Nu trageți în suporteri!

Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Ultimele manifestații politice au adus în piața publică un cuvânt nou, pe care încă mulți români de vârste mai înaintate nu-l cunoșteau: ultras, ultrași. Cei care nu auziseră de acest cuvânt, ca și în trecut de cuvinte ca oligarhi, moguli sau tehnocrați, auzite tot la scandaluri politice, au putut afla că este vorba de niște hoarde de tineri care sunt în stare să dea foc României fără de motiv. Mai mult, ei sunt vinovați de compromiterea manifestațiilor pașnice, la care se venise să se planteze flori în Piața Universității, la peste 20 de ani după ce plantaseră trandafiri (câte trei!) minerii cărora șeful statului le-a mulțumit pentru civism și pentru înclinațiile botaniste (adică, în limbaj ultras, pentru că au pus botul!).

Dar nu doar violența, incriminabilă, fără nici o discuție, a fost pusă în cârca ultrașilor, ci și faptul că ar fi niște găști folosite - unii au spus de către opoziție, alții au zis că sunt trimiși de putere - pentru a oferi motive de violențe și pentru a se curma seria manifestațiilor.

Degeaba au încercat suporterii de fotbal să facă declarații sau să scrie manifeste, puțină lume a fost dispusă să asculte, într-un fel de ipocrizie colectivă.

E adevărat că unii au observat timid că și ultrașii sunt cetățeni, că au dreptul să iasă în stradă, mai ales că intra în vigoare în ianuarie o celebră ”Lege Dragomir”, care reducea foarte mult libertatea acestora și impunea o serie de măsuri destul de dure.

Am citit un manifest al ultrașilor care depășește cu mult orice text politicianist citit de mine în ultima vreme. Doar prin sentimentul profund și prin stil este mai demn de luat în seamă decât produsele unor intelectuali publici care își editează și reeditează cărțile, pînă ce ajung audiobookuri.

„E iarnă, pot veni vremuri și zăpezi grele. Pot veni abuzuri și mai grele, pot veni înfometații după plăcinte, care să ceară prăzile războiului fără a fi participat la el. Poate veni plafonarea noastră, pe fondul lipsei de coagulare, pe fondul unei confuzii ce riscă să devină resemnare.

Dar datoria noastră e să nu ne oprim. Și dacă Piața Universității va rămâne goală, ultimul rămas e dator să aprindă lumina, nu să o stingă!”

...

”Corupția care tinde să devină molipsitoare și la care ajung de multe ori și oameni cinstiți, folosind ca scuză supraviețuirea. Milioane de Români observă și legați la ochi că sunt conduși de ani și ani de aceleași organizații mafiote, cu nume de partide. E de necrezut, dar totuși real, că trăim un nou regim fanariot și nu găsim un Român să urce pe tron (e o metaforă, nu o propagandă pentru monarhie). Am fost foarte aproape să avem un prim-ministru neamț și am fi fost mulți de acord, pentru că a nu fi Român a ajuns un fel de garanție a cinstei.

- presa în căutare de senzațional, rating, care face jocuri politice și reclame unor fufe dezbrăcate și care de multe ori dezinformează și manipulează. Și totuși, Poiana lui Iocan înțelege! Cum ar fi să trăim fără TV o săptămână? Am fi Congo, sau Atlantida?

…

- vrem respect și demnitate, nu vrem să fim catalogați de avocați-deputați ca viermi, nu vrem ca un bătrân (16 ian, P. Univ.) să vină cu ghete date cu cremă, vechi de 5 ani și ușor găurite în talpă, în timp ce diva din Pleșcoi are sute de perechi de pantofi de lux, purtați ostentativ.

- vrem să închideți mall-uri și să deschideți fabrici. Și spunând asta, spunem că vrem industrie, agricultură, locuri de muncă. Vrem și modernitate, dar nu consumerism de joasă speță, incultură și îndobitocire!

...

