a ales el miniştrii. Dar că PDL se luptă cu preşedintele este un mit pe care, dacă îl cred, atunci, cei din opoziţie vor fi nişte fraieri perfecţi.

Gândirea blocată în religia pieței

Suntem o societate blocată, fără soluții și fără speranțe de mai bine. Gândirea politică și socială a rămas gripată datorită unor inconsistențe fundamentale generate în mare parte de funcționarea unei religii a pieței care în țările noastre aflate în nesfârsita tranzitie are efecte mult mai dure decât în alte societăți. Facem remanieri doar pentru a câstiga timp, nu există nici un plan de viitor pentru că poiliticienii de stânga sau de dreapta, de la putere sau din opoziție, nu au instrumente cognitive pentru a gândi situația economică și socială. Politicienii, pur și simplu, nu mai înțeleg nimic.

Religia pieței

Dreapta noastră și reprezentatnții ei au avut doar două soluții politice la această tranziție: privatizare și reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producție, dar fără asumare de costurilor sociale de funcționare a societății. Apoi, după ce totul s-a privatizat, discursul a fost: băieți, acum apărați-vă statul!
Stânga se limitează să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. Un fel de soră medicală. Putem să credem în corecțiile și acompaniamentele sociale pe care le aducem capitalismului, dar asta nu ajunge pentru a proiecta viitorul unei societăți. Nu este prea totuşi putin să te limitezi la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanții sociale pentru angajati? Mai putem vorbi in acest caz de o viziune economică de stânga, sau ne ocupăm doar de repararea exceselor capitalismului?

Dincolo de lipsurile clare din pregatirea individuală a politicienilor, care sunt originile acestui blocaj de gândire?

In primul rând, omprezența religiei pieței. Astăzi religiile trediționale au fost înlocuite cu alte sisteme de credințe și valori. Cum spunea, acum câteva decenii, Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relațiilor sociale. Consecințele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pietei sunt prezentate ca ”naturale”. Interventia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piața este corectă, iar valoarea este corect și intotdeauna reflectată în preț.

Stanga, dacă critică piața, devine o erezie și poate să fie pedepsită ca atare. Când vedem că vin catastrofe ecologice, de exemplu, nu piața sau capitalismul sunt de vină, ci OMUL generic, chiar dacă este simplu de observat că nu omul generic poluează, ci sfera economică. Nu suntem toți vinovati egal pentru a ni se adresa campanii de publicitate interminabile, ci producătorii. Max Weber a fost primul care a observat că, in fond, capitalismul are ceva religios în substratul său economic. Dacă ne gândim că suma estimată ca fiind cheltuită în fiecare an, în lume, pe publicitate, undeva în jur de 300 de miliarde de euro, atunci avem o justificare pentru una din insemnările lui Fernand Braudel care spunea că marea noutatea care o aduce capitalismul este o ”transformarea dorinței”.

Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieței este piața finaciară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul si unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piața de capital sunt interpretate șamanic (piețele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.

Ce să facă politicienii în aceste condiții? Asteaptă și ei semn de la piață sau de la statistică. Ei sunt orbiți de această religie a pieței, iar pe de altă parte, mai ales politicienii români, de orice orientare, pot gândi doar in termenii Statului-Providență. Dar fiindcă statul a dispărut, ei au ajuns să se roage la un fel de Piață-Providență. Când încep să gândească ce ar trebui făcut pentru că nu merge treaba nu pot avea decat o gandire finanțistă, de tip piață, de reducere a costurilor, de cele mai multe ori fără a se gândi câtuși de puțin la functiile sociale sau umane fundamentale îndeplinite de anumite componente instituționalizate ale societății.
In condițiile acestea însă și resursele pe care le au la dispoziție sunt minime, căci guvernele au renunțat la mijloacele de control pentru piețele financiare. După cum spun economiștii finanțiști, 3000 de miliarde de dolari circula zilnic in lume fără să țină cont de frontiere și fără știrea statelor, dintre care doar 2% sunt folosiți în investiții, restul ramânând în zona operațiunilor speculative.

Confuzia dintre piață și capitalism.

Sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca și sinonime, deși nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parțiale. Chiar și Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greseală “ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. In general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoste piața ca și criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă si confuzia dintre piaţă si capitalism. Dar să vedem diferentele.

Piața este într-adevăr un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă și atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate și un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de productie de actori privați care caută sa acumuleze și să concentreze capital pentru a se pune la adapost de concurență.

In 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson pentru lucrarile legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. "Aceasta teorie ne permite sa distingem situatiile in care pietele functioneaza bine de cele in care pietele functioneaza prost", a afirmat Comitetul Nobel. Deci piața este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor si nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi așa nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenței care, însă, oriunde în lume, nu fac față imaginației și presiunii celor care crează mecanisme imperfecte de competiție.

Capitalismul conține elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea și concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor și deci concurența perfectă. Piața și capitalismul pot sa intre în contradicție de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovatia, competitia in beneficiul consumatorilor , capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenta si crează dezechilibre și raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piață este o realitate astăzi, în epoca globalizării si a multinaționalelor care au PIB uri mai mari decât statele.

Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca și sinomim pentru piaţa perfectă. Piata este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieței de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privați este necesară.

Sectoarele educatiei si culturii, oricât se deschide piața, au functii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio si televiziune au rațiune de a exista indiferent de cât de mult se diversifică oferta.

Câmpul de interventie al statului trebuie deci discutat rational și fără inhibiții, pornind de la nesimilaritatea dintre capitalism și economie de piață. Nu ajunge să spunem în programele de partid că piața este bună doar pentru economie, dar că noi nu acceptăm „societatea de piaţă”. Eficacitatea reglării prin piaţă nu ar trebui să elimine rolul planificarii strategice pornind de la nevoi publice. Segolene Royale spunea, la un mitingdin campania electorală, că piața este ca aerul pentru păsări sau apa pentru pești, dar ambele pot fi poluate.

Imbecilitatea sau prostia unor politicieni care au condus sau conduc România nu sunt scuzabile pe considerente oferite de paradigmele de gândire economice sau politice. O dreaptă contabilă și hoață cuplată, în multe perioade, cu o stânga inhibată și coruptă reprezintă o circumstanțe favorizantă pentru dezastrul românesc. Din păcate, nici un efort de inovație politică nu a fost acceptat de sistemul politic si cel mai important ar fost primenirea clasei politice. Niște politicieni mai tineri, mai nealiniați, poate că ar fi putut depăși cadrele acestui monoteism al pieței, religie totalitară a capitalismului triumfător. Dar și asta este doar o ipoteză.

UN SUCCES AL ECHIPEI IRES

La exit pollul realizat in parteneriat cu PUBLIKA TV in Republica Moldova, INSTITUTUL ROMAN PENTRU EVALUARE SI STRATEGIE a realizat din nou o performanta remarcabila.

Felicitari echipei IRES, multumiri PUBLIKA TV pentru colaborarea excelenta!

IRES si PUBLIKA TV - prezentarea rezultatelor

CERCETAREA SOCIOLOGICA A IRES DESPRE PERCEPTIA PUBLICA A ROMILOR

SONDAJ POLITIC

Am primit sute de telefoane sau mailuri pentru ca să comentez basmul lui Sebastian Lazaroiu.
In zilele următoare o să încerc o analiză mito-critică, dar până atunci vă pun la dispozitie, dragi cititori, un grafic cu rezultatele ultimului sondaj de opinie privind intentiile de vot ale romanilor. Ultimele interviuri s-au facut in 1 septembrie 2010.

Sigla PP inseamna Partidul Poporului (sau Partidul lui Dan Diaconescu, dupa cum am spus subiectii).

Intrebarea a fost deschisă.

U Cluj – când nu mai aştepţi minunea

Dacă englezii au inventat fotbalul, pasiunea pentru Universitatea Cluj a inventat poezia care se poate naşte din iubirea pentru fotbal: Mamă te iubesc, dar nu ca pe U! Este cel mai frumos slogan pe care a putut ieşi din sufletul mare şi chinuit de microbist. Un strigăt dureros şi trist, o iubire pe care n-o poate naşte decât deznădejdea. Pentru că „U” Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni însinguraţi care, de aproape 100 de ani, caută inima oraşului crezând că este îngropată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe Moina. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând cu căciula de pământ. Mi-am cărat acolo soţia şi copiii, prietenii şi apoi studenţii. Am primit în schimb exact ceea ce am dus cu mine: visul că, într-o zi, lucrurile se vor schimba şi o să vină o mare performanţă. De câţiva ani, fotbaliştii clujeni au început a fi risipiţi prin lume şi chiar şepcile roşii, reveniţi în Prima Ligă, au ales să joace în alt oraş meciurile de acasă, decât să joace pe terenul rivalilor lor de la CFR. Mulţi suporteri s-au închis în casă şi duminica umblă năuci prin oraş după un stadion care nu mai există.

Echipa a intrat într-o dubioasă colaborare cu bucureştenii de la Dinamo, iar Primăria s-a bucurat că a scăpăt de o belea. Se contruieşte stadionul municipal, dar fără speranţa că vom aduce vreodată aici un meci de Liga Campionilor. Un obiectiv de campanie politică, mai mult decât o investiţie publică pe care cineva spera s-o transforme în proiect comunitar. Dacă trebuie să vină de la Bucureşti un investitor în curăţatul de gunoaie pentru a reinventa fotbalul universitar clujean, dacă niciunul dintre investitorii clujeni nu mai credea că se mai poate face ceva acolo, pare clar că speranţa era pe moarte. De câte ori treceam cu avionul peste oraş şi vedeam stadionul în construcţie, mi-l închipuiam gata, cu luminile pornite, frumos, ca în desenul arhitecţilor, dar nu mi-l închipuiam plin de oameni. Nu puteam să-i aud vuietul pasiunii pentru echipa care se opunea regulilor Cooperativei, echipa care era compusă din doctori, ingineri şi profesori. Il vedeam cu ochii minţii ca un templu mort, un templu aflat în aşteptarea vestalelor şi preoţilor, a mulţimii care se revarsă ca un fluviu de foc peste iarba din pătratul verde aflat la mijloc. Mă uitam la fiul meu cum poartă tricourile alb-negre şi speram că măcar el, când va ajunge la vârsta mea să poată va vedea minunea. Nu am mai putut tresări nici măcar când a fost adus pentru ultimele lui meciuri unul dintre jucătorii mei dragi, un romantic perfect care şi-a irosit talentul imens, Claudiu Niculescu.

In acest weekend, la Bucureşti, jucătorul pe care lumea în credea mort deja, a tras echipa după el învingând liderul la Bucureşti, într-un meci pe care toţi îl credeam unul de complezenţă. Mercenarii bătrâni aduşi din patru zări au fost parcă electrizaţi de bătranul lor coleg, câine de atacant, ce simţea că trebuie să arate foştilor lui patroni şi lumii mercantile a fotbalului că nu trebuie să dai cu piciorul în cainele bătrân care ţi-a fost credicios o viaţă. In jurul câinelui rănit, ceilalţi jucători au avut curajul să se mişte cu energia tuturor viselor lor spulberate. Universitatea Cluj a făcut un spectatcol fotbalistic de clasă.

Ar fi trebuit ca lumea să iasă pe străzi, poate că era cazul să reumplem pieţele oraşului de bătrâni uişti cu nepoţi de mână sau de copiii visători de pe malurile Someşului. In timp ce batrânul câine dinanovist plângea în vestiar pentru că, în Romania, a-ti face datoria este cateodată un lucru tragic, noi ar fi trebuit să reaprindem candela speranţei şi s-o luăm de la început cu visul care durează de aproape 100 de ani.
Am ieşit în oraşul toropit de căldura lui august, dar nu m-am întâlnit cu miile de oameni care iubesc Universitatea. Da, se întâmplase o minune pentru care nu se puteau încă bucura. O minune pe care mulţi n-o mai aşteptau. Dar sufletul iubitorilor de fotbal este fragil şi boala adâncă. Sute de mii de români veniţi la Cluj din toată Transilvania au crescut împreună un vis. Unii dintre ei poate s-au bucurat alături de CFR, pentru că iubirea pentru fotbal poate depăşi barierele etnice, pasiunile politice sau rănile istoriei. Cu toţii însă aşteaptă un mic argument pentru a putea crede că minunea de la Bucureşti nu a fost o întâmplare.

Dacă într-o zi vor putea crede cu adevărat că pot fi campioni, nu doar luptători pentru o cauză pierdută, s-ar stinge poate şi ura, poate s-ar risipi şi frustrarea. Suporterii nu s-ar mai ucide între ei şi ar rămânea doar pasiunea sportivă, cea care se risipeşte după ultimul fluier al arbitrului. Ar putea fi semnul renaşterii unei comunităţi divizate, speriate, frământate de frustrări şi pasiuni mici.
Poate acum nu se mai aşteptau nici măcar la o minune, data viitoare vor fi pregătiţi, deja o aşteaptă.


PS. In neglijenţa mea, proverbială şi tolerată de cei apropiaţi, am postat o ciornă a acestui text cu greşeli de dactilografiere. Un jurnalist ce se autodefineşte ca "genial" m-a etichetat ca analfabet, incult şi alte cele. Deşi nu cred că sunt dăruit cu atâtea noncalităţi, nu am ce să comentez, eu sunt cel care a greşit. Vouă, cititorilor mei constanţi, vă cer iertare pentru această superficialitate. Sper să mă pot organiza pe viitor aşa încât să nu se mai repete.

România care nu mai ştie spune NU

În aceste zile, cu o acoperire mediatică europeană, ţiganii români sunt luaţi în grupuri şi expulzati în Romania. Luaţi pe sus de poliţie, li se bagă 300 de euro în buzunar şi presa este anunţată că sunt repatrieri voluntare. Acestea sunt faptele, dar în acest text nu vreau să vorbesc despre condiţia romilor în Europa. Se discută mult, iar dezbaterile sunt pline de recomandări pentru alţii, dar lipsite de soluţii.
Reportajele savuroase ne aduc interviuri cu ţigani care pronunţă în toate felurile S’il vous plait , monsieur. Se caută lucruri de culoare în reportaje deştepte însoţite de constatarea înţeleaptă a reporterilor: se vor întoarce oricum în Franţa. Se vorbeşte foarte mult, presa internaţională este plină de lamentaţii sau analize. Unele subiective, unele serioare, mai obiective sau mai ideologizate. Vedem poze din unghiuri alese cu ochi de antropolog. Figura femeilor sau chipurile de bătrâni uscaţi sau copiii murdari sunt folosite persuasiv pentru a emoţiona, a da culoare şi autenticitate. O demagogie perfectă, după ultime reguli ale retoricii şi semioticii multimedia.

