Romania – meciul unei generații

România fotbalistică joacă astăzi un meci important la Lyon, împotriva Albaniei. Un meci pe care trebuie să-l câștige. De câteva zile mă uit după reacțiile semenilor mei. Unii sunt pesimiști, alții se gândesc că este sub nivelul nostru chiar și să ne comparăm cu această țară balcanică pe care am bătut-o de multe ori. Alții, masochiști parcă, așteaptă un rezultat prost ca să poată spune ceva de genul: v-am spus eu, nu avem echipă, suntem praf, Tata Puiu e de vină, ori federația sau această generație. Trăim într-o lume liberă și fiecare se poate poziționa cum vrea față de evenimentele vieții lui sau cele ale comunității sau ale națiunii, dar nu ar fi rău dacă am putea să fim un pic mai realiști în ceea ce privește fotbalul și cu sufletul mai deschis pentru a primi o sărbătoare, cum este fotbalul în lumea spre care tindem ca model sau prosperitate.

În doar câteva zile am uitat că această echipă a României a arătat întregii lumi, în meciul cu Franța, că suntem o țară care încă mai luptă, o țară care nu se lasă,  chiar dacă uneori o pune în genunchi vreo lovitură a destinului. Am părut o echipă, niște draci care aleargă tot timpul, se dublează parcă la infinit, cum spuneau francezii după meci. Au arătat o țară vie, un brand luminos ceea ce, să recunoaștem cinstit, este puțin neadevărat, este probabil valabil doar în proiectul nostru visat individual. Noi nu reușim de 25 de ani să construim un consens minim pentru lucrurile și direcțiile mari, nu reușim nici în ceasul al doisprezecelea să ne unim pentru un proiect de țară, mai degrabă ne cheltuim toată energia din politică pentru lupte fără de sens și finalitate colectivă.

Am coborât împreună cu premierul României în vestiarul echipei unde copiii noștri nostri trimiși în cazanul de presiune francez erau căzuți. Cu arcade sparte, cu pomeți umflati de loviturile interzise ale cocoșilor galici răniti, erau încă năuciti de lovitura din ultimul minut. Nu aveau referința despre Leonidas și cei trei sute (niciodată nu i-am învățat asta!) pentru a înțelege că au facut un lucru minunat, că dincolo de acel gol nenorocit, ei au obținut o mare, imensă victorie a României asupra ei înseși. Au depășit în acel meci complexul de țara mică, au arătat lumii un proiect al României viitoare. I-am îmbrățisat îndurerați și noi, dar am observat un lucru: erau primele minute de la iesirea de pe gazon și fiecare suferea singur, dupa propriul obicei, undeva într-un colț, cufundat în sufletul său. Unii aveau lacrimi în ochi, alții se uitau  spre tavan, dar erau din nou singuri, nu se vedea echipa. Erau exact parte din România interioara, nu România de export. Erau ca și noi, părinții lor, născuți în timpurile unor vremi care ne îndepărtau unii de alții, ne ascundeam de frica delatorilor despre care securitatea spunea că sunt peste tot.

I-am recunoscut atunci perfect și îmi vor ramane dragi până la sfârșitul vietii, chiar dacă nu vor câștiga titlul de campioană europeană: nu erau niște mașini de fotbal, niște roboți cum le cerem noi, erau copiii nostri, oglinzi ale noastre, bucăți din ființa națională. Văzându-i, am avut revelația că meciul cel mai mare al lor a fost meciul cu Franța, un meci al unei generații, un meci pe care l-am pierdut, după cum vor constata statisticile peste ani,  dar un meci pe care l-am câștigat pentru România căutătoare de căi de urmat.

Acești copii ai noștri au câștigat inimile celor două miliarde de telespectatori care, cu siguranță, în marea lor majoritate s-au identificat cu noi, dar noi suntem autorii morali ai rezultatelor poate mai slabe pe care statistica fotbalului le înregistrează pentru aceasta echipă. Timp de 20 de ani am lăsat fotbalul pe mâna unei familii și a unei găști de samsari care au tranzacționat jucătorii ca pe vite, fără a gândi în niciun fel dezvoltarea lui. Nu am mai făcut terenuri de fotbal, nu am investit în educația sportivă, am lăsat totul la voia întâmplării. Astăzi, în multe sporturi, organizarea bate talentul sau masa mare de selecție, echipele unor țări de 300.000 de locuitori luptându-se de la egal la egal cu restul lumii. Astăzi, proiectele lui Răzvan Burleanu și a tinerei lui echipe sunt preluate de UEFA și FIFA ca bune practici și vor produce cu siguranță viitoarea generație a echipei naționale, dar nu mai devreme de un deceniu. Dacă vom avea mintea să sprijinim aceaste proiecte, să investim în copiii de acum, atunci în viitor vom putea să avem echipă de la care să cerem rezultate constante.

În această seară echipa nostră va iesi din nou să se bată pentru România. Vor avea încă în minte gustul amar al reacțiilor noastre din țară după egalul cu Elvetia, chiar dacă publicul de la meci nu a plecat înainte de final și nu i-a huiduit. Românii diasporei noastre au înțeles mai bine, ei au asemenea meciuri în fiecare zi, singuri printre străini. I-au aplaudat și le-au mulțumit, încă o lecție pe care diaspora noastra o dă României.

În teren vor fi 11 copii ai noștri, puși să se bată cu 11 copii ai albanezilor, la fel de disperați ca și noi, crescuți poate în condiții mult mai grele. Ce 11 din teren și cei de pe bancă se bat în locul nostru pentru a împinge mai în față  România în clasamentele națiunilor. Este o parte mai vizibilă a unui război pe care îl dăm în fiecare zi. Nu putem să fim decât împreună în această încercare disperată a lor de a câștiga o bătălie importantă al unui război pe care noi aproape l-am pierdut.  

Indiferent dacă vor pierde sau vor câștiga ei rămân copiii noștri de aur, dintr-o generație de care nu am avut grijă. Ei sunt eroii bataliei de la Paris, sunt cei care timp de 90 de minute au arătat lumii cum ar trebui să arate România. Le datorăm respectul nostru și nu aruncarea cu lăturile frustrărilor noastre personale sau colective.

Nu sunt roboții unei mașini de fotbal, sunt copiii unei națiuni care își revine cu greu dintr-un coșmar al istoriei. Sunt copiii noștri și le datorăm, la întoarcerea în tara, tăierea vițelui cel gras. Succes băieți, succes Tata Puiu!

Hai România!