Prin aceste revendicări, unele poate mai importante, Ultrașii țării cer RĂSPICAT reconsiderarea Legii 4, atât de ușor semnată de Președinte. E făcută superficial, diletant și, cel mai important, anti-constituțional. Nu ne afectează doar pe noi, ci fură din drepturile tuturor Românilor. Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri! .”

Rândurile de mai sus sunt scrise ad-hoc de un Ultras. Dar, în același timp, de un fost student, de un tânăr care vrea să muncească pentru țara lui, nu pentru “alții”, de un fiu al părinților lui și de un vecin al doamnei care hrănește cățeii vagabonzi. Reprezintă un mod de gândire și categorii diverse de oameni.

Am trunchiat mesajul lor, din lipsă de spațiu, dar el poate fi găsit întreg la o simpla cautare pe net și vă asigur că merită a fi căutat și citit.

Chiar credeți că oamenii aceștia sunt demni sa răsturnăm peste căruța cu noroi a politicii și a tuturor lașităților noastre? Precum în alte situații, arătăm un gregarism fantastic când este vorba să nu vedem nuanțele, de aceea suntem de multe ori atât de manipulabili și atât de ușor de descurajat când este să ne căutăm dreptatea sau fericirea.

Am făcut cercetări mai multe legate de suporterii de fotbal din România și am căutat de câțiva ani să citesc studii sau cărți despre acest fenomen.  Într-un raport realizat pentru Consiliul Europei de către Prof. Dr. Gunter A. Pilz și Franciska Wölki-Schumacher, de unde voi folosi mai multe informaţii aici,  ultrașii sunt definiți drept suporteri foarte pasionați, implicați, investiți emoțional și foarte activi, care sunt fascinați de susținerea echipei și care sunt dedicați creării pe stadioane a unei ambianțe cât mai plăcute și susținerii echipei cât mai bine și mai creativ. Mișcarea ultras se originează într-o cultură meridională a susținerii și se exprimă prin mijloace vizuale (coregrafii, banderole, drapeluri, folosirea mijloacelor pirotehnice), dar și prin mijloace auditive (tobe, scandări, cântece etc.), iar ceea ce toți ultrașii europeni au în comun este dorința de a susține un club sau o echipă trăind o experiență vie, dorința extremă de a încuraja acea echipă timp de 90 de minute în mod creativ și cu maximă libertate de exprimare, precum și plăcerea de a pregăti aceste intervenții cu o săptămână înainte de meci, în același timp, însă, criticând fotbalul modern.

Mișcarea ultras militează pentru puritatea fenomenului sportiv, pentru ultrași nu contează atât de mult rezultatul sau liga în care joacă echipa, ci sprijinul constant pe care ei i-l arată, precum și activitățile organizate înainte, în timpul sau după meci. În multe situații se remarcă, pe lângă interesul față de fotbal, un interes pentru cultura grupului în sine, pentru intervențiile și reprezentațiile propriului grup, dar și pentru cele ale altor grupuri de suporteri.

Pentru ei înșiși, a fi ultras înseamnă adoptarea unei noi atitudini față de viață, înseamnă a fi extrem, a te distra, a face parte dintr-o cultură a tinereții și a suporterilor de fotbal, nouă și autonomă. Ei nu sunt ultrași doar în timpul meciului sau la sfârșit de săptămână, ci și în restul timpului. Cultura ultras nu este o cultură a violenței, în primul rând, ci o cultură a tinereții, o celebrare a vieții autentice. Ultrașii resping comercializarea excesivă a fotbalului și marketingul care decurge de aici, majoritatea nu poartă accesoriile obișnuite ale unui suporter. Aceștia au un cod vestimentar bine pus la punct, care reflectă identitatea grupului și care îi distinge de ceilalți indivizi. Multe grupări din Europa au propriile colecții de haine cu logo-ul sau motto-ul echipei pe care o susțin. Ultrașii își iubesc comunitatea și clubul, însă, pentru a-și defini identitatea, clubul nu este suficient, iar grupurile ultra își construiesc propria identitate.