Ce lipseşte însă din tot acest spectacol mediatic este atitudinea corectă faţă de romi, dar mai ales exprimarea ei publică. Se colorează drama unor oameni (dacă sunteţi de acord cu faptul că sunt şi ei oameni), a unor cetăţeni europeni. Ţiganii români sunt expulzaţi de pe teritoriul ţării care are capitală oraşul lumină. Sunt luaţi de poliţie cu sutele, îmbarcaţi în dube ca infractorii şi trimişi pachet în România. Cetăţenia europeană este doar o glumă? Aşa ar putea întreba nebunul regelui, dacă ar mai fi rege şi nebuni liberi şi lucizi. Dar libera circulaţie a persoanelor ? Era programată, de la început, să acţioneze selectiv?

Nu discutăm aici despre infracţionalitatea romilor. Orice stat este dator să exercite violenţa legitimă împotriva celor care produc disturbarea ordinii sale. Nici Franţa nu stă cu mâinile în sân atunci când este vorba de infracţiuni. In cazul ţiganilor este însă vorba de actiune organizată împotriva unor comunităţi etnice.
Expulzările în masă, pe criterii etnice, nu pot fi înţelese decât ca elemente ale politici rasiste, instituţionalizate deja. Dar nimeni nu vede, toţi se uită în altă parte. Cineva de la Consiliul Europei protestează de formă şi îl critică blând pe Sarkozy, dar se vede de la o poştă că este doar o simulare. În Franţa sunt multi jurnalişti sau sociologi care fac scandal, dar nu pot influenţa deciziile pe care le ia Presedintele şi Guvernul francez. Dar nu de la străini mă aştept să vină efortul de a ne apăra drepturile ţiganilor români. Şi când mă refer la drepturi nu mă gandesc la egalitatea în drepturi, ci mă gândesc doar la câteva drepturi minime, legate de respectul condiţiei lor de oameni. In ultima vreme, în sistemul de ideologii legate de libertatea si autonomia individuală sau protecţia mediului asistăm la instituţionalizarea drepturilor pentru homosexuali sau alte tipuri de minorităţi, pentru plante sau animale aflate pe cale de dispatiţie. O paradigmă a victimelor este stăpâna politicilor publice, victimologia a devenit o regină demersului de optimizare socială sau politică. Excluşii sociali, imigranţii, şomerii, tinerii sau femeile sunt obiectele unui limbaj al căutării de soluţii salvatoare. Recent, a apărut conceptul de invizibilitate socială, referitor la categorii de oameni care sunt opriţi sau nu au resurse de participare la viaţa publică. Splendide dezvoltări conceptuale, dar romii sunt mereu uitaţi atunci când se caută soluţii şi strategii de politici publice. Poate că este şi vina lor, într-o anumită măsură, dar este vina noastră, a tuturor, pentru dublu discurs si duble standarde.

In faţa deportării masive a comunităţilor de romi nu mă astept ca să reacţioneze ţările occidentale, m-am asteptat ca recţia să vină de la noi. Nu mă asteptam să văd atâta laşitate şi atâta dezinteres în faţa dramei unora din semenii nostri. În presa franceză se face din cand în cand revista presei române privind subiectul expulzarile de romi, dar se constată că doar jurnaliştii mai carâie câte ceva, în rest nimeni nu prostestează. Se publică aceste analize aproape zilenic pentru a arăta opiniei publice franceze că noi suntem de acord şi că nu ar trebui să se inflamemeze ei, societatea civilă din Franţa, în legătură cu un subiect care, în fond, nu-i priveşte.

Romii nu sunt pe placul nostru. Sunt refractari la educaţie şi civilizaţie, ne fac un deserviciu de imagine. Sunt o problemă pentru România, acum şi pentru Europa, dar ei trăiesc o tragedie. In ce constă tragedia? In primul rând, lipsa unei elite care să-i ajute să se debaraseze de nomadism şi contracultură. O elită care nu îşi face datoria. O să îmi aduc aminte toată viaţa un episod din cariera mea de ministru în Guvernul României, singurul moment în care mi-am pierdut cumpătul şi mi-a venit să reacţionez de o manieră primitivă. Lucram alături de o echipă de specilişti tineri, romi în majoritate, la Strategia natională pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, făcusem ceva progrese, începusem să lucram mai ales pe dimensiunea socială şi educatională, începusem programele de cuplare la curent apă şi canalizare a unor comunităţi exclusiv rome şi eram mereu sabotat de cativa lideri ai unor organizatii, oameni cunoscuti pentru că se prefăceau că luptă pentru drepturile omului. I-am adunat la mine în birou pentru ca să mediez, să negociez un acord între ei, lucru imposibil, după cum am văzut mai apoi. Se certau pentru banii virtuali care vor veni din programe, dar singurul punct de consens între ei era următorul, pe care unul dintre ei mi l-a spus răspicat: eu nu am ce să caut în programe de îmbunatăţire a situaţiei romilor pentru că romii dacă se deşteaptă nu mai pot fi controlati, dacă sunt in mizerie este mai bine, ei bulibaşii îi vor duce la vot. Prinzând curaj altul mi-a spus că dacă vreau să fac ceva pentru ei ar fi mai bine să vorbesc cu Premierul si Preşedintele pentru ca să-l scoata de la bulău pe Fane Spoitoru, el este liderul şi de el le este frică, cu el liber ei po fi ţinuti sub ascultare. M-am albit la faţă, după spusele unui consilier, am dat cu pumnul în masă şi i-am dat afară, dar eram departe să mă comport ca şi în bufetul din Runcu Salvei. Am uitat în acel moment de condiţia mea de ministru, de diplomaţie şi de toate, am vrut să le sparg figurile acelor ticăloşi care nu erau de acord ca să începem să le cumpărăm încaltaminte si ghiozdane copiilor romi, acelor bezmetici care vroiau sa ia in continuare impozit pe prostie şi sărăcia bieţilor ţigani. Pentru că saracia si analfabetismul etniei lor era, pentru ei, o importantă resursă pe care o exploatau în modul cel mai veros.
Nu vreau să absolutizez, am găsit şi tineri serioşi in ONG-uri sau in Partida romilor, în multe cazuri deputatul Nicolae Păun a fost un partener bun pentru proiecte legate de situaţia socială a romilor, dar aceştia reprezintă foarte puţin faţă de nevoia de organizare a acestei etnii.

Dar acum, în august 2010, chiar nu mai avem nici o resursă de împotrivire la o acţiune care sfidează regulile umanităţii şi cele ale generoasei Uniuni Europene. Adică nimeni chiar nu se opune deportării, expulzării ţiganilor. Aici nu este vorba de delincvenţă, ea este pedepsită peste tot şi nimeni nu poate contesta asta. Dar aici este vorba de un stigmat etnic, combinat cu un stil de viaţă care nu este al nostru, al majorităţii. O ţară întreagă tace trimorată pentru că este vorba de Sarkozy şi de Franţa . Am moştenit o frică istorică şi nu suntem în stare să ne respectăm niciuna din propriile noastre simţăminte.
Prima reacţie trebuia să vină de la oficialii României. Ei sunt plăţiti să apere pe toţi cetăţenii, fără selecţie pe bază de culoare. Ministerul de externe am văzut însă că a spus că sunt repatriaţi de bună voie. Preşedintele României a primit, în interes national, de multe ori ajutorul Presedintelui Frantei şi poate îi este mai greu să protesteze, iar Premierul nu protestează din principiu. Guvernul are nevoie de votul Franţei pentru intrarea în Schengen şi putem spune că ne explicăm, deşi nu este normală, o atitudine mai light. Ce să mai spunem, postul german RTL vorbeste, ironic, despre e "stanjeneala" autoritatilor romane. Secretarul de stat pentru problemele rromilor, Valentin Mocanu, a spus o frază memorabilă despre expulzarea forţată a romilor: "Ca secretar de stat în guvernul roman nu cred aceasta...Eu nu am dreptul să cred ceva, eu trebuie să tratez lucrurile in mod oficial". Nimic de comentat, totul e clar: diplomaţie în genunchi.

Dar opozitia, mai ales cea de stânga, cea care militează pentru egalitate de şanse, echitate şi solidaritate, ea este mult mai liberă să facă gesturi politice de împotrivire. Un partid ca PSD care se afla la în ascensiune spre putere ar avea argumente să ia atitudine faţă de aceasta tragedie a romilor. Legea unui socialist francez din anul 2000 le dă dreptul nomazilor să organizeze tabere şi obligă autorităţile locale să le pună la dispozitie teren si utilităţi. Dincolo de asta, stânga politică se interesează de violarea drepturilor tuturor, dar mai cele ale minoritarilior. Stânga românească le-a dat tiganilor venit minim garantat şi alte programe. Cred, de asemenea, că problema romilor va trebui să fie pe agenda viitorului program de guvernare pe care îl va prezenta Victor Ponta. Mai cred că trebuie să abordăm situaţia romilor cu seriozitate şi nu doar în campania electorală atunci când bulibaşii vând voturile ţoi apoi îi aliniază pe ţigani şi îi duc ca pe animale la urne.

Organizatiile nonguvernamentale care sug anual zeci de milioane de euro de ce nu se revoltă? Chiar li se pare normal sau se tem că nu vor mai primi finanţări de la UE în următorii ani. Nu vi se pare o ipocrizie fara margini să protesteze doar împotriva guvernului roman, iar în rest să se prefacă adormiţi? Un rom destept, plecat acum peste mări şi tări, m-a criticat odată pentrucă mă preocupă dimensiunea socială a integrării romilor, dar, spunea el, ar trebui să ţin cont de faptul că inserţia lor in civilizaţie este în sine o violenţă la nivelul acestei comunităţi, că simplul fapt ca vreau să le dau ghiozdane, alocaţii sau curent electric este o forma de a-i considera inferiori, o formă de difenţiere care-i complexează pe bieţii romi. Bună filosofie, meşter acel demagog,

Intelectualitatea noastră care se adună in campanii electorale pe liste lungi pentru a sustine diferite lucruri sau pentru a protesta, acum unde este? De stânga sau de de dreapta, intelectualitatea unei ţări ar trebui să susţină proiecte umaniste, măcar atunci când apar derive grave de la respectarea drepturilor omului sau condiţiilor privind exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
Unde ne sunt extremiştii naţionalişti? Unii au ajuns în Parlametul european, chiar dacă nu-i suportă pe ţigani, ar fi o bună ocazie pentru a arăta că sunt forţoşi şi au atitudine. Se vede că sunt buni doar pentru a înjura sub pseudonim sau cu ascunderea după eticheta de pamflet.

Marea dramă a romilor este faptul că sunt absolut singuri pe lume. Sunt un pretext pentru organizaţiile care fac programe, o masă de manevră pentru politicienii care le iau doar votul, o sub-clasă pentru europeni şi programele ipocrite de integrare, un motiv pentru a pune România cu genunchii pe coji de nucă atunci când trebuia să se obţină ceva de la noi.

Noi, românii, se pare că ne-am obişnuit cu sclavia de secole. Suntem o populaţie timorată care tremură de câte ori tuşeşte vreun conducător din Occident. Intotdeauna marile puteri îşi fac de cap, nu ai ce face, asta e istoria, îmi spune un prieten cu care comentez subiectul . Dictatul de la Viena a fost acceptat cu leşin de ministrul nostru de externe de atunci, am întors armele, am preferat smecheria unei atitudini ferme care ar putea genera respect sau măcar previzibilitate din partea celorlalti.
Aici nu este vorba despre ţigani, este vorba de valori şi de ataşamentul nostru la valori. Nu este vorba despre cât de delicvenţi sunt ţiganii, nici despre nesimţirea unora dintre ei, nici ce ar trebui să facă ei pentru viitorul lor. Este vorba despre noi şi modalităţile prin care ne asumăm existenţa prezentă, dar şi istoria, despre cum ne asumăm înfrângerile şi eşecurile.

Ar trebui să ne educăm copiii în spiritul libertăţii, dar ce să înveţe ei din atitudinea noastră de acum ? Frica este un sentiment normal pentru oameni, dar pentru comunităţi este dezintegrator. Se tranformă în strategii de supravieţuire prin abdicarea de la valorile umanităţii. Inchidem ochii la nedreptatea care li se face ţiganilor pentru că nici nouă nu ne sunt simpatici. Apoi nu ne pasă de pensionari pentru că suntem încă tineri, nu ne pasă de ţăranii uitaţi prin satele depopulate, pentru că suntem trăitori la oraş. Nedreptăţile încep să ni se pară normale, atâta timp cât nu ne ating pe noi, le putem boteza savant ca meritocraţie sau competiţie socială. Nu observăm că, pe zi ce trece, rămânem tot mai singuri, copaci fără pădure, cum spunea un poet. Când va veni rândul nostru să fim anulaţi , cei care ar fi putut să ne sprijine, vor fi deja legume sociale, tremurând de spaimă în propria lor cochilie.

Insensibili, fără a mai putea simţi compasiune sau solidaritate , devenim păpuşi fără de viaţă, iar celor care ne vor mâna, în viitor, ca pe turme, păpuşarilor politicii, le va fi tot mai uşor. Nu mai este mult, România este deja ţara care nu mai ştie să spună NU.


Text pentru CULTURA

Spectacolul

Am depășit concertul Iron Maiden. A fost ceva de vis pentru cine a simtit măcar o dată în viață cum i se mișcă inima de la loc prin vibrația unei chitare din heavy metalul englezesc. Un spectacol total cu niste oameni care nu au lăsat nici un detaliu deoparte. Nu au făcut un spectacol adaptat pentru Europa de Est, ci ne-au adus Spectacolul. Nici măcar nu ne-au făcut hatârul (ce cuvânt balcanic!) de a ne ciuguli orgoliul și a ne cânta Transylvania, piesa lor extraodinară. Nu, nu erau pregatiti cu scenografie, nu făcea parte dinn rețetă și nimeni nu riscă să facă asta când este vorba de profesioniști. Heavy metalul nu crede in eufemisme și dulcegării, in flatări ieftine și flotări emoționale. Este pentru cei duri și hotărâti.
Nici publicul nu a fost mai prejos, rareori vezi un public mai specializat. De la 12 la 72 de ani, veniți din toată țara, metaliștii au înteles ca este un moment unic. Au băut bere cu butoaiele, dar nu a fost nevoie de nici un jandarm.

Am scris inainte cate randuri cu puternic accent autoironic despre Cluj ca si capitală. Nu s-au prins toti cititorii, unii m-au certat pentru că ne dorim sa fim ca bucurestenii. Oameni cu buna credintă, dar fără prea mult umor. Credeam că doar noi ardelenii nu ne prindem, sau că dacă auzim un banc joi, râdem duminica în biserică.

A fost sarbatoare adevarată în orașul nostru datorată efortului a doi oameni, un roman și un ungur: Arpad Paskany si Liviu Alexa. Că așa-i la noi, uităm uneori de razboaiele fratricide și ne mai gândim și la bucuriile simple ale comunității.
Arpi si Liviu, mulțumim!

PS
Prieteni, am glumit! Nu ne dorim să fim capitală, incercăm să fim o cumunitate care se respectă și care se adună din cand în cand să sărbătorească, alteori să se sprijine la necaz. Incepem să reușim și asta e o mare bucurie.

PS2

Nu vă întrebați dacă merită sau nu comunitatea gesturile de generozitate. Dacă faceți analize, o să ajungeți la concluzia, sigur realistă, că nu merită. Dar haideți să o definim altfel: comunitate însemană ceea ce facem noi din realțiile cu ceilalți. Comunitatea este o realitate dinamică, o construcție și reconstrucție continuă. Gesturile noastre prosociale se adună la nucleul ei, gesturile noastre egoiste strică sinergia și tesătura comună. Să nu ne grăbim să-i infierăm pe ceilalți, de multe ori, ceilalti sunt umbra existenței noastre. De celel mai multe ori, CELALALT, STRĂINUL, este imaginea eșecului nostru de comunicare si socializare.

Capitala!

Oamenii au o mare slăbiciune pentru disticții, titluri, diplome, decoraţii sau alte tinichele. De aceea există o adevarată industrie de exploatare a acestei dorinţe simple de diferentiere. Există şi un banc foarte inspirat cu Domnul şi Sfântul Petru care împărţeau inteligenţa cu polonicul, cu ligura, cu linguriţa, iar apoi, când s-a terminat, Dumnezeu i-a spus sfântului care era îngrijorat: nici o problema, celorlalţi dă-le diplome. Cunosc oameni din administrație care şi-au făcut din acordarea de diplome, medalii omagiale sau titluri o adevărată carieră. Dar nu doar oamenii sunt sensibili la titluri sau diplome, ci și oraşele sau comunele, comunităţile pe care ei le creează. Îşi dau disticţii, diplome, sau se autodefinesc ca și locuri miraculoase, centre ale unei lumi. După Revolutie, am avut o frenezie imbecilă legată de acordarea titlului de “Oras martir”, deși majoritatea locuitorilor marilor orașe au stat pitiți pe după perdele. Pe vremea lui Ceaușescu era batalia pentru “Erou al noii revoluţii agrare”. Dar cel mai tare se bat orasele pentru a deveni capitale. Adică locuri centrale pentru administratie sau pentru alte lucruri. Mă intrigă întotdeauna ieşenii care spun că ei sunt capitala culturală a României, deşi acest lucru se mai vede doar în casele memoriale sau prin epigramistii penibili pe care-i aduc la majoritatea chefurilor. Și Clujul se crede capitala Transilvaniei, Sibiul capitala saşilor, Timișoara - capitala Banatului și Târgu Mureş capitala ungurimii din România. In fond, nu e nimic rău în asta, de aceea industria iluzionării prin acordarea de titluri nu are nimic rău. În fond, oamenii vor încerca să se comporte ca atare şi nivelul de civilizaţie ar putea creşte. O capitală este locul unde se mută buricul miscător al pământului la un moment dat. Şi sunt două semne importante pentru asta. In primul rând, este un sentiment înălţător pe care-l are cel care este cetăţean, un fel de plutire peste lucruri, o formă de aroganţă ce te indemnă să dai telefoane unor bucureşteni pe care-i cunoşti. Un fel de uitare a provincialismului sau frustrărilor generate de handicapuri sau nedreptăţi reale sau imaginare. Un fel de sentiment al răzbunării istorice, tâmpit, în fond, dar dulce la simţire.

Al doilea lucru este să se nască un pelerinaj spre oraşul tău. Inclusiv prietenii sau cunoscuții de la Bucuresti, pentru care să-ți vină să pregăteste o masă pe terasa casei tale, iar cei plecaţi în America să te sune că ar vrea să fie acasă. Te bucuri că doar le-ai spus tu, încă de-atunci să stea aici, pe curul lor, că le va fi mai bine!

In seara asta, la Cluj, cântă Iron Maiden. Si o să cante învârtita lor celebră Transylvania. Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc asta. Orasul este asaltat de metalişti, iar eu am un sentiment ciudat de mândrie. Altul decât cel visat de Ghiţă Funar. Clujul este capitala!

DACA TACE POLITICIANUL ...

O propunere

Este august și toată lumea se află în vacanță. Adică reduce motoarele, caută plăceri simple, locuri exotice sau poate doar umbra unui copac ori concertul păsărilor dintr-o pădure. De regulă, vara, jurnaliștii sunt cei mai năpăstuiți. Nu au știri, nu sunt siguri pe umblă publicul lor, dar mai ales evenimnentele publice lipsesc. Stirile cu locul în care se duc politicienii și vedetele în vacanta rezolvă doar una sau doua zile, în rest bietul jurnalist trebuie să se roage la Dumnezeu sau să umble aiurit pe Google. Politicienii nu mai raspund la telefon sau își anunță jurnaliștii preferați că nu nu vor fi de găsit timp de două săptămâni. Specialistii de PR politic sau guvernamental pregătesc agende de vacanță și planificări pentru subiecte siropoase. Dar drama jurnalistului lipsit de fapte sociale majore, de evenimente politice consistente, rămâne întactă.
Poate aceste lucruri mai sunt valabile în alte țări, erau valabile și în România până anul trecut. Observ că acum politica nu își ia vacanță, deși nu a nici măcar un an preelectoral. In fiecare zi partidele și sefii lor lansează atacuri, descoperă strategii, anunță fericirea viitoare a poporului condensată în cifre și procente. În fiecare zi avem un scandal, o mare polemică, o amenințare cu trimiterea în instanță. Plecat departe de casă, când deschid laptopul și dau să caut ceva în presa noastră mă lovesc de figura celor mai cunoscuti politicieni și de declaratiile lor grave si profunde. Aud că unii s-au prins că PSD și-a schimbat strategia brusc și atacă dur guvernarea, dar mă uit și nu văd nici o schimbare, ba chiar îmi pare că Victor Ponta este constant în ultima vreme, nu a schimbat nimic din ce a spus. Am citit că Victor Ponta le arată pisica guvernantilor dar Presedintele PSD se uită probabil nedumerit pentru că lui îi plac mașinile, nu mâțele, în concediu. Citesc că Guvernul Boc este un factor de risc pentru inflație (desi știam oricum că este un factor de risc pentru Romania). Unii publică secretul suspendării lui Basescu, altii scriu despre cum ar vrea Basescu să fie suspendat. Numai lucruri grave, doar chestiuni de politică fundamentală, subiecte serioase, dar care mor a doua zi, ca orice subiect de vacanță.
Politicienii stau la Monte Carlo, la Nisa sau in Sardinia, cu telefonul la uresche câteva ore pe zi si vor să dea senzatia că sunt obsedați si framântati de marile probleme ale României. Dau câteva telefoane și apoi merg la plajă. O mare golaneală, ultima găselniță din telenovela simulării responsabilității si grijii față de societatea românească. Odată cu prăbușirea încrederii in instituții și partide o strategie agresivă de prezență în spatiul public, cu sau fara mesaj, nonstop, face deja modă printre politicieni. Politicienii ne urmăresc deja ca la fotbal, om la om pe tot terenul. Sigur că dacă la 1 septembrire i-am intreba ce au spus în august când erau relexati in concediu nu si-ar mai aduce aminte decat foarte vag. Sunt sigur că niciuna din indignările de vacanță nu vor avea vreo continuare in politica pe care vor reîncepe s-o facă odată cu sesiunea de toamna a Parlamentului. Aceasta ultima formă de demagogie politică agresivă mă face să propun o chestiune ecologică, de bun simt.
Ce ar fi să decretam luna august o luna fara politică, o lună in care politicienii și politica iau vacanță? Am reduce ceva din poluarea mediei și am lasa societatea să respire aerul de vacanță fără poluantul sonor adus de politicieni. Nu cred ca cineva ar suferi pentru asta, poate și politicienii ar veni cu mințile mai odihnite în luna septembrie. Poate că, vorbind mai putin, chiar și politicienii ar avea un pic de timp de reflecție, ar spune apoi mai puține prostii revenind după 30 de zile de abstinență la gargară. O vacanță ar putea avea si semnificația unei dezintoxicari pentru politicieni, dar și pentru public.

