Oamenii au o mare slăbiciune pentru disticții, titluri, diplome, decoraţii sau alte tinichele. De aceea există o adevarată industrie de exploatare a acestei dorinţe simple de diferentiere. Există şi un banc foarte inspirat cu Domnul şi Sfântul Petru care împărţeau inteligenţa cu polonicul, cu ligura, cu linguriţa, iar apoi, când s-a terminat, Dumnezeu i-a spus sfântului care era îngrijorat: nici o problema, celorlalţi dă-le diplome. Cunosc oameni din administrație care şi-au făcut din acordarea de diplome, medalii omagiale sau titluri o adevărată carieră. Dar nu doar oamenii sunt sensibili la titluri sau diplome, ci și oraşele sau comunele, comunităţile pe care ei le creează. Îşi dau disticţii, diplome, sau se autodefinesc ca și locuri miraculoase, centre ale unei lumi. După Revolutie, am avut o frenezie imbecilă legată de acordarea titlului de “Oras martir”, deși majoritatea locuitorilor marilor orașe au stat pitiți pe după perdele. Pe vremea lui Ceaușescu era batalia pentru “Erou al noii revoluţii agrare”. Dar cel mai tare se bat orasele pentru a deveni capitale. Adică locuri centrale pentru administratie sau pentru alte lucruri. Mă intrigă întotdeauna ieşenii care spun că ei sunt capitala culturală a României, deşi acest lucru se mai vede doar în casele memoriale sau prin epigramistii penibili pe care-i aduc la majoritatea chefurilor. Și Clujul se crede capitala Transilvaniei, Sibiul capitala saşilor, Timișoara - capitala Banatului și Târgu Mureş capitala ungurimii din România. In fond, nu e nimic rău în asta, de aceea industria iluzionării prin acordarea de titluri nu are nimic rău. În fond, oamenii vor încerca să se comporte ca atare şi nivelul de civilizaţie ar putea creşte. O capitală este locul unde se mută buricul miscător al pământului la un moment dat. Şi sunt două semne importante pentru asta. In primul rând, este un sentiment înălţător pe care-l are cel care este cetăţean, un fel de plutire peste lucruri, o formă de aroganţă ce te indemnă să dai telefoane unor bucureşteni pe care-i cunoşti. Un fel de uitare a provincialismului sau frustrărilor generate de handicapuri sau nedreptăţi reale sau imaginare. Un fel de sentiment al răzbunării istorice, tâmpit, în fond, dar dulce la simţire.
Al doilea lucru este să se nască un pelerinaj spre oraşul tău. Inclusiv prietenii sau cunoscuții de la Bucuresti, pentru care să-ți vină să pregăteste o masă pe terasa casei tale, iar cei plecaţi în America să te sune că ar vrea să fie acasă. Te bucuri că doar le-ai spus tu, încă de-atunci să stea aici, pe curul lor, că le va fi mai bine!
In seara asta, la Cluj, cântă Iron Maiden. Si o să cante învârtita lor celebră Transylvania. Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc asta. Orasul este asaltat de metalişti, iar eu am un sentiment ciudat de mândrie. Altul decât cel visat de Ghiţă Funar. Clujul este capitala!
E de inteles sentimentul de mandrie, mai ales daca sunteti si un amator de hard-rock si ceva imi spune ca sunteti!:). Dar oare aspiratia asta de a trai pret de cateva clipe, ore, zile intr-o capitala nu denota pana la urma un soi de complex de inferioritate, spus mai pe sleau, de provincialism? Nu invalideaza tot discursul de diferentiere fata de bucuresteni, mitici prin simplul fapt ca va doriti sa fiti ca ei, "capitalisti"? Daca ei sunt o specie inferioara, cu ce am fi mai buni dorindu-ne statutul lor, chiar si pentru o clipa, ora, zi?
RăspundețiȘtergereNu sunt "capitalist" si nu sunt un mare amator de Bucuresti, desi uneori (primavara in special) imi place si il gasesc chiar atragator in zonele lui verzi. Capitala, metropola in general, anomizeaza, distanteaza, rupe comunitatea si dandu-i iluzia puterii, ii ia sufletul. E un schimb absolut incorect!
Pentru orasul in care locuiesc nu mi-as dori niciodata statutul de capitala. Mi l-as dori in continuare un oras nici mare, nici mic, cu multa viata, cu oameni veseli, chiar fericiti, lipsiti de acea aroganta sau pretiozitate pe care ti-o dau statutul de demnitar, de persoana important, de "capitalist". Pentru orasul meu vreau suflet, vreau interactiune, vreau sa imi cunosc vecinii, sa imi cunosc zarzavagiul, brutarul, farmacistul, toti cei de care depind si care depind de mine, vreau oameni degajati, relaxati, vreau ceea ce se cheama "assumed simplicity"! Daca le voi avea vreodata, voi fi de zeci de ori mai multumit decat daca as afla intr-o dimineata ca locuiesc intr-o capitala...
@RADU
RăspundețiȘtergereAm incercat un demersd profund AUTOIRONIC, nu vreau sa semanam cu bucurestenii, nici nu-mi doresc sa locuiesc in vreo capitala.
Dar dincolo de asta, mi-a placut ce ati scris!