Majoritatea ultrașilor europeni doresc să aibă o influență asupra fotbalului, federației sau clubului și revendică de obicei această influență, pentru a obține unele avantaje. În cadrul grupărilor de ultrași se încurajează o cultură machistă, valorile principale fiind forța, puterea si abilitatea de a se impune. Lumea ultrașilor, deși violentă, uneori, este o lume care nu este lipsită de valori: spiritul de echipă, solidaritatea (coeziunea în tribune, sprijinul reciproc și încrederea în club), virilitatea, succesul triumfal și suveranitatea teritorială.

Într-o lume a fotbalului falsificată de conducători, politicieni sau case de pariuri, ultrașii încercă să mai păstreze ceva înainte ca această lume să se prăbușească definitiv.

Unele grupări sunt foarte bine organizate formal, au reguli bine stabilite, cotizații și o ierarhie clară. Altele, în schimb, au la bază structuri informale, mai degajate, se ghidează după reguli nescrise și nu se vorbește despre ultrași, ci despre suporteri cu tendințe ultra. Spre deosebire de huliganii din anii 80, când vine vorba despre susținerea echipei, ultrașii sunt organizați, acest lucru fiind valabil în ciuda diferențelor de structură a grupurilor. Pentru ca un membru să fie inclus în grup, acesta trebuie să-și câștige acceptarea și respectul nucleului. Fiecare grupare ultra se constituie în jurul unui nucleu dur, de circa 20-50 de persoane, în jurul căruia gravitează mai mulți suporteri cu tendințe ultra.

Există o mișcare europeană, tot mai des grupările ultra din țări diferite colaborează, creându-se relații de prietenie între acestea; se vizitează cu ocazia unor evenimente sau meciuri, creează rețele care contribuie la dezvoltarea și promovarea scenei ultra. Cu toate că nu există o vastă rețea oficială în acest moment, la care să participe sistematic grupările mari ultra din Europa, există exemple de astfel de colaborări, precum constituirea rețelei „ALERTA!”, creată în 2007 de grupări din Italia, Germania și Spania pentru agregarea grupărilor antirasiste.

Comportamentele suporterilor pe stadion seamnănă cu niște ritualuri, ele comentează și simbolizează situațiile de joc. Aceste sunt comparate uneori cu ritualuri religioase, apartenența la scena ultra fiind asemuită deseori cu o religie de substituție.

În afara susținerii echipei, este vorba și despre prezentarea propriei imagini. Suporterii ultras dau grupului din care fac parte o identitate, o înfățișare comună care suscită o identitate de grup. Numele sunt alese în așa fel încât să atragă atenția și să exprime identitatea și duritatea grupului.

Ultrașii se consideră o contragreutate critică la disfuncționalitățile sportului, declanșând boicoturi sau manifestații împotriva interdicțiilor pe stadion, a prestațiilor mediocre ale jucătorilor sau antrenorilor sau contra măsurilor intervenționiste.

Un lucru pe care majoritatea persoanelor exterioare mișcării ultra îl ignoră este faptul că, deseori, aceste grupări se implică în viața socială. Aceștia se implică în sprijinul comunității, făcând donații pentru cauze caritabile, empatia lor fiind pe măsura aroganței pe care o afișează uneori. Polițiile și jandarmeriile europene dau mereu ca exemplu pericolul pirotehnic, dar folosirea efectelor pirotehnice nu are scopul de a exprima violență sau de a reprezenta o amenințare la adresa celorlalți spectatori, ci au un rol stilistic în cultura ultras, similar cu cel al coregrafiilor sau scandărilor.

Ultrașii nu au o orientare politică clar definită, iar cele mai multe grupări se declară neutre în ceea ce privește politica, cu argumentul că politica nu are ce să caute pe stadion. Rareori grupurile ultra se ocupă de politică, deși uneori se mai întâmplă. Cu toate că păstrează distanța față de partide politice și față de ideologii, ultrașii se implică atunci când politica vizează suporterii sau fotbalul, cu atât mai mult cu cât se opun exploatării comerciale și represiunii, revendicări esențialmente politice.

La noi s-a votat cu entuziasm o lege ”occidentală” pentru prevenirea violențelor pe stadioane. Aproape în unanimitate, ceea ce nu arată prea multă reflecție, ci mai mult un comportanment de turmă. Ba, nu, exagerez, a fost și un vot împotrivă, dintre cei 239 de deputaţi care au votat iniţiativa, doar unul a fost împotrivă: deputatul PDL Daniel Bărbulescu. Contactat de Gazeta Sporturilor, acesta a avut o explicaţie dezarmantă pentru votul său: “Sincer să fiu, am apăsat din greşeală! Voiam să votez pentru. Sunt microbist, dar am votat greşit”. Fără cuvinte!

Ultrașii acuză forțele de ordine că folosesc forță excesivă în interacțiunile cu ei și că îi tratează cu condescendență și aroganță, nerespectându-le drepturile fundamentale și nefiind deschise la discuții. În unele țări se fac eforturi pentru înlăturarea atitudinii de tip „toleranță zero” din partea reprezentanților forțelor de ordine, utilizându-se mediatori pentru a restabili comunicarea dintre cele două tabere. Cu siguranță există prejudecăți din partea ambelor grupuri în ceea ce îl privește pe celălalt.

Grupările ultras nu sunt lipsite de autoreflecție sau de autoreglementare. Unii membri pot fi sancționați sau chiar excluși din grup în urma unei conduite nepotrivite, cu toate că aceste grupuri nu dispun de structuri profesionale care să permite excluderea oricărei persoane care are un comportament nepotrivit. Sancțiunile aplicate de grup nu pot garanta de fiecare dată lipsa unui suporter anume din tribune.

Sigur, ar fi nepotrivit să negăm violența unor grupuri de ultași, evident, ea nu poate fi aprobată, dar de multe ori violența lor este reactivă. Un lucru este cert, ultrașii nu sunt grupuri constituite în scopul violenței gratuite. Multe lucrări scrise de sociologi sau psihologi în ultima vreme arată că este vorba de un fenomen specific socializării tinerilor, de o formă de organizare și de un rit de trecere care merită respectul pentru lucrurile bune și dezaprobarea pentru violență.

Dar, în primul rând, merită să ne uităm cu atenție la ei, să încercăm să înțelegem fenomenul și să-i ascultăm pe iubitorii aceștia înfocați ai fotbalului. Să-i recunoaștem ca pe semeni ai noștri care au dreptul la diferență, la expresie și la cuvânt. Trebuie sprijiniți să se exprime și să scape singuri de violență. Au și ei dreptul la asociere și la prezumția de nevinovăție si măcar atâta cultură din partea noastră încât să nu-i confundăm cu huliganii anilor 80. Fenomenul acela este de mult depășit și doar incultura noastră și dorința de a vedea lucrurile în alb și negru ne duce în situația de a privi lucrurile cu nuanțe.

PERCEPȚIA IMPLICĂRII SUPORTERILOR DE FOTBAL ÎN DEMONSTRAȚIILE DIN IANUARIE 2012

Am studiat într-un sondaj recent cum a evoluat ”vinovăția” galeriilor pentru violențele de la manifestațiile politice. E adevarat, manipularea a reușit, cel puțin în parte.

 Efectul magic al cuvintelor

Suporterii sunt destul de bine priviți, chiar dacă este greu de înțeles de ce vreo 40% dintre români nu prea îi agreează pe cei care au o pasiune pentru fotbal.

Deja galeriile echipelor pierd foarte mult în percepția publică, deși un meci de fotbal fără galerie este ca o nuntă fără lăutari.

În cazul ultrașilor, avem o adevărată stigmatizare. Totul vine de la faptul că suporterii sunt catalogați în primul rînd prin violență.

Evaluarea următoarelor afirmații arată ce influență puternică au avut violențele din Piața Universității asupra percepției publice a suporterilor.