Dacă ar tăcea politicianul, măcar pe timpul vacanței, poate s-ar auzi vocea altora, poate a unor intelectuali, poate a unor artiste care încă nu s-au sinucis. Chiar și de niste liniște ar avea nevoie România, poate reușim să ne regăsim. In copilarie, ținând o fată de mână la un cinematograf, am fost cucerit de un cantec care spunea: dacă tace cântărețul, tace viața. Acum, matur, mă gândesc ce s-ar intâmpla dacă tace politicianul. Poate s-ar trezi la viață, măcar în vacanță, un popor căruia îi e dor de viață. Atât de dor încât se uită înainte și nu vede nimic, se uită apoi spre Trecut și o confundă pe ea, Viața, chiar și cu umbrele lui tenenbroase.

Avem brand, dar când construim țara?

Să fim sinceri și să recunoaștem că orice ar fi adus Elena Udrea pe post de brand turistic al Romaniei (nu brand de țară, cum vorbesc toți care vor să se afle în treabă) ar creat un scandal național. Ține, până la urmă și de brandul ministrului. Când a fost cu Land of Choice scandalul a fost la fel de mare pentru că brandingul este o și chestie de mare modă, semiologică, semiotică sau semioiconică. Finețuri la care ne pricepem cu toții. Am fost la un moment dat prin 2005, nominalizat din partea opozitiei politice, pentru a face parte dintr-o comisie pentru brandul de țară, dar totul a murit după vreo două sau trei sedințe. Pe de altă parte, Elena Udrea nu pierde nici o ocazie pentru a acționa în toate direcțiile și asta enervează, deși cred că este singura ei șansă. A fost respinsă de la început de opinia publică și mai ales de păzitorii spațiului public, analiștii și jurnaliștii, și este clar că singura ei șansă este să arate continuu că există și să forțeze percepția publică.

In problema brandului turistic are dreptate aproape oricine emite o opinie, inclusiv Elena Udrea, pentru că este într-adevăr o zonă de abulică. Este nevoie de o serioasă strategie de comunicare, dar ne trebuie în primul rând servicii turistice competitive. E adevarat, comunicarea trebuie realizată de profesioniști veritabili, de echipe de cercetare si creatie, lucru destul de scrump, dar competiția va otrăvi climatul, iar cei care pierd vor distruge cu mare imaginație munca celor care au câștigat. A cîstigat un român, nu e bine că este român și nu știe ce cumpără străinii. Dacă dăm banii la niște străini, nu e bine că nu cunosc România profundă sau, cum am văzut, cumpără un logo presetat și ni-l vând ca mare lucrare originală. Vă mai aduceti aminte sloganul „Romania, mereu suprinzatoare”, am rîs cu poftă cu toții si am făcut bancuri memorabile. A venit apoi Romania - Fabulospirit, o încercare a MAE de a vinde România, realizată de un specialist roman, inteligent, Lucian Georgescu. Toată lumea a sărit să-l facă praf, unii spunând că numai tările sărace vorbesc despre spirit, doar n-o să arătăm lumii că suntem flămânzi (creativul Mihai Coliban) s-au dat banii și a murit a doua zi. Cu Land of Choice a fost un scandal fabulos (bun acest cuvant pentru noi!) care nu a susprins pe nimeni ceea ce a făcut ca să fie abandonat deși pentru un concept publicitar contestarea și scandalul nu sunt întotdeauna un lucru rău. Am analizat la cursurile mele de comunicare publicitară și branding variantele acestea și nu sunt catastrofale, comparandu-le cu alte branduri turistice ale altor țări, noi pierdem la comparația cu realitatea romanească, nu la comparațiile cu alte branduri.
Dacă Ogilvy, Jacques Seguela, Oliviero Toscani, Leo Burnet, Claude Hopkins, Maxwell Sackheim, Albert Lasker sau alti clasici ai publicității ar lucra la brandul nostru de țară ar fi atacați imediat de specialiștii români în publicitate (stiu vreo 5 care ar sări imediat) alții l-ar incita chiar pe bătrânul Willy Ollins să vină la București și spună că nu e bine. Apoi ar scrie pe bloguri vreo două trei sute de specialiști mai mici sau mai mari. Este firesc să se întâmple așa, este bine că suntem o țară vie și spiritualizată, dacă nu se supără pe mine creativul care spune că spiritualitatea conotează sărăcie și nu trebuie să vrem așa ceva.

Am văzut că ministrul Elena Udrea zice că va cere explicații companiei realizatoare pentru slăbiciunile pentru care presa face scandal. Dacă va face asta, atunci să nu-i întrebe doar de de frunză și drepturile de autor, ci să mai ceară explicații legate de dimensiunea cercetării foarte scumpe și chiar de calitatea executiei grafice. Normal ar fi să ceară materialul brut al cercetării, filmări si transcrieri la focus-grupuri și interviuri, eventual să dea accesul public la ele, inclusiv la baza de date a cercetarii, fiind vorba de bani publici europeni. Dincolo de supărarea celor care ar fi fost poate îndreptățiți să lucreze la imaginea de brand turistic, lucrarea este slabă, logoul brandului turistic al României este destul de superficial abordat de către echipa internatională care a lucrat. Jumatatea de million de euro pentru cercetare luata de TNS nu a produs efecte asupra acestei frunze ca un ochi care plânge, lucru care poate să ne aducă aminte de vechiul slogan legionar (readus si abandonat de CDR) ”Libertate, ochii plânși vor să te vadă” – una din cele mai tari slogane pe care umila mea experiență de cercetător in comunicare le-a intîlnit. Dacă este concurs în a găsi pe unde a mai căzut frunza aia întoarsă ( se vede că nu avem grija de grădina carpatină dacă frunzele suferă) pot să prezint și eu o siglă sud-africană pe care am descoperit-o pe la turneul final al CM de fotbal. Dacă focus-grupurile ar fi încercat o testare de perceptie grafică s-ar fi văzut că doar un semidoct ar alterna caractere in capitals (adică ROM, confuzie de care fugim noi ca dracu de tămâie datorită conaționalilor nostril mai colorați) cu niște aldine ce încep cu un semn pe care occidentalii nu-l pot recunoaște, adică litera â. La banii dați pe acest brand de turism, puteam cere o analiză de semiometrie si am fi văzut că imaginarul grădinii în Europa (în China, nu știu) este legat nu de frumusețe pură, natural, ci de ordine, arhitectura, natură pusă în forme de civilizatie, cultura greco-romană aducând acest element. Evident, legarea noastră de Carpați este foarte bună, chiar dacă Mazăre ar vrea să-și facă drumuri și sosele pe banii nostril, iar apoi să ne pună bariere unde vreau muschii lui. Ar fi trebui să se facă și o legătură cât de firavă cu conceptul Land of choice, cel din anii trecuti, ar fi trebuit măcar să nu publice acel briaf creativ care ne jignește inteligența. Grafismul care se vrea jucăuș și familiar este o stilizare naivă, dar fără personalitate, acoperă tot spațiul și nu cred că arată bine pe alte suporturi. In fine, animația este discontinuă și nu fixează alementele grafice de interes, iar legăturile dintre cadre fragmentează percepția … samd
Dar sunt sătul să critic, sunt sătul să fim înconjurați doar de critici, sunt sătul și să mai aud critici după care nu vezi nici o urmare . Am scris acest paragraf doar un sfat dezinteresat pentru un ministru care este criticat nu doar pentru calitatea lucrului, dar parcă, uneori, este criticat și pentru faptul că face și nu stă. Un ministru care, din păcate, nu a învățat nimic după Land of Choice, și lucrul principal care trebuia învățat este că acela că proiectul trebuia continuat, măcar pentru că partea de critică era epuizată, dar și pentru că a investit bani publici în el.

