De ce nu moare U Cluj?

Câteva gânduri vesele și triste despre oameni și furnici

1.      

Am venit acasă cu o zi mai devreme de la București pentru că, Pilu, prietenul meu, mă invitase la un moment special creat de Asociația Șepcile Roșii 1919. Era lansarea ediției a doua a cărții lui Ioan Chirilă ”Șepcile Roșii”. O carte pe care am ținut-o toată copilaria în raftul de cărți al tatei lângă romanele din colecția Secolul XX. Nu știu de ce nu am mutat-o niciodată de acolo, deși la un moment dat se înfiripase și un raft cu cărți despre sport. Nu m-a mirat că era atâta lume la lansare și nici că, în sală, era prezentă o combinație de copii, părinți și bunici. Dar am fost șocat de eleganța membrilor asociației și de construcția semiotică a evenimentului. Nu era niciun fel de spectacol,  cum se face de regulă, ci mai degrabă un ritual. Vreo 10 – 15 bărbați încă tineri, îmbrăcați în impecabile costume negre, cu cămăși albe și cravată, cu o o sepcuță rosie la rever, sepcuță ce părea o flacără ce arde continuu, erau păzitorii unui ritual sacru în care vocile veneau din suflet, amintirile erau povestite scurt și concis, bărbătește. Nimic nu părea artificial, nimic pregătit, ai fi putut simți tot ceea ce se întamplă chiar dacă ai inchide ochii. Parcă era un rit de trecere, un ritual de inițiere pentru sutele de copii și tineri din sală. Nimeni nu se hlizea la camerele de luat vederi sau la fotografi, maeștrii de ceremonii erau gravi și vocea lor trăda o emoție pe care bărbații și-o înfrânează, dar nu o pot ascunde.

2.      

Asociația Șepcile Roșii 1919 ne-a oferit o seară de reflecție, mai mult gravă, decât festivă. Nimic ludic, parcă totul făcea parte dintr-un ritual tragic și educativ prin substanța lui gravă. Într-o mapă de prezentare, făcută probabil doar pentru că așa trebuie, acești cavaleri ai mesei rotunde se prezintă în doar cateva propoziții simple, rostogolite firesc ca niste pietricele într-un aranjament zen.

 

Suntem o mână de oameni. Unii simpli, alţii sofisticaţi. Unii cu studii, alţii fără. Tineri şi bătrâni, muncitori şi antreprenori. Elevi şi profesori. Români, unguri sau nemţi. Şi ALBI şi NEGRI. Suntem ALBNEGRI.
Dar este ceva care ne leagă mai presus de puterea de înţelegere. Este cel mai bun lucru de pe pământ: IDEEA!

În textul lor lapidar au pus cu modestie și discreție, la final, lista valorilor în care cred și pe care caută să le slujească: Fidelitate. Onoare. Respect. Tradiție. Toate cu literă mare, fiecare despărțită de cealaltă, ca niște monumente ce reiterează elementele unei culturi a conviețuirii tot mai uitate.

3.      

1. Am cântat din nou ”Gaudeamus”, după ceva vreme de când lipsesc de la festivitatea finală de absolvire a studenților mei, și ”Slavă ție studenție”. Mi s-au umezit ochii în mai multe rânduri, dar am încercat să maschez asta cât am putut de bine, deși am avut sentimentul că doi puști m-am văzut. Nu au râs de mine și nu m-au arătat cu degetul la ieșire. Probabil că ei stiu mai bine să facă diferența între roboți si oameni, ei încă nu au învățat să se falsifice, să ascundă umanitatea și să exhibe agresivitatea și egoismul de luptă. 

4.      

Șepcile roșii, cu ținutele lor serioase, cu o flacăra roșie deasupra inimii, umblau de acolo acolo, se fereau de camere, organizau, ajutau, nu luau microfonul să vorbescă. Un rol interesant de martori parcă acționand în transă, în oficierea unui ritual sacru, rol pe care l-am înțeles mai spre final cand am văzut că ei se ocupau de bătrânii uiști și de copiii de toate vârstele, mulți juniori la echipele de fotbal pitice ale Universității. Era parcă un instict, să-i lege pe copii de imaginea lui Remus Câmpeanu, Filip Lăzăreanu, Nicolae Szoboszlay. Să-i atingă, să nu uite, să ducă mai departe.

5.

O bucurie în plus a fost să-l regăsesc acolo, unde trebuia, adică unde bătea inima cetății în acel moment, pe Părintele Andrei Andreicuț. Cu vorba lui caldă și cu sufletul afară le-a vorbit tuturor ca ”atlet al lui Hristos” despre sport și disciplină, despre antrenarea sufletului și rațiunii. 

6.