Oamenii recunosc că violența de pe stadioane a galeriilor nu este un fenomen prea frecvent care să-i sperie.

Ultrașilor nu li se recunoaște dreptul de a se implica în societate și în politică.

Știrea cu implicarea ultrașilor în manifestații a avut o penetrare uriașă.

Explicația privind declanșarea violențelor de către ultrași a prins foarte bine, 61% cred că altfel pacea și armonia ar fi domnit peste manifestația de la Piața Universității.

Totuși, subiecții sondajului cred că are și violența rolul ei. Aici pare pozitiv rolul violenței.

În ”competiția” violenței, manifestanții câștigă majoritatea în fața jandarmilor.

Până la urmă, oamenii recunosc că nu doar ultrașii au fost violenți.

Românii cred că suporterii au fost manipulați, deci teoria conspirației a funcționat perfect.

La un calcul mai atent, vedem că sunt împărțite părerile privind manipulatorii din spatele suporterilor, adică și puterea, și opoziția sunt menționate.

Răspunsul la această întrebare explică mai bine de ce a prins atât de bine ideea vinovăției suporterilor pentru violențele din timpul demonstrațiilor.

Un asemenea spectacol politic este clar că produce tot felul de victime colaterale. Ultrașii aveau antecedente, după unele incidente de anul trecut, astfel că erau o pradă ușoară pentru angrenajele de imagine și management al percepțiilor colective de la televiziuni, partide sau alte instituții.

Epilog

Mâine, 24 ianuarie, 2000 de ultrași au anunțat că vin la București ca să-și apere onoarea. Vor să arate că sunt altceva decât animale, brute sau sălbatici. Mi-s dragi cei care trăiesc viața fără delegație și fac chiar și tâmpeniile la timpul lor. Mi-s dragi cei care cred că nu trebuie să lase să treacă viața pe lângă ei ca un uriaș camion cu reclame la vacanțe exotice. Sunt alături de cei care cred că bărbăția și solidaritatea sunt valori care definesc cel puțin o formă de umanitate. Nu suport prefăcătoria și lipsa de implicare, nu-i suport pe cei care așteaptă să primească totul de la viață prin comis voiajor. Nu suport să-i văd pe unii care așteaptă ca alții să facă toate sacrificiile, iar ei să vină doar la final, când se împarte prada.

Mă enervează cei care nu iubesc nimic pe lumea asta decât cuvântul EU si se închină doar la arginți. Nu-i suport pe cei care nu au nebunia de a iubi peste măsură, chiar știind că totul se plătește pe lumea asta.

Suporterii echipelor de fotbal au vârsta medie a fiicei mele, deci îi aștept să se întoarcă acasă cu bine, cu bucuria și îngrijorarea tatălui căruia fiul i-a plecat în depărtări ca să se descopere pe sine, ca să scape de regulile care-l opresc din creștere. Ei sunt tineri și nici nu știu încă de câte ticăloșii este capabilă lumea cu care luptă. Sper să știe să scape de capcane, sper să înțeleagă că lumea lor este mult mai pură decât cea a politicii. Chiar dacă uneori sunt violenți, ei sunt copiii noștri și nu putem să rămânem la singura reacție de a-i asmuți pe jandarmi împotriva lor. Le datorăm măcar respectul pentru că sparg tăcerea apăsătoare pe care ar merita-o fotbalul nostru, merită iubirea noastră pentrucă, inarmați cu tobele, fularele și petardele lor, dau sens unor întreceri care de multe ori sunt simple forme de negoț sau simulări jalnice.

Sper să înțeleagă că atunci când scăpăm de instinctul violenței suntem cu adevărat puternici.

Sper din tot sufletul să reușescă să arate că nu sunt ei inamicul public numărul unu într-un timp lepros în care se murdăreste tot ce poate fi murdărit doar ca să se abată atenția de la adevăratele pericole.

Nu trageți în suporteri! Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Cluj Napoca , 23 ianuarie 2012