Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 42, iulie-august 2017.
Cifrele de distribuţie sunt descurajante, presa
scrisă este tot mai puţin citită. Cel mai recent sondaj IRES ne arată că doar
6% dintre locuitorii din urban citesc zilnic, sau aproape zilnic, un cotidian
şi doar 5% spun că au cea mai mare încredere în presa scrisă. Nici studenţii
mei de la Jurnalistică nu pun mâna pe ziare decât din întâmplare.
Presa
scrisă moare, scriu toţi cei care fac analize comunicaţionale.
Televiziunile
şi publicaţiile online sunt perfect adaptate la viitor crede toată lumea şi nu
fără argumente. Presa scrisă trece printr-o criză de adaptare la o lume care
este hăbăucă din cauza vitezei ameţitoare cu care a început să se mişte, dar nu
are cum să moară pentru că este un necesar punct de reflecţie, o pauză de
respiraţie şi de gândire între două mailuri sau trei sms-uri. Televiziunile
fugăresc imaginile pe geamul de sticlă şi puţine lucruri rămân în memoria
colectivităţii, dar mergeţi la Biblioteca Academiei şi luaţi colecţiile de
ziare din perioada interbelică sau din perioada comunistă şi o să vedeţi cum
s-a păstrat o lume. Aproape intactă, lumea din ziare renaşte pe măsură ce te
afunzi în colecţii, cu emoţiile, imaginile şi dramele ei. Împotriva cenzurii
dure, hârtia păstrează nu doar mesajul oficial, dar şi tăcerile, suferinţele
nespuse sau poziţiile de drepţi pe care unii le-au adoptat atunci.
Presa
scrisă a pierdut această bătălie de piaţă pentru că a încercat să devină
globală, s-a marketizat şi şi-a falsificat menirea. S-a îndepărtat de menirea
sa principală şi actul său de naştere: de a fi oglinda unei comunităţi,
concrete, vii, spiritualizate. Multă vreme ziarul era sufletul comunităţii, era
ceasornicul care ritma timpul social şi mai ales concentra memoria comunităţii.
Adaptarea la globalizare a însemnat pierderea teritoriului de referinţă,
îndepărtarea de oameni, devenind exponenta unor interese economice, ideologice,
politice.
Orice comunitate are nevoie de un ziar al ei, ca o formă
de terapie de grup. Ziarul unei comunităţi este o oglindă în care comunitatea
trebuie convinsă să se uite zilnic. Chiar dacă nu îi convine ce vede, chiar
dacă la început nu se recunoaşte pe sine, repetarea în fiecare zi a acestui
gest poate duce la schimbarea în bine, la noi forme de civilitate şi chiar
civilizaţie.
Ziarele s-au născut şi au fost de succes timp de câteva
secole, pentru că si-au propus să restituie comunităţii poveştile, să
reconstruiască normalitatea unei tradiţii, ziariştii au vrut să fie povestitorii
unor lucruri frumoase şi au rezistat atunci când nu au vrut să facă elogii
gratuite. Presa este importantă când îşi propune să transforme localitatea în
care apare într-o comunitate care se mişcă spre înaintele istoriei, care este
vie, trăieşte şi are o publicaţie ce apare într-o dimineaţă marcând astfel timpul
social, aşa cum ceasul din turn bate din oră în oră, aşa cum lăptarul sau
poştaşul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porţi. Ziarul de dimineaţă este
unul dintre semnele că o comunitate trăieşte.
Proiecte de presă scrisă trebuie adaptate la noul context
economic şi social, dar nu vor rezista doar prin adaptarea la noile canale,
variante online sau conţinuturi video instantaneu. Proiectele de presă vor
rezista dacă vor fi clădite pe visul unor intelectuali de a reînvia spiritul
unei comunităţi, solidaritatea, şi de a construi agenda îngrijorărilor comune.
Ea trebuie să fie rezultatul unui proiect de căutare a unor certitudini, o căutare
de certitudini care are drept rezultat grija, nevoia şi bucuria oamenilor de a
trăi împreună.
Sunt comunităţile locale locul
potrivit pentru presa scrisă?
Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, care uneori
îţi dă senzaţia că avem o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu
speriaţi că va veni duşmanul prevăzut, aşa că ei şi-au închis ferestrele şi
uşile, s-au ferecat în case şi au învăţat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea
cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate şi unde trădarea a
devenit un mod de viaţă, unde ritualul ipocriziei absolute ţine loc de
sociabilitate.
În cele mai multe dintre comunităţile noastre, presa
flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverenţă este un mod de a
respinge implicarea şi de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris?
Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearceaf murdar, pus
la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginităţi
pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulţi jurnalişti au
fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piarişti sau
comunicatori. Comunităţile noastre, la preţioasele indicaţii ale liderilor lor,
sunt bastioane de carton şi baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea
(ziua le este ruşine!) cu conţinutul oliţelor de noapte, ca într-un ev mediu
târziu.
România şi comunităţile noastre au nevoie
de publicaţii quality, pentru că aici poţi înţelege cel mai bine că există o
singură cale pentru a trăi cu demnitate şi 100 de căi prin care poţi să te
îndepărtezi de natura fiinţei tale. România este un loc unde presa a fost
purtată în cătuşe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică.