Acum constatăm că avem brandul turistic cel nou. Bun, rău, copiat sau nu, verde ca un brotac (asta îmi place foarte tare), deci ce ar trebui să facem acum? Să mai dăm milioane pentru alt brand? Nu cred, ar trebui să ne sprijinim bărbia în botă și să cugetăm un pic. Am putea ajunge la concluzia și mai gravă decât cea după care avem țară fără brand, adică ne-am putea da seama că avem brand fără țară.

Ce-i de făcut? Să construim țara și apoi se va găsi și brandul. Una civilizată, funcțională, europeană. Si incă ceva, mai important decât toate observațiile semiotice. Să facem o țară ca să ne placă nouă întâi, să nu mai vrem să plecăm din ea, să ne dăm copii la școală în România, să putem spune: I love you, ROMania (ar merge scrisă oricum). Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alții să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor vrea să vină.

Avem brand, deci când ne apucăm să construim țara?

PS. Anexez o piesă de excepție a lui Eddie Vedder, Society, cu niste fotografii superbe ale lui Dan Palcu. Pe Dan Palcu, cu siguranță, nimeni nu l-a întrebat despre cum se vede țara prin obiectivul unui aparat de foto. Ce spuneți de această Românie? Când aud versurile și vad fotografiile mi-e dragă această țară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau păjiște, pentru că e plină de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe logo ca frunza, ca râul, ca dealul….

http://www.youtube.com/watch?v=bff-N09sQJ0

NIMIC NU ESTE MAI IMPREVIZIBIL DECÂT TRECUTUL

Insemnări la un sondaj de opinie

Sondajele de opinie corect operate sunt uneori respinse cu violență, dar de multe ori sunt supraevaluate, rezultatele lor fiind extrapolate masiv și neglijent. Sondajele nu explică prea mult, de cele mai multe ori sunt o fotogramă a unei stări de fapt, a unei situatii sociale. Mai important insă este faptul că rezultatele lor sunt niste fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o pozitie. Uneori pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentințe sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, stim că procentele dintr-un sondaj pot fi, de multe ori, mai mult semnul că acolo este ceva de explicat si că avem de strabătut alte carari ale documentării sau explicației. Reconstituind prin întrebări sau răspunsuri perceptiile sau reprezentările sociale, știm însă că multe din imaginile și măsurătorile noastre sunt perisabile, influentate de contextul social sau politic de moment, de agenda publică sau de campaniile de media. Uneori, prin intrebările noastre, facem să renască imagini uitate, alteori se întâmplă să găsim perceptii mai puțin disticte, neclare, pe care doar întrebările operatorului de interviu le fac să se agrege într-o imagine coerentă.

După ce acum câteva săptamâni am pus într-un sondaj de opinie câteva întrebări legate de amintirea comunismului, a avut loc o dezbatere destul de interesanta si, cred că fără legătură, a apărut apoi și evenimentul dezhumării cadavrelor sotilor Ceausescu, actiune a familiei. Acest eveniment, puternic mediatizat, a accentuat nostalgia după trecut și oarecum va deveni un fel de catalizator pentru un proces de accentuare a criticii fata de prezent. Unii jurnaliști m-au întrebat dacă aceste evenimente legate de resuscitarea PSR si deshumarea Ceaușeștilor nu sunt cumva evenimente planificate pentru a tăia din voturile PSD. Nu cred, așa cum nu cred că nostalgia comunismului ar mai putea genera o mișcare de viitor.

Sondajul despre percepția deshumarii familiei Ceausescu. Spectacolul deshumării a fost urmărit direct sau prin intermediul știrilor de 87% dintre români. Deși doar 27% dintre români recunosc că împărtășeau un anumit dubiu față de informatia că locul inhumării este cel anunțat de autorități, adică în Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârșitul dictatorului, 71% spun că fostul presedinte nu merita o asemenea soartă. Peste 80% dintre români cred că sotii Ceausescu nu au avut parte de un proces corect și 68% spun că ar trebui pedepsiți cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecți declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989, 54% considerând că ei înșiși o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri in termeni pozitivi, 5% în termeni negativi si 57% spun că in discutiile despre comunism se amestecă lucrile pozitive cu cele negative. Doar 30% cred că partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea că atnci cînd vorbim despre comunism acesta este o idee bună dar aplicată greșt de oameni. Interesant si surprinzător mi-a părut mai ales răspuns legat de situatia ipoteticăî în care ar candida Nicolae Ceausescu alături de sefii partidelor de astăzi 41% dintre subiecți recunoscând că l-ar vota. Probabil că ar intra in turul al II lea și ar câștiga, cel puțin pe hârtie. Explicația: 49% dintre români cred că Nicolae Ceausesc a fost un conducator bun, 30% unul și bun si rău și doar 15% cred că fostul dictator a fost un conducător rău. Despre”sinistra lui soție”, sintagmă steretipă din perioada revoluției, românii cred ceea ce credeau și atunci, adică 67% cred că a fost un conducător rău și doar 9% o apreciază pe soția dictatorului comunist, devenită al doilea om în stat în perioada de final pentru cariera ei politică. Poate că aceste date sunt influențate de mediatizarea deshumării si spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice, dar este clară o memorie afectată de nostalgia după Ceausescu și perioada comunistă.

Multi si-au dat cu părerea despre fenomenul nostalgiei ca fiind o consecință a polititicii de astazi, altii s-au plâns de calitatea poporului . Foarte putini au abordat nostagia după trecutul comunism ca un fenomen normal. Să nu uităm ceea ce spunea Orwell: Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul.

Criza de identitate.
Dacă am încerca să privim contextul și nu doar cifrele de sondaj am întelege mult mai bine ceea ce se întâmplă. Datele nu arată că oamenii au luat-o razna, ci mai degrabă că trăim o criză de identitate a poporului român. Lipsa unui proiect national, lipsa unor repere care să dirijeze evoluția României spre ceva își face pe oameni să caute repere în trecut. Poate cel mai explicabillucru, prin acest context al crizei de identitate, este opțiunea unor tineri pentru o valorizare pozitivă a figurilor trecutului. Crizele de identitate sunt asociate cu adevarate tulburări de constiintă ale popoarelor. Sunt aproape 90% dintre români care spun că lucrurile merg într-o direcție greșită și dintre absolvenții de liceu aproape 80% își văd viitorul în emigrație, undeva departe de locul în care sunt acum, într-un viitor cețos, fără determinări concrete. Sunt doar o parte din reperele unei stări de anomie sau crize de identitate pe care le resimțim în multe din judecătile pe care le facem.

Mai multe memorii ale trecutului.
Maurice Halbwachs în cărțile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Și asa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseste de materia primă a prezentului, suportă presiunile și nevoile prezentului. Nu vom avea o singură memorie a comunismului, nici chiar în aceeași societate, ci mai multe memorii ale vieții din perioada comunistă.
Dacă ne referim la comunismul românesc atunci putem observa chiar o adevărată competiție în mai multe forme de promovare a unei imagini a perioadei comuniste.
In primul rând, există o memorie si o memorialistică a gulagului românesc, a crimelor si pușcăriilor comuniste. Memorialul de la Sighet este, în acest sens, cel mai bun exemplu de memorie instituționalizată. Un mesaj dur si un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor comunismului, mai ales din perioada primelor două decenii ale constructiei sociale și politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat și de un anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, și are uneori puseuri mai ales în campanii electorale.
Există și o memorie a exclușilor, a celor care au pierdut competiția după 1989. Dispariția economiei socialiste si a unor mari aglomerări industriale a creat in ultimele decenii o populație săracă, obligată să se reorienteze profesional, să suporte o drastică scădere a nivelului de trai și să se confrunte cu lipsa unui viitor previzibil. Muncitorimea din fabrici și chiar muncitorii agricoli din IAS-uri se confruntă cu o pierdere de identitate. Pentru acestia întrebările legate de modul în care traiau înainte de 1989 în comparatie cu perioada de acum raspunsul se poate baza chiar pe referințe concrete. Comparația dintre perioade poate crea, în cazul acestor oameni, afectati de polarizare socială, o nostagie reală ca formă de respingere a unui prezent în care nu își găsesc locul.

In fine, există si o memorie literară, usor estetizată de o tânără generatie de scriitori si de o creație publicitară care face apel la memoria unor branduri comerciale sau practici de consum. Există o nouă generație de scriitori care parodiază sau reconstituie prin romane sau filme situatii din perioada comunistă, fără a caricaturiza excesiv, fără a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment dat, România comunistă. A devenit o modă si o formulă a culturii vizuale exploatarea unor mituri ale comunismului românesc și cred că va trece, așa cum trec în fond toate modele.
Problema care apare aici este cea a inexitenței unui spațiu public unde să se confrunte aceste forme ale discursului despre trecut, unde să se lupte sau chiar să se reconcilieze. Nu avem destulă toleranță pentru a accepta varianta celuilalt, pentru a o întelege ca legitimă și a o confrunta cu a noastră, fără a încerca s-o anulăm cu desăvârșire. Este o nevoie să scăpăm de încrâncenare și de un angajament prea ideologizat sau prea emoționalizat față de comunism pentru ca societatea să poată face o gestiune normală a trecutului. Societatea civilă a fost absorbită de tentațiile politicului, iar marile trusturi de presă nu sunt interesate prea tare de o gestiune corectă a trecutui prin dezbateri deschise. Competiția economică și politică absoarbe aproape toate energiile și resursele mediatice, spațiul public românesc fiind destul de firav.

Cifrele din sondaje ca rezultat al confruntării și deresponsabilizării.
Cred că, de multe ori, declarația de evaluare a trecutului este și un fel de polemica fața de prezent și conducătorii de acum. Când operatorul de interviu îi întreaba pe oameni despre trecut, atunci ei răspund si cu gandul la modul în care va fi judecată declarația lor. Cred că, astăzi, românii care sunt apropiați partidelor de opoziție simt nevoia să exagereze nostalgia trecutului pentru a sublinia că actuala guvernare reprezintă un regres sau chiar un dezastru față de trecut. Oamenii stiu că sondajele de opinie se publică și poate că unii gândesc strategic: vrem să arătăm că sunt mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagră din istoria noastră.
Mai putem observa un lucru, în toate incercările de evaluare a comunismului românesc poporul a fost mereu o victimă inocentă. Nu a fost participant activ la marile lui drame. Nici chiar pe marii torționari nu am reușit să ni-i asumăm. Mereu am fugit de această răspundere în timp ce un demers de istorie populistă l-a transformat pe Ceausescu în turc sau țigan, in același timp ungurii sau evreii au fost considerați țapii ispășitori pentru aducerea comunismului la noi. Dincolo de unele dovezi ale participării minoritarilor peste cota lor din populatie la perioada ilegalistă a PCR, totuși, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de mii de informatori ai securității nu înseamnă nimic? Deci ne aflăm intr-o situație de deresponsabilizare individuală sau colectivă care permite individului un joc mult mai lejer cu trecutul. De aici până la fenomene de amnezie socială sau reevaluarea pozitivă a unui trecut considerat ca fiind nesatisfăcător nu mai este decât un pas.

Reamenajarea trecutului. Comunismul încă nu a fost obiectul unor reamenajări de către cei care se ocupă de memoria socială oficială, dar acest lucru se va întâmpla în viitor. Deocamdată a trecut prea puțin timp si istoricii au fost timorați, s-au mulțumit să respingă această perioadă fără să caute explicate legate de structură socială, statistici economice și sociale, mod de organizare socială. Istoria și memoria nu merg mână în mână așa cum ar dori istoricii oficiali. Memoria este vie și actionează in timp real, trebuie să furnizeze argumente pentru anumite acțiuni ale individului, mai ales în scopul furnizării unei imagini de sine pozitive. Apare aici și o dificultate pentru sociologi atunci când interoghează memoria subiectilor. Se întâlnesc de multe ori cu fragmente de memorie colectivă oficială pe care nu au cum să le interpreteze decât ca și elemente de memorie individuală și nu de istorie reflectată. Reamenajarea trecutului este afectată și de lipsa lui de delimitare. Stim că 1989 este o graniță dar nu stim pentru ce, ce delimitează ea? Brucan a vorbit despre încă douăzeci de ani de comunism, acum spunem că s-ar putea sa fie chiar mai multi.

Nostalgia, un teritoriu de întâlnire? Apare si o degringoladă politică legată de mobilizarea exclușilor, a electoratului dependent care se plimbă mereu spre cei care dețin puterea. In 2005, Traian Băsescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se întoarce înapoi după ce Traian Băsescu le taie pensiile si pare clar că partidul său va pierde următoarele alegeri. Astăzi, acest electorat nu îi este dor de Ceausescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chiș, ci îi este mai degrabă dor de viață.
Până la urmă nostalgia după trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al memoriei colective un de se întâlnesc toate generațiile. Poate singurul loc unde românii se mai pot simți solidari. Deshumarea însă nu cred că va revigora nici un fel de extremist, desi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul renașterii Partidului Comunist Român. Cred că este mai degrabă sfarsitul de care povestea avea nevoie. Dacă se va confirma că acolo sunt îngropați Ceaușeștii, atunci cred că va muri această utopie. Stânga românească veritabilă va trebui să se nască din altă sursă, ar fi poate mai normal să se nască din condițiile unui capitalist nemilos, falimentar și neproductiv, cum este cel de azi. Din confruntarea cu o dreaptă simulantă și dintr-o asumare a programului de către niște intelectuali cu vocația responsabilității misiunii lor. Sau cine știe, poate anticomunismul sforăitor si spectacular, boala capitalismului senil, cum il etchetează prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizării în mediile universitare și în rândul tineretul măcar pe principiul că adevărul trebuie spus și o gândire critică este necesară societății noastre ca aerul.

PS. Am găsit printre textele mele unul scris acum 11 ani, deci în 1999, despre nostalgia comunismului, tot in urma unor sondaje de opinie, criticate atunci de politicieni. Astăzi nu mai sunt criticați sociologii pentru asemenea rezultate, de aceea poate și tonul textiului de azi este diferit. Textul ”Nostalgia comunismului și managementul social al trecutului” îl pot găsi cititorii pe glogul meu personal (http://vasiledancu.blogspot.com) sau în volumul ”Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii). Rezultatele sondajului de opinie pe http://www.ires.com.ro/