Multă vreme m-am întrebat de ce galeria lui U, cea mai inteligentă galerie izvorâtoare de texte memorabile și chiar avangardiste, vorbește despre moarte și repetă, din când în când, ca o incantație, ”U Cluj nu moare”.  Uneori am crezut că e o exagerare, că este poate un strigăt de luptă, cum a apărut la început ceea ce astăzi numim în publicitate ”slogan”.  Ritualul aceasta de a-i amesteca pe copii cu bunicii lor de la U mi-a întărit ideea de instinct de conservare și transmitere din generație în generație a unei stiințe sau simțământ secret. U Cluj nu moare pentru a devenit un mecanism de apărare al unor oameni care păstreaza focul sacru, stau de pază să nu se stingă flăcăruia roșie. Românii din acest oraș nu au avut pe cine se baza și au căutat mereu simbolul care unește și care le dă sentimentul acela al forței colective, acel ”împreună” pe care barbații îl simt la pericol.  Acești oameni se uită în jur și caută din ochi pe conducători. Unde este elita, se întreabă ei, unde sunt cei care trebuie să sprijine din preaplinul existentei lor niște instituții ale identității colective? Cine suntem, se întreabă clujenii, spre ce ne îndreptăm? Ce cântece vor cânta copiii nostri și ce icoane vor săruta? 

7.      

Am înțeles că subiectul nu este echipa de fotbal, de fapt fanii lui ”U” vor să spună Clujul nu moare și încearcă prin acesta să-i trezească pe toți care cred că viața socială este gratis și nu trebuie să dai nimic înapoi, nici celor de jos, nici celui de sus, în timp ce încerci să te folosești de ea ca de o cârpă de lustruit pantofii de lac cu care te afișezi la Balul Operei sau alte ocazii cu covor roșu.  

Comunitățile puternice sunt cele unde și cei din vârful piramidei și cei de la bază, amărâții pe care se lasă marea greutate, participă la lucrare comună. Ajuns acasă am găsit statistica de mai jos:

 

Cei 31 de clujeni incluşi în Topul „Forbes 500 Miliardari” au o avere cumulată de cinci ori mai mare decât bugetul pe anul acesta al municipiului Cluj-Napoca. Astfel, averile lor cumulate se situează între 1.129 şi 1.174 de milioane de euro, în timp ce bugetul Clujului pe 2009 este de numai 222 de milioane de euro.

 

M-am gândit imediat că, dacă fiecare dintre acești oameni înstăriți ar da  pentru comunitate o contribuție micuță, de 0, 3 dau 0, 5% din avere am putea avea o viață sportivă și culturală cum nu s-a mai văzut. Dar nu putem cere aproape nimic, nimănui. Proprietatea este sfântă în societatea nostră capitalistă  și, vorba lui Relu Tămaș, probabil că ”și bogat îi greu”.

8.

Recitesc textul și văd că am uitat sa scriu despre furnici, deși am scris în titlu… Da, îmi aduc aminte ce am vrut să spun, am vrut să povestesc la început ceva despre solidaritatea la furnici.

”Furnicile țesătoare, ca grup, pot realiza misiuni pe care un individ singur nu le-ar finaliza niciodată. Modul în care își construiesc ele adăpostul este o adevărată minune a naturii. Musuroiul lor este format din frunze dublate și cusute ăntre ele. Cum reușesc furnicile? Mai întâi își aleg o ramură solidă. Se plimbă pe ea și încep să tragă frunzele de capete și de margini.
Când o furnică a reușit sa îndoaie o parte a frunzei, furnicile din apropierea ei aleargă să o ajute. Dacă o frunză este mai lată decât furnica, lucratoarele formează "punți vii" între punctele pe care vor sa le unească. Altele se ridica spre ele și trag până când reușesc să unească marginile frunzei.
Ele își mențin poziția cu picioarele și cu maxilarele, până când alte furnici merg la mușuroaiele existente și se întorc cu larve dezvoltate. Ca și cum ar matura, lucrătoarele mișcă larvele înainte și înapoi, în locul unde sunt unite frunzele. Larvele secretă fire de mătase, care "cos" între ele frunzele. Mii de asemenea "cusături" solide creează o construcție rezistentă, perfectă. Mușuroiul este gata, cu tot cu intrările circulare și galeriile exterioare”

9.

Ce am vrut să spun? Nimic, dragii mei concetățeni! Poate doar că orașul nostru nu este, sigur, un mușuroi de furnici. Vorba filmelor americane ”Orice asemănare cu persoanaje din realitate este pur întâmplătoare”.  Sau s-o zic pe aia dreaptă: U Cluj nu moare pentru că este o idee, iar ideile nu mor niciodată.

Dar ce treabă au furnicile?

U Cluj nu moare și pentru că din orașul acesta încă nu au dispărut furnicile. Mulțumesc pentru seară minunată, cavaleri ai mesei în formă de U!