O comunitate naţională în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât
votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alţii să urască, să fie orbi sau
să îşi păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găseşte portofelul.
România este locul care are nevoie de cuvântul
scris, locul unde lucrarea intelectuală a unui ziar este vitală ca aerul, şi
prezenţa sa o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care
huzureşti, unde te simţi ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care
îţi solicită instinctul de supravieţuire, locul în care îţi testezi limitele şi
umanitatea. Iar pentru a face presă, trebuie să existe un loc care are nevoie
de tine.
Este nevoie de ziare care să spună
adevărurile neconvenabile, să răscolească tabuurile, să lupte cu inerţia. O
perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde şi poveşti simbolice,
prin parabole şi poveşti motivaţionale. Azi nu mai credem că o societate
infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o
oglindă în faţă şi, eventual, aruncându-i cu cerneală pe hainele mincinoase de
duminică.
Un ziar comunitar poate fi un intelectual colectiv, o
instituţie şi o instanţă. Dezbaterea socială fără consistentă nu poate
fi denunţată de către un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a
numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este format
dintr-o echipă de profesionişti din diferite domenii care iniţiază dezbateri
publice pe teme importante, aduc abordări critice şi vehiculează informaţie
ştiinţifică serioasă în spaţiul public. Unanimitatea discursului din media şi
falsul din media-spectacol trebuie sparte cu analize critice şi forme de
contestare pentru ca gândirea critică să permită naşterea unei adevărate opinii
publice diversificate.
Un
ziar comunitar poate să-şi asume proiectul nebun de a schimba comunitatea şi
metehnele ei. Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea şi să credem că acest lucru
este posibil. Dacă nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fără
noi. Nu cred că totul este perfect, că suntem o civilizaţie europeană, că
merită să-i iubim necondiţionat pe conducătorii noştri, că este foarte bine
dacă ne comparăm cu state ca noi sau mai balcanice pentru a putea dormi
liniştiţi.
Cei mulţi dintre oameni nu pot să vorbească, nu mai are
cine să-i audă şi nici ei nu mai cred că merită să-şi strige nefericirea şi cel
mai greu este să-i scoţi pe oameni din tăcere. Să-i convingi să caute o cale de
a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii plecă aiurea în lume, alţii rămân
aici, în liniştea cea aducătoare de amorţeală, de marasm şi de iluzia că totul
e bine şi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!
Nu
suntem obsedaţi de informare, nu informaţia lipseşte cel mai mult, oamenii au nevoie
de interpretări. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască
sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Ne înşelăm atunci
când credem că intelectualii nu sunt importanţi, că rolul lor s-a pierdut
într-o lume cu atâtea capacităţi de informare independentă. Exact acum este mai
mare nevoie de oameni care să prezinte reţete, să interpreteze, căci oamenii
simpli nu mai au criterii după care să distingă, nu se mai pot orienta în pădurea
de semne şi simboluri (ca să folosesc o metaforă semiologică). Oamenii sunt tot
mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de o succesiune a crizelor,
de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor, mai ales
pentru că nu-l înţeleg. Şi-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejează
şi care este tot mai greu de întreţinut din puţinele lor resurse. Un stat care
le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca ameninţări.
Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe
ori fondată) că sunt nişte hoţi care i-au furat sau le fură mereu resursele
lor. Este necesar să transmitem interpretări, să explicăm, să povestim
oamenilor despre cei care reuşesc, să le mărturisim sincer când nu înţelegem nici
noi sau când lucrurile o iau razna şi sensul s-a pierdut pe drum.
Jurnaliştii din presa scrisă par un ultim detaşament, cel
al disperaţilor, în încercarea de a trezi comunităţile moarte, comunităţi care
se mulţumesc cu puţin şi nu vreau să facă niciun gest pentru apărarea propriei lor
demnităţi. Loc unde valorile sunt călcate în picioare şi doar obrăznicia
vorbăreaţă ocupă spaţiile unde ar trebui să se audă vocea cetăţii. Ziarul
trebuie să fie o voce care să tulbure consensul fals sau liniştea stearpă a
ipocriziilor reciproce. Aliaţii presei scrise sunt cititorii, dar nu, nici lor
nu trebuie să li se supună la modul absolut. Cititorul este rege, dar trebuie
să nu ascundă când regele este gol. Ziaristul nu trebuie să cedeze dorinţei de
vulgaritate sau futil şi nici să nu fie oglindă pentru chipul mai marilor
zilei.
Un ziar trebuie să se adreseze şi oamenilor
cărora n-are cine să le scrie. Trebuie să-i asculte pe cei care nu au pe nimeni
să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieţii lor este un roman, cum fiecare
credem despre viaţa noastră. Cei mai mulţi oameni ar primi cu drag zilnic
ziarul ca un mesaj pentru cutiile de scrisori, mai ales pentru cele care rămân
mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veştede. Trebuie să deseneze pentru
cei care nu mai aud, să le şoptească la ureche celor care nu văd. În fine, ar
trebui să-i ţină de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.
Când urechea te minte şi ochiul te înşală, cum spunea
marele nostru poet, ziarul poate fi sediul ideii, ultimul refugiu al gândului.
Salvarea
presei scrise înseamnă întoarcerea ei acasă, în comunitate. Satul global este
un loc străin, o iluzie rece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu