U Cluj – când nu mai aştepţi minunea

Dacă englezii au inventat fotbalul, pasiunea pentru Universitatea Cluj a inventat poezia care se poate naşte din iubirea pentru fotbal: Mamă te iubesc, dar nu ca pe U! Este cel mai frumos slogan pe care a putut ieşi din sufletul mare şi chinuit de microbist. Un strigăt dureros şi trist, o iubire pe care n-o poate naşte decât deznădejdea. Pentru că „U” Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni însinguraţi care, de aproape 100 de ani, caută inima oraşului crezând că este îngropată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe Moina. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând cu căciula de pământ. Mi-am cărat acolo soţia şi copiii, prietenii şi apoi studenţii. Am primit în schimb exact ceea ce am dus cu mine: visul că, într-o zi, lucrurile se vor schimba şi o să vină o mare performanţă. De câţiva ani, fotbaliştii clujeni au început a fi risipiţi prin lume şi chiar şepcile roşii, reveniţi în Prima Ligă, au ales să joace în alt oraş meciurile de acasă, decât să joace pe terenul rivalilor lor de la CFR. Mulţi suporteri s-au închis în casă şi duminica umblă năuci prin oraş după un stadion care nu mai există.

Echipa a intrat într-o dubioasă colaborare cu bucureştenii de la Dinamo, iar Primăria s-a bucurat că a scăpăt de o belea. Se contruieşte stadionul municipal, dar fără speranţa că vom aduce vreodată aici un meci de Liga Campionilor. Un obiectiv de campanie politică, mai mult decât o investiţie publică pe care cineva spera s-o transforme în proiect comunitar. Dacă trebuie să vină de la Bucureşti un investitor în curăţatul de gunoaie pentru a reinventa fotbalul universitar clujean, dacă niciunul dintre investitorii clujeni nu mai credea că se mai poate face ceva acolo, pare clar că speranţa era pe moarte. De câte ori treceam cu avionul peste oraş şi vedeam stadionul în construcţie, mi-l închipuiam gata, cu luminile pornite, frumos, ca în desenul arhitecţilor, dar nu mi-l închipuiam plin de oameni. Nu puteam să-i aud vuietul pasiunii pentru echipa care se opunea regulilor Cooperativei, echipa care era compusă din doctori, ingineri şi profesori. Il vedeam cu ochii minţii ca un templu mort, un templu aflat în aşteptarea vestalelor şi preoţilor, a mulţimii care se revarsă ca un fluviu de foc peste iarba din pătratul verde aflat la mijloc. Mă uitam la fiul meu cum poartă tricourile alb-negre şi speram că măcar el, când va ajunge la vârsta mea să poată va vedea minunea. Nu am mai putut tresări nici măcar când a fost adus pentru ultimele lui meciuri unul dintre jucătorii mei dragi, un romantic perfect care şi-a irosit talentul imens, Claudiu Niculescu.

In acest weekend, la Bucureşti, jucătorul pe care lumea în credea mort deja, a tras echipa după el învingând liderul la Bucureşti, într-un meci pe care toţi îl credeam unul de complezenţă. Mercenarii bătrâni aduşi din patru zări au fost parcă electrizaţi de bătranul lor coleg, câine de atacant, ce simţea că trebuie să arate foştilor lui patroni şi lumii mercantile a fotbalului că nu trebuie să dai cu piciorul în cainele bătrân care ţi-a fost credicios o viaţă. In jurul câinelui rănit, ceilalţi jucători au avut curajul să se mişte cu energia tuturor viselor lor spulberate. Universitatea Cluj a făcut un spectatcol fotbalistic de clasă.

Ar fi trebuit ca lumea să iasă pe străzi, poate că era cazul să reumplem pieţele oraşului de bătrâni uişti cu nepoţi de mână sau de copiii visători de pe malurile Someşului. In timp ce batrânul câine dinanovist plângea în vestiar pentru că, în Romania, a-ti face datoria este cateodată un lucru tragic, noi ar fi trebuit să reaprindem candela speranţei şi s-o luăm de la început cu visul care durează de aproape 100 de ani.
Am ieşit în oraşul toropit de căldura lui august, dar nu m-am întâlnit cu miile de oameni care iubesc Universitatea. Da, se întâmplase o minune pentru care nu se puteau încă bucura. O minune pe care mulţi n-o mai aşteptau. Dar sufletul iubitorilor de fotbal este fragil şi boala adâncă. Sute de mii de români veniţi la Cluj din toată Transilvania au crescut împreună un vis. Unii dintre ei poate s-au bucurat alături de CFR, pentru că iubirea pentru fotbal poate depăşi barierele etnice, pasiunile politice sau rănile istoriei. Cu toţii însă aşteaptă un mic argument pentru a putea crede că minunea de la Bucureşti nu a fost o întâmplare.

Dacă într-o zi vor putea crede cu adevărat că pot fi campioni, nu doar luptători pentru o cauză pierdută, s-ar stinge poate şi ura, poate s-ar risipi şi frustrarea. Suporterii nu s-ar mai ucide între ei şi ar rămânea doar pasiunea sportivă, cea care se risipeşte după ultimul fluier al arbitrului. Ar putea fi semnul renaşterii unei comunităţi divizate, speriate, frământate de frustrări şi pasiuni mici.
Poate acum nu se mai aşteptau nici măcar la o minune, data viitoare vor fi pregătiţi, deja o aşteaptă.


PS. In neglijenţa mea, proverbială şi tolerată de cei apropiaţi, am postat o ciornă a acestui text cu greşeli de dactilografiere. Un jurnalist ce se autodefineşte ca "genial" m-a etichetat ca analfabet, incult şi alte cele. Deşi nu cred că sunt dăruit cu atâtea noncalităţi, nu am ce să comentez, eu sunt cel care a greşit. Vouă, cititorilor mei constanţi, vă cer iertare pentru această superficialitate. Sper să mă pot organiza pe viitor aşa încât să nu se mai repete.